Opinia, iunie 1912 (Anul 9, nr. 1604-1628)

1912-06-10 / nr. 1612

1) bani Exemplarul ABONAMENTE Un an 6 Imii o O O o o o 20 lei g 'HL Str- AÎ!î!ii!i s®b 8 bani Exemplarul ANUNȚURI rând în pag IE, 50 Bani r I ¥Af © B=D 116 © B âf mjpxiî aj IX - N». ?6 2 — Duminică 10 Iunie 1312 „DEŞTEPTAREA“ De mai multă vreme se agită înfiinţarea unei ligi pentru apărarea muncei extraşcolare. Aşa cel puţin glăsuiau ziarele cari dedeau ştiri referitoare la această mişcare. Astăzi ziarele din Bucureşti ne aduc veste că o lege s’a înfiinţat prin iniţiativa d-lui Sp. Haret, fost ministru al Instrucţiunii Publice în timpul guvernări trecute. Din cuprinsul statisticelor se vede ce mare dezvoltare se tinde a se da ligei „Deşteptarea“. Dînsa va cuprinde ca într’o reţea întreaga ţară, sate ca oraşe Negreşit că nimeni, nu va putea găsi ceva de zis contra unui scop aşa de înalt ca cel pe care Statutele acestei ligi îl formulează în Art. 1, adică: propăşirea intelectuală, morală şi economică a sătenilor şi muncitorilor de la oraşe. Se va părea mai curios multora cînd vor ceti în art. 2 al. a, că unul din mijloacele pentru a se ajunge la realizarea acelui scop este apărarea tuturor aşezămintelor pentru educaţia populară,’ ca: bănci populare, cooperative, obştii, etc. Desigur, fiecare îşi va zice,’ că dacă e vorba de apărarea lor, atunci ele au adversari şi adversari primejdioşi contra cărora este chemată o lume întreagă ca să lupte. Deci dacă e vorba de apărare, se pune imediat întrebarea : contra cui ? Instituţiile acestea, indiferent de cel care a fost iniţiatorul lor, şi trebue să recunoaştem că un mare merit revine d-lui Sp. Haret, au prins. Nu segăsesc adversari ai lor, adversari în înţelesul că ar voi distrugerea lor. După cît am priceput însă din cele ce s’au scris şi vorbit pînă astăzi asupra lor, toată neînţelegerea se reduce la a se şti cine vor fi conducătorii acelor aşezăminte ? Căci nu se va găsi de sigur nimeni care să nu dorească propăşirea culturală şi economică a tuturor locuitorilor acestei ţări, fie ei de la sate fie de la oraşe. Şi asupra acestui punct nu încape nici o diverginţă între partidele politice. Şi trebue să se vorbească de politică şi partide politice cu ocaziunea înfinţărei unei puternice şi mari asociaţiuni, ca acea de care ne ocupăm acum. Chiar dacă „Deşteptarea“ n’ar vrea să se lege cu mişcarea politică din ţară, îi va fi foarte greu. Căci atît oamenii din iniţiativa cărora dînsa porneşte sunt oameni politici, şi apoi nu se poate ca în acţiunea ei să nu aibă atingeri chiar mai slabe, dar să le aibă, cu ceea ce numim politica. Cum am zis, toate partidele se unesc în gîndul că trebue să lupte pentru îmbunătăţirea vieţii locuitorilor ţării sub toate raporturile. Şi aşa am putea observa, că în principiu, partidul actualmente la putere contrare titulaturei ce poartă, a luat dispoziţiuni, a făcut legi din cari reese cu prisosinţă acel spirit către mai bine, legi foarte înaintate şi contra cărora ca atari nimeni n’ar avea nimic de zis. Legea pentru meseriaşi se inspiră negreşit de la aceste principii. Toţi recunoaştem aceasta, şi între toţi nu există neînţelegeri decît asupra cîtorva puncte de detaliu. Dacă însă de la principii, trecem la fapte chiar, neînţelegerile devin mai acute. Şi aici reese partea politică a lucrului, pentru că deşi legea meseriaşilor poate fi bună, dar se zice, pe mîna a cui o dai spre aplicare ? Şi întru cît pretenţia aceasta o au cei ce au făcut’o, este evident că pe această temă să răsară cum au şi răsărit deja, adversari ireductibili. De aceia înţeleg discuţia sub acest punct de vedere. In adevăr, multe din instituţiunile, a căror apărare voeste s’o iea „Deşteptarea“ sunt cele ce funcţionează pe la sate. Băncile de meseriaşi, cooperativele orăşeneşti, şcoala de adulţi, etc. sunt şi la oraşe. Ele mai sunt puţine şi cel puţin, după cît cunoaştem pănă acum, asupra conducerii lor, nu se face atîta caz. Credem că atunci cînd se vor înmulţi vor da şi ele de vorbit. Conducerea instituţiilor acestora pe la sate, însă, e încredinţată învăţătorilor; de aceia cu toţii am înţeles informaţiunile date de gazete cu privire la înfiinţarea ligei Deşteptarea, că e vorba de a se apara activitatea extraşcolară a acelora. Şi în adevăr, că această activitate are adversari. Nu voiu repeta aci toate argumentele, ce aceştia le dau pentru a micşora sau reduce de tot această lucrare extraşcolară a învăţătorului. Trebue însă să convenim cu toţii că principala îndatorire a acestuia e de a lumina mintea celor daţi pe mînele lui, prin învăţătură. In afară de aceasta, tot lui îi incumbă sarcina de a da cuvenita educaţie viitorului cetăţean. Or, noi am înţeles pănă acum a forma acea educaţiune mai mult prin vorbe, prin sfaturi. Şi negreşit nu va fi nimic de zis contra linei asemenea concepţiuni. Dar atîta e prea puţin, şi rezultatele ce obţinem nu sunt de natură a ne incinta. Ce folos dacă de pe catedră se spun lucruri frumoase, bune; ce folos dacă avem catedre speciale pentru aceasta ? Socotesc că cel mai bun mijloc de a ajunge la ţinta dorită e acela de a da exemple şi exemple cari să rămînă. Pentru educarea tinerimii însă, unul din cele dintâi exemple ar fi desigur împlinirea conştiincioasă şi exactă a datoriei. Căci în adevăr, dacă noi toţi de la mic la mare păcătuim prin ceva, apoi păcătuim prin aceia, că nu ne facem cu toţii datoria. De aceia chiar suntem în stare să ridicăm în înaltul cerului pe rinul, care de fapt nu şi-a făcut decît datoria. Şi e uşor de înţeles ce influenţă în rău are împrejurarea aceasta pentru cei ce vin, pentru generaţiile cari trebuesc pregătite. Avem negreşit pentru moment scuza, că numărul acelora la cari ne putem adresa pentru îndeletnicirea de conducător a unor atari aşezăminte, p redus. Iar această lipsă de oameni, ne sileşte să îmbrăcăm pe aceiaşi persoană cu mai multe ocupaţiuni. Şi aceasta e singura împrejurare, care militează în favoarea ocupaţiunilor extraşcolare. Nu urmează însă. Ca să o ridicăm la înălţimea unui principiu şi să nu întrevedem de pe acuma chiar venirea unor alte timpuri, cînd fiecare să stea la locul său. Şi în alte ţeri, Cum e bunăoară Franţa, învăţătorii sunt chemaţi la o altă activitate în afară de şcoală. Astfel acolo, mulţi dintre dînşii sunt notari la primării, alţii primari sau ajutoare. Dar cîtă discuţiune nu provoacă şi acolo această stare de lucruri? Cîte congrese, cîte disposiţiuni nu se,iau în vedere de a face să înceteze asemenea stare de lucruri. Care tulbură bunul mers al învăţăturei ? Aceste cîteva reflexiuni mi le-a pro- vocat după Cum am spus, cele prevăzute în statutele ligei „Deşteptarea“. Se zice acolo că e vorba de apararea unor aşezăminte pe cari nimeni nu le critică. . . Dar acele expresiuni arată o altă concepţiune decit aceia pe care Cu toţii o înţelegem. Şi în specie dacă e vorba de a i se da semnificarea, pe care o am arătat aici, e uşor de văzut că o discuţie largă asupra acelor concepţiuni poate avea loc. Negreşit e uşor de zis că trebue să luptăm pentru propăşirea intelectuală morală şi economică a locuitorilor ţării. Şi eu înţeleg, că întru toate acestea există o legătură strînsă. De cît, în fapt, nu se poate merge cu toate deodată. Fără îndoială un progres cultural şi moral nu se poate înţelege fără unul economic. Ne putem însă întreba cu care vom merge înainte ? Progresul economic, asupra căruia ne-ar plăcea să stăruim mai cu dinadinsul, va atrage după sine şi pe cel cultural, după vechea zicătoare latină „primam vivere deinde philosopham“. Dar de la progresul Cultural şi moral nu vom avea şi o mai bună stare economică? Desigur că da, înţeleg dlar că în activitatea socială, va trebui se dăm precădere unuia sau altuia din aceste două principii. Totul va depinde de concepţiunea ce ne facem despre viaţa, despre solidaritatea socială, pentru a şti cu care să începem, căruia să-i dăm precădere. V. I. Radu ■ boşi, cari sunt lipsiţi de simţul datoriei şi de solida lor pregătire chiar în ceia ce priveşte mersul intern al bisericei. Acest rău dăinuia în biserică, din cauză că Episcopii noştri erau aleşi dintre oamenii înaintaţi în vrîstă, cînd dezbararea le venea foarte greu s’o facă şi nici imboldul pentru asemenea fapte nu era dat. Episcopul la noi, era o sinecură pentru favoriţii sinodului şi biserica stătea în nelucrare. Preoţii ştiau că, chemarea la Episcopie era tot una ca mustrarea, cu pedeapsa, şi deci toţi erau cuprinşi de groază, cînd era vorba să treacă pragul Episcopiei. In loc ca Episcopia să fie pentru preoţi un loc de înaltă educaţie religioasă şi morală şi de o nouă îndrumare în sporul pastoral. Episcopatul era numai un parchet şi Episcopul un procuror al lui Hristos Cu nu ne simţim învioraţi, cînd vedem că unii din noii Episcopi îşi înţeleg misiunea lor cu totul de altfel. Părăsind tactica de indolenţi a înaintaşilor, crezind că misiunea unui Episcop e de a se pune mai des in atingere cu poporani ca mergînd să propoveduiască cuvîntul adevărului şi al binelui, îşi îndesesc vizitele canonice şi la ţară, nu numai pe la mănăstiri, şi orice ar fi mult spor va reuşi din aceasta. Sătenii, doriţi de a vedea faţă de lipiscop, de a vedea slujind vorbind, predicînd, din sfaturi, vor lua în altă vază biserica şi pe slujitorii ei, iar cei cu păcate, şi—Doamne !—mulţi mai sînt, se vor îndemna spre bine. Facem aceste reflexiuni motivate de pasul fericit ce l-a luat Episcopul de Huşi, I. P. S. S. Nicodim Munteanu, de a consacra fiecare Duminecă, ca începere de la 1 Iunie, spre a vizita şi cerceta parohiile rurale din Eparhia sa. Faţă cu starea de oropsire în care era Eparhia Huşilor sub procaroriul său, actualul Primat al României, azi se observă o înviorare. Un nou sporde hirotonisiri, o mai mare înteresare de biserică, şi toată lumea speră că a venit ceasul cel bun, de fericită amintire a lui Silvestru Bălănescu, care a lasat aşa de bune urme în Eparhia Huşilor. Vizitele canonice Un rău de care sufere biserica noastră, e că şefii bisericei noastre Episcopii nu binevoiesc a se deplasa în Eparhie, a se pune în contact cu lumea drept credincioşilor şi a lua cunoştinţă prin sine de starea reală a bisericei noastre rurale, de starea preoţilor noştri, de bunurile şi ratele în care zace biserica noastră. Ne aducem aminte ce vilvă a făcut pe vremuri vizita canonică a fostului mitropolit Partenie, care dus de dorul de a vedea prin sine biserica a constatat aşa lipsuri, că imediat a luat măsura ca să supue la examen de abilitare in practica rituală pe toti preoti din Eparhia Mitropoliei Moldovei. Biserica noastră are aşa de slabi sunt ! „ANCHETA“ ! — ! Pentru ier’i a fost combinată o şedinţă a Consiliului Comunal în onoarea d-li Stamatiu. Dacă n’ar fi însî în onoare acestui barbat preţios, şedinţa nici n s’ar fi ţinut. Dovada: de la aranjarea d-lui Bote ca primar al Iaşului, acesta n’a îndrăsni să convoace consiliul, iar ieri, în prima şedinţă sub preşedinţia d-lui Botez, s-a făcut eternizarea d-lui Stamatiu. Ziarul Mişcarea a adus o serie de învinuiri primului ajutor de primar. Domnul Stamatiu, în loc să se fi predat voluntar Consiliului Ca să-l judece, a preferit să recurgă la presa partidului, cari l’a aparat anonim şi abia după aceea s’a combinat o şedinţă a consiliului, s’a aranjat o pretinsă interpelare a consilerului Ene, la care interpelarea răspuns primarul, că toate învinuirile aduse primului ajutor sunt fantastice, dovadă d d-sa nu i-a retras nici o delegaţiei Acestor declarationi ale primarului si asociat d. dr. Cosmovici, fostul prim-ajutor, girînd pentru cinstea d-lui Stamatiu şi Calificînd calomnioase învinuiri, ce s’au adus fostului seu coleg. Primarul şi d. Cosmovici au aparat deci, pe d. Stamatiu, de ori-ce faptă că nimeni din consiliu n’a mai luat Cuvintul încît ar fi fost foarte firesc să se fi trecut la ordinea zilei. Ei, nu ! Acelaşi primar şi acelaşi consilier Cari au afirmat Că toată campania Mişcării este o campanie pătimaşă, au cerut anchetă contra d-lui Stamatiu, iar în anchetă a fost numit, între alţi doi, consilierul Ene, interpeteorul.. Opereta ar are astfel in tot ridicolul dînsei şi fie-care va şti să aprecieze, la justă valoare, rostul unei asemenea „anchetei“. Cînd primarul declară ca învinuitorul este basma curată şi cînd tot dînsul nu numai că propune anchetă, dar şi numeşte pe anchetatori, întreţari doi—domnii Dimache şi Ene—veşnic vărîţi în " toate locmalele de diurne—asemenea anchetă n’are valoare. Primarul a eşit învins. El care a intrigat contra d-lui Stamatiu, declarând că-i va retrage toate delegaţiile—el s’a agadat ieri, prin ţinuta sa, că vrea să fie primar şi că n’ar putea fi primar fără de asentimentul d-lui Stamatiu. • ----________________________ Istorie vechie, căreia i-a venit acum rîndul să fie repovestită. După terminarea procesului Cuza-Socor, un preot de la Dorohoi, Dolinescu, scrise sub a sa semnătură, într’o fiţuică fără nume, tot din Dorohoi, un aşa zis articol, plin de invective şi de acuzări grave contra juraţilor, cari atestînd plagiatul Cuza, dăduse verdict negativ pentru Socol. Tras în judecată, de către unul din juraţi, d. D. loan, pentru calomnie prin presă, calomniatorul în antereu fu recunoscut vinovat şi condemnat la amendă. Verdictul, rămas definitiv prin necasare, n’a atras preotului, din partea Mitropolitului, nici macar un avertisment. Este probabil, credinţa I. P. S. S. că un preot se poate coborî şi înjura, oficial, ca la uşa cortului. Dar uite că fapta preotului a fost chiar încoronată: părintele Dolinescu de la Dorohoi a fost numit profesor de religie la Liceul Militar model din Dorohoi. Nu voim să bănuim că numirea se datorește faptului, că înaintea juriului, preotul avuse de entuziast apărător pe cuscrul d-lui Filipescu, inspectorul onorific al școalei militare model. Dar avem tot dreptul să punem în legătură condemnarea cu numirea, deoarece este foarte curios ca să se fi alergat tocmai la Dorohoi după un profesor de religie, cînd în restul corpului didactic al liceului militar model nu figurează nici un profesor din Moldova. Domnul Filipescu, creatorul şi inspectorul Liceului, a pus la dispoziţia d-lui Iorga, tot la Dealul Mare, un local pentru ligă ; d. Filipescu, tot după stăruinţele d-lui Iorga, a adus profesor pe părintele Dolinescu,urmînd d. Filipescu să admită şi transferarea Vălenilor de Munte aproape de Tîrgoviştea. Preotul calomniator a căpătat răsplată pentru jignirile ce le-a adus juraţilor din Iaşi. Dar vai de Liceul Model din Dealul Mare, cînd va avea elemente ca Dolinescu, care, desigur, va încerca să otrăvească, cu idei subversive, pe tinerii chemaţi să devie militari model. OAMENI ŞI LUCRURI Enfants gates... Nu fără o deosebită curiozitate şi luare aminte am cetit, în una din zilele acestea, răvaşul trimis „Opiniei“ de către un elev din cursul inferior al unei şcoale din localitate şi prin care se atrăgea luarea aminte că a fost... trecut cu vederea, în lista elevilor prezentaţi la examen. Trebuia cetită nu mica informaţie pusă în ziar,—ci răvăşelul în întregime, în stilul lui aproape prezumţios. Intr’adevăr,— de ce toţi ceilalţi şi nu el ? Se înşiră zilnic, pe coloane întregi, nume de şcolari nume de promovaţi, de premiaţi, de simpli candidaţi la examen , se acordă o provincială luare aminte—cu totul inexplicabilă şi exagerată—atîtor şi atîtor minori neieşiţi de pe băncile unei clase, de cit pentru a lua loc pe băncile unei alte clase. De ce ar lipsi numele lui în concertele aceste de ieftene atenţiuni? S’ar putea obiecta, fireşte, că lucrurile au mers cam departe, că dacă pînă la un punct distincţiunea la un examen ar merita să se bucure de o atenţiune şi de un elogiu—nu însă de publicitatea întinsă a gazetelor,—în nici un caz nu se poate înţelege şi scurta obiceiul de a se însera liste de nume cuprinzînd tabele de elevi ce au a fi cercetaţi în examene şi dintre cari—poate—mulţi nu vor mai revedea lumina tiparului, aşa cum din legiunea pornită în războiu, unii luptători nu se mai reîntorc de unde au pornit. Dar ce este exaltarea aceasta ne maipomenită a sentimentului de orgoliu,— cultul excesiv al vanităţii de a-şi vedea mereu numele dat în vileag prin ziare? Sportul reportagiului este în bună parte vinovat de aceste noui obiceiuri publicistico-şcolare, de pe urma cărora iau naştere anumite tendinţi. Anotimpul fecund al examenelor devine de o vreme încoace, epoca secetoasei deşertăciuni şi a reclamei goale. Minţile elevilor sunt chemate să se rătăcească în cîmpul sterp al vanităţii; sufletele lor sorb cu nesaţ plăcuta senzaţie a unei închipuite şi pripite popularităţi, ori a unei nemeritate recompense. De robia aceasta a frazei se cuvine să ne emancipăm cu o oară mai înainte pentru a ne deprinde din cale afară mult lumea şcolară cu alintările reclamei şi pentru a putea proclama deviza serioasă care s’a propagat nu de mult şi unora dintre dascăli : — îndărăt spre şcoală! Rodion ----_________________________ Jiffffil de la teatre străine Prima impresie în Capitala Franţei a fost un fel de zăpăceală din cauza zgomotului şi a mişcărei prea mari cu care nu eram obicinuit. Ca să-ţi pleacă Parisul, trebue gustat amănunţit şi asta nu se poate decît după mult timp. Am ajuns foarte obosit şi supărat din cauza furtului a cărui victimă am fost. Seara n’am eşit. A doua zi m’am dus să vizitez Grand Palais unde e o expoziţie de pictură, sculptură, desen, architectură, artă decorativă, etc. Toate popoarele iau parte la această mare expoziţie. Mau impresionat tablourile’ lui M-les Ghambon. Cu toate că tonurile erau prea prea verzi şi prea roze, au calităţi însă mari de compoziţie, apoi rînduri frumoase de lemn ale lui Moreau şi un peisaj de iarnă a lui Ben Just. * Seara m’am dus Gynmase. Se juca L'Assaut al lui Bernstein. Teatru frumuşel, lume multă, piesa se juca pentru a 00-a oară ! Guitry, mare artist ! De la primaintrare mi-am dat seamă că am în faţa mea un mare maestru, cu o scoală cu totul nouă pentru mine. Este un artist care trăeşte într’adevăr chiar numai pe scenă ! Vorba, gesturile expiră stările sufleteşti sunt absolut naturale. Trebuie însă văzut de mai multe ori, ca să te poţi obicinui cu trocul lui.. L’am văzut de 30 ori în L'Assaut findcă altă piesă nu s’a mai jucat. Să fac o comparaţie între el şi ceilalţi artişti e peste putinţă; diferenţa e colosală. Nu mi-a făcut impresia unui artist francez, ci a unui adept al şcoalei italiene. Francezii scot efectele prin felul de a vorbi; printr’un gest, printr’o expresie Guitry îţi reda o stare ^ sufletească mai cu putere decit printr’un Întreg soi de fraze. E cel mai mare artist pe care l’am văzut la Paris. Mi-a făcut aceeaşi impresie ca şi Novelli. * Seara a 2-a la Châtellet. Ce decepţie grozavă. Prost joc şi foarte proastămontare. Se juca Course aux dollars. Am văzut artişti—marionette ! Figuraţia’de pe stradă luată, nespălată şi neatentă. Casca ochii în public şi nu lua parte la acţiune. Decorurile ? Pînză lioită fără nici un efect. Baletul mi-a furat puţin ochiul. Erau 80 de persoane ! Dacă am dispune de mijloace, sunt sigur că s’ar monta mai frumos la noi. A doua zi am vizitat scena. N’am găsit o diferenţă aşa de mare ca mecaniz. Scena se poate ridica şi coborî toată şi au trape americane. Scena nu e Turnaică, cum am auzit. Schimbările se fac prin întuneric, dar se văd mecanici, cum lucrează. Aceasta ,face un efect, prost. A treia seară la „Comedia Franceză“. Aci e adevărata artă. Artişti, ansamblu, montare, aci e tot. Se juca Primerose. Am scos un legitim „Ah“ de admiraţie la ridicarea cortinei, văzînd cele 40 de persoane în scenă, mobila chiar şi decorurile. Cînd scena a luat viaţă, i- am perdut noţiunea de 2) „decor şi mobilă“. Toţi trăiau, artişti ca şi figuraţie, dîndu-ţi o desăvîrşită impresie a vieţei reale. In parte s’ar putea discuta în ansamblu imposibil. Nu cred existența unui alt teatru cu un ansamblu mai bun. Lecomte, care juca „Primeroze“, foarte bună ingenuă. Joacă şi cochete. Am văzut-o în „Le respect de l’amour“ şi „Le ménage de Moliére“. O artistă care posedă tot: frumuseţă, eleganţă şi un joc foarte variat. „Britannicus“, tot la comedie. Nu mă împac cu felul francezilor de a juca Tragedia clasică. Multă cîntare şi ungire a versului. E frumos, dar nu mă mişcă. Sylvain e singurul care are o notă deosebită. L’am văzut şi în „Le roi s'amus“ şi aci are o notă mai omenească decît toţi.—M-me S. Weber, mare tragedia la joc clasic, forme sculpturale, atitudine de statuă.