Opinia, octombrie 1913 (Anul 10, nr. 1999-2023)

1913-10-24 / nr. 2018

BANI ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT ANUNȚURI Un rând pag. III( CH. b. n » r^t'JLg^ a Anuî X No. 201» - -Vfawn»1­2tyOctomto. 191 ABONAMENTE Un an . . . 20 Iei 6 luni . . . 10 lei După congresul liberal Extrem de scurt ca durată—abia de trei oare şi jumătate — congresul de Du­minică al partidului liberal nu va lipsi să provoace lungi discuţiuni. * Asupra unor pasagii din cuvîntarea şe­fului partidului liberal ne am oprit în ul­timele numere ale ziarului. Revenind a­­supra lor voiu face oare­cari consideraţii de altă natură. In partea consacrată acţiunii noastre externe—parte care a ocupat jumătate din discurs—şeful partidului liberal a po­lemizat cu guvernul căruia a început prin amu da note rele, spre a sfirşi cu o me­die generală bună, excelentă chiar. „Gu­vernul nu şi-a înţeles misiunea, fiind­că n’a înţeles menirea României în Orien­tul Europei“—cu toate acestea România a înregistrat o frumoasă isbîndă, recu­noaşte tot d. Brăteanu.­­ Şi polemizând cu guvernul, d-sa a po­­emizat indirect şi cu Coroana, pentru că a făcut o vină guvernului din »lipsă de hotărîre şi de energie‘în prima fază a acţiunii politice a Romîniei în criza in­ternaţională, — cusururi pe care M. S. Regele nu le-a văzut, ci din contra, a socotit ca un act chibzuit această atitu­dine de espectativă. D. Brătianu face gu­vernului o crimă din faptul că nu s’a a­­runcat în vâltoarea balcanică atunci cînd coaliţia creştină era cu ghiarele înfipte în trupul Turciei; denunţă ca o greşală de neertat inacţiunea—faţă de cine ?—desi­gur faţă de această coaliţie, pentru ca i­­mediat, fără a-şi da seamă că se contra­zice, să mărturisească însuşi d-sa, d. Bră­tianu, că interesul României nu era de a se manifesta nici prin invidie, nici prin duşmănie. Dar, revine la prima acuzaţiune şi pre­ziuia guvernul­uiu­u luuiiua lucuio pun,, simpatică—de nechibzuinţă şi de laşitate —pentru că n’a deslănţuit puterea arma­tă a Romîniei în această întăie fază a cri­zei balcanice. A trebuit „imboldul opiniei publice, lumina discuţiilor din Parlament*, pentru ca­­guvernul să vadă în sfîrşit că nu putea rămîne în inacţiune*. E vechiul cîntec cu presiunea, nevă­zută, nesimţită, exercitată de partidul li­beral—cu toate că suveranul, în intervi­­evul din Universul, declară că și Ma­iestatea Sa a fost atunci contra râsboiu­­lui: »O eroare gravă s’ar fi săvîrșit, dacă Romînia intra în război, atunci cînd Sta­tele balcanice luptau aliate contra Turci­lor. Cum ar fi putut România, Stat creş­tin, să împiedice un război, care pornise ca răsboiu liberator al creştinătăţii“—ob­servă M. S. Regele. Atîta ar ajunge spre a spulbera capul de acuzare ridicat de şeful partidului li­beral. Dar Suveranul a fost şi mai ex­plicit relevînd grava eroare ce am fi co­mis, dacă guvernul ar fi făcut o politică de aventuri. România intrînd atunci în război”, „ar fi întărit blocul balcanic. Această greşală nu o putea face România. Cine nu vedea mai departe, cine nu cu­noştea adevăratele sentimente cari erau între Sirbi şi Bulgari, acela, da, putea să ceară ca România să intre în războia de la început.* D. Brătianu a reeditat o acuzaţie de a cărui lipsă de temeiu şi de seriozitate e d-sa însuşi convins, a criticat o atitudine pe care întreaga ţară a aprobat-o şi pe care Suveranul o proclamă, ca aceea care răspundea mai bine adevăratelor interese ale României, căci orice altă atitudine ar fi fost o gravă eroare. Şeful partidului liberal, cu toată do­rinţa de a diminua pe cît cu putinţă mai­­ mult meritul guvernului de colaborare, cu toată încercarea de a revendica o parte din acest merit, dacă nu chiar în­tregul, pentru presiunea opiniei publice (liberale, desigur) şi lumina discuţiilor din Parlament (indicaţiunile d-lui Brătianu, fireşte),—şeful partidului liberal nu poate să nu recunoască acest merit, să proclame chiar d-sa că rezultatul acţiunii a fost bun. Şi Romănia, adică oamenii cari au condus-o în acele zile de grea cumpănă au înregistrat o isbîndă,­­pentru că în a doua parte a acţiunii externe, guvernul a adoptat o atitudine care a corespuns nevoilor“. D. Brătianu nu putea vorbi altfel, de vreme ce a considerat ca o nenorocire inacţiunea de la început, şi, mai ales, că d-sa vroia să prezinte re­zultatul ca datorit presiunii de stradă şi intervenţiunii d-sale în discuţia protoco­lului de la Petersburg. Dar d. Brătianu va da voie opiniunei publice a ţării, să se ralieze la aprecierea Suveranului care, abia acum cîteva zile, arăta că nenoro­cire ar fi fost dacă Romănia se lua după capul acelora cari vroiau războin, atunci cînd pare a-l fi voit şi şeful partidua liberal. „Da se ştie, cred­’—spune Majes­taten Ha — câ Eu am fost la început contra războiului“. Lipsa de hotărîre şi de energie denun­ţată de d. Brătianu, era în realitate pon­­deraţiune, pregătire pentru efortul deci­siv de mai târziu. Ia locul avîntului ne­chibzuit — pe care nu ştim sigur dacă în toată sinceritatea l’ar fi dorit, atunci d. Brătianu — M. S. Regele şi sfetnicii săi au preconizat o judecată rece, chibzuită, o cîntărire dreaptă a tuturor şanselor — şi au stăruit în singura atitudine care convenea României r­espectativa. Şi a­­ceasta, pentru că au prevăzut spargerea blocului balcanic — lucru de care, ca şi d. Daneff, căruia Suveranul i- o prevestise, pare a se fi îndoit şeful partidului libe­ral. „D. Daneff s’a înşelat şi n'a vrut să M’asculte* — a relevat M. S. Regele în interviewul din »Universul“. Şi d. Brătianu s’a înşelat—spunem noi; dar, pe cînd d. Daneff recunoaşte astăzi că n’a ştiut să vadă mai departe, d. Brătianu perseve­rează în aprecierea miopică a distanţelor. Şeful partidului liberal, încheindu-şi criticele asupra rolului guvernului în ac­ţiunea externă, a atins şi chestiunea gu­vernului naţional. D. Brătianu a declarat că a ţinut să se constitue un asemenea guvern,­­ pentru ca şi partidul liberal să-şi aibă partea în actul final al acestei acţiuni. N’avem intenţiunea de a insinua că d. Brătianu doria un rol oficial pentru d-sa şi partidul d-sale, împins de o pre­­ocupaţiune egoistă, dar atunci nici noi nu putem admite concluziunea că, la urma urmei, nu prea regretă zădărnicirea Bîfianonimsk Alflölfin“? cmTMr" . Concluzie falsă după înseşi premisele şefului partidului liberal, care recunoaşte­a că sarcina oamenilor cari s au aflat la­­ cîrma ţării nu era tocmai aşa uşoară, de­oare­ce d. Brătianu spune singur că pă­rerea d-sale e că trebuia o concentrare a tuturor forţelor active ale ţării ,în a­­semenea momente de criză, cari puteau să dea naştere la dificultăţi mai mari de cit acelea cari s’au născut“. Cum poate­­ vorbi d-sa în concluzie de ,facilitatea is­­borizii“, cînd tot d-sa, într’o altă premisă, afirmă că partidul liberal vedea în parti­ciparea la acţiunea guvernamentală nu un prilej de profit politic, ci »numai sar-­­ cini şi răspunderi de luat“ ? Cu propria argumentare a d lui Bră­­tianu ajungem la încheierea firească, lo -­ gică, acea a bunului simţ. E cu atît mai mare, mai covîrşitor meritul guvernului de colaborare pentru izbînda repurtată numai de el singur, cu cît pentru sarci­­neîe şi răspunderile asumate numai de el singur, ar fi fost nevoe absolută ca »toate forţele statului să fie într’o con-I lucrare formală şi activă pentru _ ca să poată domina orice greutate*. Şi izbînda I devine astă­zi „facilă“, pentru că... d-nu I Maiorescu şi Take Ionescu n au avut a­­vantajul—considerabil după însăşi măr­turia d-lui Brătianu—de a putea conta şi pe concursul efectiv al restului de­­ forţe politice din ţară ? !••• Şi e vorba de o izbîndă care, tot d. Brătianu o pro­clamă, s’a tradus prin rezultate măreţi _—— BOTH ZILE Pater peccavi.. De cum a apărut pe arens pub«­­ticei, ziarul „Cuvîntul“ a avut ghin0TM Bă fie prins cu mîţa’n sac. Ditecfia «« la „Unirea“ l’au somat să njurtunjwca dacă nu are în redacţie pe semit Hi­dalgo Smerit, „Cuvîntul“ a­vat expisţiile si a cerut scuzele cuvenite Dar iată că, pentru a doa cartiarul nationalist descopere sub un psdonim pe’autorul semit al unei oezii, iblica­tă In „Cuvîntul*. . Si numai de cît ziaru aripib care fusese bănuit că nu e... sianisti acuză plîngtnd : «Unirea* ne acuză a­m redacţia ziarului nostru. Fptul e “ poezia la care se referă clanul na^list ne-a sosit din afară de redacți.­Da, vorba-i: a pubcat pdar Păca­­tul s’a consumat și postolu* Ba_1 In* trebe din nou: — .Te lepezi de ntana Crede oare „Gurirul* f «căpa cu un simplu „pater, pccavi POLITICE Tu etiam.. In cel mai nou număr al gazetei d-lui Virgil Ario» — o numim a­l sale, ca să n’o numim a nimă­nui—cetim următoarea notiţă po­litică, între informaţiile banale ale reporterilor : ,D. P. P. Carp, şeful partidului con­servator, întrebat de un prieten politic ce atitudine va lua după denunţarea co­laborării, a răspuns : „Eu nu discut pe ipoteze. Izbîndiţi şi... vom vedea“. Toţi cei cari au avut în ultimele zile prilejul să întîlnească pe d. Carp, au fost impresionaţi de buna dispoziţie şi hotărîrea de luptă vajnică pe care au întrezărit-o. Odată mai mult, acei care au escontat retragerea d-sale din viaţa politică, vor constata că s’au înşelat a­­mar. Petre Carp e un soldat care nu-şi pă­răseşte locul datoriei“. In laconismul ei, notiţa de mai sus trădează diferite înţelesuri şi subînţelesuri. Era o vreme cînd deputaţiuni de ale „Cuvîntului“ întreprindeau cu regularitate, ex­pediţii la Ţibăneşti, pentru a son­da intenţiile oracolului şi a da pu­blicului ştiri culese de-a dreptul de la sursă. Acele vremi sunt acum departe. Gazeta stingheră se mulţumeşte a înregistra zvonuri ce se atribuie, indirect, vecinie anonimului „pri­eten politic al şefului“,—după cu­noscutul truc al unor reporteri politici. Vine apoi o parte ciudată. D. P. P. Carp nu mai este înfăţişat nici ce.ir9.'vifdA,^dBal!sb­aii‘LJ3 ^nergi­­„Izbîndiţi şi... jfom vedea*. Cu alte cuvintei, va veni la gata! E drept că d. Carpanu e grăbit. De ce s’ar grăbi? Oare la 75 de ani omul de stat are vr’un motiv să pară zorit? Fostul şef de guvern şi de par­tid ştie că şi partizanii săi pontici au manifestat altă dată aceeaşi do­rinţă : „Izbîndeşte şi... vom veni!“ N’a zis d sa vorba istorică: „Să-mi dea Regele puterea şi partid voiu găsi .“ Ironia „Cuvîntului“ nu se opre­şte aci. Acei cari au văzut ne­prietenul d-lui P. P. Carp au „în­­trezărit“ un dor de luptă vajnică. Se vd© c’au văzut pe proprieta­rul Ţibăneştilor scoţîndu şi paşa­­porfil pentru anunţata călătorie pest frontieră, de 5 luni. Ca do­­vadă—sfirşitul notiţei—„In cauda ve­neam“ „Petre Carp e un soldat cad nu şi părăseşte locul datoriei*. dări maliţiozităţi nu pot de­cît săi întărească dorul de a pleca să s odihnească, iar patronului gaze­ri iaşane îi va spune la despărţire: — „Tu etiam, fiii mi!“ Pînă şi tu îţi rîzi de mine, fiul m­eu vitreg?! laţi de frămîntarea zilnică a traiului ani­ma!,—plutind oare­cum, în înălţimile a­­cele, la care se încheagă tainele şi se mînuiesc frîsele ce conduc neamurile—pe alţii, zic, nu-i dezvăluesc ochilor celor n­u’ţi de cit po­nirile acela de-un atît de ca­raghios eroism—în­cît, multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, rămîn­tapresi­aţi de hohotul de rîs pe care l’au stârnit ri­dicolei gestului lor... Capitala a rîs, Duminica trecută,—a rîs cu hohot,—şi am rîs şi noi, toţi, după ce am aflat motivul acelei ilarităţi, ce por­nise din inima ţărei. Bucureştii, şi cu el ţara a dobîndit un nou... Don chişot, un Don chişot politic de mina întâi... îl veţi fi ghicit ca toţii... Spiritul eroului spaniol incarnat în pielea românească a d lui Io­nel Brătianu. Acest non „homme sans peur“ s’a a­­ratat, pe o clipă, a fi o vrednică întrupare a prototipului său. D. Ionel Brătianu a declarat că, de azi înainte, nu va vroi să ştie, nici să audă, de arbitraj­ul pe care constituţia ţării o dă Regelui ei, în materie de guvern­ă­­mînt. Ce-i va păsa d-lui Brătianu dacă Re­gele nu-l va chema la frmnele statului?... El se va impune, — chiar în cazul — pa­­re-se — cînd nici ţara nu­­ va voi. Şi ce-i va păsa, iară­şi, d-lui Brâtianu cînd M. Sa va crede necesar să-l revoace ?! El va rămînea înnainte ceia ce va fi — preşedinte al consiliului, atît cît va vroi. Voinţa şi puterea regală?... Un fleac. Schimblnd hotărâtoarea zicere a regelui francez, d. Brătianu va spune: „la force, c’est moi!“ C !­morile de vînt, — dar pe cită vreme eroul spaniol le vedea pe cîmpii și se ciocnea de ele, — romînului nostru par a i se învîrti In propria tidvă... Ce timpuri, ce oameni ! ? Numai cit e curios cum partidul liberal nu cumpăneşte adevarata valoare a şefilor săi, şi nu ^aStfel de oameni.—„no­i vrednice de ocîrmnit. Lumea rîde azi, va ride mini, şi tot­deauna de gestul „şefului*, — iar atunci cînd „partidul* va suna trîmbeţele lup­tei... după putere, — inevitabil, in frânte va păşi chipul osos, transfigurat al erou­lui de azi, și lumea?... lumea va hohoti de ris, — va rîde, căci doar atît poate stârni în simţuri ori care dau chişot. Dinu DON CHIŞOT Dacă Cervantes—ca şi oricare scriitor de talia lui—a fost mare, e că a ştiut să prindă în chip atît de strălucit, atît de mişcător, ridicolul firii omeneşti. Schim­bat, după timpuri şi locuri, acest ridicol a trăit şi va trăi de-a pururea. Fiecare ţară, fiecare neam, fiece dece­­nie, chiar, îşi are... don Chişotul său,—şi nicăiri aiurea, ca în politică, nu se evi­denţiază mai bine acest erou de... întris­tătoare speţă. Intr’o veşnică frămîntare, năzuind spre culmi de-acele, spre care duc căi cu to­tul deosebite de cărările bătute de ome­nirea, ce merge cu scopuri şi năzuinţi determinate,—veşnic în căutarea forma­lelor care l’ar deosebi de normele de con­ducere, la înjghebarea cărora au contri­buit experienţa şi judecata veacurilor,— nemulţumit de ceia ce este şi înhorbotînd în cele mai năbădăioase teorii ceia ce —crede el—că ar trebui să fie, căutând duşmanul în aiurările minţei înfierbîntate şi nerăbdător de a-l lovi—Don Chişonul trăieşte ici, colo,—azi, mine—la noi, aiu­rea,—pretutindeni şi totdeauna. Pe unii îi văd şi­­ cunosc toţi,—aceia sunt Don Chişoţii vieţei comune, de toate zilele. Pe alţii—sus, cam sânt puşi—mai izo­ OAMENI ŞI LUCRURI Pe firul reflexiilor E abia de o oară în perete şi iată prima emoţiune: telefonul cheamă; soneria în­tretaie liniştea serei, curmînd o pe nea­şteptate. O indiscreţie ? Nu , n’a fost ni­mic,—e numai prietenul Rădulescu, care-şi controlează opera — toate instalaţiile din oraş sunt doară intru cîtva opera lui. Do­vada e făcută ; finul merge perfect; schim­bul de glasuri e atît de lămurit; timbrul atît de clar, de par'că am avea un schimb de vorbe prin geamul deschis şi atît... Ce ţi-e şi cu progresul! Se pare totul atît de simplu, atît de firesc, atît de obişnuit, de par’că şi stră­moşii noştri ar fi vorbit din imemoriale timpuri, prin firul aceloraşi aparate şi par’că invenţiunea minunată a lui Edison ar data de cînd lumea, Lumea veche, nu Lumea nouă... De abia o uşoară sensaţie a noutăţii, cînd privim elegantul aparat, fixat de pe­rete şi care-şi trimite în relief tubul de lemn, mobil, elastic, gata să scoată su­nete ;—căci ci le scoate, ca şi o fiinţă vie, spontană,—uşor, fără sforţări,—o prelun­gire şi o întregire a fiinţei noastre vii. Tubul aşteaptă şi va înregistra mereu voci none, aducînd ecoul lor. Ce va spune oare ? Veşti bune ? Luc­rări plăcute? Va mări cîtimea ştirilor mulţumitoare, ori numărul celor rele? Cîte lucrări, în loc să fie ştiute pe în­delete, comunicate cu încetul—cu binişo­­rul — vor fi aflate de-a dreptul, cu gra­bă, — uneori fulgerător de repede, cînd ar fi putut să fie transmise prin scrisoare, cu zăbavă, ca să ne cruţe nervii şi emo­­ţiunile intense. Progresul !... Traiul de altă dată, traiul patriarhal, care­ se desfăşura subt un orizont mult mai strimt, care curgea liniştit şi paşnic nu avea trebuinţă de mijloacele cu care noi, modernii, încercăm să scurtăm şi să economisim vremea. De aceea viaţa de atunci părea mai largă, mai cuprinzătoare, mai tihnită şi era infinit mai calmă. Mă­surarea şi cruţarea timpului sunt trebuinţi ale zilelor noastre de acum, lor le dato­­rim şi această minunată invenţie a tele­fonului care, de la biroul de lacre, ori din perete, ne pune în curent, în tot momen­tul, cu chemările lamei din afară de care nu ne putem despărţi şi depărta de loc. Suntem astăzi jucăria clipei, iar zgomotul, neliniştea, vibrează în noi sub nenumă­rate forme. Una din acele forme este so­neria telefonului şi cu graiul ei ne vin­de preste tot îndemnuri şi emoţii. Dar, cel puţin, dacă ne este sortit să trecem şi să ne consumăm mai repede, ne rămîne mulţumirea de a fi încercat în viaţă cîtimea cea mai mare de vibrări electrice şi tresăriri sufleteşti... Rodion MICI POLEMICI Dat în judecata consiliului de războiu, poetul Karnabatt trebue să fi zis: ,Cîţi civili simandicoşi am înjurat ca la uşa cortului şi nu s’au sinchisit. Dar cu militarii nu merge...* * Un ministru bulgar spunea unui mare ziar: „La Sofia nimeni nu vor­beşte de războiu...“ Cred şi eu! Au vorbit prea mult cînd se credeau învingători... Sfintul Dumitru își arată dezastrele: romanul lui Cehan în xCuvîntul* a fost mutat în pagina a doua. Pe cînd intr'a patra 9 * Ofițerul care acuza pt an ziarist la consiliul de răsboiu, spunea: „N'am cetit in ziarele japoneze atari învinuiri con­­t­r­a superiorilor, după războiul cu ruşii..“ Ce ziare japoneze a cetit ofiţerul in chestie ?­ Toţi criticii teatrali din Isacurişti au cerut reluarea lui „Manasse*. lată „infima minoritate“ în stare cri­tică, pentru a nu zice... infirmă. D. V. Arion arată prin wCuvîntul* că a fost totdeauna „conservator* pur. Să reproducem din „Patria* coloanele de apoteozare a d-lui Take Ionescu 9 * Condamnatul ziarist Milian e o ac­tualitate atît de atrăgătoare, incit d. Mile anunță retipărirea romanului d-sale Dinu... Milian în „Dimineaţa“. SPRE PRAGA I ,Abfahl“ resuna glasul sonor al con­ductorului trenului ce pleacă din Wiener­südbahnhof spre Praga. Deşi noapte tîr­­ziu totuşi cn furnicar de oameni mişuna pe peron , grăbit căuta fiecare să-şi o­­cupe un loc cît mai comod în trenul ce ducea pe vizitatorii spre expoziţia din capitala sfintului Wenzel. Cetisem şi auzisem multe despre cu­riozităţile şi antichităţile acestui oraş, care jucase un rol însemnat în evul mediu, avînd de pătimit multe pustieri şi atacuri vrăşmaşe, dar rezistînd eroic renăştea mai totdeauna la o nouă viaţă întocmai ca acea păsăre mitologică, care în ce­nuşa propriului său corp, găsea izvorul unei noui vieţi. Voiam să văd patria lui Has, fost preot şi profesor la universitatea din Praga, reformator religios şi antimergătorul lui Luther, ars pe rug la 1415 deşi căpătase asigurarea că nu­ i se va tntîmpla nimic şi luat sub protecţia împăratului german Sigismund, de a se prezenta fără teamă înaintea sfatului din Costnitz pentru aşi da îndreptări în privinţa nouii sale în­văţături, totuşi puterea hotărîrei acelei a­­dunări a fost mai mare de­cit acea a îm­păratului, flăcările rugului mistuiră corpul său iar adepţii nouei religiuni prigoniţi fără cruţare. Această desbinare între fra­ţii de acelaşi sînge, între husiţi şi cato­lici avu urmări dezastruoase asupra ţărei şi a capitalei în special, nimicind comer­ţul şi starea înfloritoare al locuitorilor ; cea mai mare parte din biserici, monas­tici şi monumente de artă căzură victime unei oarbe şi fariei vandalice ce cuprin­­seseră pe nouii adepţi şi fapte sîngeroase umplă multe pagini din istoria acestui popor... Ornicul arăta ora 7.15 dim. cînd tre­nul se opri în gară , un puhoi, ce părea a nu lua sfîrşit se revărsa spre eşire căci pe lîngă străini mai veniseră şi mulţi provinciali în Capitală, să viziteze expo-

Next