Opinia, iunie 1908 (Anul 5, nr. 449-471)

1908-06-10 / nr. 455

5 ha Eimiaral ABCK­AMENIEKi Un an . . . 6 luni . . . ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT Redacția şi Administrația: Str. Stefan cei .Hare, SS. I Sub direcțiunea unui Congret Mi Exemplanu ANUHTUR1 în rînd în pa^II^a6'Bani » vo »■ E^i IV* 401 * V/ S5**SSra*» E­wasKaasranw «să Anul V.—Ng. 455 - IAȘI, Marți 10 Iunie 1903 yaaa asemeu pisît .1 Nepriceperea lucrurilor Din congresul de la 2 iunie, reţi­nem discursurile şefilor : Conu Iorgu şi Conu Petrach­i. Amîndoi şefii au dat dovadă de morgă aristocratică , şi unul şi altul s’au pus pe terenul criticii personale a lui Take Ionescu. Că d. P. P. Carp să nu vadă bine situaţia, ne explicăm. D-sa plecînd de la premisa, că cel tare are răs­pundere mare, uitîndu-se în sala E­­foriei şi văzînd lumea îngrămădită, a crezut că şi ţara e cu domnia-sa şi deci a luat de sus, zeflemisînd pe Take Ionescu, ba şi-a permis să dea şi şah la Rege. Cu calambururi, cu jocuri de cu­vinte, cu zeflemele nu se dirigueşte un partid, o ţară. Şi d. P. P. Carp nu s’a putut desminţi. Cu jiletca des­­bumbată, cu mîna dreaptă în buzu­nar domnia-sa e în stare să înfrunte totul. Iar în discursul ţinut d. P. P. Carp şi-a arătat gîndul şi inima—pururea acelaşi! Cu d. Gh. Gr. Cantacuzino lucrul se schimbă. D-sa, ca şef de partid şi preşedinte de consiliu, a avut 2 mi­nistere cu Take Ionescu. Cum s-a comportat d-sa cu colegul d-sale sin­gur o spune sincer. „In ceia ce mă priveşte personal, eu am arătat d-lui Take Ionescu de la în­ceput o încredere absolută şi o stimă cu totul deosebită, şi-mi făceam o plă­cere de a mă consulta cu el asupra tu­turor chestiunilor importante“. Şi are dreptate aici d. Cantacuzino, căci d-sa ştie foarte bine că din şef inventat într’o sală, d-sa a fost încon­jurat de stima şi încrederea parti­dului, graţie, în special, luptei ce du­cea în numele său d. Take Ionescu. D. Gh. Gr. Cantacuzino n’a căpă­tat titlul de şef al partidului conser­vator în virtutea unor servicii de­puse în slujba partidului. Figura d-sale politică a fost ştearsă în toate campaniile politice pînă la 1899. El umplea decorul politic al partidului, nu era însă muncitorul harnic şi destoinic al partidului. Mai mult încă, datorită unor împrejurări, excepţio­nale, d-sa se bucura de atenţia lui Ioan Brătianu, şi din cauza stimei ce ştiuse tatăl d-sale Gr. Cantacuzino să inspire lui Brătianu, de multe ori colegiul­­ de Prahova ,a ales în opoziţie cu concursul tacit al gu­vernelor liberale. Cînd ajungi şef de partid numai pe baza unor servicii de decor, lesne te aluneci a crede că aceste onoruri se cuvineau de drept şi luînd oca­zionalul drept necesar, şi imperios, să te aluneci a nesocoti munca. Dar ce să mai lungim vorba. Un an întreg ziarul „Constituţionalul“, al d-lui P. P. Carp, a discutat şefia d-lui Cantacuzino şi dacă a fost cam­panie mai cu succes dusă de Carpişti a fost aceasta, căci au reuşit să-l con­vingă chiar pe d. Cantacuzino, că dreptatea era de partea lui Carp şi în 2 rînduri i-a cedat şefia. Abdicări de acestea—ori-cît le-ar cînta trubaduri prefăcuţi ca Dela­­vrancea—sunt semne pipăite de bă­­trîneţe şi slăbăciune la minte şi de nepricepere în cîrmuirea trebilor obşteşti. Şi d. Cantacuzino a cedat pasul. Ceia ce nu era căștigat prin muncă, ceia ce era venit cu hîrzobul din cer lesne se putea trece la altul Partidul a ratificat faptele, căci așa cerea disciplina , dar cu cite ră­niri, cu cite amărăciuni. Generalul Manu s’a închis într’o rezervată izo­lare, Take Ionescu rămăsese simplu mamelui, căci, netăgăduit, fuziunile erau făcute spre slăbirea curentului pentru Take Ionescu. Şi în virtutea căror titluri Take Io­­nescu îşi cîştigase acel ascedent co­losal în partidul conservator? Aici d. Cantacuzino dă dovadă de o necunoaştere crasă a evenimente­lor. D-sa afirmă că Take Ionescu a întrebuinţat bugetul statului în crea­rea de partizani, luînd acum de bună, toată campania dusă în presă şi par­lament de liberali şi carpişti. E uşor a inventa ceva pentru toiul luptei; în lupta încinsă de opoziţie contra guvernului Cantacuzino din 1904, era risipa de la finanţe şi culte. Cum însă d. Vlădescu a rămas prie­ten cantacuziniştilor, d. Cantacuzino ia de la adversari întreaga temă, dar o aplică numai la Take Ionescu. Ca să vadă cit de şubredă e această temă, am putea şi noi întreba pe d. Cantacuzino , şi Vlădescu a întrebu­inţat bugetul statului în satisfacerea partizanilor? Ba Haret spune că a delapidat, şi cu toate aceste Vlă­descu n-a putut tîrî partidul după el. Şi ar putea să revină Vlădescu de 10 ori ministru şi nu va ţări 10 oameni după el. Uită cu intenţie ex-şeful, să spună că în toată acţiunea ascendentă a lui Take Ionescu, cel care a putut trage partidul spre el, a fost omul mn toată complexitatea lui. 4­­­5 Take Ionescu a pus în slujba par­tidului toată vlaga sufletului său, din ziua întăia. Ce a fost el înainte nu ne interesează azi! Şi apostolul Pavel n’a fost­ de la început creştin, dar a devenit de a doua zi vîrhov­­nicul apostolilor; pentru ce ? pentru că era om cu vlagă, nu dovleac. Take Ionescu a fost mai mult mi­nistru de­­ culte, şi mai puţin de fi­nanţe. Se însamnă prin ură trecerea d-sale pe la aceste departamente ? De ce am mai recapitula activita­tea d-sale, căci tot ce a lucrat d-sa pentru partid, sunt cele mai glori­oase pagini din istoria partidului conservator. A fost luptă în parlament de sus­ţinut ; cine era în linia întăia ?—Take Ionescu. A fost luptă în afară de parlament, cine era zăvodul cel mare al partidului ?—Take Ionescu. In cine loveau dușmanii mai tare ? In Take Ionescu. Presa partidului pe cine a văzut mai des inspirînd’o, ajutînd’o, colaborînd chiar? Pe Take Ionescu. Iată adevărata explicare a faptu­lui, neînțeles de d. Gh. Gr. Canta­cuzino, pentru că partidul conserva­tor, în imensa lui majoritate, cu or­ganismele ei oficiale a trecut de par­tea lui Take Ionescu. Oamenii mari ajung mari nu prin burtă, nici prin pungă ; acestea în­groaşă ceafa. Omul ajunge^ mare cînd are o scîntee divină în ca­pul lui. Şi partidul conservator e unanim în a recunoaşte că în Take Ionescu a văzut pe cel mai devotat şi des­toinic luptător al său, iar dacă a pus cineva mai bine şi mai larg bugetul ţării în slujba artei, neamului, aro­­mînismului a fost tocmai Take Io­nosom ! Şi Sturza şi Haret pot afirma a­­ceasta. Şi cum să nu rămîi înlemnit cînd auzi pe oameni aşa de sus co­coţaţi, aşa de strigace şi abia răs­tălmăcind evenimentele, că-ţi vine să zici: trebue închisă pentru totdea­una portiţa de înălţare celor neche­maţi. Netăgăduit lucru, că dacă a dat cineva dovadă de nepriceperea eve­nimentelor, a fost d. Gh. Gr. Canta­cuzino, şi discursul său de la 2 iu­nie stă dovadă.* * * Cum se falsifică judecata! — Un articol al Viitorului — Ziarul Viitorul publică un articol de comentarii asupra discursului rostit de: d. N. Filipescu la întrunirea de la 2 iunie— şi, după fondul celor spuse, se poate afir­ma cu siguranţă că este un articol scris de cine­va strein de redacţie,­sau poate de­ vre­unul din directorii numitului ziar. E o frumoasă pagină de ziaristică aed articol—frumos prin forma in care sunt spuse lucrurile. Dar tocmai pentru că acel comentariu îmbracă o formă frumoasă, fas­­cinatorie aproape, el trebuiesc analizat, disecat. S’o spunem de la început. Artificiile de stil nu pot ascunde—pentru cei ce știu să se sustragă influenței formei,—faptul că se falsifică lucrurile, se falnică judecata, men­talitatea politică. După autorul acelui articol, oratoria ro­­mînă nu cuprinde altă pagină mai fru­moasă „de ură concentrată şi aruncată în formă de lavă, nu în interes de luptă per­sonală ci pentru o cauză mare, de ordin general“. Iată-l dar pe d. Filptscu biciuind mo­ravurile politicianilor, ridicîndu-se contra banditismului în politică, tunînd şi fulge­­rînd contra corupţiunii în politică şi a sistemului de a cîştiga pe partizani prin­­promisiuni şi gheliruri. Şi înregistrînd aceste spuse, Viitorul găseşte că^acele cuvinte îl prindeau pe d. Filipescu, că d-sa ,era într’adevăr omul indicat de a pleda „o cruciadă a oameni­lor de bine, contra coaliţiei de conrupătoriu ! Ei aveam oare dreptate cînd spuneam că prin astfel de articole,—ori­cît de bine ar fi ele scrise,—se falsifică judecata lumei noastre politice ? In scop de a servi carte­lul şi a lovi într’un adversar temut, Vii­torul găseşte că acele cuvinte erau fru­moase pentru­ că veneau din gura d-lui Fi­lipescu şi că nimenea altul nu le-a spus mai cu talent. In realitate, însă, sunt '­ faptele ast­fel? Era oare permis d-lui Filipescu să vor­bească de violenţă în presă, d-sa care, ca primar al Capitalei, cel dintîi în presa romînească, a autorizat afişarea unui pam­flet cu titlul „Banditul de la justiţie“ ? Tocmai d. Filipescu să vorbească de violenţă în procedeuri, d-sa care ştie să insulte ca un surugiu, care acum cincisprezece ani pătrundea în casele oamenilor şi ii lovea, sau care acum doui ani vorbea ca la Fă­­urei ? Agitator al mulţimei, d-sa scanda­lagiul de la 88 şi autorul străzei Enea ? Politica de intrigi de culise—d. Filipescu care o viaţă întreagă n’a făcut decit intrigă meschină—vezi între altele condiţiunele în care a apărut, în Voinţa Naţională, ce­lebra chitanţă a d-lui Panu. Pe acest om îl idealizează Viitorul, îl găseşte menit a arde cu focul oratoriei lui vehemente cangrena care roade viaţa noas­tră politică—şi aceasta în timp ce un ilus­tru ridicol de la foia franțuzească liberală găseşte că d. lake Ionescu f­ixează ridi­colul ori de cite ori atinge vr’o chestie de ordin general ! Așa se scrie istorie—în vremuri­ feri­cite ale unui monstruos cartel politic.—S. T­A­R­ D. Virgil Árion este astăzi un carpist fervent, de represintantul carpismului în Parlament şi directorul ziarului frances al aceluiaşi carpism­. D. Virgil Árion, cu vre­un an şi ceva in urmă, a scris, sub a sa semnătură, în ziarul „Patria“, un articol intitulat „Ta­­kism“. Fiind­că, la pseudo-congresul carpist de la 2 Iunie, s’a zis că d. Take Ionescu a fost copilul favorit al partidului con­servator, articolul „Takism“ — din care rcesă contrariul a redevenit de actuali­tate—și de aceea îl reproducem aci . Acest cuvînt a­­fost aruncat ca o insultă—d. Take Ionescu... care om nu se crede în drept în ţara asta să dispreţuiască şi să insulte pe d. Take Ionescu şi cine nu-l insultă, de la cea din urmă slugă boerească pină la prinţul din Byzanţ, de la junimistul subtil pînă la liberalul grosolan. Şi cine nu cunoaşte pe d. Take Io­­nescu ? Cine nu i-a deschis uşa ? Casa lui e casa tuturor şi foarte puţin a lui. Prinţul, care stă de vorbă într’un colţ cu­ un deputat, văduva alături, funcţionarii din biurou, prietenii cari intră şi ies, se simt cu toţii ca la ei acasă şi dacă omul întîrzie, dacă e obosit, dacă e bolnav, lumea se im­pacientează şi murmură. Fie­care are treabă şi nu poate să aştepte, dîn­­sul nu poate să aibă altă treabă de­cît să-i asculte, şi de fapt, îi ascultă pe toţi. Fie­care om are un pas ; sunt multe nenorocirile omeneşti pe lumea asta şi e fericit omul să găsească pe cine­va care să-l asculte la nevoie, cu răbdare, cu bună-voinţă, cu inten­­ţiunea evidentă de a-i ajuta dacă poate. Şi poate adesea, căci e pu­ternic şi vrea să ajute. „Marele Coruptor“, zic ,duşmanii , şi sunt mulţi. Sunt mulţi şi prietenii şi devin din zi în zi mai numeroşi. Şi din zi în zi se string mai uniţi împrejurul lui, simţind că devine pentru dînşii o datorie de onoare de a face zid în faţa celui atacat, calom­niat, insultat pe nedrept. Pe nedrept... căci nu este mai mare nedreptate de cît ca înăuntrul parti­dului tău, care trăeşte—în parte, de sigur, dar într’o parte, cam mara­din munca şi talentul tău să fii dimi­nuat şi ponegrit. Şi ce concepţie de moralitate au a­­ceia cari nu simt că este o datorie de onoare să nu bănueşti şi să nu insulţi pe cei cu care lupţi împreună, şi cărora le întinzi mîna în fie-care zi ? Bănuiala, planta veninoasă a dema­gogiei, pornită din invidia ori­cărei plebe, plebe de sus, plebe de jos. Omul de luptă, prin muncă se sus­ţine şi se înalţă, se vinde şopteşte plebea nobiliară ca şi plebea de stradă. Priveşti... şi treci. Ai impresiunea unui mare desgust, ca la contactul unei realităţi respingătoare. Simţi fiorul josniciei omeneşti par’că ai pus piciorul pe ceva care se târăşte şi care se ridică să te muşte. Te cu­tremuri de adîncimea patimei care se dă pe faţă; simţi, par’că o ură veche, o ură care vine de departe, care se deşteaptă din întunericul vremilor, care nu se poate stăpîni, care nu poate uita, care nu poate să moară, o ură ca de la alt neam, ca de altă rasă. E vorba de un principiu. E vorba să se ştie dacă într’o vreme de criză morală ca a noastră în care credinţa scade, în care patriotismul şovăe, în care dragostea se întunecă munca şi talentul pot să fie ofensate I­S­M şi umilite, oameni cari se înalţă pr­in meritele lor înlăturaţi, pentru ca din dezastrul general să se înalţe pute­rea numelui şi stăpînirea banului. Este această ţară aşa de puternică este viitorul ei atît de trainic, este neamul nostru aşa de fericit în­cît talentele cele mai luminoase, ener­giile cele mai neînfrînate să poată fi înăbuşite fără pagubă pentru ţară şi neam ? O forţă care s’a arătat fecundă pen­tru partidul conservator şi pentru ţară, un spirit distins şi clar, tre­bue oare suprimat pentru a mulţumi invidia şi răutatea omenească? Insultătorii să răspunză. Virgil Arion. OAMENI ŞI LUCRURI Glossa vinului la momentul cînd apar rîndurile a­­ceste are loc în faţa uneia din înal­tele instituţiuni judiciare ale oraşului un senzaţional proces. Eroii însă nu însemnă nimic; eroul adevărat al desbaterilor este—vinul, ln jurul acestui element care a fost totdeauna o fală a ţărei noastre şi o florie a oraşului nostru se vor încinge discuţiuniie aprinse, căci pricina cea mare, băutura, e preocuparea multora şi nu fără drept cuvînt. Vinul,—acest element al naturei prie­tene omului, vinul de care moraliştii se prefac a vorbi cu atîta dispreţ, e unul din acele produse dăruite omului de fi­rea darnică şi îmbelşugată pentru a-i îm­puţina suferinţele, pentru a-i micşura a­­mărăciunile, pentru a-i goni marile neca­zuri, de care atît de adeseori e bîntuită viaţa. Şi din acest punct de vedere e în a­­devăr uimitor de mare şi puternic efec­tul miraculosului suc pe care-l naşte în fiece toamnă a anului strugurul plin şi copt, rumenit de soare, îndulcit de ră­coarea toamnei. Cu ce tainică şi în acelaş timp magică putere pătrunde, cu iuţala clipei, senzaţia de plăcere în toţi porii corpului, în cele mai ascunse unghiuri ale creerului ome­nesc sub influenţa vinului? Iată ce nu explică nici ştiinţa obiec­tivă, nici observaţia subiectivă. Şi cu toate acestea un singur pahar e deajuns uneori ca să preschimbe din adine şi cu desăvîrşire şi firea şi voinţa şi simţirea şi dorinţa unui om, transformez întreaga lui fiinţă în manifestările ei, în senzibi­­litatea ei. Un singur pahar—şi omul amărit de­vine voios, cel tăcut devine expansiv, cel sfiios — îndrăsneţ, cel iritat — devine paşnic, cel pornit devine calm, cel slab devine tare, sau din potrivă căci nimic mai straniu de­cît cons­tatarea efectelor absolut opuse pe care ie poate produce vinul, deopotrivă inexpli­cabile, dar de­opotrivă reale şi puter­nice. Cine, mai des ori mai rar în viaţa sa proprie, în împrejurări variate, n’a putut adeveri această curioasă şi mare putere a vinului ? Cine, gustînd fără nici un scop un singur pahar din nectarul pă­mântesc, nu a căpătat imediat şi fără a şti cum i-a venit, binefăcătorul simţim­nt al uitărei şi uneori al entuziasmului în­­sufleţitor ? Uitarea tuturor suferinţelor, uitarea tu­turor grijilor, uitarea a tot ce e meschin, uitarea duşmăniei uricioase, a vrajbelor veninoase, uitarea desâvîrşită a zilei de mîne care înnourează totdeauna pe cea de azi, uitarea bună şi generoasă pe care anticii, o sorbeau din apa Lstriei şi pe care modernul o soarba numai­­din pro­dusele minunate ale naturei: în orient­opiaceele şi haşişul, în lumea civilizată— din vin. Ori­cum ai fi şi ori­cum te-ar ponegri specialiştii şi moraliştii, reformătorii so­­cietăţei şi naivii teoreticiani, tu eşti una din marile forţe binefăcătoare ale lumei acesteia, vinule divin, pe care noi cei de astăzi nu te ştim iubi îndeajuns, nici răs­plăti de binele ce faci în omenire, căreia îi dărueşti plăcerea, uitarea şi adevărul. Rodion J Ir jurul dicţionarului Fără multă exagerare s’ar putea afirma că în jurul dicţionarului etimologie al Academiei Rom­âiei s’au dus, de ani de zile încoace atîtea polemici, încit ele ar putea ocupa aproape tot atîtea volume cît dicţionarul însuşi. In cel din urmă număr al revistei „Viaţa Nouă“ d. Ovidiu Densuşianu pub­lică un prea interesant articol de pole­mică, răspunzînd d-lui Sextiliu Puşcariu însărcinatul de astăzi cu confecţionarea dicţionarului. Reproducem partea finală a menţiona­tului articol, unde d. Densuşeanu resta­bileşte o sumă de fapte şi distruge anu­mite legende . Dar să mai stau puţin de vorbă cu D. Puşcariu şi să-i amintesc unele lucruri asupra cărora n’aş fi voit să insist, pen­tru că mă privesc personal, dar fiind că m’a provocat sînt dator să te lămuresc odată pentru totdeauna şi să răspund a­­celora care, împreună cu d-sa, au cîrtit şi cîrtese mereu împotriva mea, acuzîn­­du-mă c­ar de una cînd de alta şi gă­­sindu-mi fel de fel de păcate. Mai spune d. Puşcariu că tot ce am scris despre d-sa în criticile din urmă ar porni din nemulţumirea mea de a nu co­labora la dicţionarul Academiei, din ge­­loşia de a-l vedea pe dînsul acolo unde aş fi voit să fiu şi eu, din pornirea in­vidioasă a celor ce se văd „rămaşi pe din afară“. Să ne lămurim. Academia m-a chemat şi pe mine acum vre­o 2 ani să lucrez la dicţionarul de atîtea ori naufragiat. Am spus atunci că în interesul lucrărei să se încredinţeze redactarea, afară de mine şi d. Puşcariu, şi d-nului Candrea, pentru că toţi trei o puteam termina mai repede—şi mai era o chestiune de soli­daritate ştiinţifică pe care căutam s-o susţin, cum am vrut totdeauna, dar, din păcate, alţii, tocmai cei care mi-o con­testă, au călcat-o. Propunerea mea n’a fost primită, pen­tru că la Academie mai stăpînesc încă prejudiţii medievale şi ştiinţa e înţeleasă ca o îndeletnicire de cîrpaci şi e legată —prin misterioasele fire care, se ţes a­­colo—de fel de fel de mărturii de slu­gărnicie , cînd în cele câteva zile în care s’a discutat asupra dicţionarului, am mai văzut şi alte lucruri care m’au desgustat —mutilările de procese-verbale, pentru ca să nu rămîe scrise alb pe negru lu­cruri pe care le susţinusem cu toată con­vingerea şi dreptatea, sau păreri ale al­tora care aiurea ar fi spre ruşinea unei instituţiuni zisă savantă—mi-am zis cu hotărîre: „nu, aici nu-i de mire, e loc numai pentru alţii, căre pot consimţi la orice—să-şi facă dicţionarul cu cine vor vrea şi diac vor putea“. Aceaste înseamnă, a fi rămas pe din afară, d-le Puşcariu ? Şi dacă din amin­tirile d-tale n’ai alungat încă pe acelea care uneori vin să turbure conştiinţa, îţi mai aduci aminte de ziua cînd spunîn­­du-ţi că nu pot primi felul de a lucra la dicţionar impus de Academie, d-ta îmi făceai mărturisirea: „eu primesc în orice condiţiuni—am nevoe—de ce n’aş spu­­ne-o ?—de bani“. De aşa te-ai dus să-ţi pleci capul la cei cari apreciază această parte a trupu­lui numai cînd e înzestrată cu acest dar gimnastic. Pe mine mirajul pieselor strălucitoare nu m’a făcut­ niciodată să-mi calc peste convingeri sau să jertfesc legături la care d-ta ai arătat că nu ai sufletul să ţii— pentru că ţi-ar fi greu, nu-i aşa, să mai vorbeşti acum de solidaritate şi să mai persişti a crede şi a face şi pe alţii să creadă că eu sînt acela care n’am voit s’o apăr. Şi cu ce logică ai putea explica, d-le Puşcariu, că nemulţumirea pentru neco­­laborarea la dicţionarul Academiei m’ar fi făcut să te critic, cînd îţi aduci, cred, aminte că acum trei ani, înainte de a fi vorba de această colaborare, trimeţîndu-mi să văd o parte din corecturile dicţionarului

Next