Orizont, 1980 (Anul 31, nr. 1-52)
1980-01-04 / nr. 1
cwzom с [UNK] [UNK]с CRONICA' LITERARA Titus Suciu Drumul Ed. Facla. 1979 Despre semnificația acestui „moment al prozei bănățene” (în sens mai larg, incluzînd aici și alte zone literare limitrofe, bunăoară spațiul arădean), dominat, firește, de Clipa cea repede a lui Sorin Titel, putem vorbi și trecind in revistă cei mai recenți debutanți : Paul Eugen Banciu (de pe acum un prozator afirmat), Teodor Burza, Horia Ungureanu, Titus Suciu. Ultimul a publicat de citnnd un amplu și viguros roman ce se Încadrează intr-un spațiu transilvan parțial inventat (valea Mureșului), un spațiu cu o coerență simbolică (vezi consonanța toponimelor sau antroponimelor : Mureșeni, Mureș-Cetate, profesorul Mureșanu , pînâ și cîinele unuia din protagoniști se cheamă Mureș). Narațiunea este bine condusă, cu știința și rigoarea amplelor desfășurări epice din romanul ardelenesc : secvențele dramatice, cu caracter spectacular (polițist) alternează cu lungi dialoguri, interogatorii, confruntări verbale intre personaje (mai ales intre Bufantu, polițistul comunei, și grupul frinarilor ori al sătenilor). Ultimele sunt scrise cu o deosebită știință a observării comportamentului uman, a gesticii și vorbirii ardelenești, întortocheate, cu ocolișuri, așteptări, insinuări viclene. Din acest punct de vedere, multe dialoguri sînt memorabile . Romanul are astfel multe din caracteristicile unei narațiuni colective : adevărata temă a cărții rămîne evoluția lentă, adesea contradictorie, a conștiinței unei mici comunități rurale (și forestiere), Mureșelul, tulburată tot mai frecvent de evenimentele dramatice din vremea celui de al doilea război mondial. Prozatorul relevă excelent mentalitatea de ansamblu a locuitorilor, nehotărîrea, suspiciunea, izolarea, atitudinea de expectativă dar in egală măsură și trezirea lor la realitate (atunci cînd constată că evenimentele ii ating și pe ei), locuitorii Mureșelului incepînd cu mai multă hotărire să se intereseze de lumea din afară. Pe fondul acestor complicate modificări de viziune și reacție, evoluează două grupuri de protagoniști : cel al frinarilor lui Simion care, venind in contact cu un ceas mai devreme cu ideile politice de la oraș, organizează și cele citeva acțiuni de sabotare a războiului și producției de război (tipologic ei nu reușesc totuși să iasă dintr-un tipar destul de previzibil) , și familia cantonierului Boncotă Gheorghe . Rusalin, fiul plecat fără veste ca să devină activist de partid, ascunzîndu-se acum sub pseudonimul Florea ; celălalt fiu, Ilie, trăind cu înfrigurare vîrsta inițierilor erotice și a celor sociale, cantonierul însuși evoluînd de la o participare încăpățînată, mai mult inconștientă (din spirit de contradicție) la evenimente, la înțelegerea semnificației și riscurilor opoziției sale față de autorități (dar „Primejdia nu trebuie să facă din om cârtiță“), precum și a destinului politic al fiului său Rusalin. Interesîndu-se de biografia mai multor protagoniști, romanul de față are și o structură de roman colectiv, alternînd bine mai multe puncte de vedere, deși la un moment dat se simte o ezitare între ele, ca spre sfîrșit cînd dominant devine punctul de vedere al lui Ilie Boncotă, el fiind folosit ca narator (și totodată descoperitor) al unor realități și conflicte dramatice în care este sacrificat și tatăl său. Dar un asemenea centru al perspectivei narative este și plutonierul Vidișan Cosma (poreclit Bufantu), unul dintre cele mai puternice personaje ale cărții, agent dinamizator al intrigii propriu-zise (spectaculoase tocmai prin intervenția sa). Servil și cameleonic, dar și ipocrit, insinuant, diabolic (spre final) el întreține prin spiritul său primar agresiv principala tensiune a romanului, luînd pe cont propriu o mai veche răfuială cu Gheorghe Boncotă. Drumul — roman de debut promițător, incită la lectură îndeosebi prin trama sa epică, dar și prin numeroasele pagini de foarte bună proză comportamentistă, scrise într-un stil oral, truculent, căutând pitorescul și expresia metaforică, frustă. Titus Suciu își demonstrează astfel încă din prima sa carte vocația de prozator pe spații largi (vezi și unele personaje episodice de cert interes, ori numeroasele întreruperi ale firului narativ și introduceri de planuri secundare) o vocație autentică pe care o bănuim substanțial îmbogățită de romanele sale viitoare. Marcel POP CORNIȘ Laurențiu Cerneț Mic dicționar de subiecte comice Ed. Facla, 1979 După atîtea dicționare literare, folclorice, etnologice și psihologice, dicționare gigant, lucrare ani în șir de colective strălucite de specialiști, de doctori, profesori, cercetători, doctor-docenți, universitari ajutați de studenți fruntași, editori intreprinzători sprijiniți de iubitori cunoscuți și necunoscuți de cultură și artă, după alte „Mici dicționare“ de popularizare, după atîtea controverse mai mult sau mai puțin sobre (ghici cine intră in dicționar și de ce ?), mai mult sau mai puțin științifice, iată o operă asupra căreia acordul poate fi unanim : Mic dicționar de subiecte comice de Laurențiu Cerneț. Autorul și-a propus și după părerea noastră a reușit, să ducă la bun sfîrșit dificila misiune pe care editura i-a încredințat-o , aceea de a alcătui primul dicționar de subiecte comice din literatura noastră de azi. Cine e la curent cu scrisul lui Laurențiu Cerneț știe că această operă îl preocupă pe autor încă din tinerețele sale. Autorul pleacă, în demersul său, de la premiza că există o „mare harababură in lumea subiectelor comice“ și fără indoială are dreptate dar parcă un dicționar poate face alta ordine nicit să nu mai existe subiect comic care să nu mai revendice loc ? Unul dintre substanțialele subcapitole consacrate motto-urilor oferă, cordial, cititorului produse de Ion Bâieșu. Ion Bănuță, Emil Brumaru și atîția alții.. Ne putem întreba însă , aceștia sînt toți ? Numai ei puteau — pot — oferi motto-uri cititorului atit de însetat de cuvinte mari ? Nu numai ei. Opera scriitorului se poate întinde la nesfirșit, cel mai intins dintre dicționarele enciclopedice fiind ridicol de restrîns pentru setea noastră de motto-uri. Cine mai știe pe unde se pot găsi motto-uri ? In Almanahul tinerilor scriitori din 1953 Ion Băieșu scria aceste îndemnuri memoriabile : „Fetițo, să întinde bine lanțul, / Uite, pe-aicea o să fie șanțul...“, pe care autorul le decupează cu un gest de solidaritate colegială , umorul băiușian trebuie împrospătat, In rest, din dicționar nu lipsesc subiectele comice nemurite de marii comici ai ecranului, ai revistelor literare, ai revistei Urzica și a celorlalte reviste. Soții pasâloage și funcționari înecați în birocrații, orășeni ipohondri și autori de matrapazlîcuri pe linie de cooperativa Higiena, toți furnizează (oferă cu generozitate) cîte un subiect comic. Celelalte cărți ale lui Laurențiu Cerneț — celelalte idei comice ale lui Laurențiu Cerneț — sînt adaptate noilor condițiuni — percepte — umoristice. Science-fiction-ul umoristic (parodistic) practicat altădată de Laurențiu Cerneț produce, pentru Dicționar..., un Weekend în anul 2000 și ceva din care se poate vedea că dialogurile timpului liber rămîn și peste un mileniu intre aceleași vocabule. Trecerea de la un stil la atul, de la un „tip de umor“ la altul se face cu mare repeziciune, uneori în interiorul aceluiași paragraf. Ca și in volumul precedent (Iubirea, Chiajna și eu) pagini excelent scrise sunt consacrate Cartierului Neolatin ,amenințat să intre in istoria literaturii române datorită eforturilor reunite a unor prozatori, poeți, critici literari, toți adoratori ai locului înaintaș al lor (Laurențiu Cerneț este primul care a descris pe larg teritoriul), autorul Dicționarului, nu uită nici in acest volum să imortalizeze trăsăturile tipice ale umanității trăitoare pe acel meleag. Remarcând disponibilitatea lui Laurențiu Cerneț pentru diverse registre, formule, genuri comice, constatăm că Dicționarul... reprezintă o șansă de afirmare a multilateralului său talent. Sperăm că numeroasele ediții revăzute și adăugite vor cuprinde texte din toți contemporanii noștri, din marii noștri contemporani, că nu vor uita nici celelalte cartiere ale orașului care vor trebui repartizate în mod echitabil, că se va ocupa, cu aceeași energie care îl caracterizează, și de alte probleme ale activității umoristice. Lăsînd gluma la o parte, constatăm că talentul lui Laurențiu Cerneț și-a descoperit o formulă de afirmare ce, luată în serios, va putea într-adevăr da măsura vocației sale de autor satiric, înainte de a fi un volum „definitiv“. Micul dicționar... constituie o formulă de lucru pentru viitor. Cornel UNGUREANU „Atunci m-am gîndit...“ MARGINALII Nu tristețea morții, ci animația vieții precumpănește, așadar, in corespondența orientală i animație comică cel mai adesea — comicul bufon al cămilelor care intră fără fasoane prin dughene și privesc prostite la ce se petrece, dar mai ales comicul grotesc „al vinzătorului de femei posomorit, al negustorului necinstit“ și al loviturilor de băț ce se distribuie pretutindeni cu o generozitate de necrezut. Foarte dotat pentru acest gen de comic, Flaubert pătrunde repede in atmosferă. El savurează dublu festinurile la care este poftit și unde sclavi îmbrăcați in mătăsuri aduc in vase scumpe feluri apucate cu mina de meseni și înfulecate cu sonorități diverse, unele de tot regretabile, după cum savurează și altercațiile de pe străzi.Scena bătăii ce o mănincă un negustor de curmale, povestită cu veselie feroce și lux de amănunte, e o pagină de antologie a comicului crud). Totuși, ii piere și lui risul asistind la ceremonia călcării trupurilor. Un călăreț pășește peste sute de oameni culcați la pămint, strinși unii in alții „ca heringii“ Călărețul nu trebuie să-i omoare, dar dacă unii mai sucombă înseamnă că au fost păcătoși. Nu-l înveselește nici alt spectacol : stringerea impozitului cu lovituri de bită, cu arestări și cu datornici ferecați. Nu-l înveselește nici atit vizitarea unei corăbii cu sclave, cumpărate ori furate și azidilite clare peste grămadă in fundul casei. II cutremură bunătatea calculată a negustorului : „in fiecare din aceste corăbii există totdeauna citeva negrese bătrâne care repetă la nesfirșit călătoria ca să le încurajeze pe noile venite și să facă astfel ca ele să nu se descurajeze prea tare, să nu se îmbolnăvească de tristețe“. Cinismul i se risipește cu totul la vederea unei micuțe sclave căzute pe mina grijulie a unor negustori străini ! „Ieri am văzut cum stăpinii ii făceau baie in mare. Bietul ei corpușor negru era acolo pe plajă, gol, cu picioarele in apă, in plin soare, cu capul dilionțat și cu un mare inel de argint in jurul gitului. Au săpunit-o cu nisip atit de brutal incit pielea si singera. Apoi au scufundat-o in apă și au scuturat-o ca pe un cățel. Atunci m-am gindit la tinerele persoane din Europa care ies la plimbare cu mamele lor, au profesori, cîntă la pian, citesc romane, cu picioarele vizite in papuci brodați“. Cine știe cită grijă are Flaubert să п-și trădeze punctul de vedere in scris, pe ce poetică fermă se întemeiază hotărirea lui de a râmine impasibil, măsoară și mai bine răbufnirea de compasiune și de revoltă, îngăduința pe care și-o dă pentru o clipă de a gindi ca omul de pe stradă — generos și naiv, învățăm mai bine, citind asemenea rinduri, să deosebim nepăsarea uscată a câtârui suflet mediocru de vocea neutrală a unui mare scriitor. Literatura lui Flaubert iși trage puterea din sacrificii. El își învinge natura scriind, iși interzice să se confeseze oricât de puțin și astfel, învingindu-și natura, el este ca un învingător care ar fi absorbit toată puterea unui mare învins. .. Oricit de aspră ar fi uneori lumea pestriță din Orient, Flaubert nu se scirbește de ea, căci acolo, intre nemișcarea seculară și evanescența clipei celei repezi, el se desparte in sfirșit de sine, uită de indoieli. Totul, aici, il depărtează de vechile preocupări. Chiar și dragostea se petrece altfel, misterios și parfumat, in încăperi luxoase și sordide laolaltă și, mai ales, fără vorbăria sentimentală a Louisei Colet. Cuprins de liniște și indiferență, Flaubert coboară in „adincimi potolite“ pină la marginea de renunțare a filosofiei lui „la ce bun ?“ Livius CIOCARUE LECTURI Damian Ureche Eminescu—poem De la acel poem LUI al Veronicâi Micle, care, dacă nu o disculpă, mai atenuează din acuze și infamii, și până la Trebuiau să poarte un nume de Marin Sorescu s-a scris o întreagă poezie despre poezia lui Eminescu. Și acesta este lucrul cel mai greu — deși nu punctul inițial poezia este apologie și elogiere pentru că dramaturgii ii pot face personaj și prozatorii erou. Intr-o primă fază (cazul Micle, Vlahuță etc.) omagierea se asociază cu imitația și epigonismul asumat (cînd scria Epigonii, Eminescu se trecea și pe sine în rindurile lor). Intr-o fază mai recentă (de exemplu Mihai Beniuc cu Poeților tineri), Eminescu devine un reper de diferențiere și de raportare, model absolut și ideal de neatins. Dacă critica biografică și proza au căutat să demitizeze personalitatea titanului (Călinescu, Lovinescu, Cezar Petrescu) poezia dimpotrivă a îngroșat și mai mult zona de mister din jurul scriitorului național. Era mai puțin de așteptat o carte de versuri numită Eminescu de Damian Ureche, poet definit până acum prin acoperirea unei zone eclectice a modernismului. Un volum compact, de 1300 de versuri, organizate în patru capitole (Ars poetica, Ars vivendi, Ars amandi, Ars doloris) precedate de o introducere și urmată de un fel de concluzie în ritmurile Scrisorilor (mai ales I-a și a V-a) rămîne un elogiu pentru întreaga breaslă scriitoricească. Toate datele despre Eminescu se estompează, se generalizează, pînă la nerecunoaștere și marele poet național devine Poetul (cu majusculă), Poezia însăși emblema spiritualității eterne, însă Eminescu e mai mult un model decît o referință (biografică, filozofică, lirică) și de aceea Damian Ureche nu și-ar fi putut numi cartea Eminesciada. Este demn de remarcat efortul autorului timișorean de a reformula sistemul ideatic și imagistic eminescian în termenii sensibilității contemporane O carte care se pune sub zodia lui Eminescu devine implicit un document despre condiția poetului și starea poeziei. Remarcabile sînt cîteva definiții : poetul „este copilul care numără nisip", iar poezia „setea de eternitate“, „geometrie a luminii", „sevele candorii“, efortul „de a măsura greutatea porumbelului in zbor“. Așa cum fantasticul este conținut real, natural și prezent, tot așa personaîalitatea legendară a lui Eminescu rămîne implicată în viața, istoria și peisajul patriei : „Cind un geniu vrea din seama d- pe nori să se-nfiripe, / Veacurile prosternate stau la glezna unei clipe. / Intr-un mugure virtejul de ecouri să răsară, / Abur de melancolie pe răbdarea milenară, / Sunet de cariatidă suie-n plinul din vertebre ! / Pe argila suferinda, aer zguduit de febre, / Clopotul desăvirșirii in muțenia-i să bată / sub cupola de cuvinte și la mii de ani, o dată, /graiul nostru care știe și tăceri să se consume / Doar cu litere aprinse la venirea ta pe lume“. Poemul, remarcabil ca unitate, rămîne și un exercițiu stilistic remarcabil și o performanță de versificație. Eminescu nu rămîne doar spiritul tutelar, dar Damian Ureche caută să se exprime pe sine prin ritmuri, sonorități și idei eminesciene. E aici o filozofie a omagiului în care epigonismul este exclus. Aureliu GOCI