Opinia, noiembrie 1909 (Anul 6, nr. 859-882)

1909-11-25 / nr. 878

5 Mdi Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . „ . 20­ 0 luni g o o c o 10 y y Redacţia şi AdministraţiasiAŞi, Str. Primăriei 27 5 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rând în pag. III, 50 Bani ii »I ii o ^i o ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Sub direcţiunea unui Comitet Anul VII. No 878 Mercuri 25 Noembrpţi |$09 ---------- ’ 1 -••• i ~. ­7 '-SS5B5S32 O LEGENDA Un cunoscut, care ca toţi oamenii ce-şi pot da seamă de cursul eveni­mentelor politice de la noi, şi care ştie că succesiunea guvernului este deschisă, spunea mai dăunăzi, că guvernului Brătianu nu-i poate suc­­cede ,constituţionaliceşte de­cît un guvern P. P. Carp. Deşi nu sunt mulţi aceia, cari îm­părtăşesc vederile cunoscutului meu, deşi, chiar printre partizanii şefului conservatorilor se găsesc unii, cari văd lucrurile alt­fel, totuşi chestiu­­nea merită a fi dezbătută pentru a risipi o legendă, care dacă nu gă­seşte multă acreditare, circulă însă, cu consistenţa şubredă, dar ademe­nitoare, a legendelor. De ce, mă rog, tocmai constituţio­naliceşte succesiunea guvernului li­beral trebue afla d-lui P. P. Carp ? Mai este oare nevoe să enunţăm elementarul şi binecunoscutul prin­cipiu constituţional, că guvernul e­­mană de la naţiune, pentru a evi­denţia absurditatea acestei aserţiuni ? Dar tocmai constituţionaliceşte partidul conservator nu poate succeda libera­lilor, pentru că nu se poate concepe şi nici admite constituţionaliceşte, ca un partid, care nu reprezintă da­cît o microscopică parte a corpului electo­ral să ia conducerea intereselor ţării, în contra voinţii hotărîte a marii ma­jorităţi a alegătorilor, singurii în drept a-şi desemna conducătorii şi guver­nanţii lor. Nu ar fi tocmai o înfrîngere a principiului constituţional, dacă par­tidul conservator ar veni la guvern după partidul liberal? Iată de ce sus­ţinem, că aserţiunea aceasta a con­stituţionalităţii unui guvern Carp este o legendă. Dar poate sunt alte considerente, mai­ tari, cari impun un guvern Carp ? Nu se poate admite. In contra prin­cipiilor legii alte considerente nu pot fi. Fiind-că se pune însă ches­­tiunea acaasta și sub altă formă, s-o examinăm mai departe. Două ipoteze se pot concepe: tra­diția politică a două partide de gu­­vernămînt cere venirea unui guvern conservator după cel liberal; persona­litatea d-lui P. P. Carp nu poate fi tre­cută cu vederea. Să le examinăm pe rînd. Tradiţia—dar, dacă e vorba de tra­diţie, apoi ea nu e şi nici poate fi cu partidul conservator de­cît acci­dental. D. Carp a fost în­totdeauna şeful unei grupări, cunoscute prin inacţiunea ei, şi politica romînească nu cunoaşte momentul în care unui guvern liberal să-i fi succedat un guvern Carp. Iar faptul, că în jurul­­sale se găseşte astă­zi un mic gru­­puşor din fostul partid conservator pe lingă vechii junimişti, încă nu poate justifica tradiţia. Dacă la un moment dat d. Carp a avut şefia partidului conservator, aceasta s’a întîmplat, pentru că partidul conser­vator i-a încredinţat-o. Or, îndată după aceasta partidul conservator— imensa lui majoritate—i-a retras şe­fia, aşa că d. Carp a pierdut-o tot prin aceia, cari i-au acordat-o. Şi dacă tradiţia politică impune un guvern conservator, apoi aceată guvern con­servator nu poate fi de­cît emana­­ţiunea fostului partid conservator, care e astă­zi partidul conservator­­democrat. Aşa stă chestia cu tradiţia. Dar—a doua ipoteză—personalita­tea d-lui Carp. Afirmaţiunile şi teoriile ce se fac pe tema aceasta devin une­ori ri­dicole. Inainte de toate este ridicol a se pune mai presus de ori­ce persona­litate a unui om politic, cînd este vor­ba de soluţiunea unei chestiuni de ordin general, de interes naţional. Cum, principiile cari se găsesc la baza unei organizaţiuni sociale şi politice, pot fi înfrînte numai pentru a nu se atinge personalitatea şi sus­ceptibilitatea unui om? Voinţa fermă şi constantă a corpului electoral, care este voinţa naţiunii însăşi, poate fi dispreţuită numai spre a da satis­facţie d-lui P. P. Carp? Dar în ce ţară şi în ce vremuri trăim? Şi apoi, cine este d. P. P. Carp? Care este rodnica sa activitate, ma­rea sa operă, pentru a se putea sus­ţine în numele său o absurditate a­­tît de imensă? Personalitatea d-lui Carp a fost în atîtea rînduri nesocotită, sau mai bine zis, în atîtea rînduri apreciată, după cum trebuia. La schimbarea regimului în 1899, atît partidul conservator, cît şi Co­roana n’au cunoscut ceea ce se nu­meşte astă­zi »personalitatea“ d-lui Carp; tot aşa a fost şi la 1901, cînd partidul conservator a nesocotit a­­caiaşi pretinsă personalitate a d-lui Carp, care se afla accidental la gu­vern ; şi la fel s’a întîmplat şi la 1905, cînd după căderea liberalilor, „personalitatea“ d-lui Carp a încer­cat iarăşi aceiaşi atingere. De ce atunci să ni se spună astă­zi că „nu se poate trece peste d. Carp“ ? Ni se pare că tradiţia personalităţii d-lui Carp nu poate de­cît să-l deza­vantajeze pe şeful grupării conser­vatoare. D. Carp are, ce-i dreptul, o însuşire pe care n’o au şefii celor­lalte două partide; d. Carp este om în vrîstă. Dar, de cînd aceasta este o calitate generătoare de drepturi şi priorităţi în politică ? Mi se pare că tocmai contrarul s’ar putea susţine cu succes. Şi acum—ce rămîne din teoria cu­noscutului meu? Aceeaşi legendă, pe care partizanii d-lui Carp au pus-o de atîta timp în circulaţie, cu care se hrănesc încă de la consti­tuirea grupului junimist, şi oare tot de atunci n’a îndrăsnit să iese din domeniul fantezist, spre a deveni realitate. Că doar de aia e legendă. Manolin Liberalii se mişcă! D. Stere a avut ieri oaspeţi la d-sa a­casă strada Sărăilan, pe mai ■mării par­tidului liberal local.­D. Stere şi-a dezminţit astfel, a sa celebră spovedanie, că nu poate primi pe nimeni la el acasă, Ifiind lipsit de orice confort modern. La d. Stere a­casă s’a dat, deci, sem­nalul luptei electorale, căci liberalii, cu alegerea locală, au ajuns abia la semnal. In astă seară, luni, va fi o întrunire la clubul liberal: membrii clubului vor fi pre­­zintaţi d-lui Stere, care este şeful lor de un an şi jumătate. Clubul a fost convocat ca să aleagă un comitet electoral, care va avea să se pună în contact cu comitetul executiv şi acesta cu comitetul de şapte şi toţi cu prefectul de poliţie.... Fapt este că, în astă seară, va fi ilu­minat clubul liberal local. Faptul va pro­duce senzaţie la uzina de electricitate şi la... sergentul din punctul clubului , acel sergent, văzînd lumină acolo, va alerga să vadă cine a murit la clubul liberal. Înăuntrul clubului va domni mare cu­riozitate : unii nu vor ştie care ie d. Stere, cei mai mulţi nu vor ştie care ie domnul dr. Manicatide „cadidatul“. Dar vorba este, că mişcarea a început: candidaţii celorlalte partide au isprăvit aproape vizitele electorale; liberalii, cari au fost nevoiţi să amăre alegerea cu 23 zile, au ajuns la alegerea... comitetului electoral. Temperatura la club va fi foarte ră­dicată şi cine ştie dacă încriminările nu vor isbucni pe faţă. D­utere, care nu este orator, va citi pagini din Philippinei —noi credem că are să fie foarte frumos, foarte interesant, la clubul liberal din Iaşi. In tot cazul se va alege comitetul elec­toral şi aceasta va fi dovada că şi liberalii au început să se mişte. Dar prea târziu. MICI SLUJBAŞI Nereguli au fost descoperite în sarcina unor mici funcţionari ai corpului de portărei din Iaşi. Nereguli mici, aproape insignifiante, cari, în limbajul curent al presei, au dat naştere la titluri grave. Cu atît mai grave, cu cît, înăuntrul de­­scrierei faptelor, se arată că primul pro­­­curor a plecat să raporteze cazul mi­nistrului şi că inspectorul portăreilor, care, de fapt, n’a venit la faţa locului, ar fi venit, ar fi inspectat şi, natural, ar fi plecat şi el să raporteze ministrului. In toată această afacere există, ce-i dreptul, şi un moment serios. Şi acel moment serios nu este suma la care se ridică „frauda“, fiindcă pînă în prezent cel puţin, acea sumă este aşa de mini­mală, că abia dacă poate sta jos, ne­cum să se ridice. Ci momentul serios este: acel inspector al portăreilor,care n’a venit la Iaşi, există el de fapt sau nu ? Existat-a, în lungul anilor, o inspec­ţie serioasă făcută portăreilor ? In afară de portărei, serviciul greu se face de mici slujbaşi, rău plătiţi, de slujbaşi pe cari fericitele excedente budgetare nu­­ au atins nici odată. Nişte nenorociţi proletari, saraci lipiţi pămîntului, pe Urna cărora trec zecimi de mii de franci şi cari nu sunt inspectaţi. Fireşte fap­tul acesta vine în spre lauda acelor func­ţionari. N’au fost bănuiţi de nemic. Acum s’a descoperit ceva în sarcina lor: ei au profitat de graba unor justi­­ţiabili grăbiţi, cari, oameni practici, ce­reau numai dovada înminărei citaţiei, renunţînd la citaţia propriu zisă, care reprezintă o coală timbru de doi lei. De cîţi ani se urmează operaţia a­ceasta ? Dar, mă rog, de cîţi ani n’au mai fost inspectaţi portăreii ? Nemic nu scuză neregula în faţa justiţiei. Aceasta ie perfect adevărat. Dar nu este mai puţin adevărat, că o prea largă negli­jenţă, este un imbold spre neregulă. Noi avem inspectori, cari vin să ins­pecteze grefele, ca să se resimtă apoi tribunalele sau curţile. Inimosul inspec­tor Popescu a pus, dăună­zi, oare­care întrebări unui grefier, iar respunsul l-au primit primul-preşedinte şi preşedintele Curţei. Aşa fel se bat bilele la biliard , in­direct şi prin bandă. Aşa fel se .. bat acum grefierii, ca să se priceapă cei mari. Se inspectează, deci, cei mijlocii, ca să se resimtă cei mari. Par cei mărun­ţei ? In sarcina portăreiilor din Iaşi n’a fost descoperit nemic grav. Au fost des­coperite cel mult mici nimicuri foarte naturale pentru obiceiurile pămîntului. Noi credem că ar fi nimerit ca luxul de anchete şi călătoriile la Bucureşti ce se urmează, să fie sfirşit­­în interesul nealarmărei publicului E vechiu proverbul că cei mici se spînzură şi celor mari li se dă drumul. Nu credem că, cu asemenea banal pri­lej, cei mici vor fi spînzuraţi. Sperăm, însă, cu siguranţă, că, de aci încolo, ei vor fi inspectaţi. Chestii politice Morga d-nul P. P. Carp Dacă d. P. P. Carp n’a binevoit de data aceasta să dea intervievuri prin Pester-Loyd, s’a scoborît la Viitorul, ziar liberal, negăsind nici o gazetă de partid, care să-i publice proza, ţi a spus ţării ce crede despre politica partidului libe­ral ţi despre atitudinea de urmat atît faţă de liberali cit şi de noi democraţii. Pare că-l văd cu monoclul în nas, cu jilecta desbumbată, cu mînile în supsu­­orile jiletcei, plimblîndu-sa agitat şi fixind din cînd în cînd pe reporterul ziarului să­­ redea exact ideia. Cu tot dispreţul ce d. P. P. Carp are pentru presă, de data aceasta tot a simţit nevoe de această urgisită presă şi şi-a spus năduful. Cu morga sa aristocratică, ţinuta ţa­­pănă, fixă, aerul dispreţuitor, d-sa a fost pururi sclavul mindriei sale. Necunos­cător de oameni şi situaţii, d-sa a crezut de la început că un om de talia lui Take Ionescu, cu situaţia sa în partid, cu as­­cedentul său politic, poate fi pus la mă­sură cu orice alt cirac al d-sale, care pot fi personalităţi marcante luate în sine, nu însă şi in situaţiuni politice. Cel mai descoperit om politic în părerile sale despre oameni și stări politice a fost tocmai d. P. P. Carp, care a zis că cel mult 3 luni se va vorbi de aventura ta­­chistă. Iată sunt azi 22 de luni și parti­dul conservator-democrat se uită cu milă la d. P. P. Carp, pe care nu-l consideră decit ca prizonierul partidului său. Astăzi nu vedem în d-sa de cit morga, atît i-a mai rămas. Dar e morgă şi morgă. Rigiditatea ţi­nutei, îngîmfarea ţăpenoşeniei se potri­veşte de minune la cele 2 morge. E uşor din partea celuia ce nu ia rămas de­cît morga aristocatică să zică că nu va trata nici­odată cu Take de la putere la putere. Take lonescu n’are nici ca cum morga de ţinută.. Deprins a da ascultare tuturor părerilor, a vedea pe toţi a se interesa de toţi, el are morga democra­tică şi cum unsa din trăsăturile morgei aristrocate e de a nu te sinchisi să stai de vorbă cu ori­cine, şi a te cuprinde vn­sul tău propriu, pentru ca să te simţi mulţumit numai cu tine, tot din această morgă a eşit teoria superiorităţii parti­dului d-lui Carp prin mulţimea exilor faţă cu partidul demo­crat, la care s’a răspuns cu succes, că dacă e vorba de a se nu­măra unde sunt mai mulţi ex, apoi nici în partidul d-lui Carp nu sunt mai mulţi ca in alte locuri, care sunt pline de ex. Morgă... I morgă...­­interim ! De la putere la... morgă, iată înţelesul adevărat al interviewului d-lui P P. Carp. CÂTE­VA NOTE „Du courage, encore du courage et toujours du courage“—cu asemenea cu­raj rădicat la cub a apărut, la R.­Sărat, un nou organ de publicitate, întitulat „Semnalul“. Este o mare osebire între ce trebue la Iaşi ca să scoţi un ziar şi între ce trebue, pentru acelaşi lucru, la Râmnic. La Iaşi trebue, franţuzeşte vorbind , de l’argent, encore et toujours de l’argent. La Rămnic trebue curaj. Noul ziar cere să fie bine înţeles: n’are program. Aceasta ar fi chiar de prisos; un ziar aşa de curajos să mai aibă şi program. Graţie curajului noul confrate declară: „păşim cu întreaga noastră tărie de muncă şi de conştiinţă pragul unei lupte cinstite şi demne“... Iată un pas curajos, de trei ori curajos : un pas cu conştiinţă la talpă. Păşind astfel, cu toată puterea de muncă şi de conştiinţă „pragul unei lupte“, noul con­frate promite că „acolo unde va găsi cocoţată o insuficienţă de arivist sau o insolenţă de imbecil, vom pune mîna şi vom scutura-o cu curaj“. Să pui mîna şi să scuturi o insufici­enţă — iată, în adevăr, un act de curaj: du courage, encore du courage et toujours du courage.“ OAMENI ŞI LUCRURI REFUGIUL Cu cîţi­va ani în urmă—scrie drama­turgul Dario Nicodemi în prefaţa „Refu­giului“—eram la hotelul din Agay, unde ucram la o piesă pentru d-na Réjane: „l’Aigrette“. Nu mă întîlneam şi nu vor­beam cu nimeni. De la etajele inferioare ajungea pînă la mine zgomotul vieţei. Auzeam lumea vorbind, rîzînd, strigînd şi certîndu-se. încetul cu încetul m’am gîndit la un om care, ca şi mine, s’ar fi retras ca să scape de mulţime şi de zgo­mot care, ca şi mine, s’ar fi refugiat în cel mai de sus etaj al unei case situate într’un loc frumos. Omul e desgustat, desnădâjduit. A pus o stavilă între el şi viaţă. Socoteşte că a sfîrşit cu dînsa. Se crede liniştit în turnul său ca un că­lugăr în chilia lui. Eroare ! Viaţa se urcă spre el fără voia lui. 11 prinde, îl strînge îl ia cu dînsa într’o dramă de violenţă şi de pasiune... Iată Refugiul. E în adevăr, izbitor şi e lucru vădit că piesa e „construită“ oare­cum, în con­diţiuni ca acele de mai sus, in jurul u­­nui simbure psihologic, în jurul unei idei dramatice „foarte limitate, autorul clă­deşte cu artificii de natura celor între­buinţate de­ şcoala lui Rostand şi atîtor altor meşteri, o dramă, o mică dramă care culminează in jurul unui singur punct mai veridic: schimbul celor două amante între pictorul Gérard şi între antipaticul Ludovic de Saint Ab­an , indiferent pentru noi că acţiunea, sau psihologia sau deznodămîntul sunt mai mult sau mai puţin „inventate“. Autorul, cu deosebire în actul al doilea, ştie să ne înlănţuie cu un interes culminant şi pînă la un punct să ne zguduie / ştie să ne spună frumos cite­va paradoxe. Scena’între’i cei doi ri­vali culminează aci. Parazitul conte care îşi ştie logodnica „furată“ după ce fu­rase el pe femeea pictorului se conso­lează lesne în lumea aceasta a acomodă­rilor uşoare . ...„Nu mai vorbi de simţ moral. Nici tu n’ai mai mult ca mine, nici ca ceilalţi. Am fost amantul unei femei măritate, fe­meea unui pictor. Ei bine, ce ? Am co­mis un act, cu totul conform gusturilor, moravurilor şi obiceiurilor noastre“. La rîndul său pictorul—om mult supe­rior celuilalt ripostează: „Da, ţi-am luat o. O spun în gura mare strig din toate puterile ca să nu ţi ră­­mîie o umbră de îndoială, nici de spe­ranţe. La început era poate o dorinţă de rezbunare care mă împingea spre dînsa Era dorinţa obscură, ocaziunea să mă răzbun pe tine. Şi n’ai să-ţi închipui nici­odată bucuria sălbatecă pe care am simţit-o cînd ţi-am spus odenioară că logodnica ta e aici. Da, ţi-am luat-o şi aşi vroi s’o iubeşti spre a-ţi fi luat-o şi mai mult. Dar cînd am simţit-o cu totul a mea, am început SSSSf s’o iubesc cum iubeşte cine că începe să i se întunece ... Şi această luptă „fa­c în jurul’ Dorei, de 28 de ani, înzestrată cu bani mulţi, dar şi cu... capital de ex­perienţă prozaică ! Prea şubred, prea neprobabil... Dar toate aceste neajunsuri n’au împiedecat excelenta trupă a d-lui Davila să profite de cele cîte­va puter­nice roluri ale eroilor şi să obţină cel mai franc succes,—atît ca ansamblu, cît şi individual, începînd cu strălucitul ar­tist d. Bulandra şi cu artista plină de tem­perament, d-ra Voiculescu. Dar despre creaţiunile artistice vom vorbi bine, lipsindu-se spaţiul pentru moment. Înregistrăm numai graba, entu­ziasmul cu care publicul iaşan a venit să aducă trupei şi directorului ei—d. Da­vila omagiul unanim,—trupei şi direcţiunii, cărora li s’au închis porţile teatrului na­­ional din Iaşi, deşi l’ar fi onorat un suc­ces al artei dramatice românești, cum a fost succesul de aseară. Rodion. Directoratul d-lui Davila — la Teatrul Naţional — Acum cînd excelentul scriitor şi ar­tist, d. Al. Davila se află în mijlocul nostru, credem nimerit a reproduce dintr’un studiu foarte recent al d-lui Mihail Dragomirescu—profesor univer­­sitar şi director al „Convorbirilor cri­tice“ cîte­va reflecţiuni asupra activi­­taţei d-sale. Se cunosc împrejurările cari au adus retragerea d-lui Davila din fruntea teatrului. Prin­ intransigenţa ce a arătat faţă de acei scriitori „naţio­nali“ pe cari ni-i arată Caragiale, aşa cum sunt şi se pretind din instantaneul „începem“ , prin severitatea faţă de a­­numite lucrări şi genuri teatrale, d. Da­vila îşi creiase un număr de adversari, de duşmani. Adăug­âdu se apoi den­­chişotismul naţionalistului Iorga, care a adresat faimoasa sa interpelare mi­nistrului, s-a provocat retragerea meri­tuosului director şi ast­fel, scrie d. Dra­gomirescu : „...am avut nepilduitul prilej să ve­dem că tocmai cînd se făcea cel mai mare progres în teatrul nostru, tocmai cînd sufletul romînesc se întărea cu un nou element de civilizaţiune şi popo­rul nostru dobîndea ast­fel un nou drept la viaţă în faţa popoarelor luminate,— hula inconştientă a putut, sub masca naţionalismului, să-şi adune” întuneri­cul năbuşitor al norilor ei de"funingine tocmai asupra aceluia care, în realitate lucra pentru viaţa noastră naţională, mai mult de­cît toţi cei ce-şi dau apa­renţă că o ajută Şi aşa s’a putut pro­duce lamentabilul act politic al inter­pelărilor în Cameră din partea celui mai nesăbuit ambiţios şi celui mai orb naiv, d. Iorga care dacă ar fi ştiut că in locul d lui Davila, vine la direcţiu­nea Teatrului Naţional, d. Pompeiu E­­liade, şi-ar fi străpuns mai bine cu acul invidiei limba­­ neastâmpărată, de­cît s’o lase să vorbească. Şi aşa a căzut Davila, tocmai cînd toată lumea seri­oasă începusă să vadă că el e singurul şi adevăratul om ce putea ridica şi menţine „Teatrul Naţional“ la nivelul civilizaţiunei europene. Această cădere pe care, cei ce au pro­vocat-o direct sau indirect, au văzut-o ca un progres, crea în realitate un re­gres. E caracteristica mişcărilor sociale de decadenţă ca să urască binele cre­­zînd că e rău, să slăvească răul văzind într’insul salvarea. Şi e cu atît mai ca­racteristic acest fapt pentru aşa zisa mişcare naţionalistă, care contribuise atunci la răsturnarea d­lui A. Davila, cu cît aşa numitul director teatral anti­­i rom­în nu numai nu respinsese toate piesele romîneşti, deşi ar fi putut o face, ba dăduse tot sprijinul său acelora, a căror însemnătate a confirmat-o mai apoi şi gustul publicului serios e vorba de „Mama“ a d-lui Jean C. Miclescu— şi dacă nu mă înşel—şi de „Sanda“ a d-lui Alexandru O. Florescu. Negreşit, nu acesta era idealul atitu­­dinei. Dar nimeni, nici înainte nici după ea nu, lucrase mai bine de­cât d­nsul în chestia reprezentării pe scena Teatrului Naţional a produselor drama­tice romîneşti. Cind ai un public că­­ruia trebue să­­ faci mai­ întăi educa­­ţiunea dramatică, este o mare greşală să reprezinţi piese de care ai sigura con­vingere că sunt proaste şi că au să cadă. E o mare greşală, pentru că risi­peşti banii statului, pentru că uzezi puterile artiştilor, pentru că înşeli buna credinţă a publicului, şi p­entru că, mai presus de toate, compromiţi bunul renume al Instituţiunii. Teatrul

Next