Opinia, octombrie 1913 (Anul 10, nr. 1999-2023)
1913-10-24 / nr. 2018
BANI ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT ANUNȚURI Un rând pag. III( CH. b. n » r^t'JLg^ a Anuî X No. 201» - -Vfawn»12tyOctomto. 191 ABONAMENTE Un an . . . 20 Iei 6 luni . . . 10 lei După congresul liberal Extrem de scurt ca durată—abia de trei oare şi jumătate — congresul de Duminică al partidului liberal nu va lipsi să provoace lungi discuţiuni. * Asupra unor pasagii din cuvîntarea şefului partidului liberal ne am oprit în ultimele numere ale ziarului. Revenind asupra lor voiu face oarecari consideraţii de altă natură. In partea consacrată acţiunii noastre externe—parte care a ocupat jumătate din discurs—şeful partidului liberal a polemizat cu guvernul căruia a început prin amu da note rele, spre a sfirşi cu o medie generală bună, excelentă chiar. „Guvernul nu şi-a înţeles misiunea, fiindcă n’a înţeles menirea României în Orientul Europei“—cu toate acestea România a înregistrat o frumoasă isbîndă, recunoaşte tot d. Brăteanu. Şi polemizând cu guvernul, d-sa a poemizat indirect şi cu Coroana, pentru că a făcut o vină guvernului din »lipsă de hotărîre şi de energie‘în prima fază a acţiunii politice a Romîniei în criza internaţională, — cusururi pe care M. S. Regele nu le-a văzut, ci din contra, a socotit ca un act chibzuit această atitudine de espectativă. D. Brătianu face guvernului o crimă din faptul că nu s’a aruncat în vâltoarea balcanică atunci cînd coaliţia creştină era cu ghiarele înfipte în trupul Turciei; denunţă ca o greşală de neertat inacţiunea—faţă de cine ?—desigur faţă de această coaliţie, pentru ca imediat, fără a-şi da seamă că se contrazice, să mărturisească însuşi d-sa, d. Brătianu, că interesul României nu era de a se manifesta nici prin invidie, nici prin duşmănie. Dar, revine la prima acuzaţiune şi preziuia guvernuluiuu luuiiua lucuio pun,, simpatică—de nechibzuinţă şi de laşitate —pentru că n’a deslănţuit puterea armată a Romîniei în această întăie fază a crizei balcanice. A trebuit „imboldul opiniei publice, lumina discuţiilor din Parlament*, pentru caguvernul să vadă în sfîrşit că nu putea rămîne în inacţiune*. E vechiul cîntec cu presiunea, nevăzută, nesimţită, exercitată de partidul liberal—cu toate că suveranul, în intervievul din Universul, declară că și Maiestatea Sa a fost atunci contra râsboiului: »O eroare gravă s’ar fi săvîrșit, dacă Romînia intra în război, atunci cînd Statele balcanice luptau aliate contra Turcilor. Cum ar fi putut România, Stat creştin, să împiedice un război, care pornise ca răsboiu liberator al creştinătăţii“—observă M. S. Regele. Atîta ar ajunge spre a spulbera capul de acuzare ridicat de şeful partidului liberal. Dar Suveranul a fost şi mai explicit relevînd grava eroare ce am fi comis, dacă guvernul ar fi făcut o politică de aventuri. România intrînd atunci în război”, „ar fi întărit blocul balcanic. Această greşală nu o putea face România. Cine nu vedea mai departe, cine nu cunoştea adevăratele sentimente cari erau între Sirbi şi Bulgari, acela, da, putea să ceară ca România să intre în războia de la început.* D. Brătianu a reeditat o acuzaţie de a cărui lipsă de temeiu şi de seriozitate e d-sa însuşi convins, a criticat o atitudine pe care întreaga ţară a aprobat-o şi pe care Suveranul o proclamă, ca aceea care răspundea mai bine adevăratelor interese ale României, căci orice altă atitudine ar fi fost o gravă eroare. Şeful partidului liberal, cu toată dorinţa de a diminua pe cît cu putinţă mai mult meritul guvernului de colaborare, cu toată încercarea de a revendica o parte din acest merit, dacă nu chiar întregul, pentru presiunea opiniei publice (liberale, desigur) şi lumina discuţiilor din Parlament (indicaţiunile d-lui Brătianu, fireşte),—şeful partidului liberal nu poate să nu recunoască acest merit, să proclame chiar d-sa că rezultatul acţiunii a fost bun. Şi Romănia, adică oamenii cari au condus-o în acele zile de grea cumpănă au înregistrat o isbîndă,pentru că în a doua parte a acţiunii externe, guvernul a adoptat o atitudine care a corespuns nevoilor“. D. Brătianu nu putea vorbi altfel, de vreme ce a considerat ca o nenorocire inacţiunea de la început, şi, mai ales, că d-sa vroia să prezinte rezultatul ca datorit presiunii de stradă şi intervenţiunii d-sale în discuţia protocolului de la Petersburg. Dar d. Brătianu va da voie opiniunei publice a ţării, să se ralieze la aprecierea Suveranului care, abia acum cîteva zile, arăta că nenorocire ar fi fost dacă Romănia se lua după capul acelora cari vroiau războin, atunci cînd pare a-l fi voit şi şeful partidua liberal. „Da se ştie, cred’—spune Majestaten Ha — câ Eu am fost la început contra războiului“. Lipsa de hotărîre şi de energie denunţată de d. Brătianu, era în realitate ponderaţiune, pregătire pentru efortul decisiv de mai târziu. Ia locul avîntului nechibzuit — pe care nu ştim sigur dacă în toată sinceritatea l’ar fi dorit, atunci d. Brătianu — M. S. Regele şi sfetnicii săi au preconizat o judecată rece, chibzuită, o cîntărire dreaptă a tuturor şanselor — şi au stăruit în singura atitudine care convenea României respectativa. Şi aceasta, pentru că au prevăzut spargerea blocului balcanic — lucru de care, ca şi d. Daneff, căruia Suveranul i- o prevestise, pare a se fi îndoit şeful partidului liberal. „D. Daneff s’a înşelat şi n'a vrut să M’asculte* — a relevat M. S. Regele în interviewul din »Universul“. Şi d. Brătianu s’a înşelat—spunem noi; dar, pe cînd d. Daneff recunoaşte astăzi că n’a ştiut să vadă mai departe, d. Brătianu perseverează în aprecierea miopică a distanţelor. Şeful partidului liberal, încheindu-şi criticele asupra rolului guvernului în acţiunea externă, a atins şi chestiunea guvernului naţional. D. Brătianu a declarat că a ţinut să se constitue un asemenea guvern, pentru ca şi partidul liberal să-şi aibă partea în actul final al acestei acţiuni. N’avem intenţiunea de a insinua că d. Brătianu doria un rol oficial pentru d-sa şi partidul d-sale, împins de o preocupaţiune egoistă, dar atunci nici noi nu putem admite concluziunea că, la urma urmei, nu prea regretă zădărnicirea Bîfianonimsk Alflölfin“? cmTMr" . Concluzie falsă după înseşi premisele şefului partidului liberal, care recunoaştea că sarcina oamenilor cari s au aflat la cîrma ţării nu era tocmai aşa uşoară, deoarece d. Brătianu spune singur că părerea d-sale e că trebuia o concentrare a tuturor forţelor active ale ţării ,în asemenea momente de criză, cari puteau să dea naştere la dificultăţi mai mari de cit acelea cari s’au născut“. Cum poate vorbi d-sa în concluzie de ,facilitatea isborizii“, cînd tot d-sa, într’o altă premisă, afirmă că partidul liberal vedea în participarea la acţiunea guvernamentală nu un prilej de profit politic, ci »numai sar- cini şi răspunderi de luat“ ? Cu propria argumentare a d lui Brătianu ajungem la încheierea firească, lo - gică, acea a bunului simţ. E cu atît mai mare, mai covîrşitor meritul guvernului de colaborare pentru izbînda repurtată numai de el singur, cu cît pentru sarcineîe şi răspunderile asumate numai de el singur, ar fi fost nevoe absolută ca »toate forţele statului să fie într’o con-I lucrare formală şi activă pentru _ ca să poată domina orice greutate*. Şi izbînda I devine astăzi „facilă“, pentru că... d-nu I Maiorescu şi Take Ionescu n au avut avantajul—considerabil după însăşi mărturia d-lui Brătianu—de a putea conta şi pe concursul efectiv al restului de forţe politice din ţară ? !••• Şi e vorba de o izbîndă care, tot d. Brătianu o proclamă, s’a tradus prin rezultate măreţi _—— BOTH ZILE Pater peccavi.. De cum a apărut pe arens pub«ticei, ziarul „Cuvîntul“ a avut ghin0TM Bă fie prins cu mîţa’n sac. Ditecfia «« la „Unirea“ l’au somat să njurtunjwca dacă nu are în redacţie pe semit Hidalgo Smerit, „Cuvîntul“ avat expisţiile si a cerut scuzele cuvenite Dar iată că, pentru a doa cartiarul nationalist descopere sub un psdonim pe’autorul semit al unei oezii, iblicată In „Cuvîntul*. . Si numai de cît ziaru aripib care fusese bănuit că nu e... sianisti acuză plîngtnd : «Unirea* ne acuză am redacţia ziarului nostru. Fptul e “ poezia la care se referă clanul na^list ne-a sosit din afară de redacți.Da, vorba-i: a pubcat pdar Păcatul s’a consumat și postolu* Ba_1 In* trebe din nou: — .Te lepezi de ntana Crede oare „Gurirul* f «căpa cu un simplu „pater, pccavi POLITICE Tu etiam.. In cel mai nou număr al gazetei d-lui Virgil Ario» — o numim al sale, ca să n’o numim a nimănui—cetim următoarea notiţă politică, între informaţiile banale ale reporterilor : ,D. P. P. Carp, şeful partidului conservator, întrebat de un prieten politic ce atitudine va lua după denunţarea colaborării, a răspuns : „Eu nu discut pe ipoteze. Izbîndiţi şi... vom vedea“. Toţi cei cari au avut în ultimele zile prilejul să întîlnească pe d. Carp, au fost impresionaţi de buna dispoziţie şi hotărîrea de luptă vajnică pe care au întrezărit-o. Odată mai mult, acei care au escontat retragerea d-sale din viaţa politică, vor constata că s’au înşelat amar. Petre Carp e un soldat care nu-şi părăseşte locul datoriei“. In laconismul ei, notiţa de mai sus trădează diferite înţelesuri şi subînţelesuri. Era o vreme cînd deputaţiuni de ale „Cuvîntului“ întreprindeau cu regularitate, expediţii la Ţibăneşti, pentru a sonda intenţiile oracolului şi a da publicului ştiri culese de-a dreptul de la sursă. Acele vremi sunt acum departe. Gazeta stingheră se mulţumeşte a înregistra zvonuri ce se atribuie, indirect, vecinie anonimului „prieten politic al şefului“,—după cunoscutul truc al unor reporteri politici. Vine apoi o parte ciudată. D. P. P. Carp nu mai este înfăţişat nici ce.ir9.'vifdA,^dBal!sbaii‘LJ3 ^nergi„Izbîndiţi şi... jfom vedea*. Cu alte cuvintei, va veni la gata! E drept că d. Carpanu e grăbit. De ce s’ar grăbi? Oare la 75 de ani omul de stat are vr’un motiv să pară zorit? Fostul şef de guvern şi de partid ştie că şi partizanii săi pontici au manifestat altă dată aceeaşi dorinţă : „Izbîndeşte şi... vom veni!“ N’a zis d sa vorba istorică: „Să-mi dea Regele puterea şi partid voiu găsi .“ Ironia „Cuvîntului“ nu se opreşte aci. Acei cari au văzut neprietenul d-lui P. P. Carp au „întrezărit“ un dor de luptă vajnică. Se vd© c’au văzut pe proprietarul Ţibăneştilor scoţîndu şi paşaporfil pentru anunţata călătorie pest frontieră, de 5 luni. Ca dovadă—sfirşitul notiţei—„In cauda veneam“ „Petre Carp e un soldat cad nu şi părăseşte locul datoriei*. dări maliţiozităţi nu pot decît săi întărească dorul de a pleca să s odihnească, iar patronului gazeri iaşane îi va spune la despărţire: — „Tu etiam, fiii mi!“ Pînă şi tu îţi rîzi de mine, fiul meu vitreg?! laţi de frămîntarea zilnică a traiului anima!,—plutind oarecum, în înălţimile acele, la care se încheagă tainele şi se mînuiesc frîsele ce conduc neamurile—pe alţii, zic, nu-i dezvăluesc ochilor celor nu’ţi de cit ponirile acela de-un atît de caraghios eroism—încît, multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, rămîntapresiaţi de hohotul de rîs pe care l’au stârnit ridicolei gestului lor... Capitala a rîs, Duminica trecută,—a rîs cu hohot,—şi am rîs şi noi, toţi, după ce am aflat motivul acelei ilarităţi, ce pornise din inima ţărei. Bucureştii, şi cu el ţara a dobîndit un nou... Don chişot, un Don chişot politic de mina întâi... îl veţi fi ghicit ca toţii... Spiritul eroului spaniol incarnat în pielea românească a d lui Ionel Brătianu. Acest non „homme sans peur“ s’a aratat, pe o clipă, a fi o vrednică întrupare a prototipului său. D. Ionel Brătianu a declarat că, de azi înainte, nu va vroi să ştie, nici să audă, de arbitrajul pe care constituţia ţării o dă Regelui ei, în materie de guvernămînt. Ce-i va păsa d-lui Brătianu dacă Regele nu-l va chema la frmnele statului?... El se va impune, — chiar în cazul — pare-se — cînd nici ţara nu va voi. Şi ce-i va păsa, iarăşi, d-lui Brâtianu cînd M. Sa va crede necesar să-l revoace ?! El va rămînea înnainte ceia ce va fi — preşedinte al consiliului, atît cît va vroi. Voinţa şi puterea regală?... Un fleac. Schimblnd hotărâtoarea zicere a regelui francez, d. Brătianu va spune: „la force, c’est moi!“ C !morile de vînt, — dar pe cită vreme eroul spaniol le vedea pe cîmpii și se ciocnea de ele, — romînului nostru par a i se învîrti In propria tidvă... Ce timpuri, ce oameni ! ? Numai cit e curios cum partidul liberal nu cumpăneşte adevarata valoare a şefilor săi, şi nu ^aStfel de oameni.—„noi vrednice de ocîrmnit. Lumea rîde azi, va ride mini, şi totdeauna de gestul „şefului*, — iar atunci cînd „partidul* va suna trîmbeţele luptei... după putere, — inevitabil, in frânte va păşi chipul osos, transfigurat al eroului de azi, și lumea?... lumea va hohoti de ris, — va rîde, căci doar atît poate stârni în simţuri ori care dau chişot. Dinu DON CHIŞOT Dacă Cervantes—ca şi oricare scriitor de talia lui—a fost mare, e că a ştiut să prindă în chip atît de strălucit, atît de mişcător, ridicolul firii omeneşti. Schimbat, după timpuri şi locuri, acest ridicol a trăit şi va trăi de-a pururea. Fiecare ţară, fiecare neam, fiece decenie, chiar, îşi are... don Chişotul său,—şi nicăiri aiurea, ca în politică, nu se evidenţiază mai bine acest erou de... întristătoare speţă. Intr’o veşnică frămîntare, năzuind spre culmi de-acele, spre care duc căi cu totul deosebite de cărările bătute de omenirea, ce merge cu scopuri şi năzuinţi determinate,—veşnic în căutarea formalelor care l’ar deosebi de normele de conducere, la înjghebarea cărora au contribuit experienţa şi judecata veacurilor,— nemulţumit de ceia ce este şi înhorbotînd în cele mai năbădăioase teorii ceia ce —crede el—că ar trebui să fie, căutând duşmanul în aiurările minţei înfierbîntate şi nerăbdător de a-l lovi—Don Chişonul trăieşte ici, colo,—azi, mine—la noi, aiurea,—pretutindeni şi totdeauna. Pe unii îi văd şi cunosc toţi,—aceia sunt Don Chişoţii vieţei comune, de toate zilele. Pe alţii—sus, cam sânt puşi—mai izo OAMENI ŞI LUCRURI Pe firul reflexiilor E abia de o oară în perete şi iată prima emoţiune: telefonul cheamă; soneria întretaie liniştea serei, curmînd o pe neaşteptate. O indiscreţie ? Nu , n’a fost nimic,—e numai prietenul Rădulescu, care-şi controlează opera — toate instalaţiile din oraş sunt doară intru cîtva opera lui. Dovada e făcută ; finul merge perfect; schimbul de glasuri e atît de lămurit; timbrul atît de clar, de par'că am avea un schimb de vorbe prin geamul deschis şi atît... Ce ţi-e şi cu progresul! Se pare totul atît de simplu, atît de firesc, atît de obişnuit, de par’că şi strămoşii noştri ar fi vorbit din imemoriale timpuri, prin firul aceloraşi aparate şi par’că invenţiunea minunată a lui Edison ar data de cînd lumea, Lumea veche, nu Lumea nouă... De abia o uşoară sensaţie a noutăţii, cînd privim elegantul aparat, fixat de perete şi care-şi trimite în relief tubul de lemn, mobil, elastic, gata să scoată sunete ;—căci ci le scoate, ca şi o fiinţă vie, spontană,—uşor, fără sforţări,—o prelungire şi o întregire a fiinţei noastre vii. Tubul aşteaptă şi va înregistra mereu voci none, aducînd ecoul lor. Ce va spune oare ? Veşti bune ? Lucrări plăcute? Va mări cîtimea ştirilor mulţumitoare, ori numărul celor rele? Cîte lucrări, în loc să fie ştiute pe îndelete, comunicate cu încetul—cu binişorul — vor fi aflate de-a dreptul, cu grabă, — uneori fulgerător de repede, cînd ar fi putut să fie transmise prin scrisoare, cu zăbavă, ca să ne cruţe nervii şi emoţiunile intense. Progresul !... Traiul de altă dată, traiul patriarhal, care se desfăşura subt un orizont mult mai strimt, care curgea liniştit şi paşnic nu avea trebuinţă de mijloacele cu care noi, modernii, încercăm să scurtăm şi să economisim vremea. De aceea viaţa de atunci părea mai largă, mai cuprinzătoare, mai tihnită şi era infinit mai calmă. Măsurarea şi cruţarea timpului sunt trebuinţi ale zilelor noastre de acum, lor le datorim şi această minunată invenţie a telefonului care, de la biroul de lacre, ori din perete, ne pune în curent, în tot momentul, cu chemările lamei din afară de care nu ne putem despărţi şi depărta de loc. Suntem astăzi jucăria clipei, iar zgomotul, neliniştea, vibrează în noi sub nenumărate forme. Una din acele forme este soneria telefonului şi cu graiul ei ne vinde preste tot îndemnuri şi emoţii. Dar, cel puţin, dacă ne este sortit să trecem şi să ne consumăm mai repede, ne rămîne mulţumirea de a fi încercat în viaţă cîtimea cea mai mare de vibrări electrice şi tresăriri sufleteşti... Rodion MICI POLEMICI Dat în judecata consiliului de războiu, poetul Karnabatt trebue să fi zis: ,Cîţi civili simandicoşi am înjurat ca la uşa cortului şi nu s’au sinchisit. Dar cu militarii nu merge...* * Un ministru bulgar spunea unui mare ziar: „La Sofia nimeni nu vorbeşte de războiu...“ Cred şi eu! Au vorbit prea mult cînd se credeau învingători... Sfintul Dumitru își arată dezastrele: romanul lui Cehan în xCuvîntul* a fost mutat în pagina a doua. Pe cînd intr'a patra 9 * Ofițerul care acuza pt an ziarist la consiliul de răsboiu, spunea: „N'am cetit in ziarele japoneze atari învinuiri contra superiorilor, după războiul cu ruşii..“ Ce ziare japoneze a cetit ofiţerul in chestie ? Toţi criticii teatrali din Isacurişti au cerut reluarea lui „Manasse*. lată „infima minoritate“ în stare critică, pentru a nu zice... infirmă. D. V. Arion arată prin wCuvîntul* că a fost totdeauna „conservator* pur. Să reproducem din „Patria* coloanele de apoteozare a d-lui Take Ionescu 9 * Condamnatul ziarist Milian e o actualitate atît de atrăgătoare, incit d. Mile anunță retipărirea romanului d-sale Dinu... Milian în „Dimineaţa“. SPRE PRAGA I ,Abfahl“ resuna glasul sonor al conductorului trenului ce pleacă din Wienersüdbahnhof spre Praga. Deşi noapte tîrziu totuşi cn furnicar de oameni mişuna pe peron , grăbit căuta fiecare să-şi ocupe un loc cît mai comod în trenul ce ducea pe vizitatorii spre expoziţia din capitala sfintului Wenzel. Cetisem şi auzisem multe despre curiozităţile şi antichităţile acestui oraş, care jucase un rol însemnat în evul mediu, avînd de pătimit multe pustieri şi atacuri vrăşmaşe, dar rezistînd eroic renăştea mai totdeauna la o nouă viaţă întocmai ca acea păsăre mitologică, care în cenuşa propriului său corp, găsea izvorul unei noui vieţi. Voiam să văd patria lui Has, fost preot şi profesor la universitatea din Praga, reformator religios şi antimergătorul lui Luther, ars pe rug la 1415 deşi căpătase asigurarea că nu i se va tntîmpla nimic şi luat sub protecţia împăratului german Sigismund, de a se prezenta fără teamă înaintea sfatului din Costnitz pentru aşi da îndreptări în privinţa nouii sale învăţături, totuşi puterea hotărîrei acelei adunări a fost mai mare decit acea a împăratului, flăcările rugului mistuiră corpul său iar adepţii nouei religiuni prigoniţi fără cruţare. Această desbinare între fraţii de acelaşi sînge, între husiţi şi catolici avu urmări dezastruoase asupra ţărei şi a capitalei în special, nimicind comerţul şi starea înfloritoare al locuitorilor ; cea mai mare parte din biserici, monastici şi monumente de artă căzură victime unei oarbe şi fariei vandalice ce cuprinseseră pe nouii adepţi şi fapte sîngeroase umplă multe pagini din istoria acestui popor... Ornicul arăta ora 7.15 dim. cînd trenul se opri în gară , un puhoi, ce părea a nu lua sfîrşit se revărsa spre eşire căci pe lîngă străini mai veniseră şi mulţi provinciali în Capitală, să viziteze expo-