Orizont, 1980 (Anul 31, nr. 1-52)

1980-01-04 / nr. 1

cwzom с [UNK] [UNK]с CRONICA' LITERARA Titus Suciu Drum­ul Ed. Facla. 1979 Despre semnificația acestui „moment al prozei bănățene” (în sens mai larg, incluzînd aici și alte zone literare limitrofe, bunăoară spațiul arădean), dominat, firește, de Clipa cea repe­de a lui Sorin Titel, putem vorbi și trecind in revistă cei mai recenți debutanți : Paul Eugen Banciu (de pe acum un prozator afirmat), Teodor Burza, Horia Ungureanu, Titus Suciu. Ultimul a publicat de citnnd un amplu și viguros roman ce se Încadrea­ză intr-un spațiu transilvan parțial inventat (valea Mureșului), un spațiu cu o coerență simbolică (vezi consonanța toponime­lor sau antroponimelor : Mureșeni, Mureș-Cetate, profesorul Mureșanu , pînâ și cîinele unuia din protagoniști se cheamă Mureș). Narațiunea este bine condusă, cu știința și rigoarea amplelor desfășurări epice din romanul ardelenesc : secvențe­le dramatice, cu caracter spectacular (polițist) alternează cu lungi dialoguri, interogatorii, confruntări verbale intre perso­naje (mai ales intre Bufantu, polițistul comunei, și grupul fri­­narilor ori al sătenilor). Ultimele sunt scrise cu o deosebită știință a observării comportamentului uman, a gesticii și vor­birii ardelenești, întortocheate, cu ocolișuri, așteptări, insinuări viclene. Din acest punct de vedere, multe dialoguri sînt me­morabile . Romanul are astfel multe din caracteristicile unei nara­țiuni colective : adevărata temă a cărții rămîne evoluția len­tă, adesea contradictorie, a conștiinței unei mici comunități rurale (și forestiere), Mureșelul, tulburată tot mai frecvent de evenimentele dramatice din vremea celui de al doilea război mondial. Prozatorul relevă excelent mentalitatea de ansamblu a locuitorilor, nehotărîrea, suspiciunea, izolarea, atitudinea de expectativă­­ dar in egală măsură și trezirea lor la realitate (atunci cînd constată că evenimentele ii ating și pe ei), locui­torii Mureșelului incepînd cu mai multă hotărire să se inte­reseze de lumea din afară. Pe fondul acestor complicate mo­dificări de viziune și reacție, evoluează două grupuri de pro­tagoniști : cel al frinarilor lui Simion care, venind in contact cu un ceas mai devreme cu ideile politice de la oraș, organi­zează și cele citeva acțiuni de sabotare a războiului și produc­ției de război (tipologic ei nu reușesc totuși să iasă dintr-un ti­par destul de previzibil) , și familia cantonierului Boncotă Gheorghe . Rusalin, fiul plecat fără veste ca să devină activist de partid, ascunzîndu-se acum sub pseudonimul Florea ; ce­lălalt fiu, Ilie, trăind cu înfrigurare vîrsta inițierilor erotice și a celor sociale, cantonierul însuși evoluînd de la o participare încăpățînată, mai mult inconștientă (din spirit de contradicție) la evenimente, la înțelegerea semnificației și riscurilor opozi­ției sale față de autorități (dar „Primejdia nu trebuie să facă din om cârtiță“), precum și a destinului politic al fiului său Rusalin. Interesîndu-se de biografia mai multor protagoniști, roma­nul de față are și o structură de roman colectiv, alternînd bine mai multe puncte de vedere, deși la un moment dat se simte o ezitare între ele, ca spre sfîrșit cînd dominant devine punctul de vedere al lui Ilie Boncotă, el fiind folosit ca narator (și totodată descoperitor) al unor realități și conflicte dramatice în care este sacrificat și tatăl său. Dar un asemenea centru al perspectivei narative este și plutonierul Vidișan Cosma (po­reclit Bufantu), unul dintre cele mai puternice personaje ale cărții, agent dinamizator al intrigii propriu-zise (spectaculoase tocmai prin intervenția sa). Servil și cameleonic, dar și ipo­crit, insinuant, diabolic (spre final) el întreține prin spiritul său primar­ agresiv principala tensiune a romanului, luînd pe cont propriu o mai veche răfuială cu Gheorghe Boncotă. Drumul — roman de debut promițător, incită la lectură în­deosebi prin trama sa epică, dar și prin numeroasele pagini de foarte bună proză comportamentistă, scrise într-un stil o­­ral, truculent, căutând pitorescul și expresia metaforică, frustă. Titus Suciu își demonstrează astfel încă din prima sa carte vocația de prozator pe spații largi (vezi și unele personaje epi­sodice de cert interes, ori numeroasele întreruperi ale firului narativ și introduceri de planuri secundare) o vocație autentică pe care o bănuim substanțial îmbogățită de romanele sale vi­itoare. Marcel POP­ CORNIȘ Laurențiu Cerneț Mic dicționar de subiecte comice Ed. Facla, 1979 După atîtea dicționare literare, folclorice, etnologice și psihologice, dicționare gigant, lucrare ani în șir de colective strălucite de specialiști, de doctori, profesori, cercetători, doc­­tor-docenți, universitari ajutați de studenți fruntași, editori intreprinzători sprijiniți de iubitori cunoscuți și necunoscuți de cultură și artă, după alte „Mici dicționare“ de popularizare, după atîtea controverse mai mult sau mai puțin sobre (ghici cine intră in dicționar și de ce ?), mai mult sau mai puțin științifice, iată o operă asupra căreia acordul poate fi unanim : Mic dicționar de subiecte comice de Laurențiu Cerneț. Autorul și-a propus și după părerea noastră a reușit, să ducă la bun sfîrșit dificila misiune pe care editura i-a încredințat-o , aceea de a alcătui primul dicționar de subiecte comice din literatu­ra noastră de azi. Cine e la curent cu scrisul lui Laurențiu Cerneț știe că această operă îl preocupă pe autor încă din ti­­nerețele sale. Autorul pleacă, în demersul său, de la premiza că există o „mare harababură in lumea subiectelor comice“ și fără indoială are dreptate dar parcă un dicționar poate face a­lta ordine nicit să nu mai existe subiect comic care să nu mai revendice loc ? Unul dintre substanțialele subcapitole con­sacrate motto-urilor oferă, cordial, cititorului produse de Ion Bâieșu. Ion Bănuță, Emil Brumaru și atîția alții.. Ne putem întreba însă , aceștia sînt toți ? Numai ei puteau — pot — o­­feri motto-uri cititorului atit de însetat de cuvinte mari ? Nu numai ei. Opera scriitorului se poate întinde la nesfirșit, cel mai intins dintre dicționarele enciclopedice fiind ridicol de re­­strîns pentru setea noastră de motto-uri. Cine mai știe pe unde se pot găsi motto-uri ? In Almanahul tinerilor scriitori din 1953 Ion Băieșu scria aceste îndemnuri memoriabile : „Fetițo, să­ întinde bine lanțul, / Uite, pe-aicea o să fie șanțul...“, pe care autorul le decupează cu un gest de solidaritate colegială , umorul băiușian trebuie împrospătat, In rest, din dicționar nu lipsesc subiectele comice nemuri­te de marii comici ai ecranului, ai revistelor literare, ai re­vistei Urzica și a celorlalte reviste. Soții pasâloage și funcționari înecați în birocrații, orășeni ipohondri și autori de matra­­pazlîcuri pe linie de cooperativa Higiena, toți furnizează (oferă cu generozitate) cîte un subiect comic. Celelalte cărți ale lui Laurențiu Cerneț — celelalte idei comice ale lui Laurențiu Cerneț — sînt adaptate noilor condițiuni — percepte — umo­ristice. Science-fiction-ul umoristic (parodistic) practicat altă­dată de Laurențiu Cerneț produce, pentru Dicționar..., un Week­end în anul 2000 și ceva din care se poate vedea că dia­logurile timpului liber rămîn și peste un mileniu intre ace­leași vocabu­le. Trecerea de la un stil la atul, de la un „tip de umor“ la altul se face cu mare repeziciune, uneori în interiorul aceluiași paragraf. Ca și in volumul precedent (Iubirea, Chiajna și eu) pagini excelent scrise sunt consacrate Cartierului Neola­tin ,amenințat să intre in istoria literaturii române datorită e­­forturilor reunite a unor prozatori, poeți, critici literari, toți adoratori ai locului­ înaintaș al lor (Laurențiu Cerneț este pri­mul care a descris pe larg teritoriul), autorul Dicționarului, nu uită nici in acest volum să imortalizeze trăsăturile tipice ale umanității trăitoare pe acel meleag. Remarcând disponibilitatea lui Laurențiu Cerneț pentru diverse registre, formule, genuri comice, constatăm că Dicționarul... reprezintă o șansă de afir­mare a multilateralului său talent. Sperăm că numeroasele e­­diții revăzute și adăugite vor cuprinde texte din toți contem­poranii noștri, din marii noștri contemporani, că nu vor uita nici celelalte cartiere ale orașului care vor trebui repartizate în mod echitabil, că se va ocupa, cu aceeași energie care îl caracterizează, și de alte probleme ale activității umoristice. Lăsînd gluma la o parte, constatăm că talentul lui Laurențiu Cerneț și-a descoperit o formulă de afirmare ce, luată în se­rios, va putea într-adevăr da măsura vocației sale de autor sa­tiric, înainte de a fi un volum „definitiv“. Micul dicționar... constituie o formulă de lucru pentru viitor. Cornel UNGUREANU „Atunci m-am gîndit...“ MARGINALII Nu tristețea morții, ci animația vieții precumpănește, așa­dar, in corespondența orientală i animație comică cel mai ade­sea — comicul bufon al cămilelor care intră fără fasoane prin dughene și privesc prostite la ce se petrece, dar mai ales co­micul grotesc „al vinzătorului de femei posomorit, al negusto­rului necinstit“ și al loviturilor de băț ce se distribuie pretu­tindeni cu o generozitate de necrezut. Foarte dotat pentru acest gen de comic, Flaubert pătrunde repede in atmosferă. El savurează dublu festinurile la care este poftit și unde sclavi îmbrăcați in mătăsuri aduc in vase scumpe feluri apucate cu mina de meseni și înfulecate cu sonorități diverse, unele de tot regretabile, după cum savurează și altercațiile de pe străzi.­­Scena bătăii ce o mănincă un negustor de curmale, povestită cu veselie feroce și lux de amănunte, e o pagină de antologie a comicului crud). Totuși, ii piere și lui risul asistind la cere­monia călcării trupurilor. Un călăreț pășește peste sute de oa­meni culcați la pămint, strinși unii in alții „ca heringii“ Călă­rețul nu trebuie să-i omoare, dar dacă unii mai sucombă în­seamnă că au fost păcătoși. Nu-l înveselește nici alt spectacol : stringerea impozitului cu lovituri de bită, cu arestări și cu da­tornici ferecați. Nu-l înveselește ni­ci atit vizitarea unei co­răbii cu sclave, cumpărate ori furate și azidilite clare peste grămadă in fundul casei. II cutremură bunătatea calculată a negustorului : „in fiecare din aceste corăbii există totdeauna citeva negrese bătrâne care repetă la nesfirșit călătoria ca să le încurajeze pe noile venite și să facă astfel ca ele să nu se descurajeze prea tare, să nu se îmbolnăvească de tristețe“. Ci­nismul i se risipește cu totul la vederea unei micuțe sclave că­zute pe mina grijulie a unor negustori străini ! „Ieri am văzut cum stăpinii ii făceau baie in mare. Bietul ei corpușor negru era acolo pe plajă, gol, cu picioarele in apă, in plin soare, cu capul di­lionțat și cu un mare inel de argint in jurul gitului. Au săpunit-o cu nisip atit de brutal incit pie­lea si singera. Apoi au scufundat-o in apă și au scuturat-o ca pe un cățel. Atunci m-am gindit la tinerele persoane din Eu­ropa care ies la plimbare cu mamele lor, au profesori, cîntă la pian, citesc romane, cu picioarele vi­zite in papuci brodați“. Cine știe cită grijă are Flaubert să п­-și trădeze punctul de vedere in scris, pe ce poetică fermă se întemeiază hotărirea lui de a râm­ine impasibil, măsoară și mai bine răbufnirea de compasiune și de revoltă, îngăduința pe care și-o dă pentru o clipă de a gindi ca omul de pe stradă — generos și naiv, învă­țăm mai bine, citind asemenea rinduri, să deosebim nepăsarea uscată a câtârui suflet mediocru de vocea neutrală a unui ma­re scriitor. Literatura lui Flaubert iși trage puterea din sacri­ficii. El își învinge natura scriind, iși interzice să se confeseze oricât de puțin și astfel, învingindu-și natura, el este ca un în­vingător care ar fi absorbit toată puterea unui mare învins. .. Oricit de aspră ar fi uneori lumea pestriță din Orient, Flaubert nu se scirbește de ea, căci acolo, intre nemișcarea se­culară și evanescența clipei celei repezi, el se desparte in sfir­­șit de sine, uită de indoieli. Totul, aici, il depărtează de vechile preocupări. Chiar și dragostea se petrece altfel, misterios și parfumat, in încăperi luxoase și sordide laolaltă și, mai ales, fără vorbăria sentimentală a Louisei Colet. Cuprins de liniște și indiferență, Flaubert coboară in „adincimi potolite“ pină la marginea de renunțare a filosofiei lui „la ce bun ?“ Livius CIOCARUE LECTURI Damian Ureche Eminescu—poem De la acel poem LUI al Veronicâi Micle, care, dacă nu o disculpă, mai a­­tenuează din acuze și infamii, și până la Trebuiau să poarte un nume de Marin Sorescu s-a scris o întreagă poezie despre poezia lui Eminescu. Și acesta este lu­crul cel mai greu — deși nu punctul ini­țial poezia este apologie și elogiere pentru că dramaturgii ii pot face per­­­sonaj și prozatorii erou. Intr-o primă fa­ză (cazul Micle, Vlahuță etc.) omagierea se asociază cu imitația și epigonismul a­­sumat (cînd scria Epigonii, Eminescu se trecea și pe sine în rindurile lor). Intr-o fază mai recentă (de exemplu Mihai Be­­niuc cu Poeților tineri), Eminescu devi­ne un reper de diferențiere și de rapor­tare, model absolut și ideal de neatins. Dacă critica biografică și proza au cău­tat să demitizeze personalitatea titanu­lui (Călinescu, Lovinescu, Cezar Petres­­cu) poezia dimpotrivă a îngroșat și mai mult zona de mister din jurul scriitorului național. Era mai puțin de așteptat o carte de versuri numită Eminescu de Damian U­­reche, poet definit până acum prin aco­perirea unei zone eclectice a modernis­mului. Un volum compact, de 1300 de versuri, organizate în patru capitole (Ars poetica, Ars vivendi, Ars amandi, Ars doloris) precedate de o introducere și ur­mată de un fel de concluzie în ritmurile Scrisorilor (mai ales I-a și a V-a) rămîne un elogiu pentru întreaga breaslă scriito­ricească. Toate datele despre Eminescu se estom­pează, se generalizează, pînă la nerecu­­noaștere și marele poet național devine Poetul (cu majusculă), Poezia însăși em­blema spiritualității eterne, însă Emi­nescu e mai mult un model decît o refe­rință (biografică, filozofică, lirică) și de aceea Damian Ureche nu și-ar fi putut numi cartea Eminesciada. Este demn de remarcat efortul autorului timișorean de a reformula sistemul ideatic și imagistic eminescian în termenii sensibilității con­temporane O carte care se pune sub zodia lui Eminescu devine implicit un document despre condiția poetului și sta­rea poeziei. Remarcabile sînt cîteva de­finiții : poetul „este copilul care numă­ră nisip", iar poezia „setea de eternita­te“, „geometrie a luminii", „sevele can­dorii“, efortul „de a măsura greutatea porumbelului in zbor“. Așa cum fantasticul este conținut real, natural și prezent, tot așa persona­îa­litatea legendară a lui Eminescu rămîne implicată în viața, istoria și peisajul pa­triei : „Cind un geniu vrea din seama d- pe nori să se-nfiripe, / Veacurile prosternate stau la glezna unei clipe. / Intr-un mugure virtejul de ecouri să ră­sară, / Abur de melancolie pe răbdarea milenară, / Sunet de cariatidă suie-n plinul din vertebre ! / Pe argila suferin­da, aer zguduit de febre, / Clopotul de­­săvirșirii in muțenia-i să bată / sub cu­pola de cuvinte și la mii de ani, o dată, /graiul nostru care știe și tăceri să se consume / Doar cu litere aprinse la ve­nirea ta pe lume“. Poemul, remarcabil ca unitate, rămîne și un exercițiu stilistic remarcabil și o performanță de versificație. Eminescu nu rămîne doar spiritul tu­telar, dar Damian Ureche caută să se exprime pe sine prin ritmuri, sonorități și idei eminesciene. E aici o filozofie a omagiului în care epigonismul este ex­clus. Aureliu GOCI

Next