Orizont, 1974 (Anul 25, nr. 1-52)

1974-01-03 / nr. 1

La a doua sa ediție („complet revăzută"), Martorii câștigă în concentrare, în limpezime stilistică și — ca urmare - în puterea de pătrundere a ideii. Romanul, simbolic în esență, ascunde sub materia sensibilă a vocabulelor un polisemantism derutant, hrănit, între altele, și de faptul că expunerea se abate, adesea, de la cursul bănuit ca firesc, pentru a antrena parabole aparent laterale dar avînd cu întregul afi­nități secrete (unele — cea de la începutul volumului sau cea a cavalerului, de pildă, sunt de o deosebită frumusețe). Aceste ocoluri, precum și observațiile pri­vind „fiziologia" zvonului sau statutul minciunii (ega­lul negativ și contrafort al adevărului) și, bineînțeles, cantitatea de informație cuprinsă, în general, în text fac din romanul lui Mircea Ciobanu o lectură dificilă, e adevărat, dar o lectură care angajează, energic, întreaga disponibilitate spirituală a cititorului. Fiindcă nimic nu este întîmplător, necontrolat în această carte. Faptele sunt semne, iar semnificatul, dată fiind nedeterminarea sa, este mai degrabă sugerat decît numit. Așadar, faptele . Reluînd un dosar abandonat, an­­chetatorul își propune să elucideze împrejurările mor­ții Domnului..., persoană a cărei dispariție este în­văluită în cel mai adinc mister. Viața sa, de altfel, a fost (și continuă să fie, probabil, căci decesul nu este dovedit) un șir de enigme. Depozițiile martorilor sînt vagi, confuze, neconvingătoare. Fiul victimei doar, au­tor al cărții Lupta cu lucrurile (în care se află o pre­supusă relatare a morții tatălui său) ar putea oferi unele indicii cît de cu­ sigure. Dar­ și acesta a dispă­rut fără urmă. Unii cred chiar că, scriindu-și cartea, fiul s-a identificat în asemenea măsură cu tatăl, încît au murit în același chip și oarecum împreună, intre eveniment și cel doritor să-i surprindă, peste un timp, realitatea n-a mai rămas decît „prețul scăzut al cuvin­telor", cum afirmă romancierul (referindu-se la amin­tirile confuze ale martorilor). In cele din urmă, an­chetatorul, în imaginație sau în vis, așteaptă cu ne­răbdare și curiozitate șansa pe care i-o va oferi pro­pria stingere : „Cine știe, poate că voi vedea eu în­sumi minunea aceea !". Cunoașterea se va împlini — oare ?! — după. Dedesubtul accepțiunii strict literale, intuim, deci, un prin înțeles simbolic : dificultatea extremă (impo­­sibilitatea chiar) a stabilirii adevărului prin mijlocirea cuvintelor (sau a suportului lor ontologic - lucrurile). Cuvintele se adună in structuri cu existență aparte, ascultind de legi specifice vieții lor : „de oriunde ar porni, discursul se realizează de la sine, primele sale cuvinte n-au nici o legătură chiar dacă cu miezul comunicării. Mai mult chiar dacă întregul rostirii e rupt de ideea spre care vorbitorul se îndreaptă". Și atunci, adevărul rămîne mereu îndepărtat (de­părtare reală, obiectivă, cum știm, dar susținută și de teama oamenilor că vor descoperi, sub coaja în­șelătoare a adevărului stăpînit prin cuvînt, noi prile­juri de neliniște). In existența diurnă, concretă, însă, cuvintele trebuie crezute iar lucrurile acceptate. Tot ce refuză o justifi­care fenomenală este condamnat la imprecizie și la, măcar parțială, uitare. Mircea Ciobanu, Martorii (Editura „Cartea Românească", 1973) Destrămarea mitului — iată un al doilea strat simbolic al cărții. „Adevărul" miturilor străvechi ră­mîne o metaforă, o aluzie care bîntuie tot mai rar conștiințele. Potrivnicul viziunii mitice este elanul cu­noașterii logice, întemeiat pe scrutarea și analiza lu­mii materiale ; în alegoria romanului, dușmanul cel mai aprig al dispărutului sînt lucrurile. Fiul său a tă­cut vreme îndelungată, răstimp în care s-a eliberat de tirania cuvintelor, le-a dezlipit de obiecte, aproape le-a uitat. In acest fel, lucrurile i-au apărut în totala lor simplitate, în justa lor măsură, neînvelite, nepro­tejate de vălul limbii. Și aceasta fiindcă, înainte de a scrie cartea despre moartea tatălui său, se cuvenea să-i cunoască bine dușmanul, dușman împotriva că­ruia tatăl însuși s-a înverșunat în clipele ce i-au pre­cedat agonia. Lupta cu lucrurile este un simbol al confruntării dintre contingent și transcendent, povestea însingură­rii adevărului neverificat faptic. Este acesta un punct de vedere profund umanist și întăritor. Intre adevăruri relative și adevărul absolut, mintea omenească se simte mereu îndemnată să întrebe și să se întrebe. Intocmindu-se astfel: Martorii este un roman de o­ mare densitate intelectuală. Și, potrivit facturii sale, o reușită artistică de primă însemnătate. Compozițional vorbind, impresia globală nu e una de curgere, ci una de rotire. O arhitectură conică (sau piramidală), fără greș echilibrată, leagă evenimen­tele într-o unitate substanțială, nu accidentală. Perso­najele sînt dispuse în trei nivele : Domnul..., autorul Luptei cu lucrurile și martori­i în al treilea mediu, dar izolat intrucîtva, se găsește și anchetatorul, el însuși ajuns, cu vremea, un martor. Eroii capătă individualitate printr-un joc subtil de reflectări reciproce. Luminile vin, însă, mereu, dinspre cei doi. Dar și aceștia, la rîndu-le, nu trăiesc decit prin ceea ce alții păstrează, referitor la ei, în amintiri. Așa încît focarul care strînge toate razele - victima - este o prezență incertă, uriașă, obsedantă. In căutarea datelor necesare lămuririi dar minat și de gustul rătăcirilor nocturne, „cazului", ancheta­torul întîlnește indivizi cu o viață interioară complicată, cu un comportament straniu, ale căror destine și fră­­mîntări constituie materia epică a romanului. Dezbaterile autorului pe teme etice sau psihologice nu vizează neapărat încheieri definitive. Valoarea lor constă în ele însele, in ființa dezbaterii ca atare. De aceea, Martorii este, totodată, o probă de vir­tuozitate a limbajului. Cuvîntul cade precis pe gînd sau pe senzație (a cărei ascuțime conferă verbului­­ ne permitem o imagine — subțirimea, decizia și uni­tatea unui stilet de argint). Ca într-un poem (intr-un anume sens, romanul și este un poem), tablourile cresc ireal, fixate, parcă, la confluența spațiului și a timpului : „Intre cele două gesturi (notează autorul, comentînd o secvență cinematografică) spațiul și tim­pul au devenit dimensiunile adevărului însuși". Cităm acest splendid cadru în care se desfășoară întîlnirea dintre anchetator și cel ce a scris Lupta cu lucrurile : „Era zi însorită — mă aflam într-o piață — la încruci­șarea unor străzi drepte, de oraș provincial. Obloanele caselor de piatră fuseseră parcă de mult coborîte... Ре­ alături, treceau trăsuri enorme. Cai grei, cu glezne lățoase, își legănau crupele asudate și de fiu — ca pot­coviți cu pîslă, le auzeam trupul rar, una cu zgomotul roților înfășurate în cauciuc... La capătul străzilor, se desenau, tot de piatră, balustradele unor scări ne­văzute, întreg orașul nezărindu-mi-se altfel decît drept un platou cu aria nu prea mare, dincolo de marginile căreia, jos, închipuirea mea nu presupunea decît iarba și foșnetul mărăcinilor. Un om înalt îmi făcea semne... . EUGEN DORCESCU 1. Din nou ne întrebăm care e condiția debutan­tului și dacă debuturile au audiența pe care o merită. Unele, sigur, o au­­ o cronică a debuturilor ținută în revista România literară de Laurențiu Ulici iese, cu competență și seriozitate, înaintea numelor intrate, pentru prima oară, în republica literelor. Alte reviste și-au făcut, din întimpinarea numelor tinere, un punct de onoare. Dar mult mai greu decit altădată debu­tantul intră în atenția publicului și mai rar in atenția criticii. D­in 1960, comentariile unui debut în colecția Luceafărul depășeau în întindere paginile volumului, în 1973 consemnarea cărții e un succes. Numărul mare de apariții (îndeosebi de poezie) interzice criticului măcar soiletarea sumară a tuturora. Nivelul general al poeziei a crescut și nu exagerăm afirmînd că, în nu­mitul an 1960, cele mai bune volume (Nichita Stă­­nescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag etc.) nu se ridi­cau la media valorii debuturilor de azi. Poate că a venit clipa să ne întrebăm dacă știm să fim alături de momentul debutului, și să ne mai întrebăm dacă însoțim în timp, așa cum se cuvine, numele și cărțile cu atenția noastră. Ce s-a întîmplat, de pildă, cu Ileana Roman, debutantă stimabilă cu cîțiva ani în urmă, prin ce conjunctură nefericită Flo­­rica Mitroi sau Marcel Turcu au suportat o puțin ne­cesară pauză editorială ? Lista se poate lungi mult. in reviste, debutează, răs debutează și răs-răs-debu­­tează poeți, dar cîți ajung (dintre cei talentați) autori de volume ? Ne plîngem de abundența poeziei, și plîngerea aceasta birocratică maschează, cred, tocmai uitarea lor. A unora dintre ei. 2. Pentru a remedia aceste neajunsuri, editurile au alcătuit volumele de prospectare a pieței. Volumul Uneori zborul este un volum de prospectare, înmănun­­chind grupare a șapte poeți. Doi dintre autori (ni se spune în prezentările întocmite cu căldură de Anghel Dumbrăveanu) au 34 de ani. Nu e cam mult pentru un debut „în colectiv" ? E mult, desigur, dar insistența clamare a „abundenței de poezie" a creat paradoxala situație, de a promova un poet ca Gheorghe Azap, de pildă, autor cu un timbru foarte personal, poet în toată puterea cuvîntului, prin această treaptă inter­mediară. Gheorghe Azap, merita mai mult, dar suntem­ siliți să ne mulțumim măcar cu atît. Ion Că­­dăreanu publică prin reviste de vreo opt-nouă ani : Uneori, zborul îl prezintă cu un grupaj pe care n-aș îndrăzni să-l situez la înălțimea celor mai bune poezii de altădată. Desigur, volumele de prospectare (Uneori zborul fiind între ele) sînt o dovadă că editurile nu mai vor să riște, să-și asume obligații față de nume ce nu prezintă încă, o structură artistică închegată. Dar există scriitori tineri și foarte tineri care merită mai mult. C. Novăcescu sau Lucian Alexiu (în Timișoara) ar merita spațiul unui volum, după cum și Gheorghe Azap l-ar fi meritat. Uneori zborul, volum coerctiv, ne atrage atenția asupra necesității unor recuperări. 3. Autorii cuprinși în culegerea „Uneori zborul" se numesc Gheorghe Azap, Ion Cădăreanu, Olga Neagu, Octavian Doclin, Gabriela Hurezean, Florin Dan Mede­­leț, Vasile Verșavia. Un ansamblu unitar, în care există poezie cu prisosință, versuri mediocre sînt foarte puți­ne, calitatea principală a volumului fiind acuratețea lui. Fiecare autor presupune o virtuală prezență poetică Uneori zborul —șapte poeți tineri (Editura Facla, 1973) chiar dacă vîrstele autorilor nu sînt întotdeauna cele ale adolescenței. Ghidajul sigur al autorului selecției și prezentările (poetul Anghel Dumbrăveanu) asigură cărții echilibru și gravitate. Căci editurile noastre au părăsit un obicei frumos, un obicei necesar : acela de a oferi volumul debutantului cu explcațiile necesare, cele care să asigure puntea de legătură între publicul debutului și literatura sa. Salutînd calitatea culegerii editurii Facla, observăm că, pe viitor numărul plache­telor de prospectare de acest gen ar trebui sporit. 4. De o parte din numele acestei culegeri se va ocupa rubrica Debut a revistei noastre. Noi remarcăm versul viguros de tradiție Tonegaru — Geo Dumitrescu din poezia lui Gheorghe Azap, structura ironică a lui, dar și siguranța cu care supune un limbaj poetic. Ele­mente argotice, elemente dialectale, neologisme con­cură la stabilirea atmosferei poetice. Luate individual, versurile pot să deranjeze (au și deranjat) prin fami­­liarism și ostentație boemă, întregul denotă înscrierea fermă într-o tradiție a poeziei românești : „Prietenii de rișca, se-ngroapă in fecioare / Se fac femei fertile și ei devin adulți , / Și totuși, o rugină, străpunge-n fie­care, / Oricît ar fi de sobri, acuma, și de culți. / / S-au dus cu joaca-ntrînșii, ortacii, din maidane, / Să deflo­reze îngeri și vulpi și cetacei ; / Doar eu mă-ndoi cind, tristă, cu lacrimi batosane, / Mă dojenește ma­­i­ma că am rămas holtei“. Regăsim in versurile lui Gheorghe Azap și sunete din Labiș și din Esenin, dar poezie acut personală e­­xistă cu prisosință in poemele sale. _ Ion Cădăreanu s-a despărțit de atmosfera bucolică a poemelor sale mai vechi(I), dar nu și de liniștea și neliniștea domestică de acolo. Sunete demne de­ re­marcat sînt peste tot, dar și o osificare a versului între meditații comune : „A alerga cu mult inaintea / nervi­lor / Duminica osului alb încetinind / alunecarea stu­pidă / pîrghii de singe stăpînind / o mască rămii — / cuvintele­­ / paiațe colorate / impestrițînd cocheta cavalcadă / cu Domnul gri de molii devorat / e un supliciu să rămii bărbat / în fața­ acestor frunze care trec, / tu care poți iubi de-acum mai tainic / această liniște și-acești ogari de singe — / ascultători, nesătui Ușurința de versificare a lui Octavian Doclin se unește cu anumite rafinamente de tip folcloric, ce merită a fi semnalate : „Domnișoară ochiul tău / mult se bucură de-al meu / mult se bucură și-ar vrea­­ pleoapa dar și lacrima / Domnișoară, gura mea / înflorește de a ta / precum pasărea pe ouă / cum iubirile din rouă". Poezie tipică de adolescență promițătoare scrie Gabriela Hurezean : „... In ziua aceea am fost bună / și unii chiar au reușit să mă iubească puțin / era o zi în care pancarte imense urlau blend­el / că e tim­pul florilor / și la fiecare colț de stradă se vindeau ridichi...“ nor Faza a fost depășită de Olga Neagu, autoarea a­­kied-uri remarcabile : „Cine se-ndoaie de noapte / și plînge pe pîinea de lună ? / Și-n trupul cui zboară fluturi / și dorul și cerul răsună ? / Visele cui se incarcă / Cu ouă de lebede triste ? / O, cine cu buze de vifor / Din aer cioplește cuvinte ? / Sînt albe tăcerile lui / Și toate tăcerile-s sfinte..." Atenție deosebită merită Florin Dan Medeleț, scriitor nefixat, dar autor al unei poezii dense, de au­tentică vibrație emoțională, omul, în poezia silvestră,­­ al lui Blaga : „...Aici începe lumea. Liniștită, / a­­­­ceasta scurgere a serii, caldă, / destramă din le­­­­gende pași adin ei/ și ii călăuzește in tăcere / pe ma­­­­luri oarbe, după cerbi, pe stînci". Uneori zborul propune cîteva nume de poeți în­­ toată puterea cuvîntului. C. UNGUREANU JJ

Next