Orizont, 1975 (Anul 26, nr. 1-52)

1975-01-04 / nr. 1

ORIZONT CRITIC------------------------­­---------------------CRONICA LITERARĂ 1. SE FACE UNEORI MULT CAZ DE LITERATURA DIALECTALA BANATEANA, azi practic inexistentă. Versi­ficările unor autori ce ar trebui (după indicația acestei ediții) să demonstreze că ea se continuă si azi n-au ni­mic de-a face cu literatura. Textele lui Virgil Șchiopescu, Delia Pia Birlea, Marius Munteanu, prezentate de cule­gere drept poezii (autorul ediției le tipărește după ma­nuscrisele numiților) sunt anecdote versificate de amatori în mod normal, sunt cantonați (in cadrul Poștei redacției, a revistelor literare) la rubrica „Deocamdată nu". (De­spre Delia Pia Birlea, născută in 1920, prezentatorul ne spune că „prin 1970 a început să frecventeze cenaclu­rile literare bucureștene"). Prin urmare, ceea ce demonstrează (împotriva voinței autorului) mai intit această culegere e că o literatură dialectală bănățeană nu mai există. Ea și-a trăit pe­rioada de glorie intr-o anume epocă istorică , autorii ei (singurii citabili ca scriitori : Victor Vlad Delamarina 1. Ano, Ano, Lugojana, versuri în grai bănățean (Ed. Facla) 2. Mircea Micu : Semnul șarpelui (Ed. Cartea românească) și oarecum Gheorghe Garda) nu au alcătuit un curent literar și n-aveau cum să alcătuiască așa ceva. Dincolo de aceste nume, sau, poate, dincolo de numele lui Vic­tor Vlad Delamarina, poezia dialectală e un moft. In genere, versurile in grai bănățean sunt cultivate de Intelectuali care afectează rostirea dialectală în numele unui spirit epicureic. Sunt versuri de divertisment, texte de petrecere , a le da o semnificație culturală aparte înseamnă a le supralicita nepermis valoarea. Dacă în­grijitorul ediției dădea tuturor autorilor de texte dialec­tale atenția acordată de exemplu, Delia Pia Birlea, ob­ținea nu o culegere de 160 de pagini, ci cîteva mii. Era, bineînțeles, hîrtie aruncată pe apa Simbetei. Versurile acestea, ce se rostesc, au fost, deci, tran­scrise. Mărturisim că ror am citit cu mai multă jenă rînduri ca : Păstă sacie și livedz / Cu­ în jur cu ochi v­edz ! / Și tăt cad fără hogină“ / Fluturii albi de nafta­lină / O crescut spuma­ pucierie ! / Baș­ca-n halbili dă bierie / Dă n-aș țînie lacârmă . .. / Mai s-aș fâșie pla­­pumă”. Penibil, de mai multe ori penibil. Mai inu­i, fiindcă schimonoseala grafică (ce caracterizează întreg volu­mul) nu are nimic de-a face cu dialectul bănățean. El e transcris, mereu cu o lipsă de cultură, care azi, mi se pare dureroasă. Explicațiile (vezi Notă asupra ediției) nu scuză nimic. Un lingvist ar putea explica de ce ai pronunțat în Banat e altceva decît ș (și așa mai departe). Dincolo de această ofensă adusă cuvîntului scris ca și realității lingvistice, să încercăm să vedem ce obținem transcriid versurile fără afectarea fonetică : „Peste sate și livezi / Cît în jur cu ochii vezi — / Și tot cad fără hodină / Fluturi albi de naftalină / O crescut spuma putere I / Baș­ca-n halbele de bere” (etc. etc.). Nu obținem, deci, deci, rînduri vulgare ce l-ar fi rușinat pînă și pe Vasile Militaru. Nu-i nevoie să inventăm tradiții ale literaturii bănă­țene, și nici scriitori bănățeni. Există, în Banat, azi, tra­diții literare viabile, există scriitori ce merită cinstire și studiu atent. Bun cunoscător al culturii bănățene. Ga­briel Țepelea, cercetător ce, altădată, pătrundea primul în zone albe, scrie un studiu citabil prin impecabila lui documentare. Dar între acest studiu introductiv, bogat în sugestii, cu observații sagace, și textele culegerii (să trecem cu vederea glosarul, scris intr-un spirit amatoristic desă­­vîrșit) se ridică, am spune, prea multe semne de în­trebare. Sentimental, Gabriel Țepelea s-a făcut că se ignoră inventînd (vezi Notă asupra ediției) literatura dialectală. 2. MIRCEA MICU debutează, ca prozator, în 1972 cu Patima, roman ce îl așează, dintr-o dată, între autorii reprezentativi ai momentului literar. Doi ani mai tîrziu, Patima reapare ca partea I a romanului Semnul șarpe­lui. Romanul de debut al lui Mircea Micu fixase șta­cheta la o înălțime pe care prozatorul nu o mai atinge. Prelungind cartea inițială, scriitorul continuă, din plă­cerea de a povesti, un roman încheiat. Umbra, partea a II-a din Semnul șarpelui, e, de fapt, altă carte. Scriito­rul, care descoperise in prima plăcerea de a povesti, caută, prin a­ll­a, simboluri și parabole de care ro­manul nu avea nevoie pentru a fi adine. In lipsa per­sonajelor esențiale ale primei cărți, prozatorul își trans­feră atenția asupra lui Bîșcu, precum și asupra vieții satului, ’48-50. Accentele cad pe pitoresc : el nu e gratuit, dar nici prea mare adîncime nu dă cărți. Bîșcu se angajează la ,hodaia lui Alîmandru“ și, dintr-un donquijotesc efort de căpă­­tuină, se însoară (e un fel de a spune) cu țiganca Ruja, fata lui Drugă. Țiganca avusese un copil dintr-o aventură cu un circar. Totul e foarte bine făcut, plin de culoare, dar fără înălțimea romanului anterior. Scriito­rul alunecă spre comedie (comedie de bună calitate) prin eforturile aceluiași Bîscu de a se însoți cu doamna Eleonora, văduva din Arad. Personajul e instabil fun­­ciar, curtea asiduă făcută văduvei aparținind acelorași impulsuri care îl făcuseră, in anii mai tineri, să plece în America. Binu Moșoarcă, celălalt „personaj esențial” al romanului, este, birnd înțeles, chiabur și adună oa­menii (aleși pe sprinceană) acasă la el, spre a asculta „vocea Americii”. Audiția se face contra cost. Binu are și o gorilă, Dondoș, fost marinar, care se acuplează cu cumnata Olga și apoi cu Zenobia, soția lui. Erosul e și aici ferm­, femeile fiind insațiabile și bărbații timorați de ele. Binu este epileptic, Dondoș criminal de rind. Sem­nul șarpelui ar fi presimțirea viitorului, dar, deocamdată, aspectele sociale țin mai mult de comedie. Semnul șarpelui e o carte care confirmă un prozator. Un prozator a cărui reușită de excepție rămîne Patima. Nu e exclus însă ca viitoare continuări să dea o sem­nificație deosebită acestei părți a ll-a. C. UNGUREANU LECTURI Constan­t­i Zărnescu CLODI PRIMUS I (Ed. Dacia) Există in romanul debutantului Con­stantin Zărnescu două dimensiuni ce structurează valoric întreg discursul epic. Este vorba de două manifestări ale eroului Clodi Primus : boala și aven­tura erotică. Amîndouă il conduc spre creație dar numai cea din urmă este determinantă, întrucit cartea la care vi­sează și scrie Clodi Primus este un ro­man de dragoste . Dragoste castă. Su­ferința autentică a lui Clodi Primus este, prin urmare, dragostea nu boala, cum s-ar putea crede. Suferința erotică a fost provocată în existența lui Clodi în adolescență, cînd prietena lui, Ioana, a petrecut o noapte în compania altor tineri. Este o întîmplare măruntă dar ca­re în existența lui Primus este o răscru­ce, el fiind convins de faptul „că sufe­rința, chiar și aceea originară a oame­nilor, a decurs dintr-o singură și mă­runtă greșală”. Evenimentul din acea noapte a adolescenței il torturează pe erou ; el va fi o obsesie mai mare decît boala din moment ce Ioana este evo­cată, chiar atunci cînd Primus se întîl­­nește în vis, pe o colină, cu un Me­­fisto balcanic . Dar suferința lui Clodi nu se dato­­rește numai acelei întimplări, ci și fap­tului că el trăiește obsesia „marelui a­­mor", față de care al lui este jalnic și puternic teatralizat. Față de marea dra­goste a lui Tristan și a Isoldei cea a lui Clodi și a Ioanei nu este decât o însce­nare. Din această perspectivă marea creație a lui Clodi Primus, romanul Dra­goste castă, este tot o existență însce­nată ; pur și simplu acest roman nu există . Din înscenare decurge sensul parodic al romanului. Astfel, Clodi Primus, deși bolnav, nu face parte din familia lui Mîșkin și a lui Hans Castorp, este o pa­rodie a lor, precum este in cele din urmă și o parodie a lui Adrian Lever­kühn, tocmai prin faptul că, faustiana întîlnire a lui Clodi trebuie să se pe­treacă într-un frig absolut, nu are loc decît intr-un spațiu acoperit cu bulgări de zăpadă aruncați asupra eroului de Mefistofel însuși. Prin parodie romanul lui Constantin Zărnescu scapă de epigonism, dar nu iese intru totul de sub umbra marilor maeștri. Până și finalul romanului dove­dește acest fapt. Conceput ca parte distinctă a romanului, dar și ca între­gire compozițională, el este înscenare și parodie a cunoscutului adagiu flau­­bertian : „Doamna Bovary sînt eu". TRAIAN VEDINAȘ CORESPONDENTA Icar Aman . Am primit ambele plicuri. Impresia este în gene­ral bună. Pasiunea cu care lu­crați, dorința de a găsi o for­mulă poetică nouă, care să con­vină temperamentului Dvs. liric sunt întrutotul lăudabile. Poemele din primul plic par a sta sub semnul unor lecturi preferate, fără a lăsa impresia de epigo­nism. Dintre ele, ne-a plăcut mai mult poezia „Cînd nevinovăție“..., pe care o reținem. Facem obser­vația că aceste lucrări încep de obicei bine, cu versuri remarca­bile, dar cad spre final într-o lipsă de tensiune lirică și-n ex­primări facile. Cel de-al doilea plic relevă încercări­ pozitive, în direcția unei mai mari concen­trări. Părerea noastră este că vă aflați pe un drum bun, chiar dacă, deocamdată, rezultatele se lasă așteptate. Marcu Ioan Puiu : „Geneze“ este un desen delicat și promiță­tor. Sînteți foarte tînăr, așa in­cit, prin muncă și lectură seri­oasă, veți putea depăși naivitatea și simplismul compunerilor de­­acum. Graur Ilieș : Pentru a putea ex­prima un punct de vedere, e ne­cesar să ne trimiteți mai multe poezii, cît mai citeț transcrise. Cu o singură rîndunica ... loan Avram : Dintre lucrările acestea, am remarca „Alt poem despre Avram Iancu“. Pînă la re­ușită, ni se pare că mai aveți de făcut un pas, dar pasul acesta nu trebuie făcut în grabă. Așteptăm noi poezii. Mihai Deșelaru : Poate n-ați a­­les bine poeziile ... Aurica Pelea : Ne place poezia „Vîrstă“. Elena Oprea ? Reținem poezia „Patria“. Elisabeta Ionescu , Cererea Dvs., cum și adeverința din par­tea Centrului județean de îndru­mare a creației populare sînt e­­locvente. Nu și versurile anexate. Silvia Lazăr : Sînt unele acor­duri promițătoare în „Vis“ și „E­­legie în crescendo“. Manoliu Mariana, Nicolae Că­­pățînă, D. O. — Încercări modeste. ANGHEL DUMBRAVEANU 2 PREZENȚE LITERARE POEZIA LUI ȘTEFAN AUG. DOINAȘ Nimic mai puțin adevărat decit imaginea unui Ște­fan Augustin Doinaș tradiționalist, insensibil la mișcările de înnoire formală din poezia secolului, cantonat cu ob­stinație în formula rigidă a unui parnasianism de pură virtuozitate tehnică. Lucru Îndestul de curios, aproape toți cei care s-au ocupat de opera lui Doinaș au ținut să-l absolve de o asemenea vină, semn că scrisul poetu­lui ar putea lăsa posibilitatea unei asemenea judecăți. De unde insă această bănuială In cazul unui autor aflat Încă de la primele manifestări intr-o grupare literara constituită împotriva poeziei oficioase, sentimentalist­­sămănătorist­, din anii războiului, fervent apoi al lui Poe, Mallarmé, Valéry și Barbu, eseistul sensibil la a­­firmațiile direcțiilor de avangardă ale științei literare contemporane, traducătorul unor poeți ca Hölderlin, Mal­larmé, Rilke, Gotfried Benл și Wallace Stevens ? Un mo­tiv important l-ar putea constitui lipsa, din tot ceea ce face poetul, a acelor semne exterioare care însoțesc apa­riția insurgenților poeziei moderne : boema, poza teri­bilă, iconoelaza afișată insistent. Mai este, apoi, oroarea de efemeride, atitudinea sa gospodăreasă față cu ideile, în măsură să provoace iritarea celor mai puțin dedați cu rigoarea intelectuală, convinși că prefacerile artei s-au datorat exclusiv relatărilor unor curente zgomotoase. Ka­mine, nu în ultimul rind, opera lui Doinaș, deloc uni­formă cu tot aspectul ei monolit, avînd în realitate si­tuația cristalului се-și schimbă culoarea după unghiul din care este iradiat. Răzbătind din ținutul glacial al conceptelor, printre simboluri și alegorii ce semnifică însăși substanța poe­­ziei, purtând cu sine litera, aproape întotdeauna și du­hul umanitâților clasice, lirica lui Ștefan Augustin Doi­naș este dacă nu un caz de excepție prin raportare la momentul literar actual, oricum un exemplu fericit de fidelitate față de o poetică ce a însemnat decisiv drumul autorilor moderni, l-am amintit mai sus pe Poe, Mallar­mé, Valéry, Barbu o tradiție, totuși, însă a avangardei spirituale , și o poetică susținute de cultul bibliotecii, al cărții, al cuvântului. Poezia pornită dintr-un asemenea imbold cedează arareori solicitărilor senzoriale, preferă să reconstituie universul din reflexul acestuia pe mar­­murile clasicității, să îl gîndească în imaginile, în sche­mele puse la îndemină de mithos. Izbîndă, obținută me­todic, a reflexivității asupra efemerului afectiv, poezia lui Ștefan Augustin Doinaș își are drumul ei propriu, nu este străină, așa cum prea adeseori s-a afirmat, de ideea de creștere, de evoluție. Imaginea unei opere ce se naște in platoșă, precum Pallas din țeasta lui Zeus, potrivită, fără îndoială, cu spiritul poeziei doinașiene, lu­cidă, poezie iscată din conștiința, din cunoașterea poe­ziei, nu poate însă decît să adauge, excesiv, încă o mas­că la cele (multe) purtate de autor de-a lungul carierei sale lirice. Chiar dacă debutul editorial destul de tardiv i-a lăsat răgazul să-și supună versurile unui îndelung e­­xercițiu de rafinare, prilejuind reveniri la distanța unui deceniu sau două asupra acelorași texte, de o configura­ție stilistică unitară a poeziei sale nu poate fi vorba. Fluxului discursiv din poezia (baladele, sonetele) scrisă în deceniile al cincilea și al șaselea îi ia locul, după 1960, o frazare îndestul de sincopată, versul clasic este înlo­cuit cu versul alb sau cu cel liber, pentru ca in poe­mele de dată recentă din volumul Papirus (1973) să asis­tăm la o experință in multe privințe convergentă in poezia de factură ermetic-muzicală a lui Ion Barbu, evoluție (o succesiune a formelor lirice), care se con­­­fundă cu etapele explorării și asimilării marii poezii. Raportate la ansamblul operei, creațiile lirice din de­ceniul al cincilea , poemele erotice, baladele d intre aces­tea din urmă, este adevărat, citeva capodopere ale genu­lui In literatura noastră) nu îl reprezintă decît parțial pe Doinaș. Consecvent doar în pasiunea pentru mitologi care, acesta celebrează erosul ca principiu cosmic, scrie, în in­tenție cel puțin, poeme de dragoste, versul II are timbra t insă pentru epopee. Un basm cosmogonic se anunță și este amintit aproape după fiecare titlu : Poem, Sympo­sion, Umbra ta, Grota cu soare, Elegie, Soarele și scoica etc. Mitul androginului ne este reamintit prin cuvinte în­soțite de un abia sesizabil sunet de romanță : îndrăgos­tiții ori intr-o baladă (Forma omului) ce reține și citatul adecvat din Platon. Important de relevat este însă altceva : fie că este vorba de lirica „erotică“, balade, sonete, de ciclul Poe­melor (crescute sub zodie eliptiană), poezia lui Doinaș se naște dintr-un dialog al ideii cu formele. De aici in­sistența cu care sînt vehiculate o seamă de concepte poe­tice : masca, tiparele, învelișurile, forma, limitele, apoi enigma, Adevărul, Ideea. Fiind, fără Îndoială, și „ispită a limbii“, demersul poetului își află definirea cea mai potrivită în titlul unui poem al lui Wallace Stevens, Lu­mea ca meditație, ce-și poate afla locul, justificat, pe oricare din cărțile lui Doinaș. Lucrurile nu se schimbă esențial nici în cazul celor Cinci poeme (poate tot ce a scris mai bun Doinaș pină acum) din volumul Papirus, unde poetul se angajează tot mai insistent intr-un comerț de vocabule rare, încercînd să cristalizeze versul dintr-o mixtură de sonorități pure, muzicale, de cuvinte cu o forță de sugestie aproape onomatopeică, capabilă să pro­ducă impresia materialității, în literatura actuală, Ștefan Augustin Doinaș este poe­tul (unul dintre cei autentici) care se ridică la idee, in accepțiunea barbiană a termenului. LUCIAN ALEXIU a ) CURIER LITERAR REVISTA MANUSCRIPTUM nr. 4/1974 : sumar bogat, comentarii pertinente (Paul Cornea, Vasile Netea, Nicolae Liu, D. Vatama­­niuc etc). Elementul de plăcută surpriză este pentru noi Insă ma­sa rotundă organizată sub generi­cul : „Tradiții militante ale pre­sei românești interbelice“ la care participă prestigioase personalități ale vieții noastre politice și cultu­rale : Mihnea Gheorghiu, George Ivașcu, Octav Livezeanu, George Macovescu, Radu Popescu, Ștefan Voicu. Discuția, interesantă, vie, relevînd aspecte, necunoscute în parte, ale luptei partidului prin intermediul presei în perioada in­terbelică. Reproducem cîteva din­tre concluziile participanților : GEORGE IV­AȘ­CU : „Oricum. Se desprinde o veritabilă succesi­une de momente, unele încărcate de eroism, prin care P.C.R., ca exponent al clasei muncitoare, al gîndirii celei mai înaintate despre lume și societate, a înlesnit inte­lectualității noastre, în condițiile specifice perioadei respective, să înțeleagă, din ce în ce mai clar, imperativele istorice de atunci, ra­­dicalizîndu-și propria-i conștiință alături de clasa muncitoare“ ; RADU POPESCU : „Acum, în în­cheiere, mi se pare important, pentru restituirea adevărului is­toric, să insist asupra atmosferei generale acestei prese democra­tice, pe care eu o consider drept cea mai strălucită școală care a e­­xistat în presa românească“. ; GEORGE MACOVESCU : „Bine ar fi să se scrie o istorie a presei din vremea aceea, ca să se evite omi­siunile de orice natură. Noi, care am trăit (...) poate nu ne dam seama de ceea ce făceam, adică știam noi ce făceam, dar poate nu trăiam la adevărata lor valoare acele clipe (cine spune că nu i-a fost frică să nu-l credeți, frica e­­xista, totul era să învingi frica). Am făcut lucrurile convinși că trebuie făcute, nu din eroism de paradă“ (...) „Nu vă spun acest lucru ca să ne atribuim merite în plus și vă rog să credeți că la vîrsta noastră nu mai avem timp să ne mai lăudăm. Și nici nu tre­buie să o facem. Nu mai avem ce cîștiga prin autolaude. O făceau însă oameni, care, unii dintre ei, au dispărut și lor trebuie să le închinăm memoria noastră și chiar memoria noastră de astă­­seara. Fără ei, fără lupta lor, fără acei care și-au jertfit viața, poate noi nu ne-am fi adunat astă-seară să vorbim despre un trecut care se îndepărtează din ce în ce mai mult de noi“ ; ȘTEFAN VOICU s „Neîncetat s-au străduit ziariștii din presa legală, ilegală sau semi­­legală pentru pregătirea, pentru perfecționarea pregătirii teoretice, politice, ideologice. Neîncetat au căutat să-și lărgească orizontul de cunoaștere și de cultură. Puterea de convingere, de pătrundere în mase a ziarului, de educare și mo­bilizare a maselor depinde, în foarte mare măsură, nu numai de tratarea justă a problemelor din punct de vedere politico-ideologic, dar și de nivelul publicistic al ar­ticolului. Și trebuie să știți că, în acest sens, am avut atunci foarte buni ziariști“. A. BALTHAZAR

Next