Opinia, iulie 1912 (Anul 9, nr. 1629-1653)

1912-07-24 / nr. 1647

Redacţia şi administraţia: Iaşi, Str. Gh. Mirzescu 25 5 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rând în pag. IQ, 50 Bani ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Sub direcţiunea unui Comitet Anul IX No. 1647. — Marţi 24 Iulie Budgetele d-lui Carp Pentru a dovedi până la evidenţă cît de străin a fost d. Carp, prin amîndouă budgetele ce a întocmit, de ori­ce idee de excedente, este destul să reamintim discursul fostului ministru de finanţe din ultima sesiune a Camerei. Prin acel expozeu, între o mulţime de stranii concepţii economice şi financiare, găsim şi părerea, cu totul surprinzătoare, emisă ele d. Carp în privinţa unui mare împrumut de 300 milioane pe care d-sa, de mai rămînea ministru, avea fără în­doială intenţiunea să-l aducă la îndepli­nire, pentru îndestularea aşa ziselor tre­buinţe urgente. Prezentînd bugetul pe exerciţiul 1912— 1913, fostul ministru de finanţe susţinea două lucruri: prima, că prin ante-proec­­tul său toate cheltuelile, atît ordinare cît şi extraordinare, au luat loc în bugetul său, care, de aici încolo, rămîne complect întocmit sub o formă unică și deci reală a nevoilor Statului, secunde, că, astfel fiind și evaluările veniturilor fiind reale, n’avem a ne mai ocupa, pe viitor, de ex­cedentele posibile, dar de fapt fictive, în­tru­cit, acestea din urmă, în trecut ali­mentau în realitate un al doilea buget, al cheltuelilor extraordinare, astăzi des­fiinţate de d. Carp. Aşa­dar, în ipoteza că bugetele sale sunt reale şi bine echilibrate, ne mai contînd pe nici un fel de excedent nor­mal şi regulat, d. Carp pentru prima oară de la 1901, rupe cu politica finan­ciară de prevedere şi economii inaugu­rată de d. D. Sturdza mai întăi, conti­nuată apoi de toţi miniştrii de finanţe, şi înaugurînd o eră nouă, a cheltuelilor cu anticipaţie pentru toate trebuinţele în fie­care an curgător, declară necesitatea unui nou şi mare împrumut pentru căi ferate, armată, construcţiuni etc. Ceva mai mult. Pentru a se acoperi cele 16 milioane a­­nual, ca dobînzi ale proectatului împru­mut, fostul ministru de finanţe propune conversiunea rentei noastre amortizabile în perpetuă, operaţiune de pe urma că­reia, după socotelile d-lui Carp, trebue să iasă tocmai această sumă. Deci, şi din acest punct de vedere, în concepţia d-lui Carp nu există, sub nici o formă, posi­bilitatea excedentelor pentru acoperirea cheltuelilor viitoare. Ori, luîndu-se astăzi cu excedentele, junimiştii se agaţă de o politică financi­ară, care nu este a lor, de un sistem pe care l’au combătut cînd era practicat de alţii şi împotriva cărei metoade, d. Carp s’a declarat francamente ostil. A cheltui, după ce excedentul a fost realizat, e una; a umfla bugetul cu anticipaţie, e cu to­tul altceva. In primul caz, avem o poli­tică de prevedere; în cel de al doilea, riscăm, dacă anul agricol e rău, un mare dezastru financiar. E la mijloc o simplă chestie de procedeu, diametral opusă de la un sistem financiar la cel-l’alt. Dar, mai e și altceva. Bugetele bazate pe excedente—adică acelea cari nu-i plac d-lui. Carp—presupun o reducere la mi­nimum, dacă nu o suspendare mai în­delungată a împrumuturilor. E cu atît mai bine cînd, cu resursele financiare ale propriei tale ţări, poţi, de la un an la altul, sâ-ţi complectezi toate lipsurile, fără de a face mereu uz de rentă. Aceasta are ca urmare degreva­rea datoriei publice, ceea ce este un mare bine pentru o ţară„. Fostul ministru de finanţe, crede cu to­tul altfel. Pentru d-sa, idealul este ca toate necesităţile să fie brusc satisfăcute, indi­ferent dacă datoria publică sporeşte în mod fabulos. Nici nu există în mintea d-lui Carp putinţa dezrobirei financiare. Din potrivă, pentru d-sa o ţară trebue să fie datoare în perpetuitate şi de aceia, consecinţe fiind, a şi propus conversiunea rentei amortizabile.’Toată preocuparea în această ordine de lucruri este satisface­rea momentului de faţă şi toată iscusinţa financiară ar consta, după d. Carp, în a găsi expedientul, care să acopere dobînzile împrumuturilor la infinit. Din politica financiară a fostului pre­şedinte de consiliu rezultă foarte limpede aversiunea sa, nu pentru excedente—aici ridicol ca excedentele să nu-i placă cuiva cînd sunt—dar pentru bugetele întocmite pe baze de excedente. De­sigur, e la mij­loc şi o chestie de temperament, de pru­denţă şi prevedere, calităţi ,cari nu poli să le pretinzi unui om cînd nu le are. Aşa dar, dacă se dovedeşte că junimiş­tii n’au lucrat în vederea’ excedentelor, şi dacă iesă clar ca lumina zilei că siste­mul financiar al d-lui Carp nu tindea la excedente regulate în vederea acoperirei trebuinţelor extraordinare, ci, din potrivă, la înlocuirea excedentelor, fictive pentru d-sa, prin satisfacerea imediată şi curentă pe baza de împrumuturi chiar a tuturor trebuinţelor—întrebăm: mai este drept ca junimiştii să pretindă că cele 110 mili­oane excedente ale anului 1911 — 1912 sunt rezultatul voit şi conştient, ţinta a­­dică a politicei lor financiare? Evident că nu. Excedentele, din potrivă, au de astădată aerul de a se prezenta ca ca o manifestare a forţelor productive ale Regatului în potriva politicei financi­are junimiste. Ele par a spune tuturor că ţara aceasta se simte îndestul de puter­nică, sub raportul financiar, pentru a-şi îndestula singură fără noui împrumuturi în timpuri normale, absolut toate cheltue­lile pe care le reclamă neîncetatul său progres. După noi, între altele, excedentele sunt o nouă dovadă că teoria împrumuturilor a d-lui Carp este o erezie. CAZURI SUSPECTE D. dr. Bărdescu nu se a desminte şi nici nu s'a schimbat. E­­acelaş ca şi anul trecut, şi cum aceiaşi cauză produce aceleaşi efecte , putem­­ siguri că vom avea şi a­­nul acesta holera în ţară. De alt­fel, însuşi directorul general al serviciului sanitar a ţinut *să ne pregătească pentru această sum­­bră perspectivă. D sa nu s'a sfiit să afirme, intr'un Interview acor­dat Epocei, că probabil vom avea şi anul acesta holeră. Cuvintele d-lui dr. Bărdescu au fost repede confirmate: la Brăila şi în Dolj am avut de înregistrat două cazuri suspecte, adică in localităţile unde flagelul a bântuit şi anul trecut. Apariţiile acestea dovedesc, că nici anul trecut d. dr. Bărdescu nu şi-a făcut dato­ria, chiar după ca holera s-a de­clarat, căci recidiva de acum e cel mai bun semn ci localităţile au rămas infectate. Norocul nostru e că avem o vară răcoroasă, imediat Insă ce vom avea călduri, ca da obicei, flage­lul va izbucni. D. Al. Marghiloman poata fi mul­ţumit, a avut o mină fericită cind l’a ales pe d. dr. Bărdescu ca di­rector al serviciului, iar d. O. C. Arion, In calitate de moştenitor vesel al predecesorului său, va avea şi d-sa motive de mulţumire: se va putea vorbi despre holera din timpul lui Arion, cum se va vorbi şi despre cea din timpul lui Marghiloman.­ Celebritatea li este asigurată. Chestiuni personale — Interviewul ministrului de războiu — De cînd d. general Argetoianu s'a tre­zit peste noapte ministru de războiu, d-sa se crede și om politic. Nu ne îndoim că in această nouă a sa calitate, octogena­rul fost ostaş a acordat la Karlsbad, un interview ziarului „Universul“. Pentru d. Argetoianu frâmintările din partidul conservator sunt pure certuri de persoane, iar cei vinovaţi de ele par a fi, după d-sa, conservatorii-democraţi. La vrîsta la care se găseşte d. general Argetoianu, ie foarte firesc lucru ca d sa să şi fi perdut memoria şi de aceia nu ne mirăm că Ministrul de războiu a ui­tat cele petrecute la clubul Yanicu la în­ceputul anului 1908—în ziua de 9 Ianu­arie, dacă nu ne înșelăm. Atunci, în a­­devăr, s’a făcut o chestie de persoane— dar nu de către acei cari se afa azi în tabăra noastră, ci de către partizanii Mi­nistrului de războiu. Azi însă, cînd partidul condus perso­nal de d. Carp, după capriciile şi ran­­cunele d-sale personale, a dat de mal,— tot d-lor sunt aceia cari ne invinuesc pe noi de personalităţi şi ne conjură să ui­tăm trecutul. Neapărat, de la un om de vîrsta d lui general Argetoianu nu se poate cere o privire ascuțită și o pricepere profundă a evenimentelor politice. De aceia e foarte natural ca d sa să nu vadă în actuala luptă împotriva junimismului, decit o simplă luptă de persoane. Dar atit şeful nostru, d. Take Ionescu cît şi d. Al. A. Badareu, au arătat în repetete rînduri, că între noi şi partidul azi la putere, nu sunt numai deosebiri de persoane, ci şi profunde deosebiri, de principii. Programele, atit de deosebite, ale celor două partide stau martore că între ele nu e chestie numai de persoane. Pentru d. General Argetoianu lucru­rile acestea insă n’au nici o existenţă d sa ne judecă pe noi, după şefii şi par­tizanii­­ sale, de aceia n’a făcut să vor­bească decit despre personalităţi, confun­­dind partidul conservator cu o vastă ma­hala. JCdttfragiul farsorului De luni de zile ilustrul farsor C. Şumu­­leanu zăpăcește o lume întreagă cu o minciună, în chestia pretinsului său defi­nitivat; de tot atîta timp avocatul său A. C. Cuza, mai cunoscut sub numele de „regele plagiatorilor“, subtilizează aceiași minciună, insultînd ocazional în dreapta şi ’n stînga, după cea mai desăvîrşită şcoală iorgistă. Dar farsorii aceştia inco­rigibili nu au avut pudoarea de a se o­­pri macar la treptele Tronului: s’au dus şi acolo, cutezînd a desveli înaintea aus­terului suveran aceiaşi minciună şi cău­­tînd să-l încredinţeze că are înainte vir­tutea şi inocenţa personificată. Ce object! Şi astfel de oameni au îndrăzneala de a face pe imaculaţii, ţipînd cît îi ţine gura şi scriind în apeluri desperate, că alţii încearcă „Tentative de înşelare a M. S. Regelui“! Şi cînd te mai gîndeşti, că aceiaşi onorabili au neobrăzarea de a se afişa îndrumătorii providenţiali ai noi­lor generaţiuni, arhangheli sclipitori de a­­devăr şi cinste ! Faptele vin însă mereu şi îi demască lumei ceea ce sunt: farsori ordinari. Să lăsăm dar şi de această dată să vorbească faptele. Guvernul, chemat a examina numirea definitivă a d-lui Şumuleanu, o găsește ilegală, întru cît nu întrunește conditiu­­nile art. 28 din noua lege sanitară, lip­sind­u-i concursul. Iată, în adevăr, ce se poate ceti în lege la „Titlul II, Cap. IV, Personalul servicii­lor exterioare, clasificarea si recrutarea lui“ . „Art. 28.—Medicii şefi de laboratoare se numesc definitiv prin decret regal în urma unui concurs“. „După aceiaşi normă se numesc chi­­miştii şefi de laboratoare.“ Va să zică, articolul e categoric : de­fi­nitivatul implică concursul. Iar d. Şumu­leanu nesatisfăcînd acest articol, guvernul a anulat decretul ilegal de definitivat, a publicat vacanţa postului şi concurs pen­tru ocuparea lui. Totul a decurs deci normal şi nun se poate face guvernului de­cît doar imputarea de a nu se fi gîndit că o să supere pe un personaj aşa de considerabil ca d. Șumuleanu. In adevăr, acesta s’a suparat. Și fiind că ilustrul fuge de concurs, cum fuge a­­micul Cuza de originalitate—unul găsind mai comod drumul subterfugiilor oculte și al nepotismului, celalt drumul plagia­tului—nu se împacă în ruptul capului cu aplicarea art. 28, singurul care legiferează recrutarea personalului serviciilor exteri­oare, şi—în desperare—se agaţă de ul­timul alineat al art. 35, în care se spune că directorul laboratorului de chimie din Iaşi „va putea fi titularul catedrei de chimie medicală de la facultatea de me­dicină din Iaşi, pînă cînd această Uni­versitate va avea o catedră de chimie alimentară“. Acest „va putea fi“, min­tea (?) ilustrului farsor l-a echivalat, deo­camdată, cu „va fi“, adică, din o posibi­litate a făcut ceva cert, necesar și indis­pensabil. De­sigur, că mai mult de­cit mintea (?), a fost perversitatea sufletească care a îngăduit o astfel de interpretare. Ce voiţi? Tipul, în lipsă de alte talente, are o predispoziţie pentru astfel de in­terpretări şi echivalări... în folosul său: lucrări de-ale subalternilor, taxe de ana­liză, articole de lege... Va să zică, după o primă interpretare Şumulenistă, acest „va putea fi“ înseam­nă „va fi. După o a doua interpretare mai înseamnă „va trebui să fie“. In fine, după o a treia interpretare Şumulenistă, acest „va putea fi“ înseamnă „va trebui să fie, fără concurs, definitiv“ director al Laboratorului de chimie din Iaşi. Şi lu­mea a rămas uimită de aşa argumentare. Iar prietenii, profitînd de zăpăceală, cum profită găinarii în noaptea dinspre anul nou, au început să ţipe că are dreptate Corneluţă şi au ţipat tare ca să audă şi Vodă, crezînd că astfel nu vor pierde ceea ce era de furat. De cît, s-a găsit „un hîtru bun de glume“, căruia i-a fulgerat prin minte ideea: „dar dacă aş faca gluma de a mă adresa, pentru o mai bună lămurire, di­rect la Monitorul Oficial, la desbaterile din Parlament a legei sanitare, oare n-om da cumva şi aici de ceva... farsă stmule­nistă?“. Zis şi făcut. Cînd colo­, ce să vezi ? Nu farsă, dar o adevărată excro­­ch­erie descoperi hîtrul nostru. S’a aflat că art. 35, faimosul articol cu care minţeşte o lume întreagă, nu­­regu­lează situaţia ilustrului Şumuleanu, şi, ca dovadă, avem faptul că farsorul încearcă —dar fără succes—să se strecoare la dis­poziţiile finale şi transitorii, cu ocazia discuţiei legei în Parlament. Iată în ade­văr, ce se poate ceti în Monit. Oficial No. 18 din 10 Decembrie 1910, pag. 264, la discuţia asupra art. 117 devenit 105 în legea sanitară. Cităm: D. Zamfir Filoti: D-lor deputaţi, am şi eu un amendament care e admis de guvern. Iată acest amendament : „Actualii directori’ai Institutului de Chimie din Bu­cureşti şi Iaşi... (citeşte). Dr. C. Anghelescu :’Aceasta nu se poate; dv. voiţi să faceţi definitive posturi, cari nu sunt definitive. 1. Dr. G­h. Stoicescu, raportor: D-lor de­putaţi, nu e posibil să admitem amenda­mentul d-lui Filotti, căci aceasta ar în­semna să distrugem o parte din lege. Nu-l admitem de­cît numai pentru postu­rile de la Galaţi şi Craiova. Ceilalţi toţi trebue să treacă prin concurs. D. Zamfir Filotti: Cer cuvîntul etc., etc., susţine amendamentul). Dr. C. Anghelescu: D-lor, aci este vor­ba de mai mulţi funcţionari numiţi fără concurs de către serviciul sanitar. Ei bine, pe aceştia nu putem să-i admi­tem să devină definitivi. Dr. G. I. Stoicescu, raportor: Comitetul delegaţilor nu primeşte acest amendament. In rezumat, legiuitorul a înțeles că de­finitivatul implică concursul, adică, îl tri­mite pe d. Corneluţă Şumuleanu la art. 28, pentru care d-sa are o aşa de mare —şi justificată—aversiune. I­ar atunci se pune imediat întrebarea: Va să zică a minţit Corneluţă ? Şi cu bună ştiinţă, nu e aşa, ilustre ? Şi cu a­­ceastă minciună ai zăpăcit publicul, ai făcut apeluri desperate la autorităţile su­perioare şi ai îndrăznit a te urca sus, sus de tot... ? ! Şi mai ţipaţi că alţii încearcă „tentative de înşelare a M. S. Regelui“ ? Ori­cine va conveni că demascarea far­sorului înseamnă de astă-dată naufragiul lui. R.­M. * Sandu r­âşcanu încă una din figurile politice s’a dus dintre noi. Netăgăduit că pentru Iaşi în special Sandu Râşcanu a fost o persona­litate politică, cari şi-a înscris numele în galeria oamenilor publici, prin o deo­sebită energie de voinţă. In frămîntările luptelor politice din Iaşi dintre 1888, 1895, Sandu Râşcanu a a­­vut rolul de a întări în Iaşi acţiunea con­servatoare aşa de slăbită, în urma celor 12 ani de guvernare liberală şi aşa de slab reprezentată numericeşte în rîndul pă­­turei diriguitoare. In Iaşi era în creştere acţiunea socialistă dusă de I. Nădejde, cum şi acţiunea radicală condusă de Gh. Panu. Amîn’două aceste curente învinsese în lupta din 1888, când Panu izbuti în opo­ziţie la colegiul II şi Ion Nădejde tot în opoziţie la col. III. Lupta de rezistenţă pe care guvernul o ducea la Iaşi contra spiritului public, a avut în Sandu’ Rîşcanu un reprezentant viguros, energic, care dacă n’a izbutit a îndruma curentul public spre ideea con­servatoare, așa cum o reprezentau atunci junimiştii,—Sandu Rîşcanu era junimist pe atunci—a legat însă In jurul nume­lui luptătorului o legendă de recreare— care a constituit pentru Sandu Rîşcanu farmecul de atracţia de mai apoi. Fire veselă şi deschisă, Sandu Rîşcanu n’a stors din frămîntările politice ura, răzbunarea şi micimea de suflet, ci acea fineţă în observare, care îl fă­cea să fie mai mult stăpîn pe sine, de cît ar fi cerut împrejurările. Se duc bătrînii rînd pe rînd, lăsînd ur­maşilor de pildă energia în luptă, deci un întreg suflet disciplinat politiceşte. Cu Sandu Rîşcanu s’a înscris în istoria politică modernă a Romîniei de la 1821 încoace încă un nume, el ţinînd lanţul înaintaşilor săi lordachi Rîşcanu vornic din 1821, Teodor Rîşcanu din 1857 şi alţi Rîşcani, cari au luptat şi cu punga şi­ cu riscul vieţii în regenerarea Moldo­vei în 1821 şi 1856. CARAGIALE La 9 Iunie c. a murit la Berlin, departe de ţara sa, dar cu tot sufletul la dînsa, scriitorul Caragiale,—Ion Luca Caragiale —cel mai mare poet şi literat din cîţi Ro­­mînismul a putut produce pînă acum. El moare într’o vrîstă puţin înaintată, căci nu s'au împlinit nici 5 luni de cînd toată suflarea cultă romînească i-a săr­bătorit la 31 Ianuarie, 60 de ani de vîrstă, (deşi el în realitate nu împlinise de cît 59 ani). Caragiale s’a născut la 1853 în com. Mărgineni, cătunele Haimanalele, judeţul Prahova, dintr’un tată de origină greacă şi dintr’o mamă ardeleancă de la Braşov. Inteligenţă extra­ordinară, dar fără am­biţia vană a măririlor, Caragiale n’a fă­cut studii regulate de­cît pînă în cl. IV gimnazială şi n’a avut cine ştie ce titluri, dar cunoştiinţele pe care le arăta în con­versaţiile ’ sale erau atît de variate, atît de profunde şi atît de sigure că mulţi dintre cei mai mari învăţaţi ai noştri se gîndeau să-l introducă în sinul corpului nostru universitar. E că el a fost totdeauna un cititor neo­bosit şi, avînd o memorie puternică şi o putere­ de asimilare fără pereche, el pu­tuse să-şi întregească învăţătura şi să se ridice ch­iar mai presus de­cît mulţi din contemporanii săi cei mai culţi. Ce nu face voinţa o­m­ului cînd o­mină patima adevărului şi a frumosului ! Deşi a fost director general al Teatre­lor, nu după această întîruplătoare pozi­­ţiune socială trebue să judecăm valoa­rea lui. Ministru de-ar fi fost—si de ce n’ar fi putut fi ?—nu în acesta ar fi stat lauda lui. Caragiale a fost un om extra-ordinar și unic in felul său,—și aceasta e destul ca judecata noastră să-l ridice de-asupra tuturor celor ce strălucesc întîmplător prin puterea și meritele ce le dă Statul şi So­cietatea. Caragiale mai întăi a fost un om care ori ce vorbia,—şi ori­cît de liber în ex­presie era cîte­odată,—era ramură de în­ţelepciune şi frumuseţe. El era în stare să te facă să vezi lumea alt­fel de cit ai văzut-o, să-ţi cunoşti propria fiinţă mai mult de­cît ţi a­i fi putut-o cunoaşte singur, şi să judeci oamenii alt­fel de cît i-ai fi putut judeca. El era o comoară nesecată de observaţii, de învăţături, de povestiri, de plăsmuiri pline de înţeles, de porniri fecunde şi de avînturi divine. E sigur că nu e intim de-al lui, care să nu vadă că, prin moartea lui, s’a făcut în sufletul său un gol imens şi că fără dînsul, se simte mult mai singur şi n­ai nevoiaş în lumea în care a rămas să trăiască mai departe. Caragiale a fost un mare literat şi cri­tic, un mare ziarist, şi cugetător politic, un mare orator şi mai presus de toate, un mare poet; am putea zice că prin si­guranţa cu care vedea scăderile în toate manifestările noastre sociale, şi prin lim­pezimea, cu care le arăta chiar celor cu vederea mai scurtă, Caragiale a fost un m­are înţelept destoinic să dea învăţătură tuturor despre ori­ce spiritul său ar fi voit să se ocupe,— şi de aceia, fără să se fi ocupat vre­odată cu pedagogia, el a putut să ne dea, prin unele fapte şi prin unele scrieri, mari învăţături de care tre­buie să ţinem seama. N’am stărui aci a­­tît în privinţa meritelor lui pe tărîmul li­teraturii, ziaristicei, poeziei. Deşi puţini o ştiu, totuşi sunt destui cari preţuesc ad­mirabilele articole şi scrieri ale lui Ca­ragiale în privinţa filozofiei artei „Cîte­va păreri“. Nimeni şi nicăiri, cel puţin în li­teratura noastră, nu s’a arătat mai pri­ceput critic în ale poeziei şi nimeni nu şi-a scris părerile sale critice mai expre­siv, mai strălucitor, mai solid de­cît Ca­ragiale. Şi iarăşi cine nu ştie cît de pu­ternice, cît de nimicitoare, sunt articolele sale politice, în care susţinînd conserva­tismul, pune într’un relief nebănuit—bat­­jocorindu-le,—cu toate scăderile produse de liberalismul şi naţionalismul ce-a ca­racterizat spiritul nostru public după 1848 ? Mulţi iarăşi vor fi cunoscut şi bro­şura „1907“, în care cugetarea lui poli­tică se arăta însufleţită atît de viu şi atît de profund pentru democratizarea poli­ticei noastre în favoare ţărănimii, — şi foarte mulţi desigur, au auzit admirabilele lui discursuri-convorbiri, care au făcut o neuitată aureolă, întrunirilor de consti­­tuire ale partidului conservator demo­crat şi care, prin originalitatea lor, pu­neau într’un relief şi mai mare origina­litatea discursurilor „şefului“ — ale d-lui Take Ionescu, către care marele dispă­rut a avut o necondiţionată admiraţiune şi un desăvîrşit devotament! Ce să mai vorbesc de comediile atît de populare

Next