Opinia, august 1908 (Anul 5, nr. 499-523)
1908-08-01 / nr. 499
Moravurile Politice De zeci de ani, de cînd avem o viaţă politică parlamentară şi constituţională, constatăm fără nici o rezervă defectele detestabile ale moravurilor noastre politice şi, ţipăm în gura mare, că starea aceasta este dezastroasă, că remediile cele mai radicale se impun, indiferent dacă va trebui să tăiem In carne vie, produeînd astfel dureri în corpul nostru social. Cu toate acestea, nimic serios nu s’a făcut încă în direcţiunea aceasta, afară doar de hotărîrea promiţătoare a şefului nostru, de a rupe cu tre- cutul obiceiurilor partidelor de pînă acum şi a da o nouă îndrumare par- tidului conservator-democrat. Cu- ’ noscînd energia nesecată a d-lui Take Ionescu şi bunele sale inten-ţiuni pentru ţară, avem toată încrederea, că în adevăr o nouă cale se va deschide pentru viaţa noastră publică. Dar partidul conservator-democrat , în formaţiunea lui actuală şi cu organizaţiunea şi directiva de astăzi, este un partid nou, care nu a avut încă prilejul de a contribui cu autoritatea necesară, la desfiinţarea unor moravuri imorale. In cu totul altă situaţiune se gă sesc aşa numitele partide istorice,— şi în această privinţă nu putem trece , cu vederea faptul, că şi politica libe- rală şi politica conservatoare —şi mai ales aceasta—contribue, prin felul lor , de a fi, la întărirea moravurilor noastre politice. In special, partidul d-lui P. P. Carp, care de un timp încoace, n’a avut altă temă de scandal, decît asanarea moravurilor—fapt care i-a şi atras denumirea de partidul asanării — prin acţiunea sa politică a căutat parcă anume, să asasineze toate încercările de asanare. Corupţiunea şi injuria au fost şi sunt încă cele două arme politice ale scopurilor carpiste ; iar cînd s’a mai amestecat şi d. Nicu Filipescu — şi cînd nu se amestecă d-sa !—apoi aceste două însuşiri ale carpizmului s’au accentuat evident. Este desigur o şcoală adine înrădăcinată în politica noastră, şcoala aceasta a lipsei de scrupule şi de conştiinţă, care constă în a conrupe pe cel trebuitor cauzei, în a lovi fără milă şi a înjura pe adversar şi în a cruţa şi apăra pînă la ultima consecvenţă pe prietenul politic independent de moralitatea cauzei. •De pe urma acestui principiu nesănătos politiceşte, la care se reduce toată mentalitatea politicianului, şi care îşi găseşte zilnic aplicarea cea mai largă şi mai statornică în guvernarea ţării, decurge nesiguranţa ucigătoare a oamenilor şi aşezămintelor noastre publice. Meritele şi dreptatea sunt puse la index cu cel mai suveran dispreţ ; cinstea terfelită şi considerată ca o neghiobie ; legile, înfrînte cu o nepăsare ironică — demnă de celebra expresie a unui fost prefect de Covurlui—care denotă o stare de anarhie intelectuală şi morală, primejdioasă şi revoltătoare. In mijlocul acestui haos enorm, care se numeşte viaţa publică a Romîniei, apare partidul conservatordemocrat, organizaţiune politică tînără, numărînd un însemnat număr de energii binevoitoare, el are putinţa să aducă o reală ameliorare, imprimînd prin puterea idealului şi acţiunii sale o nouă îndrumare politicei romîneşti şi moravurilor sale. De aceea şeful nostru a spus-o : „partidul conservator-democrat nu va nesocoti meritele ; dimpotrivă le va releva şi le va da întrebuinţarea necesară binelui obştesc; guvernul partidului conservator-democrat nu va însemna domnia călcărilor de lege, ci guvernul dreptăţei“. Cuvintele acestea ale şefului nostru ne mai ridică greutatea ce ne apasă sufletele, şi ne dau speranţa unor vremi mai bune, unei organizaţiuni sociale mai conforme cu vremea şi cu interesele poporului nostru în mersul său către progres. Cînd opera aceasta va fi realizată, cînd lucrurile vor lua în aceasta ţară un mers normal, cînd rînduiala şi respectul de lege va fi pătruns în toate straturile societăţii, partidul conservator-democrat va fi făcut cea mai mare operă de regenerare socială, va fi consolidat statul şi poporul românesc. Idem. INCURCA-TOATE Cînd e vorba de încurcat ițele in partidul d-lui Carp, Epoca este gata cea dintâi, crezindu-se — ți cu drept cuvînt—de deosebită și specială aptitudine pentru daraveri de asemenea natură. Se știe, că drept răspuns acuzațiunilor grave ce le-a adus d. Barbu Păltineanu şefului de vacanţă a partidului conservator, presa carpistă a tăcut; ţi trebue să recunoaştem, că procedarea aceasta, dacă n'a fost reală ţi cinstită, a fost însă prudentă ţi conformă cu „interesele partidului11. Căci ce putea răspunde, cînd faptul relatat de d. Barbu Păltineanu, că d. Gh. Cantacuzino ţi-a însoţit suma de 30.000 lei din fondul strîns, după ordinul d-sale, pentru timp de opoziţie, este perfect adevărat şi sunt suficiente căi de a face dovada necesară ? Evident, că tăcerea presei tachiste este o prudenţă dictată de bunul simţ, şi pe deplin justificată din punctul de vedere al intereselor de partid. Epoca însă, violentă, nervoasă ţi gata de înjurii în orice moment a făcut opinie separată. A fost ţi de data aceasta limbută ca de obiceiu, ţi limbuţia ei va avea desigur urmări neplăcute pentru d. Filipescu ţî pentru întregul partid al d-lui Carp. Nici Epoca na avut curajul să intre în discuţiunea faptelor relatate de fruntaşul nostru, pentru că în cazul acesta, sau trebuea să le recunoască, ceea ce nu-i convenea, sau să le dezmintă, ceea ce nu putea; dar ziarul d-lui Filipescu are îndrăzneala să atace ţi să înjure pe d. Barbu Păltineanu, adresîndu-i calificativele ce de drept ţi de fapt se cuvin d-lui Filipescu. Şi pe lîngă acestea să pună o întrebare d-lui Păltineanu. Este ţi aceasta un sistem de limbuţie, dar nu este un sistem de discuţiune. Dar oricum ar fi d. Păltineanu, prompt ca totdeauna, s’a executat ţi-aţi răspuns întrebării Epocei, deşi faptul că întrebarea vine de la Epoca, nu prea merită răspuns. Din acest răspuns al fruntaşului nostru, pe care l-am împărtăşit cetitorilor noştri în numărul de eri, se crează o situaţiune delicată d-lui Filipescu, contrar aşteptărilor Epocei, căci iată ce spune d. Păltineanu: „la întrebarea finală care mi se face, de a spune ce fapt a motivat vizita mea acasă la d. Filipescu în timpul crizei politice, care a precedat venirea guvernului Cantacuzino, răspund: că sunt gata a destăinui cuvînt cu cuvînt, tot ce s’a petrecut atunci între mine şi d. Filipescu ; dar neştiînd dacă acesta din urmă are cunoştinţă de somaţiunea ce-mi face «Epoca», îi acord 24 de 1 bani Exemplarul 5 bani Exemplanil ABONAMENTE [In rînd în pag. Hl/ 50 Bani * » » » IV, 40 * Un an .... 20 lei 6 luni .... 10 » ;.v. : Cî “: ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT mamsrtmx fmsas&ewtxises Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare, 38. Anul V»—N(. 499—IAŞI, Vineri I August 1903 ore ca să ia cunoştinţă de cele de mai sus. Dacă va tăcea, mă voi considera dezlegat de orice obligaţiune de discreţiune în privinţa convorbirei ce am avut-o atunci cu d-sa şi voi relata-o în întregime“. Iată dar, că de pe urma limbuţiei Epocei, lucrurile vor lua o întorsătură cu totul nouă, care nu-i va plăcea desigur d-lui Filipescu. Şi suntem totuşi convinşi, că nici de-acum înainte Epoca nu va prinde minte, şi-şi va urma calea începută, cu aceiaşi nepricepere, cu aceiaşi violenţă, cu acelaşi sistem de înjurături. Vorba ceia : Boala din născare... Em. Chestiuni locale Să se facă lumină! E lesne de ghicit că această epocă a vilegiaturilor poate juca oarecari feste idealei administraţiuni a uzinei noastre electice. Lucrul e simplu. Oamenii au plecat la băi, uşile sunt încuiate; ferestrele drapate; casa deşartă. Dar comptorul electric îşi face datoria. El păzeşte locuinţa în lipsa stăpînilor; el luminează înainte pentru mai mare siguranţă—nu are doar degeaba plumburi de siguranţă — că n’or să vă calce tîlharii casa, iar la reîntoarcere vi se prezintă... comptul, — o bagatelă de vr’o 37 de lei—ca şi cum n’aţi fi gustat plăcerile vilegiaturii. Vorba ceea: unde merge mila, meargă şi suta. Cine şi-a plătit luxul băilor, poate plăti şi un mic compt pentru comptorul care s’a ostenit şi în lipsa oamenilor. De astă dată se articulează — cum s’a putut vedea în numărul de ori al ziarului— fapte precise, întîmplări extraordinar de curioase şi cu această ocaziune e bine să înregistrăm şi rumoarea care încă de mult pretinde a şti numeroase şi diverse Întâmplări de aceeaşi natură pe seama uzinei noastre electrice. Dar greşim scriind aceasta. Nu e vina acesteia din urmă şi nu de dînsa se cuvine să ne ocupăm. Cetăţenii au a se plînge de administraţia comunală, de serviciul ei tehnic, dator să garanteze lumei că nu este, că n’a fost frustată, aşa cum se presimte de cătră mulţi că se frustrează lumea neştiutoare în privinţa măsurătoarei cantităţii de lumină consumată. Uzina şi-a fixat preţuri mari, aşa cum i-au convenit. Consumul e din zi în zi mai mare, aşa că nu se poate plînge de daraveri. Dar, în schimb, oraşul are dreptul de a i se garanta o cinstită administrare a serviciului pe care-l plăteşte şi în care lumea profană nu poate vedea... dar, fiind o chestiune recnită, obscură pentru cea mai mare parte din locuitori. Lumea iaşană e întărită în bănuiala că nu se petrec lucrurile tocmai curat de cînd administraţia liberală a... stins un proces important între uzina electrică şi comună, provocat tocmai pe tema unor abuzuri importante oficialmente constatate chiar în dauna comunei însăși. Lucrul poate părea suspect, usina avînd o mare putere de a... cdlera la trebuință. Cum rămîne insă cu încasările pentru lunile sau numai pentru ceasurile în care lumina n'a ars de loc ? Cum rămîne cu controlul ce e dator să exerciteze — ca venind din partea cetăţenilor — serviciul tehnic asupra uzinei care a contractat în acest sens. Lumea iaşană e alarmată de cazurile relatate de noi şi mai presus de orice îndoială. Ea cere odată pentru totdeauna administraţiei noastre orientale să înceteze cu toleranţa şi să facă lumină! ------- CATEVA NOTE In legătură cu audienţa d-lui Iancu Lahovary la castelul Peleş, conservatorul zice: „cele ce se vorbesc în audienţa de la Palat nu se trîmbiţează“. Acum pricepem abia, pentru ce Cc. Iorga a declarat cu atîta solemnitate în urma celebrei sale audienţe la Rege: să fim gata.* Epoca apără pe Co. Iorgu Nababu ca funia pe spînzurat, spunind că nu era d-sa obligat să ajute pe generalul Catargi, cînd se găsea în nevoie, pentru că acesta nu-i era Nababului nici rudă nici partizan. Dar Froim Fişer ce fel de rudă era cu generalul Catargi? Ar putea să ne spună Epoca? * Declaraţiunile lui Ce. Petrache au făcut o mică încurcătură şi d-lui Iorga. Se ştie că directorul Neamului a zis, că d. Carp, fiind un bărbat spiritual, a făcut o glumă declarînd ziaristului vienez, că noi n’avem nici un interes în Macedonia. Acum vine d.A. Voinea şi într’un articol publicat tot în Neamul vorbeşte de însemnătatea declaraţiunilor nepatriotice ale d-lui Carp, şi le dezaprobă. Din toată această harabură, D. Iorga se alege cu o glumă nepatriotică. Are de dorit, ca d. Iorga să se lase de specialitatea acestor glume, şi să se ocupe şi de chestiuni mai serioase, cum este de pildă,a muratul pepenilor. Multe gospodine tinere iar fi recunoscătoare, şi astfel naţionalizmul ar folosi cu adevărat patriei. OAMENI 81 LUCRURI PLOILE Dovada cea mai deplină despre iremediabila şi eterna dezarmonie între om şi natură o dă observaţia fenomenelor şi intemperiilor naturale , in primul rînd ploile. E numai o scurtă vreme de cind cu toţii priveam cu teamă şi cu îngrijire la cer, în aşteptarea ploaiei. Lunile Mai şi Iunie, vremea de pregătire a întregei bogăţii naţionale, lunile cîmpului, grădinilor, a semănăturii şi a florilor sunt cele mai dornice de ploi şi au fost mai lipsite de ele. In seninătatea lui azurie, în albastrul său imaculat, cerul părea o nepătrunsă enigmă, iar soarele, nemişcat şi neîndurat în măreaţa solemnitate, trimitea nu raze de lumină şi căldură, ci săgeţi dogoritoare asupra lanurilor zbicite, a vitelor flămînzite şi iazurilor secătuite. Văzduhul, sec şi aburit, n’avea apă. Nici rugile, nici vaetele n’ajutau nimic. Oamenii priveau, stupizi şi întristaţi, la misterioasele adîncimi ale cerului de unde putea veni mîntuirea, dar nu venia. Cerul n’avea apă. Şi in acelaşi timp pămlntul era, ca totdeauna împresurat de imensele întinderi ale mărilor şi oceanelor. Apa lor, mai vastă şi mai adîncă decît suprafaţa şi adîncimea uscatului întreg, sta colo un zadar, frămîntîndu-se în valuri uriaşe care păreau că vor să se ridice pănă la cer, ca să-i împrumute cîtimea de apă trebuitoare. Oceanul! Un strat nevăzut din apa lui, un milimetru abia—să fi ridicat văzduhul şi ar fi putut sătura de ploaie pămîntul întreg, însetat şi lihnit, ar fi putut salva sămănăturile şi florile, ar fi gonit sărăcia şi ar fi mîntuit vitele ce se stingeau de sete pe jghiaburile fîntânelor goale... Dar cerul n’avea ploi. Şi iată acum, cînd puţinele semănături s’au strîns şi stau legate pe cîmp, —ploile, netrebuincioase şi dăunătoare, cad mereu, cad neîntrerupt, cad cu nemilostivire, cad ucigătoare pe toată întinderea ţării. Cerul pare un ocean adînc, fără fund, care toarnă cu găleata, smulgînd oamenilor speranţa, distrugînd bucatele, puţinele cite au fost, din odihna şesurilor largi. Se umflă albiile rîurilor, potopul îneacă totul; oamenii fug îndărăt în tîrguri de unde au plecat. E o ironie în toate şi pretutindeni e un dezacord straniu, enigmatic între om şi natură. Aceasta din urmă nu vrea să se supună nici unei legi, nici unui echilibru, ci îşi dezlănţuie puterile şi manifestările, aşa cum îi dictează poate nişte ascunse legi ale firei pe cari noi le numim capriciile ei, pentru că suferim pe urma lor. E vreun scop în natură ? Iată ce nu putem şti, nici înţelege. Marea problemă, cea mai mare e poate aceasta în univers. A pus-o şi credea că o rezolvă, intre alţii, doctorul filosof Charles Richet care a formulat ideea: „să căutăm in natură o probă netăgăduibilă a unui scop şi atunci pe calea ştiinţei vom fi regăsit pe D-zeu, adecă o inteligenţă creatoare, vechiul Noi al lui Anaxagoras“. Un Dumnezeu, se poate , dar tot neînţeles şi care ni s’ar părea lipsit de dreptate şi iubire, căci a creat atîtea neajunsuri şi imperfecţiuni. Rodion „SINDICALISTUL“ Greva generală.—Ce vor sindicaliştii ? — Sindicatul şi trade-uniunile.—Psichologia greviştilor. Cu ocazia grevei generale de care s’a vorbit în ziarele pariziane „sindicalistul“ a devenit din nou o figură de actualitate. Mai zilele trecute, arestîndu-se un număr de membri din consiliul „Confederaţiei generale a muncii“ sindicaliştii din Paris au voit să proclame greva generală a tuturor muncitorilor spre a smulge autorităţilor eliberarea „tovarăşilor“ lor. Marele ziare pariziene, din care unele au apărut trunchiate iar altele nu au apărut de loc în ziua proclamărei grevei, cer aproape în unanimitate dizolvarea „Confederaţiei generale a muncei“ care —zic ele—constituie o piedică şi o ameninţare permanentă a libertăţii muncei. Să facem însă puţin psihologia sindicalistului. * Sindicalismul, această nouă teorie revoluţionară îşi găseşte originea în tendinţele periodice de revoltă care apar în istoria poporului francez, de cîteva secole Încoace. Nici odată însă nu s’a manifestat cu atîta claritate ca acum la Draveil-Vigneux. in revoluţia cea mare franceză, în celelalte de la 1830 şi 1848, în timpul „comunei“ această tendinţă de rebeliune se manifestă in numele unui ideal, a unui scop politic, a unei dezrobiri economice. Pentru conducătorii „Confederaţiei generale a muncei“ nu există „scop“ şi nici program, ei n’au in vedere decit „acţiunea directă“ şi toată teoria se rezumă în a face această acţiune cît mai puternică. In orice răsbuin se întrebuinţează strategia şi tactica pentru a nimici pe duşman. Arta „sindicalistului“ se reduce la un singur cuvînt: „lupta". El renunţă la orice avantagii, la orice compromisuri cu inamicul. Duşmanul trebuie să rămîie duşman neîmpăcat pentru a nu se micşura entusiasmul partizanilor.* Sindicaliştii vor să întrunească toată massa muncitorească într’o singură organizaţie uriaşă pentru a pune deodată în mişcare în „greva generală“, încotro se va îndrepta această massă, e absolut indiferent. Cu aceasta nu-şi bate nimeni capul. Ceva vag şi întunecos le pluteşte totuşi pe dinaintea ochilor : să reguleze în viitor producţiunea numai prin „sindicate“. Dar în ce priveşte detaliile, vre-o descriere mai amănunţită a modului de organizare şi funcţionare a societăţei viitoare după concepţia lor—cum au făcut social-democraţii de pildă—nici o vorbă. In massele muncitoreşti sunt forţe în stare latentă, care trebue trezite şi dezlănţuite pentru ca muncitorii însăşi să-şi creeze soarta lor din puterile-pînă acum —oarba ale naturii. Aceasta e singura prevedere a sindicaliştilor. * Conducătorii sindicaliştilor, secretarii confederaţiei, Griffulleres, Pouget, tipul muncitorului inteligent, Bousquet şi Ivotat, au fost lucrători odinioară. Acum,fac numai agitaţie, prin grai şi prin scris. Producţiunile lor lirice, broşurile şi articolele lor nu sunt dintre cele mai proaste. Printre inşii par a fi ajuns massele la conştiinţa puterii lor.—Sindicalismul nu e decit expresia conştiinţei acestei puteri. Sindicatul se aseamănă însă numai în ce priveşte organizata sa interioară cu „trade-uniunile“ engleze şi cu „Gewerkschaft“ din Germania. E o uniune a lucrătorilor aceleiaşi meserii. „La Confédération Générale duTravail“ e asociaţia federativă, în care intră mii de sindicate, ca şi în Anglia şi în Germania la „Gesamtverbandem“. In ce priveşte acţiunea politică e o mare deosebire. Sindicalistul francez priveşte de sus la camaragii lui din alte ţări. „Voi cu toate milioanele voastre de mărci şi de pfunzi sterling!—sunteţi numai nişte „machines a collier“ automate servile fără nici o individualitate, şi alt nimic ! Priviţi la noi: noi n’avem bani (in adevăr confederaţia are un venit anual numai vre-o 25 pînă la 80 de mii lei, dar cu greva generală facem mai mult decît voi cu banii noştrii“. In una din conferinţele lui anterioare, Griffithles arăta că muncitorii germani sunt fricoşi şi pătrunşi de disciplină şi supunere către autorităţi. „Ceia ce caracterizează muncitorimea franceză“—spune el—“e îndrăzneala şi independent. Nimic nu-i intimidează. In faţa unui ordin al au-