Orizont, 1981 (Anul 32, nr. 1-52)

1981-01-08 / nr. 1

ORIZONT critic Ion B­rad Muntele cat »ților Ed. Eminescu, 1980 Nu este exclus ca foarte curind, la o trecere in revistă a mutațiilor înregistrate în proza actuală, să se vorbească despre romanul lui Ion Brad ca despre un punct de referință in evolu­ția și diversificarea romanului românesc parabolic și mitic. Im­­plicind, dintru bun inceput, o doză substanțială de ironie, demer­sul romanesc din Muntele codrilor tinde, pe parcurs, să fie alt­ceva. Debutind in stilul literaturii „pitorești" a unui Hemingway, amintind și de literatura mitologică, arhetipală a sud-america­­nilor, sintem­, încetul cu încetul, implicați intr-o profundă anchetă a Filozofului (naratorul, dar nu și autorul cărții) în căutarea propriului trecut, in mare măsură imaginar. El este reprezentat, in planul realității, de evenimente pur istorice legate de relații­e domnitorilor români cu Muntele Athos, iar un pion infratextual de nostalgica neputință a călugărilor români de la acest munte de a-și recăpăta „singele copilăriei". Pină la un anumit moment Filozoful este depozitarul vechii istorii, materializată in lung i­n­­cursiuni de reconstituire a relațiilor din vechime dintre Taine ro­mâne și Sfintul munte, pentru ca pe parcurs să devină cel ce se inițiază in tainele unei lumi mitologizate de indelungata izolare și asceză. Parabola implicată chiar în titlul cărții urmează o mișcare asemănătoare : ironică pină la un moment dat, ea devine pa­­tetică și tragică pe măsura dezvăluirii adevăratelor mecanisme de funcționare a lumii închise, legate mai degrabă de trecutul indepăratat decit de prezentul resimțit efectiv. „Desincronizarea" la nivel existențial este, astfel, sursa scindării personalități pro­tagoniștilor : cei cinci călugări, fugiți in urmă cu cincizeci de ani de acasă, seduși de mirajul Muntelui Athos, trăiesc o viațe dublă. Pe de o parte ei sunt niște vajnici „stilpi ai ortodoxismu­lui”, iar pe de alta par niște copaci dezrădăcinați. Figura lui Ti­­foen, călugărul-om de afaceri, sentimental, dar și cinic, vraci, în­țelept, amestec de Înger și diavol, se impune încă de la prima lui intîlnire cu Filozoful (acesta la rindul său, un fals filozof - mai degrabă un scriitor) sub statuia lui Aristotel din Stcgiria. „Zguduirea catharisului aristotelic" își va lăsa amprenta pe în­treaga expediție în jurul muntelui Athos. Dar, și aici intervine din nou ironia naratorului, totul se întîmplă ca într-un spectacol mo­dern, de la care nu lipsesc obișnuiții turiști amatori de picanterii ecleziastice, gata să imortalizeze totul pe peliculele fine ale a­­paratelor lor sofisticate. „Vaporul lui Manolis", specializat in croaziere in jurul Muntelui Athos este astfel investit cu atributele unui Babilon plutitor, pe puntea căruia se întîmplă lucruri cu a­­devărat extraordinare, cum ar fi, bunăoară, învierea din morți a unei contese. In sfîrșit, debarcarea pe Sfintul munte corespunde probei ini­­țiatice pe care trebuie să o treacă orice ucenic. De data aceasta insă canoanele sunt sfărîmate , inițierea nu este făcută de către cei presupuși a întruni calități de șamani, Tifoen, Lingurarul, Cea­sornicarul ori Bibliotecarul. Cel care inițiează, posesorul calității de a reînvia trecutul este însuși Filozoful, mireanul : „In loc să-mi fure ei singele, cum îmi închipuisem, chirbuind de frică, la înce­put, le furasem eu, pesemne, sufletele Le legănam în brațe pe toate, ca pe niște copii pierduți și regăsiți. Aveam ce duce îna­poi, acasă ..Chiar deturnarea aceasta de sens nu este însă deplină. Lipsește de la oficierea inițierii Scriitorul, protagonistul absent, autorul a „ceva nemaiscris încă“. Imposibilitatea intîl­­nirii, dintre Filozof și Scriitor este, la urma urmelor, cauza schim­bării direcției din care acționează fluxul misterios al adevăru­lui și plăsmuirilor, al vedeniilor ce-i vor subjuga cu timpul pe „ispitiții de himere" ai schiturilor Sfîntului munte, acel „cande­­labru imens, cu mii de brațe încleștate de toartele cerului", dar care nu este altceva decit rezultatul trudei catîrilor. De fapt, blîndul și încăpățînatul animal este in carte un simbol ce se a­­daugă simbolismului muntelui : încă Apuleius insista asupra me­tamorfozării în cadir ca o probă necesară a inițierii, în vederea renunțării individului la satisfacțiile sale terestre pentru a se re­găsi intr-o individualitate de o esență superioară. Sublimele pa­gini despre moartea caitîrului-stareț Veniamin sunt o rescriere a rebours a aceleiași ipostaze. Roman al fascinației întilnirii cu personalitatea umană ipostazele ei limită. Muntele cotîrilor este o patetică demonstra­t­­ție a legăturilor subterane, trainice, dintre două culturi și două civilizații. Mircea MIHAIEȘ cronica literară Harta Zbieru Orfeon Ed. Junimea, 1980 O invocație ceremonioasă, insoțită de plastica supvă a unor gesturi adoratoare, descripție a avatarurilor picturale ale unui cadru specific liricii simboliste, un monolog sprijinit pe prodigii metaforice și vocabule rare, o experiență livrescă, pe care sen­timentalismul și-a pus pecetea indelebilă, acestea ar fi cele ce conferă o identitate­­ confortabilă, oricum — versurilor lui Horia Zilieru, cel puțin astfel au fost citite în destule rînduri poemele adunate in culegerile anterioare recent publicatului Orfeon. Și nu în mod abuziv, desigur, cu toate că și din alte volume (Orfeu plingînd-o pe Eurydice și Oglinda de ceață, între altele), nu mai puțin decit din cel la care vom referi in continuare, nu lipseau indicii care să avertizeze asupra riscurilor unei interpretări limi­tative, versuri care să lase posibilitatea unei mai complexe si­tuări a poeziei străjuiau, adeseori, traseul lecturii. Comentată favorabil, presupusa cantonare a liricului intre granițele tema­­tice și stilistice in mod tradițional concesionate poeților moldavi poate releva, pentru un ochi mai atent, un comod clișeu de lec­tură, citit fără idei prea concepute, versul lui Horia Zilieru dove­­dindu-se a fi un veritabil loc geometric pentru experiențele de tot felul, parcurse în istoria modernismului poetic autohton, de la Macedonski la Ion Barbu­­, rafinatele, migălos construitele edificii de cuvinte ale poeziei trădînd un fantezist de speță ba­rocă, pe amatorul, în particular, de tablouri pline de culoare, de fastuoase înscenări și peisaje luxuriante Cu un plus de rafinament în edificarea subtextuală a dis­cursului și o mai mare libertate in însurunarea fantezistă a poe­melor, Orfeon înscrie, in șirul volumelor lui Horia Zilieru, o expe­riență care, dacă nu aduce o schimbare surprinzătoare în re­gistrele poeziei, rămine un moment de referință prin efectele scoase din cultivarea, programatică, a unei formule insidios-lu­­dice. Textele - mai puțin amplul poem care împrumută titlul vo­lumului , poem în care remarcabile mi se par, o dată în plus, opulența metaforei, țesătura sublim-prețioasă a frazei, și doar in ordinea demonstrației speculația de idei, constructia mitico-sim­­bolică — sunt arabescuri de un cromatism viu, peisaje lexicale susținute de un sentimentalism (senzualism) straniu, insinuant : „ca mirele minervei in foburg / strig : bu-hu-hu ! cavouri de idi­le / cu groapa mea la rînd și în amurg / aprind în craniu marile feștile / măturătoare cu saboți — magneți / indeasă-n gunoiera manuscrise ! să nu le calce clovnii-sorcoveți / trecînd cu boul­­apis în ochise / /sibila mea adusă din fanar ! cămila milă-n somnul de salvare / in raiul șarpelui mă trece iar / intr-un sub­sol de vechi dicționare / cu mătura în păru-nzăpezit / mi-aruncă pleavă coji de jurăminte / și între oh ! și ah ! pe scări ezit / a șaptea sihăstrie de cuvinte / / in rochia de-amor provincial ! în văzul lumii în scandal se lasă / și îmi traduce din «les fleurs du mal» / în contemplarea pură de mireasă" etc. (amorisissima). Inutil, poate, să mai insistăm , în astfel de versuri se recu­noaște nu doar rafinamentul poeziei lui Ion Barbu, dar și regi­zarea scvant-ironică din falsele balade ale lui Dimov, spiritul lu­­dic care animă o parte din textele lui Ion Gheorghe (cel din Zoosofia I), alexandrinismul lexical, cinismul și inserțiile funam­bulești - „urmuzismele" din poezia unor mai recent promovați in literatură. Dependent, formal, de poeții numiți — după cum, desigur, de o întreagă tradiție a poeziei românești - Horia Zilieru își are, în orice antologie a liricii contemporane, un loc binemeritat : inextricabila combinare de formule poetice pe care o realizează poemele sale dă nu o dată un sunet original, elegia fluidă ori clamoarea melancolică din cutare ștanțe erotice îl reprezintă, după cum și o serie de balade, de o savuroasă deșănțare ima­gistică. Cu regretul de a nu putea cita mai mult din lungile poe­me ale ultimului volum, semnalăm cititorului cîteva reușite : pro­­vincialia, antonpannescă, femeia îndrăgostită de moarte, in tim­pul războiului din troia, addenda la un falst tratat de gramatică, elegie pentru vara lui 1980 sau addenda la «capra cu trei (d)­iezi». Lucian ALEXIU lecturi George Arion COPIII LĂSAȚI SINGURI Ed. Scrisul Românesc, 1979 Volumul cuprinde două cicluri diferen­țiate tematic și prozodic. Cei dinții {Copiii cnsați singuri), conceput în vers liber, se referă la existența concretă ; celălalt {Flu­turi in bibliotecă), fidel prozodiei tradițio­nale, are drept motiv lumea cărților . Ca și cum ar fi intr-un alt timp / Totu­ i scris in limbi necunoscute, / Lumea-ntreaga e­ un morman de cărți / Care se destramă pe tăcute. Compartimentele comunică, firește, sti­­mulîndu-se reciproc în construirea unui spectacol inteligent, vag alegoric, uneori vag parodic (vezi tonurile bacoviene din Vino din nou, Amurg), spectacol față de care eroul manifestă o uimire rece, im­presionantă ca expresie : Cerul strălucește fără nori / Și doar umbra unei păsări de pradă / Se zărește pe pămintul fierbinte / Lunecind spre pădurea din depărtare. / / Cum înot / în lacul ocrotit de sălcii / Do­resc deodată / Să nu mai fac nici o miș­care / Să mă las tot mai afund / încet, cu ochii larg deschiși / în hăurile limpezi. Intuirea subită a unui strat existențial adinc, împreună cu starea afectivă ce-o secondează, reprezintă miezul a numeroa­se texte (poate cele mai izbutite) : Pasa­gerul clandestin, Pești în acvariu, Copiii lăsați singuri, Amurg etc. Pentru o clipă, cele trăite se depărtează violent, contem­platorul se dedublează și ambianța devi­ne (cum ziceam) spectacol (Film). în edificiul imagistic al cărții, această stare de spirit, această reacție ocupă zo­na mediană. De-o parte și de alta, sunt hăurile limpezi, albastrele hăuri, hrubele albastre (ale cerului, ale mării), spre care individul aspiră necontenit. Consemnate fără emfază, cu o maximă discreție, evenimentele lirice ale volumului pornesc dintr-o sensibilitate cultivată, stru­nită de lecturi, precum și — pe de altă parte — din delicate reflecții livrești, îm­prospătate mereu de o sensibilitate ori­ginală. P­men DORCESCU memento PREZENȚE La Universitatea din Padova, Faculta­tea de litere, Institutul de limbă și litera­tură română a organizat o manifestare li­terară dedicată Centenarului Sadoveanu. Inițiator și conferențiar: prof. dr. Ion Nec­­ță de la Universitatea timișoreană. L. B. APARIȚII LA EDITURA „FACLA” ф Romulus Fabian, „Răsucirea", e­­diția îngrijită de Lucian Alexiu, prefa­ță de Sorin Titel, @ Viorel Horj, „O mie de lucruri", versuri, pentru tineret. ф Liviu Dobrea, „Craiul munților",­­I llie Măduța, „Voicu și craiul șerpilor", ф Nichita Stănescu și Gheorghe To­­mozei, „Carte de iubire, carte de citire“. Nu îl bănuim pe Andrei Bantaș coche­­tînd cu retrospectivele, deși iată­l ajuns la virsta rotundă a jumătății de veac. A­­ceasta deoarece el a rămas pe mai de­parte un cercetător tenace și visător, ins­­pirind colegilor de breaslă numeroase pro­iecte, științifice sau literare, la a căror realizeze se cuvine să-și spună primul cu­­vint. El îndreptățește diversitatea (și calita­­tea) preocupărilor de pină acum : ling­vist lexicograf (cu dicționare apărute deja pe vremea cind subsemnatul abia bucu­­­se o limba engleză), traducător, interpret, eseist. Andrei Bantaș este ceea ce se cheamă un scriitor prolific. Numai in do­meniul lexicografiei este autorul, coauto­rul sau referentul a peste 30 de dicționare anglo-romăne, poliglote și de literatură. A­nimat de visul universalist al lui Eliade traducătorul Andrei Bantaș a căutat în lim­ba română echivalențe sugestive pen­tru proza lui Thackeray. Butler, Bronte, Cronin, W Collins, Maugham, J.­­ Priest­ley, A. Conan Doyle, Wells, Hawthorne, e­­seurile lui Shaw sau E. Burke teatrul lui Maugham, Wilde, Galsworthy, Sean O' Casey, Harold Pinter, Lortre, Peter Shaffer, Clifford Odets, ș.a. Adesea, din notele pre­liminare de lectură sau traducere, autorul a extras principiile generale ale unei teorii a traducerii, imbinind aspectul her­meneutic cu cel practic, după modelul profesorului și colaboratorului său, Leon Levițchi. In egală măsură Andrei Bantaș se nu­mără printre acei (încă puțini) care și-au făcut o datorie din a traduce literatura română în limba engleză, din a demonstra că poezia română este traductibilă (chiar și in momentele ei de supremă individua­litate sau ruptură cu convențiile stilistice ale unei epoci) și, ca atare, universală Căci, ct­ta vreme cu­ se menține actuala „ordine" lingvistică ce imparte (adesea după criterii bizare) limbile in „mici" și „mari", circulate și necirculate, criteriul Ireductibilității condiționează recunoaște­rea valorii universale a unei literaturi. An­drei Bantaș a tălmăcit până acum nume­roase pagini de literatură română : ro­mane de Ivasiuc, A. Buzura, D. Păcuraru­­, V. Andru, I. Grecea, Pop Simion, nuve­le, schițe, tablete, fragmente din proza lui Caragiale, Călinescu Agâibiceanu, rabescu, Pătrașcanu, piese de teatru Bala­­de Blaga, Camil Petrescu Sorescu sau Eve­­rac. Dar, înainte de toate, a oferit un flo­rilegiu de poezie română clasică, moder­nă și contemporană într-o viziune mai sis­tematică decit in alte cazuri, neocolind nici așa-zișii poeți „dificili”, socotiți prin tradiție mai puțin traductibili (mai ales in limba engleză) , Eminescu (pentru ediția bilingvă din versurile lui Eminescu, tra­duse împreună cu Jean Levițchi, a pri­mit premiul Uniunii scriitorilor pe anul 1978), Arghezi, Ion Barbu , din poezia mai nouă, Șt. Augustin­ Doinaș, Nichita Stă­nescu, Ana Blandiana, Adrian A.E. Baconski, Tudor George, Ion Păunescu, Gheor­ghe, Ion Horea, Darie Novăceanu. Misiunea traducătorului a fost în multe din aceste cazuri dificilă , îndeosebi poe­zia melodică, clasicizantă sau poezia de atitudine orfică, meditativă (ce coboară la straturile inițiale ale poeziei, arhaice sau folclorice) este mai greu de transpus in limba engleză fără a crea cititorului din această țară impresia unei retorici poetice convenționale, vetuste. Căci poezia brita­nică, refuză in general încorsetările unei prozodii și dicții riguroase (de aceea se pot traduce, cu mai mult folos, în aceas­tă limbă, bunăoară, poeziile lui Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu, trădind un anume spirit whit­­manian, ori­versul discursiv-ironic și ima­gistica conceptualizată a poeților din des­cendența lui Nichita Stănescu, pentru ne păstra doar in cadrul poeziei contem­­­porane), în cazul tălmăcirilor din Emines­cu, Leon Levițchi și Andrei Bantaș au reu­șit să evite două soluții riscante care­ au ispitit până acum mai cu seamă traducă­torii străini : abstractizarea, conceptuali­zarea, modernizarea metaforei eminescie­ne și sacrificarea cadenței, eufoniei și prozodiei specifice prin rescrierea (pa­rafrazarea) in limbaj „modern" și în vers liber a textului eminescian (așa cum face recent și Roy Mac­Gregor-Hastie). Chiar dacă impresia finală (pentru cititorul en­glez) nu este neapărat aceea a întilnirii cu un poet contemporan sau modernist (în fond Eminescu este mai aproape un spirit de Blake, Keats, ori Yeats), merită să re­marcăm efortul traducătorilor de a crea d­n limba engleză un spațiu eminescian, un vocabular, un melos și o cadență recog­­noscibilă. Astăzi Andrei Bontaș ne propune cîteva proiecte ambițioase care nădăjduim să nu rămînă utopice : constituirea unui corpus sistematic de poezie română în limba en­gleză, elaborarea unui dicționar enciclo­pedic român-englez, precum și a unui am­plu dicționar al traducătorului de limbă engleză, unic in felul său, care să conțină toate elementele necesare (lexicale, eti­mologice, stilistice, enciclopedice, grama­ticale, ș.a.) pentru a înlesni opera de transpunere dintr-o limbă intr-alta in a­­ceastă epocă numită deja „veacul tradu­cerilor prin excelență". O epocă care se cuvine să-și cinstească traducătorii și nu doar in momentele jubiliare. ". MARCEL POP-CORNIȘ нт [UNK]A ANDREI BANTAȘ

Next