Opinia, ianuarie 1913 (Anul 10, nr. 1773-1796)

1913-01-24 / nr. 1791

I JONAIMTI 20 lei Urn Fandom pag. IDEES 50 BspitvP' Un amO 0 O ' , O 0 V 0 o o • . o o MICCHSIEWffOIlDllOCRAf Kefcstfc^AâsiâiMirap&slisi sir Eh. Mirzessu 25 Iralb direc&mia ml Comitat No. 1791 Joi 24 isnuane 1913 IAJ Şcoala şi armata In împrejurări dificile se apreciază importanţa instituţiunilor precum şi aceia, a oamenilor. Astfel în starea de astăzi a lucrurilor două organizaţiuni sociale atrag asupra lor luarea aminte a tuturor. Acestea sunt: şcoala şi armata. Acum ne dăm sama cît preţueşte să ai un popor luminat, unde fiecare să fie conştient de valoarea lui personală, dar mai ales de acea a naţiunii, din care face parte, ca şi de rostul acesteia în concertul naţiunii ? Tot aşa acum apreciem cît valorează o armată, care chiar dacă n’ar fi tocmai mare, dar posedă acel foc sacru al patriei căpătat pe băncile şcoalei ? ! Cum zic, o armată chiar şi mai mică, dar compusă din elemente valide, bine îngrijite, bine echipate şi mai presus de toate mînate de un ideal, pe care vom fi ştiut a-l forma, valorează cu mult mai mult decît o ordie numeroasă, dar lipsită de atari însuşiri. De aceea socotesc a fi un bine preţios că ne gîiîdim neîncetat să chibzuim la măsurile cele mai mărunte pentru a face ca aceste două instituţiuni să tot progreseze. Şcoala, şi în special şcoala primară, a fost şi este încă la ordinea zilei. Am credinţa, că ori eli se va vorbi despre dînsa, şi chiar atunci cînd se vor arăta unele defecte în orgatiizaţiunea ei, tot bine se va fi făcut. Şi dacă la asemenea discuţiuni luăm parte cît mai mulţi, părinţi de familie, profesori, etc, o facem pentru că prin o veche zicătoare se spune, că din discuţiuni ese tulpină. Mai facem aceasta şi , pentru că după cum se exprimă învăţatul - profesor C. Dissescu, ministrul nostru de instrucţiune publică, copilul aparţine acaparat familiei, dar aparţine fi ţării. Invăţămîntul primar este desigur una din temeliile Statului modern. De aceea aproape nu există Stat, în care el să nu fie declarat obligatoriu, după cum aproape nu există Stat unde el să nu fie obiectul unei solicitudini deosebite. Discutăm dar şi noi ,despre el ca părinţi, ca cetăţeni ai acestui Stat. Ni s’ar putea negreşit imputa că discutăm prea mult, mai mult decît trebue. Dar cînd facem aceasta de tonul cuvenit împrejurărilor, cînd nu ne scoborîm la Insinuări răutăcioase şi nepotrivite la adresa celor, pe cari îi socotim de adversari ai noştri, desigur acea imputare trebue să cadă. Zic acestea, pentru că mi s'a părut cel puţin curios, modul de a discuta al unora cu privire la reforma orariului şcoalelor primare. In coloanele „Opiniei“, unde mai întăi s'a atras atenţiunea asupra reformei proectate, nu se poate zice că a lipsit urbanitatea în această discuţiune. S’a avut aici in vedere interesul general, interesul pe care Statul, societatea întreagă trebue să-l poarte educaţiunii viitoarelor generaţiuni. S’a înţeles că o reformă, fie ea cît da mică, va avea cu atît mai mari şanse de durată, cu cit va fi mai bine şi sub diferite aspecte cercetate. Nu în scopul de a opri orice modificare spre bine, s’au spus atîtea, ci spre a se contribui prin o largă discuţiune la înfăptuirea unei reforme care să rămînă. Aici, şi pe acest teren mai mult ca pe ori care altul, nu va putea fi vorba de învingători şi de învinşi, ci se va zice că s a discutat cu inima curată despre viitorul unei instituţiuni, care nu numai că e necesară ţerii, dar ne e dragă tuturor şi cu toţii am adus obolul nostru de cunoştinţe pentru buna ei îndrumare. Ne rămîne negreşit părerea de rău că tonul obiectiv al „Opiniei“ nu s’a putut menţine şi de alte publicaţiuni, cari s’au ocupat de chestiune şi că unii au văzut se vede interese de categorii de şcoale, ba chiar interese personale, acolo unde acestea n’au existat, unde nici nu aveau " locul. In adevăr toată chestiunea se reducea la a se şti dacă nu s’ar aduce stânjenire în bunul mers al învăţăturei şi educaţiunii, cînd şcoala primară ar deschide porţile ei numai în oarele de dimineaţă, iar după amiază le-ar ţine închise. O parte din părinţii copiilor, parte de institutori, parte dintre profesori înţelegeau că şcoala primară trebue să stea deschisă şi după amiază, iar în acest din urmă interval copiii să capete educaţiune patriotică, corporală şi morală. Astăzi, cînd după audienţa, pe care de- regaţiunile institutorilor le-au avut la d. ministru al Instrucţiunii şi secretarul său general, se vede in complexul ei reforma la care se tinde, negreşit ea ar fi a se pretinde imposibilul, dacă s’ar cere mai mult decit a aratat d. ministru, decît a spus d. secretar general al ministerului, de cît au expus delegaţii corpului de Institutori. Am spus’o aici şi altă dată. Noi avem un corp profesoral de toate gradele, care cu drept cuvînt, ne poate fi invidiat chiar de State mult mai înaintate. Corpul de învăţători primari de la sate, ca şi acel al institutorilor de la oraşe ne-a dat dovezi de cunoştinţi aprofundate în ale învăţămîntului, de pricepere a nevoilor şi aspiraţiunilor ţerii, de muncă încordată. Nu noi le vom pune la îndoială aceste frumoase însuşiri, de aceia am stat un moment la îndoială, car se zicea că toată reforma orariului va sta în aceia că totul, învăţătură, educaţie fizică, patriotică şi morală s’ar face numai In cele două ori trei oare de dimineaţă. Trebue să observăm că dacă pentru deosebite ramuri de cunoştinţe s’a făcut mult, dacă cu privire la ele stăm în necontenit progres, nu tot aşa ne aflăm în ce priveşte educaţiunea patriotică. Avem patrioţi, dar am voi o educaţiune sistematică şi cu oarecare continuitate în această privinţă. Am avut ocaziune să vorbesc cu învăţători excelenţi de altfel, dar cam asupra noţiunii de patriotism nu se prezintau tot astfel. In şcoală şi în predarea învăţăturilor cu caracter oarecum ştiinţific se aratau a fi la înălţimea cuvenită, în ce priveşte patriotismul reducert, această noţiune la ceva strimt, aş putea zice egoist, la un fel de lupte de clase. De aceia zicem noi că e nevoe să ne pătrundem noi cu toţii despre rostul acela ne numim patriotism şi să căutăm ari infiltra prin şcoală viitoarelor generaţiuni. Trebue să regretăm că unor serbări naţionale le dăm aşa de puţină importanţă, le lăsăm să cadă în desuetudine. Astăzi nu e ramură de ocupaţiune fie intelectuală, fie de ordin fizic, în care să nu se lucreze şi după amiază. Va fi desigur un bine, un adevărat progres cînd şcoala primară va rezerva pe săptămînă două ori trei după amezi în scopul unei atari educaţiuni. Va fi un bine şi mai mare, cînd şi la şcoala secundară s’ar găsi timp pentru aceasta. Nu pare multe de muncă, ci puţine— trei ori patru — dar bine repartizate şi bine împlinite. V. I. Radu Igri şi presa franceză d in jurul împrumutului — Ziarele franceze nu şi-au schimbat atitudinea faţă de noi. împrumutul de 150 milioane aur, contractat de guvernul conservator în condiţiunile strălucite ce se cunosc, constitue pentru ziarele franceze un nou prilej de a insinua neexactităţi rău-voitoare la adresa noastră. Le Temps crede a şti, că din împrumutul de 150 milioane, statul nostru n’a primit decît un avans de 50 milioane, iar restul de 100 milioane nu ne va fi dat decît după încheierea păcii şi cu anume destinaţie de întrebuinţare , pentru lucrările fortului Constanţa şi pentru construirea unui drum de fier. Presa franceză ca şi finanţa franceză ne arată iarăşi rea voinţă. Nu este exact că ni s’au pus condiţiuni de avansare şi nici condiţiuni de întrebuinţare a sumelor rezultate din împrumut. împrumutul acesta n'a fost contractat de stat pentru că am fi avut nevoie de bani. Disponibilităţile tezaurului public sunt aşa de mari, incit nici chiar in cazul unei mobilizări n’ar fi nevoie sa se recurgă la cel mai mic împrumut. Dacă totuşi împrumutul s’a făcut, apoi el a fost contractat pentru înlesnirea pieţei financiare interne, Statul avind de făcut plăţi în străinătate, urma să tragă aurul necesar din ţară, aur care şi aşa e destul de scump şi de rar la noi. Pentru a nu mai urca preţul aurului, Statul a preferit să şi-l procure pe cale de împrumut. De altfel, finanţa franceză urmînd anui ordin al guvernului republicei, a refuzat să ia parte la acest împrumut, lucru, care însă n’a împiedicat ca operația financiară să se facă in mod strălucit pentru statul nostru. «■«BMIHSIHBUgKSW Legea Burselor Comitetul Bursei din Bucureşti, se ocupă de cîtăva vreme de modificările ce urmează să se aducă legei Burselor. Neapărat, piaţa noastră financiară s’a desvoltat mult în ultimul timp şi e dar firesc lucru ca legea Burselor să nu mai corespundă nevoelor actuale ale aşezămîntului nostru financiar. Dar un lucru a făcut mai cu seamă necesară modificarea legei Burselor. Isprăvile din ultimul timp ale d-lui Ion Jipescu au invederat, că atît comitetul cît şi ministerul comerţului sunt neputincioase faţă de reaua credinţă a unui sindic necinstit. Sindicatul e lucru delicat- Acolo vin averile, cari nu se pot vinde prin bună- înţelegere, sunt interese mari şi sume uriaşe, cari se încredinţează în puterea legei, cinstei şi bunei-credinţe unui singur om. Dacă omul acela calcă strâmb, cum a fost cazul lui Jipescu, se periclitează reputaţia întregei pieţe. Cu o sută de lei amendă, sau cu un avertisment public, asemenea apucători nu se pot înfrîna atunci cînd e vorba de un om pornit spre îmbogăţire cu tot chipul. Dovada o face chiar 4. Jipescu. De aceia, dacă e vorba să se asaneze piaţa, modificîndu-se legea Burselor, apoi leacul trebui să vie de aici Sindicul are azi prea mari puteri şi prea puţin control. Sindicatul ar trebui declarat funcţie publică şi numit cu decret în regulă ca orice funcţionar al statului. Sistemul alegerei lui din sipul colegiului agenţilor de schimba este defectUQS. Iată ce credem noi că ar trebui de făcut In această direcție. LA LOMBRA Cu cît trece vremea şi cu cît va cerne mai mult cele petrecute la Londra, cu attt se învederează mai bine rolul mare opera frumoasă înfăptuită de şeful nostru, în Capitala Angliei. D. A. D. Xenopol a arătat-o In coloanele acestui ziar, şi lumea a putut ceti în presa apuseană’ felul în care era tratată ţara noastră şi cum era privită cerererea noastră de compensaţiuni teritoriale. Astăzi lucrurile au luat altă întorsătură. Ziarele străine, deşi nu putem zice că nu sunt favorabile, au încetat totuşi cu Insultele la adresa ţării noastre ba încă se discută cu tot seriosul chestia compensaţiilor. Pe de altă parte, Bulgaria a acceptat principiul unei cesiuni de teritoriu. Acestea sunt roadele vizitei d-lui Take Ionescu la Londra. D. A. D. Xenopol a relevat aceste rezultate în scrisoarea adresată d-lui A. C. Cuza. STRĂZMAŞANE După ştirea de dăunăzi, că ministerul de interne n’a aprobat tabloul noilor denumiri ale străzilor iaşane nu am mai aliat nimic nou. Care e soarta tabloului ? Cari sunt denumirile prezente şi viitoare, provizorii şi definitive ? Lucrul merită oare care luare aminte . Pe ici colo, recunoaştem, intenţiunile bune n’au lipsit comisiunii care a redactat noul tablou. O serie de nume, legate de o activitate socială rodnică în trecutul Iaşului, a venit să fee locuri pe tăbliţele cu denumiri noui, înlesnind oarecum repararea unor vechi erori şi omisiuni. De aceea nimeni nu are de obiectat cînd medici cu faimă mare in viaţa laşului de eri, ca d-nii Ciurea, Filipescu şi Russu, dobîndesc străzile ori stradelele lor , cînd erudiţi, ori distinşi intelectuali iaşani ca Gr. Cobucescu, Conta, dr. Cihac, V. Tasu, Al. Lambrior, Toma Stelian, Gh Panu, Dr. Steege, Scarlat Pastia au numele lor onorate într’un oraş cultural ca al nostru,—dar ciudăţeniile rămîn ciudăţenii, cînd—de exemplu—numiri In strînsă legătură cu evenimente istorice iaşane, ori de mult pătrunse în publicistică şi chiar în literatură sunt scoase din tablou, pentru a li se substitui altele fără nici un avantagiu, ori fără vr-o justificare. Ce cîştigă „strada Sărăriei—atît de cunoscută şi de distinsă—cînd o poreclim str. Peneş’-Curcanul ? Ce înţeles are cînd după vr’o 2—3 ani de răsbotezare strada 40 de Sfinţi—după numele bisericei respective — devenită str. „Carol Lueger“, pentru ca apoi să i se fee acest din urmă nume, care se dă străzii Muzelor, pentru ca, din nou, aceasta din urmă să fie denumită., strada Luigi Cazzavilian ? Chiar nume mult mai cu autoritate în iteratură—ni se par puţin justificate în acest tablou din urmă, mai cu seamă prin modul cum au fost distribuite. După ce Carmen Silva fu exilată într’o arteră a Tătăraşului, găsim pe Gh. Coşbuc luînd patronagiul unei mici artere a Ţicăului—strada Scăricică, pe Vlahuţă exilat în mahalaua Iarmarocului, de par’că cine ştie cînd ar fi visat în aceste puţin poetice regiuni din marginile Iaşului! Pe Mihail Sadoveanu—Iaşan abia de vr’o trei ani în mod pasager—o vedem patronînd o veche stradă Sadoveanu, probabil legată de o altă personalitate a laşului de eri. Ce progres facem oare denumind „str. Fetelor“ de eri „strada... Povîrniş“ ? sau „strada Bulgară“ devenind „strada Lumînărică* ? O parte a vechilor străzi ori uliţe îşi avea denumirile legate de amintiri, de bresle, de ocupaţii, de forma geografică a tîrgului—bunăoară strada Tăietoarei, Apeduc, Conductelor Cizmăriei, Moara de Vînt, Trei Calici, Trei Ierarhi, Toma- Gosma şi foarte multe altele. Inlocuirea lor se cuvenea să fie cu rost și cu file, găsindu-se ceva echivalent, ori ceva mai potrivit în noile denumiri acordate,—ceea ce nu e cazul în tabloul nou-întocmit. Dar, într’un fel ori într’altul, chestiunea trebuie rezolvată, pentru lămurirea publicului și pentru—orientarea lui. A OAMENI ŞI LUCRURI In seara retragerei Amintirile mele, legăturile personale şi prieteneşti cu eroul solemnităţii teatrale de astă seară — C. B. Penel—datează de mult, cuprind mai mult de jumătate din vrîsta noastră comună. Ba, se confundă cu însuşi anii copilăriei, dacă fac o mică sforţare de memorie, ca să revăd îndepărtata şosea a Păcurarilor, în apropierea moarei de foc, de unde amîndoi făceam drumul fiecare cătră şcoala lui primară. Nu va trece mult şi In gimnaziu, revăd cel dintăiu... incident literar. In una din zile originalul profesor de geografie la gimnaziul „Ștefan“ mă apostrofează brusc: — Ce faci acolo în bancă, pe ascuns ? Iar ai adus pe Heine ? Ștefănescu, profesorul nostru de geografie, un original cu adevărat, dar bonhomme înainte de toate, pusese mîna într’o zi, pe volumaşul ce adusesem în clasă—versuri de Heine—și nu mai isprăvia cu ironiile. In acea zi însă cu totul altă ceva mă preocupa. Penel îmi dase o „piesă“ într’un act, pe care era vorba s’o reprezinte elevii de conservator—elevii bătrînului Galino—și în oara de geografie, pornisem traducerea... Și astfel amintirile readuc mereu alte epizode şi întîmplări, anii se aştern cu tot mai bogate cuprinsuri ; adolescenţii devin oameni, cari luptă, care speră, cari promit... Pe Penel îl văd pe străzile Parisului, vizităm împreună—în 1896 ! 97—teatrele mai mari şi mai mici; ne dăm întîlniri în faţa hotelului Monsigny şi de acolo o pornim să Colindăm colţurile metropolei Alegem piese, monologuri,—completăm şi punem la cale noutăţi, succese,—visăm aplauze, vibrăm, sub puterea prieteniei, de emoţiunea aceloraşi aplauze, pe care—în limitele puterei—îi le asigur tot mai mult din partea publicului, punînd în serviciul simpaticului amic ceea ce—cu bunăvoinţă—se poate lua drept influenţă—o, foarte modestă!—asupra opiniei publice în materie de teatru şi de publicistică. ...Şi cum trec anii ! Răsfoind mica broşură ocazională, tipărită pentru beneficiul de astă seară, regăsesc variate şi numeroase articole ce am consacrat artistului. Ce de-a peripeţii într’un timp care a trecut atlt de repede —ca în zborul unui vis ! ...Cum, sfîrşit ? Atît de curînd şi în plină vigoare a talentului, a activităţii, a ambiţiunilor ? Penel nu mai aparţine scenei ? Deschid broşura.—la prima pagină. Ce dedicţie lugubră: „Amintiri din zile frumoase—la pragul mormîntului meu de actor...“ Toate cărţile poştale din această săptămînă, sunt scrise în acelaşi ton: „Azi la 4, Maximovici — vînduse de 900 lei. Ce folos însă., dacă teatru nu mai pot juca...“ A doua “zi : „Maximovici mă asigură că la... înmormîntarea de la 23 or să rămîie numai cotoarele“. Sărmane artist! Și cît da mult o să rîdă publicul la beneficiul tău... postum ! O să rîdă,—dar nu fără lacrimi sincere,—cum nu putem scrie aci cuvîntul de ultimă salutare fără duioase aduceri aminte cari umezesc ochii... Radian. — C. B. Penel — PENEL (Botez V.Constantin) s’a născut în Iaşi la 14 Mai 1872; după cîteva clase secundare, părinţii Pan înscris la seminarul de la Socola.... însă cum menirea lui nu mirosea a popă, într’o bună zi, a fugit din seminar şi printr’un prieten, s’a dus la Th. Codrescu care-1 angajă ca cetitor al corecturilor de la „Uricariul“ şi „Gazeta de Iaşi“ ; bătrînului Codrescu i-a plăcut mult cum glăsuia Costica da pe atunci; el citea manuscrisele iar Codrescu, îndrepta greşalele la corectură. Avînd dispoziţii pentru desemn, în 1886 se înscrie la şcoala de Belle-arte, sub numele de Botez Constantin, însă pe cînd trecuse în anul al II, fostul director al şcoalei Gh. Panaiteanu, plăcindu-i lucrările lui Botez, l-a chemat în cancelarie faţă de profesori şi elevi şi a dat porecla de “Penel“, care a rămas pînă azi. In acest timp, în strada Păcurari, la o familie germană Heuchert, se jucau în grădină reprezentaţii de teatru, acrobaţie, gimnastică, etc., acest teatru era de copii. Copii-actori care au jucat acolo, erau : regretatul Luciu, Copăcineanu, Sachetti, Hax şi Penel ; lui Penel i se dădea totdeauna roluri de femee şi asta i-a priit deoarece, ca artist, a creiat rolul „Boris“ (Mătuşa lui Carol). In 1888 se afla ca elev la Belle-arte, M. Cozma, care urma şi declamaţia la Conservator şi văzîndu-l pe Penelcă la şcoală mai mult se strîmba, de cit desemna, l’a luat şi l’a dus la Conservator să fie înscris la declamaţie, unde era profesor regretatul Galino. âiDupă ce a spus fabula „Clinele şi căţelul, a fost primit. La şcoala de declamaţie s-a revelat mult în ochii profesorului Galino; ca elev a avut primul debut cu rolul „Guilaume“ (Morăreasa de la Marly) dată în sala Amicii Artelor pentru o binefacere ; această piesă s’a jucat atunci, afară de Penel, de Liciu, Belador, D-rele Fiorescu şi Levanda. Cît a urmat Conservatorul, la fiecare examen,“obţinea premiul I, iar pe diplomă este scrisă următoarea frază , ca mare talent şi silitor: Pe cînd era în anul II la conservator, era angajat şi la teatrul naţional cu 60 de lei pe lună, ceea ce pe acele timpuri, era ceva miraculos, după un an, ia diploma de la şcoală şi este angajat cu 140 lei.... Ca angajat al teatrului joacă roluri şi mai mici şi mai măricele însă toate studiate şi se proorocea că o să fie un actor bun în viitor. In anul 1891 este luat, în turneul făcut la Viena, de marele artist, Grigore Manolescu — de la care Penel a învăţat ce însemnează teatrul şi cum trebue repetat şi jucat. . In stagiunile 1892—1893 a jucat între altele pe Argan (Bolnavul închipuit) şi ordonanţa Vasile (Manevrele de toamnă), care roluri a făcut pe comitetul teatral să-l ridice la gradul de societar, odată în acelaşi proces-verbal cu d-na A. Pruteanu şi pe C. B. Penel, în Octombrie 1894. După o stagiune în care a jucat ca „societar“ şi două succesele obţinute, Comuna Iaşi ii acordă un stipendiu spre a pleca în străinătate. In 1895 a colindat teatrele din Berlin, Bruxel, Paris, unde a stat 3 luni, apoi Viena şi Budapesta.* La Paris a avut norocul să găsească pe colegii Liciu şi Sturdza, cari i-au recomandat la artiştii de vază ai Parisului — unde a audiat cursul lui Coquetin Cadet. Acest mare artist a avut o colosală influență asupra jocului de mai tîrziu a lui Penel , de asemenea Leloir, mort în 1909.