Opinia, august 1910 (Anul 7, nr. 1077-1100)

1910-08-05 / nr. 1079

6 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.....................20 lei 6 luni......................10 „ ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: 1151, Str. Cf. Kiicescu 27 Sub direcțiunea UIIUI Comitet 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. DI. 50 Bani Anul VII.—Ho. 1079 Joi 5 August 1910 FUNCŢIONARII Suntem o ţară de bugetivori. Acestea sunt cuvintele cu cari te întimpină la orice ocazie, atît cel care ştie ceva despre mecanismul Statului, cit şi cel care habar n’are de aceasta. Acest din urmă, apoi e şi cel mai aprig contra funcţionarilor. De altfel viaţa noastră socială dă oarecare consistenţă expresiunilor acestora. In adevăr, dintre deosebitele manifestări ale muncei naţionale, două categorii de lucrători es mai în evidenţă : agricultorii şi funcţionarii. Industriaşii şi comercianţii stau mai în urmă. Şi lucrul e explicabil intrucit acum ne ostenim ca să creăm o industrie şi un comerţ modern, prin cari să ne ridicăm la nivelul altor ţări cu cari suntem în relaţiuni. Dintre toate categoriile de muncitori, funcţionarii sunt cei mai huliţi. Se pare că ei sunt prea mulţi, iar că activitatea lor nu e aşa rodnică ca a celorlalţi. E uşor însă de văzut pentru cel ce meditează asupra lucrurilor, că un stat nu poate şterge fără funcţionari, iar un stat modern şi democratic nu poate să-şi împlinească adevărata lui misiune fără mulţi funcţionari. Se poate zice despre dânşii că chhiar dacă sunt un rău, apoi sunt un rău necesar. Cum putem judeca noi, dacă ei sunt prea mulţi ? Totul e o chestiune de măsură, de proporţie. Un stat democratic ca Franţa are aproape două nilioane funcţionari la o populaţiune de circa patruzeci milioane locuitori. Noi, la o populaţiune de aproape şapte milioane locuitori ar trebui să avem intre 350,000—400,000 funcţionari. Or, să ştie că nu acesta e numărul lor, căci nu atinge 200,000. Sunt o sumă de oameni bine cugetători, cari socotesc că şi aşa sunt prea mulţi funcţionari şi poate că au dreptate. Trebue însă să ţinem samă că ne aflăm geograficeşte mai mult în orient, aproape de Rusia şi alte state, unde funcţionarismul e în floare, iar de altă parte suntem cam la începutul organizării noastre economice. De asemenea trebue observat că la început, industria şi comerţul prezintă atitea alea, încît noi mai mult orientali, deşi cu pretenţii de a trăi ca occidentalii, preferăm liniştea şi siguranţa în locul vieţii agitate şi plină de şanse din comerţ şi industrie. In ţările unde aceste două ramuri de muncă sunt bine aşezate, unde au un trecut faţă de care ele au mers în neîncetat progres, lucrurile se prezintă altfel. Acum vreo 12 ani în urmă la un congres ţinut în Bruxelles, am avut ocaziunea să vorbesc cu cîteva persoane distinse. Ele-mi declarau că la dînşii tendinţa cătră funcţionarism era foarte puţin pronunţată. Acolo toţi se îndreptau la celelalte ramuri de muncă, dar mai ales la comerţ şi industrie. De altfel funcţionarii erau şi mai slab remuneraţi. Funcţionarii înalţi de pe la Tribunale, Curţi, ori din ramuri administrative, erau plătiţi cu cîte 5.600 lei lunar, acestea fiind considerate ca cele mai mari salarii. Trebue observat însă, că e vorba de Belgia adevarată, iar nu de Belgia orientului. Acolo viaţa e eftină, ba foarte eftină, căci nu sunt monopoluri, nici regim protecţionist. Faptul cert, ce am voit să constatăm este că statul modern, în evoluţia sa, iea din ce în ce mai multe sarcini asupra lui, iar această împrejurare aduce d după sine numaidecît înmulţirea funcţionarilor. Acum, că noi ne grăbim prea tare, că facem ca statul să între în cît mai multe combinaţiuni şi să se încarce cu atribuţiuni, pe care ar mai putea să le lase pe socoteala iniţiativei individuale, aceasta e altă chestiune. In cei trei ani şi mai bine ai guvernării actuale s’au creat atîtea aşezăminte cari au provocat înmulţirea de funcţiuni şi funcţionari, în cit budgetul statului a trebuit să sufere un straşnic asalt de partea aceasta. Comerţul ca şi în Austria, agricultura ca şi administraţia s’au văzut înzestrate cu nenumărate creaţiuni budgetare. Consilii superioare de agricultură, de comerţ, administrative cu o armată de funcţionari mai mari şi mai mici pentru inspecţiune şi control, administratori, etc., au sporit cu mult numărul funcţionarilor. Era nevoe de toate aceste creaţiuni ? Negreşit chestiunea fiind mai complicată, merită un răspuns care nu s’ar putea face în cîteva linii. Destul este a observa că chiar creatorii lor au recunoscut că au mers prea departe. In adevăr, se constată că au rămas posturi, cari nu s’au putut ocupa, iar de altă parte s’au putut suprima funcţionari fără ca serviciile să sufere. Expunerea de motive a budgetului în curs, arată că au fost desfiinţaţi 57 administratori de plăşi, fără daună pentru serviciu. Din alt punct de vedere însă, chestiunea funcţionarilor merită toată atenţiunea noastră. Pentru un funcţionar mai bine retribuit, şi care chiar dacă pentru adevărate merite e astfel plătit, provocînd de multe ori prin aceasta pe nedrept invidia multora, se găseşte un mare număr cari sunt în necontenită luptă cu greutăţile vieţii, neputînd face faţă la toate. Pentru un funcţionar plătit cu 7 ori 8Q0 lei lunar, sunt cîteva sute poate, cari abia ajung la 200 lei. Acum cînd toţi suntem convinşi că viaţa a devenit scumpă, se pune desigur întrebarea cu ce şi cum, cei cari au abia un venit lunar de 2QQ lei şi de i multe ori o familie grea, pot satisface exigenţile traiului ? Pentru a explica scumpirea traiului s’au dat şi se dau pe contenit explicaţii. Dar acesta e un fenomen complex, care n’are o singură cauză. E drept că puterea de cumpărare a banului a mai scăzut, precum drept este că avem un tarif vamal prea protecţionist, precum de asemenea e drept ca plătim impozite multe şi multe din ele nedrepte, monopoluri etc. Monopolurile statului scumpesc viaţa, îmi amintesc, cu această ocaziune, că acum un an sau doi, guvernul bulgar cu ocaziunea mesagiului de deschidere a Adunării legiuitoare pronunţă desfiinţarea monopolurilor, pentru oxtenirea traiului locuitorilor din ţara sa. Dacă a adus la îndeplinire sau nu promisiunea, nu cunosc. Dar fapt cert e, că în convingerea conducătorilor statului Bulgar stă că monopolurile sunt un rău care aduc greutăţi pentru traiu. De altfel se poate şti de toată lumea că ori cît de bine şi cu excedente s’ar prezintă budgetul statului, monopolurile nu se scad, că ori se lasă aşa cum sînt ori se ridică indirect. Căci, de exemplu, dacă la cutia de chibrituri nu se dau o sută de beţe, ci numai 60 ori 70, evident că aceasta e o ridicare a monopolului, iar nu o scădere a lui. Dacă chibriturile nu se aprind, şi trebue să strici 3 ori 4 beţe, pănă aprinzi unul, aceasta e încă o scumpire. Faţă cu atâtea greutăţi, funcţionarii au drept să năzuiască la o sporire a salariului lor. Ei însă au un neprieten în guvernul actual. D. ministru de finanţe şi înalte ocaziuni a avut cuvinte cam aspre la adresa funcţionarilor. Alte daţi cînd a discutat în parlament chestiuni de felul acesta, pe cît d-sa a aratat simpatie pentru funcţionarii din comerţ şi industrie, pe atîta fost de sever cu funcţionarii statului, negîndu-le orice productivitate. Acum, cu ocazia budgetului din anul curent, tot d. ministru de Finanţe cu satisfacţie vădită spune aceloraşi funcţionari că le-a închis orice perspectivă de a-şi vedea salariile sporind, pentru că a prezintat un budget aşa de bine echilibrat încît multă vreme acesta nu va produce excedente. Şi atunci de unde sporuri de salarii ? ! In expunerea de motive, a bugetului de care am vorbit, sta scris: „Cei atît de numeroşi ce-şi ascuţeau pofta de cheltueli şi de măriri de lefuri, privind la excedentele ce se realizau în fie-care an, pot de aici încolo să-şi pună pofta în cui, după vechea vorbă romăneas- că“. Vorbe cari privesc şi pe politiciani, dar cu mult înţeles pentru funcţionari. Va să zică recunoaştem că nu se poate trăi omeneşte cu un salar neomenesc, dar închidem orice perspectivă tuturor celor mărunţi şi mulţi, pentru că avem satisfacţia că budgetele viitoare nu vor mai da excedente. Dar cererea pentru sporire de salarii nu e ceva factice, ci e provocată de împrejurări naturale, căci scumpirea articolelor de traiu e un fenomen economic independent de voinţa noastră. In Franţa de exemplu, restauratorii au anunţat zilele aceste publicul consumator, că vor urca preţurile. De asemenea vinul care era foarte eftin, acum s’a scumpit, tot aşa şi la noi, dar în o proporţie mai ridicată ca acolo. Or, soluţia care i se dă e ce pe de o parte cifra salariilor nu va putea fi ridicată mulţi ani, pentru că budgetul e echilibrat, iar de altă parte nu se ia nici o măsură pentru ieftenirea vieţei. Mulţumi-va această soluţiune pe cei direct interesaţi în cauză, precum şi pe acei, cari văd lucrurile altfel, şi cam cred că o parte din solicitudinea ce ei arată pentru bunul traiu a locuitorilor acestei ţări, trebuie să se reverse şi asupra funcţionarilor? V. I. Radu EXEMPLU UNIC DE DESTRĂBĂLARE Ziarele din Bucureşti dau alarmă şi protestează contra faptului, că unde secţii ale spitalului Brîncovenesc au fost închise cu începere de la 1 August,pentru a se face reparaţii, iar Bucureştii au un alt spital mare, spitalul Colţei, au societăţi de salvare şi sanatorii,pe cînd noi, la Iaşi, avem un singur spital mare şi acela a fost zăvorit pe d’a întregul, nu pe o lună de vacanţă, ci pe cinci luni: de la 1 Iulie şi pînă la 1 Decembrie. Este foarte natural, este neaparat necesar chiar, ca un spital să aibă nevoe de reparaţii. Dar să închizi, de o dată, întregul spital, pe timp aşa de îndelungat, să-l ţii închis aproape jumătate de an, fără să faci cea mai mică reparaţie, de ce pretind colectiviştii că noi exagerăm, echivalînd asemenea stare cu o crimă. Bolnavii din Iaşi, hoinarii din orăşelele din aproprierea Iaşului, suferă cumplit de această stare de lucruri. Ei nu găsesc căutare şi se va vedea cu cît mai mare va fi procentul mortalităţei pe timpul cînd spitalul va sta închis. Şi de ce stă închis ? La 50 milioane se ridică donaţiunile acelora, cari au donat în interesul sănătăţei publice. Banii se întrebuinţează, deci, in alte scopuri, de vreme ce scopul principal nu este atins. Noi am aratat pe ce s’au dus banii. Jafuri îngrozitoare au fost operate de nevolnici cu pădurile şi moşiile Spiridoniei. Mania de a clădi, de a îmbogăţi pe alţii, de a da sinecure ciocoilor în suferinţă— au adus ruina veniturilor, aşa că astăzi nu mai sunt nici 6000 lei lunar pentru hrana bolnavilor. La amil nu va fi mai bine. Jaful a compromis veniturile pe o serie de ani şi statul va fi nevoit să ajutoreze cu ceva o instituţie de milioane, care a ajuns în plin faliment. Noi nu vom înceta să vorbim de situaţia aceasta. Cu vorba noastră voim să pedepsim pe cei trei nevolnici ai Epitropiei şi să-i arătăm lumei ca pe nişte hidoşi criminali ce sunt. Vom continua deci. p. C Stense faite Se afirmă ca d. G. Stere, preşedintele clubului liberal din localitate, e datorit a se demită din faalta sa situaţie politică, retrăgîndu-se in viaţă privată. Ştirea de si dată cu rezerva zvonului, merită a fi cercetată mai de aproape spre a vedea ca rol a jucat d. C. Stere In politica liberală locală în timp de 3 ani de zile. D. C. Stere ş-a făcut apariţia sa la Iaşi, ca un emigrat rus persecutat de statul rus. Societatea Ieşană l-a îmbrăţişat ca pe jidovul rătăcitor, şi Universitatea Ieşană i-a decernat titlul de licenţiat in drept, In urma unor cercetări, cari au părut naivilor mari descoperiri. In publicistica ieşană d. C. Stere şi-a făcut loc, cînd iscălind pe nume, cînd în o serie de pseudonime, mentalitate rusească a omani pe care ’i urmăreşte şi umbra lui. Socialist înfocat, C. Sterea aducea lustrul şi pecetea martirului din stepele Siberiei şi tineretul universitar Ieşan a găsit în Stere un tip de urmat, căci aducea cu el o cultură proprie, literatura rusă şi o lectură germană, engleză, ce nu o posedau tinerii noştri. Dar plusul de lectură în limbi străine n’a sporit cu mult fondul gîndirei proprie și s a văzut deodată că studintele C. Sterea e omul cetit, dar nu adîncul cugetător şi la cel întîiu pas în mişcarea literară piedestalul de literat s’a dus. Partea aceasta a arătat’o de deplin în diriguirea „Vieţii Româneşti“ o revistă de reclamă politică şi cuib de strîns şi aciuat toate resturile socialiste, dar obosite in critică, obosite în literatură, obosite în artă, căci nici de una nu s’au apucat, nici de una nu s’au pus în evidenţă. Recenzenţi de scrierile altora, articole pline da naivităţi şi erori grosolane, iată produsul pleiadei Steriste. Tot ce este mai de samă este exotic. Dar în lipsă de altceva mai bun, în lipsa oamenilor de gîndire, căci masa verde de la club sau de la Bragadiru nu formează nici gînditorii, nici scritorii, nici politicianiî, ci clica, zic în lipsa altor forţe, C. Sterea ajunge primul ; şi s'a impus; iar centrul l’a săltat cu o palmă domnească. Dar tocmai această saltare i-a fost fatală d-lui C. Stere. D sa nu era croit pentru partid, şi mai ales pentru partidul liberal într’un centru ca Iaşii, ci fără contact cu lumea d sa s’a ţinut de oparte, şi clubul ca şi partidul au fost văduvi de şef şi de preşedinte Trăda însă aceasta ceva la liberali: anihilarea voinţelor pină la imoraţie; şi nu P. Poni, an C. Glimescu, nu N. Gane şi alţi bătrîni foşti miniştri, s’au plecat d lui C. Sterea, fiind că aşi a voit Brăteanu. Dar partidul s’a descompus; debandada şi lupta s’a dat pe faţă între tabere. Iar Primăria a fost locul de ciocnire a tuturor compatiţia-şilor. Cetăţenii au înfierat această destrăbăare, trîntind în alegeri pe minusculul dr. Manicatide, iar în parlament au trimis de la început 3 reprezentanţi. Azi D. D. Sterea e obosit, nu de excesiva muncă politică, şi de hanii la care zace partidul. D. G. Stere a asmuţit judeţul Iaşi, iar azi cînd se retrage în viaţa privată îl priveşte pe d-sa urmările seminţei de anarhie ce a sămănat în judeţ. ..--- -- MASURI VEXATORII Supt titlul „cum se adună birul de la ţarani“ confratele nostru Adevărul povesteşte cele ce se fac în judeţul Tulcea cu încasările resturilor ce datoresc ţăranii pentru plata pâmîntului dator. Casieria de Tulcea a luat măsură ca nici un ţăran să nu poată vinde la tîrg sacii lui cu pîne, pănă ce întăiu nu achită statului datoriile. Şi cum ţaranul n’are parale de acasă, ca să capete de la perceptor biletul roş de plata dărilor în restanţă, agentul fiscului urmăreşte pe ţăran pănă în tîrg, pîndeşte pe ţaran pănă ce-şi vinde pînea, şi cînd să pună mîna pe parale, hop şi agentul cu condica şi sechestrează paralele pentru stat. Dacă mai râmîne ceva ţăranului bine, dacă nu, se întoarce acasă bătînd din buze, năcăjit, diondănind şi înjurînd cum îi vine mai bine pe domnu Stat. In adevăr domnu Stat e din cale afară de vexatoriu; şi asta cu atît mai mult cu cît are 2 mături: una cu boerii şi alta cu ţăranii. Pare că ar fi 2 ţări, 2 popoare, 2 legi, 2 măsuri! Şi de fapt aşa este. Proprietatea mare datoreşte creditului fonciar rural restanţe de 7 milioane, şi nimene nu necăjeşte cu biletul roş, nici ni se pune sechestru la gări, cînd depun griul pentru export, numai ţăranului i sa cere acest lucru. Cînd am cetit despre judeţul Turcaş, de îndată ra’am dus cu mintea la Falciu, căci şi acolo se practică acest lucru. Cînd mi s’a raportat nu mi a venit a crede că cum se poşte ca statul să fie aşa de draconic ca ţăranii. Legea încasării dărilor are mijloacele ei de executune, dar nicăiri nu se spune ca tu stat să vii şi să sechestrezi marfa omului la vînzare, fără forme. In adevăr însuşi vezi la fiece tren mişunînd agenţii fiscului cu condica subsuoară, unde au trecuţi pe ţaranii cu restanţe după comune; la fiecare rohatcă întimpină pe ţăranii ce vin la tîrg cu carele cu pîne, cita un agent fiscal, care întreabă pe săteni de au bilet roş; dacă nu-i arată, apoi se ia după dînsul şi nu se desparte până ce nu i’a încasat. Au fost şi cazuri, unde ţaranul deşi era în regulă cu fiscul, dar uitase a-şi lua cu dînsul biletul roş; a fost încasat de două ori. Pănă ce i se vor restitui banii i s’a făcut omului şicană. M’am interesat la casieria de Huşi şi mi s'a răspuns că în adevăr s’a cerut de administrator să recurgă la aceste măsuri, şi că ministerul a încuviinţat pentru Falciu acest sistem arbitrar. In tot judeţul e o ferbcere, sătenii nu se pot urni din sat de răul biletului roş; cumpărătorii chiar se feresc a cumpără, năştiind cît datoreşte statului ţăranul ce vinde. Iar în zilele de tîrg e o adevarată hărţuială între săteni şi agenţii fiscului. lată că măsura fiscului de la Fălciu e şi la Tulcea, şi va mai fi şi în alte judeţe. N’avem cuvinte pentru a înfiera această măsură extraarbitrară şi păgubitoare creditului săteanului şi averei lui. Iar guvernul liberal să se gîndească, că pe cînd dinastia Brăteanu înfiptă în caşcavalul creditului fonciar rural păsueşte pentru politică pe marii proprietari pentru suma de 7 milioane lei, nu e bătae de joc ca pentru săteni să fie ciumă — iar altora mumă—cînd ştiut este că aceşti săteni n’au greşit cu nimic, de cit că cerul a fost cu ei mai vitreg, societatea mai haină, iar statul ca un varvar. *** Religiune şi ştiinţă La adevărul stabilit că religiunea nu constitue conditio sine qua non de existenţă actuală a unui neam, un singur popor face excepţiune : evreii. Intr’adevăr evreilor, pierzîndu-şi limba şi patria prin împrăştiere pe întreaga faţă a pămîntului, nu le-a rămas decît religiunea care-i leagă şi-i deosebeşte în mijlocul celorlalte naţiuni. De cît nu trebue scapat din vedere că mosaismul este cea dintâi manifestare a conceptului religios desfăcut din mitologie, că în mosaism au rămas multe obişnuinţe şi practice anterioare spiritului religios strict şi s’au introdus obişnuinţe şi practice de cari spiritul religios strict s'a desbracat cu desăvîrşire prin mahometanism şi mai ales prin creştinism. Mosaismul n’a fost şi nu este pe atît religiune pe cît a fost şi este sistem de închegare a aspirfeţiunilor unui neam : putem zice că mosaismul este unica religiune naţională, religiunea „poporului ales“ ; de aceia poate mosaismul n’a găsit adepţi printre alte popoare: fiind religiunea „poporului ales“, mosaismul nu putea fi religiunea veri cărui alt popor; produs strict naţional, mosaismul a rămas particular unei naţiuni şi-i lesne de văzut că dacă evreii nu s’ar crampona de mosaism, s’ar putea lesne asimila. De aceia se şi impune ca o măsură dibace de stat,—acolo unde evreii sunt numeroşi, în mase compacte alcătuind organizaţiuni comunitare cu caracter particular şi propriu, cum e şi la noi,—să se pună cît mai la îndămînă instrucţiunea largă civilizatoare, stînjinindu-se astfel încercările lor culturale primitive şi forţamente şi exclusiviste, in momentul în care evreii vor începe să piardă spiritul lor particularist, cultura lor tradiţională îmbîcsită de bigotism, concepţia lor de amestecare a tuturor actelor vieţii individuale şi publice cu un ritual primitiv şi anahronic, cel dintăi pas şi cel mai hotărîtor de apropiere cu naţiunile în mijlocul cărora se găsesc, se va fi făcut; iar toate celelalte piedici ce se mai împotrivesc—neegalitatea condiţiunilor civile şi politice—vor cădea de la sine. In contactul cu cultura modernă evreii în majoritate îşi vor pierde religiunea, se vor vindeca de visuri zioniste şi vor intra în marea masă a celorlalte neamuri, menite şi ele să se desbare încet-încet de asperităţile lor şovine şi particulare, pentru a întocmi omenirea viitoare, lipsită tot mai mult de spiritul de ură şi de zizanie. Pinâ atunci se poate însă vorbi de particularismul evreilor, menţinut pînă la un punct şi de particularismul nostru ; se poate releva caracterul strict naţional al mosaismului şi rolul său istoric. Făcînd legătura dintre mitologie şi regiunea propriu zisă, mosaismul a dat acestei de pe urmă concepţia dumnezelui unic, care s’a admis de către popoare ce-şi aveau organizaţiunea lor particuară şi nu aveau nevoe a se mai împrumuta şi în această privinţă de la evrei. De aceia în mahomedanism, dar mai cu seamă în creştinism, religiunea s’a înălţat la stricta ei esenţă, a îmbrăcat un caracter universal şi a devenit un parimoniu comun pentru o sumedenie de popoare ce într’alt fel îşi aveau fiinţa lor etnică şi fără acel patrimoniu. Evreii însă, inînd fireşte a se afirma ca naţiune,trebuit-au să se cramponeze de religiunea er strict naţională, în lipsă de patrie şi de limbă, şi în toate perigrinaţiunile lor să păzească cu stricteţă condiţiunea fiinării lor: mosaismul. Iată explicarea rolului religiunii în naţionalitate ; şi iată pentru ce nu se poate conchide de la exemplul evreilor la îndrumarea celorlalte naţiuni. -------------------------------------