Orizont, 1982 (Anul 33, nr. 1-52)

1982-01-08 / nr. 1

Proletari din toate țările, unîțî-v8 ! Săptămînal politic-social și literar-artistic editat de Uniunea Scriitorilor din R.S.R. și Comitetul județean de cultură și educație socialistă Timiș NR. 1 (723) 8 IANUARIE 1982 • SERIE NOUĂ • ANUL XXXII­ • 8 pag. 1 leu Cu­ echilibru lăuntric trebuie să existe la acest popor și cită statornică recunoștin­ță, dacă a putut el, de-a lungul istoriei sale zbuciumate, în orice loc și in orice timp, să-și revendice și să-și păstreze oamenii de seamă, eroii, să-i cin­stească și să le consacre în inima lui gră­dini de flori și unanimă gratitudine. Intr-un secol ca al nostru, atît de grăbit și de plin de uitare, intre cataclismele lui, acest răgaz senin și ocrotitor de a-ți cinsti oamenii de seamă ai pămintului, înainte­­mergătorii, este de mirare la un popor și dă dovada unei filosofii de viață, a unei ințelepciuni ce vine de departe, din neguri ale istoriei omenirii și ale firii înseși. Căci ce e mai omenesc, pe acest pămint al oamenilor, decît a-l cinsti pe omul însuși, între cei aleși? Și ce e mai înălțător decît să izvodești, din țesătura gîndirii și sim­țirii tale ca popor, un cuvint, un gest, un semn pentru cel ales, spre a înfrunta eter­nitatea clipei și timpul necruțător? Mulți uită că o patrie nu poate trăi ori­cum pe o planetă. Dar mai ales nu poate trăi decît în demnitate. Și demnitatea i-o conferă cei care o reprezintă și ajută la înălțarea ei. La impunerea ei în ochii lumii. Țară fără o istorie modernă, dar mai a­­les fără o economie modernă, România a ieșit pe mapamond în aceste cîteva dece­nii de socialism românesc drept creatoare indubitabilă industrială de primă mină, cel puțin în cîteva domenii, exportînd produse înainte nevisate, tehnologie, știință, idei. Toate acestea n-au fost de la început. Dar toate acestea „vedem" că acum sînt. Da­torită unui mare efort al acestui popor. Datorită conducerii sale de către un stat și partid ce au avut sentimentul viziunii și al sacrificiului. Toate acestea azi există pentru că au avut la fundamentul lor jertfă, statornică, ca în legenda templului­­ de la Argeș, au avut marea putere de sa­crificiu a insuși conducătorului României moderne, a tovarășului Nicolae Ceaușescu, care a deschis larg frontul creator al știin­ței, culturii naționale, impunind o direcție calitativ nouă a tuturor acestora in existen­ța contemporană a țării. In toți acești ani de muncă creatoare in­tensă, de dăruire, de sacrificiu, de demni­tate națională, a stat alături de conducă­torul statului și partidului nostru și tova­rășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu. Deprinsă, incă din tinerețea sa revoluționară, cu tenacitatea sacrificiu­lui în muncă, in creație, statornica tovară­șă de viață a președintelui României și-a făcut din munca politică, dar și științifică, din activitatea laborioasă de cercetare, dar și din descoperirile tehnicii inginerești, un crez al vieții sale, un sens nobil al e­­xistenței de zi cu zi. Dovedind o activitate creatoare nestă­vilită și mobilă, impusă deplin în cerceta­rea științifică, obținînd rezultate remarca­bile, concretizate în publicații de specia­litate, brevete și instalații industriale, to­varășa Elena Ceaușescu și-a înălțat pro­priul său renume în universul științei și al industriei, devenind membru de onoare sau titular a numeroase și strălucite foruri uni­versitare și academice, ultimul, recent, fiind și acela de membru titular al Academiei Europene de Științe, Arte și litere, membru de onoare al Academiei, precum și pose­soare a insignei de aur a aceleiași Aca­demii. Intr-un moment cînd, în lume, pacea de­vine una din problemele cheie ale existen­ței planetei și a existenței umane înseși, România, prin președintele ei, a înălțat un glas ferm și înflăcărat spre unirea intr-un for comun de pace al popoarelor și a con­stituit Comitetul național român „Oamenii de știință și pacea", în fruntea căruia a fost aleasă tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu. Pornind, într-o activitate socială, politi­că, umană, îngemănată cu aceea a con­ducătorului statului nostru, încă din anii grei ai ilegalității, impunîndu-și o perso­nalitate complexă, dăruită unui crez de o viață, reușind, printr-o muncă tenace și elocventă să confere științei româ­nești valoroase contribuții, tovarășa Elena Ceaușescu reprezintă, pentru patria româ­nă, pe omul exemplar care, închinîndu-și viața unui ideal generos, a știut întotdeau­na să reprezinte în fața poporului, alături de președintele țării, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu onoare și delicatețe, cu spi­rit dinamic și crezămint, sensul și iubirea de mamă, de soție, de om al țârii, al bi­nelui public, dar și sensul de om creator. Ea, care în toate marile momente sau eve­nimente ale țării, a fost prezentă cu min­tea, acțiunea și inima, alături de poporul său, ea și-a insoțit întotdeauna existența, ca și drumurile, ca și cuvintele, de un gest de iubire de om, de semeni, de un gest de marinimoasă înțelegere față de jertfa omului muncitor și față de copiii țării, a­­ceste flori firave ale pămintului care, pen­tru ființa înaripată a dinsei, ca și pentru acest popor, reprezintă viitorul și lumina patriei de mîine. Radu VOINEA Sensul de a ип al țării GABRIELA BRANESCU: „Flori" Cîmpia Brăilei reprezintă pentru Fănuș Neagu locul cel mai frumos de pe pămint, centrul lumii, lampa lui de vise, de zbor. Intr-un sat cuibărit in pelinul acestei cîm­­pii a auzit primele cuvinte ale limbii ro­mâne, acolo a învățat să asculte Dunărea, să îndrăgească galopul cailor, vinul și o­­chii femeilor, serile descîntate cu povești, întors, la data intîlnirii noastre, de aco­lo, din Arcadia, din Dumbrava minunată a copilăriei, m-am gindit că cel mai firesc început pentru această convorbire ar fi o întrebare despre Brăila, despre satul pă­rintesc.­­ Așadar, Fănuș Neagu, ce e nou în sa­tul natal, în gîndurile, in vorba oamenilor de pe acolo?­­ In satul meu e toamnă. Și pentru că Arghezi spune că niciodată toamna nu fu mai frumoasă, și nu numai de aceea, mi s-a părut că toamna aceasta le întrece în frumusețe pe cele trecute. Am fost cu o echipă de cineaști, în frunte cu regizorul Gheorghe Vitanidis, și le-am arătat veșni­ca legănare a pămintului dintre bălți și mai ales cîmpia intrată în nostalgia toam­nei și mi-au mărturisit că de multă vreme n-au înțeles cum de pot să stea așa de departe de ceea ce se cheamă această cîmpie a pelinului, scăldată de murmurul și de melodia ce-o cîntă vîntul pe ape și mai ales scăldată de pîclele acestea al­băstrii și parcă venite din lumi de demult, din pridvoare arhaice,­ cîmpia care acum e atît de grea de rod și mai ales plecată sub dulcea povară a strugurilor, pentru că aproape ca niciodată viile sînt nemai­pomenit de frumoase. Toți acești prieteni ai mei din cinematografie au rămas vi­­sînd la locurile pe care eu le-am îndrăgit dintotdeauna iar eu am rămas încă odată frînt de iubire, de o nespusă tristețe că nu pot sta mereu acolo unde m-am născut, ca s-ascult, mai ales toamna, cîntecul pe care-l spune pelinul, atît de frumos și­ atît­a 410 de argintiu cum nu-l spune nicăieri. - Ați reușit sa-i faceți și pe ei hoți de cai, hoți de povești, de frumusețea acelui colț de pămint? — Hoți de cai nu i-am făcut, pentru că noi cu toții am avut grijă să distrugem caii și­ acum să-i plingem, dar ca artiști­ și ei sînt hoți de povești și mai ales mari ascul­tători de povești. Lumea din care mă trag, convorbim­ o lume de altminteri colțoasă, dîrză, e prea puțin dispusă să-și deschidă sufle­tul la prima vedere. Lumea aceasta e in­tr-adevăr bîntuită de povești și mai ales de a lunecare in vis care seamănă cu a­­sfințiturile cîmpiei. — Și poate cu fintînile Bărăganului...­­ Le-am arătat drumul fîntînilor cu cum­pănă, care ține din miazănoaptea Bără­ganului, de la mine din Cîmpia Brăilei, pînă aproape de Urziceni. Am numărat împreună peste 150 de fîntîni cu cumpă­nă, toate cu apă vie, toate umblate, toa­te l egănîndu-și cumpenele nostalgic și aș­­teptînd parcă o nouă întîlnire cu oamenii.­­ Poate că ar fi cazul ca aceste fîntîni să fie protejate, să fie declarate monu­mente ale naturii românești.­­ Ele întotdeauna au fost niște monu­mente, au fost ochii din adine ai pămin­tului și ceea ce mă bucură este că niciu­­na nu e lăsată uitării, în paragină, sau niciuna nu e pîngărită de drumeți. Oa­menii se ocrotesc nu numai pentru izvoa­rele proaspete dar și pentru faptul că în­cep în epoca noastră să devină rarități. Eu aș vedea în orașul București, care a­­parține cîmpiei, plinătății Bărăganului, să se înalțe o fîntînă cu cumpănă, ca un sim­bol al dăinuirii noastre totdeauna aici cu apă proaspătă și vie. — Mai ales că cel mai mare sculptor al nostru și unul dintre cei mari ai lumii cînd i s-a propus să facă un monument dedicat lui Spiru Haret, Constantin Brâncuși s-a o­­ferit să facă o fîntînă. — Simbolizînd dăruirea, luminarea min­ții... Edilii vremii au rămas consternați n-au putut înțelege simbolul acestui mo­nument cu rădăcini atît de autohtone. De altfel ca și Coloana recunoștinței fără sfîrșit.­­ Cind spunem Fănuș Neagu și Brăila ne aducem aminte de Panait Istrati. — Căruia, în sfîrșit, i s-a ridicat o sta­tuie la Brăila, al cărui nume a fost dat unui liceu, dar care nu are nici o stradă a lui în orașul pe care l-a făcut cunoscut in lume. De altminteri, lucrul se întîmpla cu mulți scriitori și artiști plecați din Brăila.­­ Apropierea de Panait Istrati mi se pa­re firească. Amîndoi v-ați ridicat in grădi­na limbii române de la Brăila, de pe țăr­mul povestirii. Amindoi aveți ceea ce s-ar putea numi cultul limbii, darul povestirii și în cazul dumneavoastră, harul metafo­rei. Prin urmare, mi se pare firesc să vă rog să vorbiți despre autorul lui Codin și al Ciulinilor Bărăganului. — Despre Panait Istrati scriu și vorbesc totdeauna cu teamă. Pentru că despre zei, mai ales cînd sînt tutelari, despre zeii ca­­­sei, gîndești minunat dar te apropii cu­ vorba de ei pe ocolite. Istrati, alături de Sadoveanu și de Voiculescu pe de altă parte și de Rebreanu, se numără printre idolii mei de-o viață și dacă ar fi să tră­iesc trei vieți, idolii mei pentru trei vieți. Sînt mari artiști ai acestui neam, iar în ceea ce-l privește pe Istrati sînt convins că el a împins mult departe zările Brăilei lăsîndu-ne nouă mai multă libertate și mai mult suflu. Istrati este unul din povestitorii de primă mărime ai lumii și de la el am deprins spiritul de libertate, spiritul de în­drăzneală, curajul de­ a cinsti în fiecare clipă limba română și de a cinsti în fie­care clipă ceea ce e mai frumos în om. — Povestirea, povestea au un trecut fa­bulos. Au existat insă și voci care au cla­mat desuetudinea povestirii. Se pare că nu au deloc dreptate. — Nu știu dacă au dreptate, dar eu mă simt ca o poveste și pe toți oamenii îi văd ca niște povești care se spun în clipe­le lor de tab­lă. Dealtminteri, povestea este un lucru mult mai gingaș decît ne închi­puim noi zilnic și în gîndirea măruntă. O­­mul, de la primii pași, începe să fie robul poveștilor. Copilăria toată e o poveste, întrevedere realizată de Constantin VIȘAN (Continuare in pag. 4) Cu FĂNUȘ NEAGU

Next