Orizont, 1981 (Anul 32, nr. 1-52)
1981-01-08 / nr. 1
ORIZONT critic Ion Brad Muntele cat »ților Ed. Eminescu, 1980 Nu este exclus ca foarte curind, la o trecere in revistă a mutațiilor înregistrate în proza actuală, să se vorbească despre romanul lui Ion Brad ca despre un punct de referință in evoluția și diversificarea romanului românesc parabolic și mitic. Implicind, dintru bun inceput, o doză substanțială de ironie, demersul romanesc din Muntele codrilor tinde, pe parcurs, să fie altceva. Debutind in stilul literaturii „pitorești" a unui Hemingway, amintind și de literatura mitologică, arhetipală a sud-americanilor, sintem, încetul cu încetul, implicați intr-o profundă anchetă a Filozofului (naratorul, dar nu și autorul cărții) în căutarea propriului trecut, in mare măsură imaginar. El este reprezentat, in planul realității, de evenimente pur istorice legate de relațiie domnitorilor români cu Muntele Athos, iar un pion infratextual de nostalgica neputință a călugărilor români de la acest munte de a-și recăpăta „singele copilăriei". Pină la un anumit moment Filozoful este depozitarul vechii istorii, materializată in lung incursiuni de reconstituire a relațiilor din vechime dintre Taine române și Sfintul munte, pentru ca pe parcurs să devină cel ce se inițiază in tainele unei lumi mitologizate de indelungata izolare și asceză. Parabola implicată chiar în titlul cărții urmează o mișcare asemănătoare : ironică pină la un moment dat, ea devine patetică și tragică pe măsura dezvăluirii adevăratelor mecanisme de funcționare a lumii închise, legate mai degrabă de trecutul indepăratat decit de prezentul resimțit efectiv. „Desincronizarea" la nivel existențial este, astfel, sursa scindării personalități protagoniștilor : cei cinci călugări, fugiți in urmă cu cincizeci de ani de acasă, seduși de mirajul Muntelui Athos, trăiesc o viațe dublă. Pe de o parte ei sunt niște vajnici „stilpi ai ortodoxismului”, iar pe de alta par niște copaci dezrădăcinați. Figura lui Tifoen, călugărul-om de afaceri, sentimental, dar și cinic, vraci, înțelept, amestec de Înger și diavol, se impune încă de la prima lui intîlnire cu Filozoful (acesta la rindul său, un fals filozof - mai degrabă un scriitor) sub statuia lui Aristotel din Stcgiria. „Zguduirea catharisului aristotelic" își va lăsa amprenta pe întreaga expediție în jurul muntelui Athos. Dar, și aici intervine din nou ironia naratorului, totul se întîmplă ca într-un spectacol modern, de la care nu lipsesc obișnuiții turiști amatori de picanterii ecleziastice, gata să imortalizeze totul pe peliculele fine ale aparatelor lor sofisticate. „Vaporul lui Manolis", specializat in croaziere in jurul Muntelui Athos este astfel investit cu atributele unui Babilon plutitor, pe puntea căruia se întîmplă lucruri cu adevărat extraordinare, cum ar fi, bunăoară, învierea din morți a unei contese. In sfîrșit, debarcarea pe Sfintul munte corespunde probei inițiatice pe care trebuie să o treacă orice ucenic. De data aceasta insă canoanele sunt sfărîmate , inițierea nu este făcută de către cei presupuși a întruni calități de șamani, Tifoen, Lingurarul, Ceasornicarul ori Bibliotecarul. Cel care inițiează, posesorul calității de a reînvia trecutul este însuși Filozoful, mireanul : „In loc să-mi fure ei singele, cum îmi închipuisem, chirbuind de frică, la început, le furasem eu, pesemne, sufletele Le legănam în brațe pe toate, ca pe niște copii pierduți și regăsiți. Aveam ce duce înapoi, acasă ..Chiar deturnarea aceasta de sens nu este însă deplină. Lipsește de la oficierea inițierii Scriitorul, protagonistul absent, autorul a „ceva nemaiscris încă“. Imposibilitatea intîlnirii, dintre Filozof și Scriitor este, la urma urmelor, cauza schimbării direcției din care acționează fluxul misterios al adevărului și plăsmuirilor, al vedeniilor ce-i vor subjuga cu timpul pe „ispitiții de himere" ai schiturilor Sfîntului munte, acel „candelabru imens, cu mii de brațe încleștate de toartele cerului", dar care nu este altceva decit rezultatul trudei catîrilor. De fapt, blîndul și încăpățînatul animal este in carte un simbol ce se adaugă simbolismului muntelui : încă Apuleius insista asupra metamorfozării în cadir ca o probă necesară a inițierii, în vederea renunțării individului la satisfacțiile sale terestre pentru a se regăsi intr-o individualitate de o esență superioară. Sublimele pagini despre moartea caitîrului-stareț Veniamin sunt o rescriere a rebours a aceleiași ipostaze. Roman al fascinației întilnirii cu personalitatea umană ipostazele ei limită. Muntele cotîrilor este o patetică demonstratție a legăturilor subterane, trainice, dintre două culturi și două civilizații. Mircea MIHAIEȘ cronica literară Harta Zbieru Orfeon Ed. Junimea, 1980 O invocație ceremonioasă, insoțită de plastica supvă a unor gesturi adoratoare, descripție a avatarurilor picturale ale unui cadru specific liricii simboliste, un monolog sprijinit pe prodigii metaforice și vocabule rare, o experiență livrescă, pe care sentimentalismul și-a pus pecetea indelebilă, acestea ar fi cele ce conferă o identitate confortabilă, oricum — versurilor lui Horia Zilieru, cel puțin astfel au fost citite în destule rînduri poemele adunate in culegerile anterioare recent publicatului Orfeon. Și nu în mod abuziv, desigur, cu toate că și din alte volume (Orfeu plingînd-o pe Eurydice și Oglinda de ceață, între altele), nu mai puțin decit din cel la care vom referi in continuare, nu lipseau indicii care să avertizeze asupra riscurilor unei interpretări limitative, versuri care să lase posibilitatea unei mai complexe situări a poeziei străjuiau, adeseori, traseul lecturii. Comentată favorabil, presupusa cantonare a liricului intre granițele tematice și stilistice in mod tradițional concesionate poeților moldavi poate releva, pentru un ochi mai atent, un comod clișeu de lectură, citit fără idei prea concepute, versul lui Horia Zilieru dovedindu-se a fi un veritabil loc geometric pentru experiențele de tot felul, parcurse în istoria modernismului poetic autohton, de la Macedonski la Ion Barbu, rafinatele, migălos construitele edificii de cuvinte ale poeziei trădînd un fantezist de speță barocă, pe amatorul, în particular, de tablouri pline de culoare, de fastuoase înscenări și peisaje luxuriante Cu un plus de rafinament în edificarea subtextuală a discursului și o mai mare libertate in însurunarea fantezistă a poemelor, Orfeon înscrie, in șirul volumelor lui Horia Zilieru, o experiență care, dacă nu aduce o schimbare surprinzătoare în registrele poeziei, rămine un moment de referință prin efectele scoase din cultivarea, programatică, a unei formule insidios-ludice. Textele - mai puțin amplul poem care împrumută titlul volumului , poem în care remarcabile mi se par, o dată în plus, opulența metaforei, țesătura sublim-prețioasă a frazei, și doar in ordinea demonstrației speculația de idei, constructia mitico-simbolică — sunt arabescuri de un cromatism viu, peisaje lexicale susținute de un sentimentalism (senzualism) straniu, insinuant : „ca mirele minervei in foburg / strig : bu-hu-hu ! cavouri de idile / cu groapa mea la rînd și în amurg / aprind în craniu marile feștile / măturătoare cu saboți — magneți / indeasă-n gunoiera manuscrise ! să nu le calce clovnii-sorcoveți / trecînd cu boulapis în ochise / /sibila mea adusă din fanar ! cămila milă-n somnul de salvare / in raiul șarpelui mă trece iar / intr-un subsol de vechi dicționare / cu mătura în păru-nzăpezit / mi-aruncă pleavă coji de jurăminte / și între oh ! și ah ! pe scări ezit / a șaptea sihăstrie de cuvinte / / in rochia de-amor provincial ! în văzul lumii în scandal se lasă / și îmi traduce din «les fleurs du mal» / în contemplarea pură de mireasă" etc. (amorisissima). Inutil, poate, să mai insistăm , în astfel de versuri se recunoaște nu doar rafinamentul poeziei lui Ion Barbu, dar și regizarea scvant-ironică din falsele balade ale lui Dimov, spiritul ludic care animă o parte din textele lui Ion Gheorghe (cel din Zoosofia I), alexandrinismul lexical, cinismul și inserțiile funambulești - „urmuzismele" din poezia unor mai recent promovați in literatură. Dependent, formal, de poeții numiți — după cum, desigur, de o întreagă tradiție a poeziei românești - Horia Zilieru își are, în orice antologie a liricii contemporane, un loc binemeritat : inextricabila combinare de formule poetice pe care o realizează poemele sale dă nu o dată un sunet original, elegia fluidă ori clamoarea melancolică din cutare ștanțe erotice îl reprezintă, după cum și o serie de balade, de o savuroasă deșănțare imagistică. Cu regretul de a nu putea cita mai mult din lungile poeme ale ultimului volum, semnalăm cititorului cîteva reușite : provincialia, antonpannescă, femeia îndrăgostită de moarte, in timpul războiului din troia, addenda la un falst tratat de gramatică, elegie pentru vara lui 1980 sau addenda la «capra cu trei (d)iezi». Lucian ALEXIU lecturi George Arion COPIII LĂSAȚI SINGURI Ed. Scrisul Românesc, 1979 Volumul cuprinde două cicluri diferențiate tematic și prozodic. Cei dinții {Copiii cnsați singuri), conceput în vers liber, se referă la existența concretă ; celălalt {Fluturi in bibliotecă), fidel prozodiei tradiționale, are drept motiv lumea cărților . Ca și cum ar fi intr-un alt timp / Totu i scris in limbi necunoscute, / Lumea-ntreaga e un morman de cărți / Care se destramă pe tăcute. Compartimentele comunică, firește, stimulîndu-se reciproc în construirea unui spectacol inteligent, vag alegoric, uneori vag parodic (vezi tonurile bacoviene din Vino din nou, Amurg), spectacol față de care eroul manifestă o uimire rece, impresionantă ca expresie : Cerul strălucește fără nori / Și doar umbra unei păsări de pradă / Se zărește pe pămintul fierbinte / Lunecind spre pădurea din depărtare. / / Cum înot / în lacul ocrotit de sălcii / Doresc deodată / Să nu mai fac nici o mișcare / Să mă las tot mai afund / încet, cu ochii larg deschiși / în hăurile limpezi. Intuirea subită a unui strat existențial adinc, împreună cu starea afectivă ce-o secondează, reprezintă miezul a numeroase texte (poate cele mai izbutite) : Pasagerul clandestin, Pești în acvariu, Copiii lăsați singuri, Amurg etc. Pentru o clipă, cele trăite se depărtează violent, contemplatorul se dedublează și ambianța devine (cum ziceam) spectacol (Film). în edificiul imagistic al cărții, această stare de spirit, această reacție ocupă zona mediană. De-o parte și de alta, sunt hăurile limpezi, albastrele hăuri, hrubele albastre (ale cerului, ale mării), spre care individul aspiră necontenit. Consemnate fără emfază, cu o maximă discreție, evenimentele lirice ale volumului pornesc dintr-o sensibilitate cultivată, strunită de lecturi, precum și — pe de altă parte — din delicate reflecții livrești, împrospătate mereu de o sensibilitate originală. Pmen DORCESCU memento PREZENȚE La Universitatea din Padova, Facultatea de litere, Institutul de limbă și literatură română a organizat o manifestare literară dedicată Centenarului Sadoveanu. Inițiator și conferențiar: prof. dr. Ion Necță de la Universitatea timișoreană. L. B. APARIȚII LA EDITURA „FACLA” ф Romulus Fabian, „Răsucirea", ediția îngrijită de Lucian Alexiu, prefață de Sorin Titel, @ Viorel Horj, „O mie de lucruri", versuri, pentru tineret. ф Liviu Dobrea, „Craiul munților",I llie Măduța, „Voicu și craiul șerpilor", ф Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei, „Carte de iubire, carte de citire“. Nu îl bănuim pe Andrei Bantaș cochetînd cu retrospectivele, deși iatăl ajuns la virsta rotundă a jumătății de veac. Aceasta deoarece el a rămas pe mai departe un cercetător tenace și visător, inspirind colegilor de breaslă numeroase proiecte, științifice sau literare, la a căror realizeze se cuvine să-și spună primul cuvint. El îndreptățește diversitatea (și calitatea) preocupărilor de pină acum : lingvist lexicograf (cu dicționare apărute deja pe vremea cind subsemnatul abia bucuse o limba engleză), traducător, interpret, eseist. Andrei Bantaș este ceea ce se cheamă un scriitor prolific. Numai in domeniul lexicografiei este autorul, coautorul sau referentul a peste 30 de dicționare anglo-romăne, poliglote și de literatură. Animat de visul universalist al lui Eliade traducătorul Andrei Bantaș a căutat în limba română echivalențe sugestive pentru proza lui Thackeray. Butler, Bronte, Cronin, W Collins, Maugham, J. Priestley, A. Conan Doyle, Wells, Hawthorne, eseurile lui Shaw sau E. Burke teatrul lui Maugham, Wilde, Galsworthy, Sean O' Casey, Harold Pinter, Lortre, Peter Shaffer, Clifford Odets, ș.a. Adesea, din notele preliminare de lectură sau traducere, autorul a extras principiile generale ale unei teorii a traducerii, imbinind aspectul hermeneutic cu cel practic, după modelul profesorului și colaboratorului său, Leon Levițchi. In egală măsură Andrei Bantaș se numără printre acei (încă puțini) care și-au făcut o datorie din a traduce literatura română în limba engleză, din a demonstra că poezia română este traductibilă (chiar și in momentele ei de supremă individualitate sau ruptură cu convențiile stilistice ale unei epoci) și, ca atare, universală Căci, ctta vreme cu se menține actuala „ordine" lingvistică ce imparte (adesea după criterii bizare) limbile in „mici" și „mari", circulate și necirculate, criteriul Ireductibilității condiționează recunoașterea valorii universale a unei literaturi. Andrei Bantaș a tălmăcit până acum numeroase pagini de literatură română : romane de Ivasiuc, A. Buzura, D. Păcuraru, V. Andru, I. Grecea, Pop Simion, nuvele, schițe, tablete, fragmente din proza lui Caragiale, Călinescu Agâibiceanu, rabescu, Pătrașcanu, piese de teatru Balade Blaga, Camil Petrescu Sorescu sau Everac. Dar, înainte de toate, a oferit un florilegiu de poezie română clasică, modernă și contemporană într-o viziune mai sistematică decit in alte cazuri, neocolind nici așa-zișii poeți „dificili”, socotiți prin tradiție mai puțin traductibili (mai ales in limba engleză) , Eminescu (pentru ediția bilingvă din versurile lui Eminescu, traduse împreună cu Jean Levițchi, a primit premiul Uniunii scriitorilor pe anul 1978), Arghezi, Ion Barbu , din poezia mai nouă, Șt. Augustin Doinaș, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian A.E. Baconski, Tudor George, Ion Păunescu, Gheorghe, Ion Horea, Darie Novăceanu. Misiunea traducătorului a fost în multe din aceste cazuri dificilă , îndeosebi poezia melodică, clasicizantă sau poezia de atitudine orfică, meditativă (ce coboară la straturile inițiale ale poeziei, arhaice sau folclorice) este mai greu de transpus in limba engleză fără a crea cititorului din această țară impresia unei retorici poetice convenționale, vetuste. Căci poezia britanică, refuză in general încorsetările unei prozodii și dicții riguroase (de aceea se pot traduce, cu mai mult folos, în această limbă, bunăoară, poeziile lui Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu, trădind un anume spirit whitmanian, oriversul discursiv-ironic și imagistica conceptualizată a poeților din descendența lui Nichita Stănescu, pentru ne păstra doar in cadrul poeziei contemporane), în cazul tălmăcirilor din Eminescu, Leon Levițchi și Andrei Bantaș au reușit să evite două soluții riscante care au ispitit până acum mai cu seamă traducătorii străini : abstractizarea, conceptualizarea, modernizarea metaforei eminesciene și sacrificarea cadenței, eufoniei și prozodiei specifice prin rescrierea (parafrazarea) in limbaj „modern" și în vers liber a textului eminescian (așa cum face recent și Roy MacGregor-Hastie). Chiar dacă impresia finală (pentru cititorul englez) nu este neapărat aceea a întilnirii cu un poet contemporan sau modernist (în fond Eminescu este mai aproape un spirit de Blake, Keats, ori Yeats), merită să remarcăm efortul traducătorilor de a crea dn limba engleză un spațiu eminescian, un vocabular, un melos și o cadență recognoscibilă. Astăzi Andrei Bontaș ne propune cîteva proiecte ambițioase care nădăjduim să nu rămînă utopice : constituirea unui corpus sistematic de poezie română în limba engleză, elaborarea unui dicționar enciclopedic român-englez, precum și a unui amplu dicționar al traducătorului de limbă engleză, unic in felul său, care să conțină toate elementele necesare (lexicale, etimologice, stilistice, enciclopedice, gramaticale, ș.a.) pentru a înlesni opera de transpunere dintr-o limbă intr-alta in această epocă numită deja „veacul traducerilor prin excelență". O epocă care se cuvine să-și cinstească traducătorii și nu doar in momentele jubiliare. ". MARCEL POP-CORNIȘ нт [UNK]A ANDREI BANTAȘ