Orizont, 1989 (Anul 40, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)

1989-09-15 / nr. 37

ORIZONT D. Popovici între eminescologi Nu-i inutil să amintim o frază pe care Tudor Vianu o scria, in 1957, despre profesorul clujean : „Prin lucrările pe care le-a lăsat în urma sa, D. Popovici rămîne una dintre cele mai mari personalități ale istoriei noastre literare“. Ajunse la volumul al șaselea. Studiile... readuc în actualitate un autor de prea multe ori ignorat, minimalizat, uitat. Doar mărturiile foștilor studenți — mulți cărturari importanți azi — vorbesc despre direcția pe care istoricul literar a creat-o în cultura română. Volumul al șaselea al Studiilor literare. „Eminescu în critica și istoria lite­rară română“, cuprinzînd cursul ținut la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, 1946/1947, delimitează trei trăsături ale istoriografului : seriozitatea, erudiția și intransigența. Dacă prin seriozitate înțelegem devotamentul față de știința literaturii și prin intransigență vigoarea cu care profesorul apăra istoria literară de invazia incompetenților, a superficialității amatorilor, înce­pem să ne apropiem de imaginea unei cercetări care a iritat pe mulți și va irita, fără îndoială, prin verdictele ei neobișnuit de severe. Dar asprimea ver­dictelor se bazează pe o viziune coerentă asupra operei eminesciene ; ea nu pornește de la capriciile unui savant, ci chiar de la condiția de savant a lui D. Popovici. Autoritatea lui e indiscutabilă, dreptul la negație, sacru. Un prim capitol, privind critica estetică, este consacrat momentului maiorescian, precum și întîmpinărilor unor N. Petrașcu, G. Bogdan-Duică, M. Dragomirescu și Tudor Vianu. Cuvinte bune are D. Popovici pentru G. Bogdan-Duică și pentru M. Dragomirescu, dacă e să-i luăm în seamă doar pe cei priviți cu mare sus­piciune de contemporanii lor. Așezat cu elogii în această secțiune, Tudor Vianu este cenzurat în mai multe rânduri : i se reproșează, pe drept cuvînt, absența paginilor de jurnalistică eminesciană din Arta prozatorilor români, pe urmă confuzia dintre Axel de Oxenstierna și Gabriel Thurenson de Oxen­­stierna, a cărui lucrare se află, de fapt, la baza Glossei. Pentru tema visului la romantici, D. Popovici indică Sufletul romantic și visul de Albert Béguin „iar pentru adîncirea aspectelor demonice ale literaturii romantice se poate consulta cu folos lucrarea lui Max Rudwin ..Pricepem imediat că în ma­terie de literatură comparată era greu de ținut piept, in deceniul al cincilea, profesorului clujean. Un capitol este consacrat criticii semănătoriste unde, pe bună dreptate, sînt la joc de onoare Chendi și, mai ales, Iorga. Istoricul literar privește semănătorismul cu deferență și schițează chiar o încercare de reabi­litare a lui : „cecitatea literară de care mișcarea semănătoristă a fost acuzată e, în largă măsură, o legendă“. Partea a treia a cercetării e consacrată „criticii impresioniste“ : E. Lovinescu, primul critic al acestui capitol, e privit cu ne­­cruțare ; excelenta editoare care este Ioana Em. Petrescu are grijă să citeze un șir de cărți dedicate mentorului sburătorist in așa fel ca nimeni să nu rămînă în pagubă. „Cu G. Călinescu, continuă D. Popovici, critica impresio­nistă capătă pe cel mai strălucit reprezentant al său în cultura română". Subliniind talentul literar ieșit din comun al marelui critic, D. Popovici are suficiente rezerve atît față de Viața lui Mihai Eminescu, cit și față de o seamă de pagini din opera lui Mihai Eminescu. Dar observăm că și profe­sorul clujean se încurcă la analiza celebrului vers din Memento mori, cel cu basmele cărora le cresc copite. Critica formei și a configurației începe cu Ibrăileanu și continuă cu D. Caracostea, cel mai iubit de D. Popovici dintre eminescologii primei jumătăți a secolului XX. „într-adevăr, față de critica cu clopoței, cu interviuri însoțite de fotografii, cu saloane și ceasuri patronate olimpic de barbișonul maestrului, Densusianu și cercul său (din care se va ridica D. Caracostea, n.n.) aduc o notă discordantă, anacronică...“. Cuvîntul meditat îndelung și sinceritatea în exprimarea opiniei sînt „de natură să creeze spații vide in jur“. Omul de știință D. Popovici, observăm, nu agreează lumea literară. Apărînd inițiativele profesorului său — demne de toată stima — privește îngrijorat către spectacolul vieții literare. Are dreptate ? Azi, cînd lucrările lui D. Caracostea au fost reeditate, trebuie să scriem că atenția cu care D. Popovici a urmat indicațiile profesorului a fost de bun augur. D. Popovici se mai ocupă de detractorii lui Eminescu. Paginile despre popa Grama, Aron Densusianu ș.c.l. sînt citite cu atenție și rezumate cu fidelitate. Detractorii trebuie ascultați și ei, căci unele dintre incriminările lor, citite „normal", pot fi utile comparatistului : erau și dînșii, în felul lor, erudiți. Cornel UNGUREANU • • D. Popovici — STUDII LITERARE VI. Eminescu în critica și istoria literară română, Ediție îngrijită, note și bibliografie de Ioana Em­. Petrescu,­­ Ed. Dacia, 1989. cronica literară Cu cerneală fierbinte într-un interviu din 1966, Geo Dumitrescu declara : „Cu privire la pro­iecte, planuri, în imediat și în perspectivă, e foarte puțin și foarte mult de spus. In sensul că proiecte și planuri propriu-zise nu există, ci doar niște in­tenții foarte vagi și incerte. Mai probabil e că nu voi mai scrie, ori nu voi mai publica nimic“. Poetul s-a ținut de cuvînt. Exceptând lucrările incluse în antologia din Biblioteca pentru toți (poezii datînd din anii ’39—’41) și cîteva ocazionale de la începutul deceniului al șaptelea, imaginea sa nu a suferit metamorfozări substanțiale. Nici noua redistribuire a creației sale (in seria „Poeți români contemporani“) nu aduce, din acest punct de vedere, vreo sur­priză. Noutatea ar fi, totuși, de ordin exegetic. Una din afirmațiile lui Eugen Simion (care publică, drept prefață, o variantă a capitolului din Scriitori ro­mâni de azi, I), relativă la „spiritul muntenesc“ al creației lui Geo Dumi­trescu, a primit replica promptă a lui Nicolae Manolescu. Pentru acesta, au­torul Jurnalului de campanie ar fi „un pătimaș, un «fanatic» din speța cărora se aleg marii dogmatici, un sarcastic necruțător (nicidecum un ironic deta­șat), chiar dacă stăpînit, un polemist“. E greu de dat un verdict. Am spune doar că aceste etichete „în exclusivitate“ sînt, pur și simplu, complementare. Spiritul „muntenesc“, în definiția lui Eugen Simion, nu exclude „agresivitatea” și nici „polemismul“ invocate de către Nicolae Manolescu. Sînt, acestea, no­tații colaterale la apariția unei noi antologii Geo Dumitrescu. Dar faptul că în jurul poeziei sale se poate încă discuta cu o asemenea aprindere spune ceva despre valoarea ei. Ediția de față aduce, totuși, o noutate: îngrijitorii ei au avut buna inspi­rație de a alcătui o selecție din intervențiile publicistice ale poetului. Vom descoperi (în fragmentele de interviuri, în confesiunile, în luările de poziție la o Conferință a scriitorilor) o imagine care nu-l trădează deloc pe iconoclastul sentimental Geo Dumitrescu. Portretul prin ricoșeu, „en miettes“, constituie, la rîndul său, o bună introducere în arta poetică a scriitorului. A scriitorului angajat. Așezate în pagină tematic, ele conferă dramatism și un aer de recon­fortantă gravitate (nu fără o doză de umor) considerațiilor „ocazionale“ ale autorului. Frapează, înainte de orice, capacitatea lui Geo Dumitrescu de a găsi formulări memorabile unor situații și probleme acaparante pentru creator — dar nu numai pentru el. Obsesiile lui Geo Dumitrescu nu sînt strict circum­scrise domeniului creației. Meditația sa, plină de vigoare civică și de patos intelectual, se plasează mereu de partea rațiunii înrădăcinate în bunul simț : „Și astăzi omul simplu păstrează același respect admirativ și aceeași dragoste pentru creator, artist, cărturar. Numai mitocanul, țoapa, mîrlanul, corcitura dintre mahalaua satului și mahalaua orașului, abjed­ă, răpănoasă la suflet, neisprăvită, numai «ciocoiul», «boierul» și «burghezul» nou — despre care se vorbea recent cu îndreptățire în forurile înalte ale țării — numai aceștia nu mai au respect și prețuire pentru creatorii de bunuri spirituale. Dar ei nu mai au respect și prețuire nici pentru om, în general, nici pentru țară, pen­tru tradițiile și destinul ei, pentru străvechile legi morale și datini, pentru avu­ția ei, ci numai pentru propriul buzunar și pîntec, pentru­­ propria lor căpă­tuială și propriul lor huzur. Ei gîndesc, acest tovarăș Gușă și acest tovarăș Ceafă, în TAPS-ul minții lor viclene și mercantile, și o spun adesea cu glas tare, acolo, în mica lor împărăție unde «taie și spînzură», că «ce mare scofală mai e și poezia și pictura asta ?», că ehe !, dacă ar avea ei mai mult timp liber (adică răstimpul dintre o «pleașcă» și alta...) și dacă ar sta să pună mina pe un condei sau chiar pe un penel, «v-aș arăta eu ce înseamnă poezie și pictură ca lumea !»“. Cu astfel de „cerneală fierbinte" sînt scrise multe dintre aceste profesiuni de credință. Convins de bunătatea funciară a omului, scriitorul nu se poate împiedica să-i vadă perfectibilele imperfecțiuni. în­ nu­mele acestei credințe a fost, de fapt, scrisă întreaga sa poezie. Oricum i-am spune („muntenesc“, „miticist“, „ironic“, „polemic“, „sarcastic“), acest spirit este al poeziei adevărate de totdeauna. E un spirit de superioară toleranță, de blîndă înțelepciune. Parti-pris-urile poetului sînt doar fațete ale raportării necontenite la omenesc — adică la inefabilul sentiment care știe să răscum­pere violența printr-un zîmbet melancolic. In această artă a echilibristicii — între prea uman și prea abstract — Geo Dumitrescu „funambulează“ cu o grație și o virtuozitate remarcabile. Mircea MIHAIEȘ­ I Geo Dumitrescu. AȘ PUTEA SA ARAT CUM CREȘTE IARBA, Prefață de Eugen Simion. Ed. Eminescu, 1989. Anton Dumitriu este privit la noi ca un Ianus Bifrons, cu două feluri de a se înfățișa , mai întîi, seriosul om de știință cu masca strălucindă a căută­torului de adevăr și principii și în al doilea rînd purtînd-o pe aceea blîndă și mirată a eseistului. Se identifică însă, de fiecare dată, cu marile idei ale umanității. Descoperim astfel aspec­te esențiale comune operei științifice și eseurilor — termenul este înțeles în sens etimologic, de „încercare“ a unei probleme, fără pretenția de a ajunge la limitele rezolvării ei. Și în ce pri­vește elocvența sa observăm același scenariu al clarificării, aceeași organi­zare a demersului. In concepția lui Anton Dumitriu, adevărurile științei nu sînt dogmatice, iar scopul său nu este acela de a ne da cunoștințe defi­nitive, ci mai mult de a ne îndruma spre a găsi limitele ignoranței și a do­­bîndi prin aceasta „mica noastră pu­tere“ Anton Dumitriu acordă toleran­țe­ și înțelegerii oricăror limite un sta­tut important în conduita intelectuală. O face și pe aceasta cu metodă, însă fără ostentație, așa cum apare și sce­nariu „căutărilor“. Iată, în partea des­pre hazard, din volumul Eseuri, trep­tele incursiunii sale : 1. întrebare asu­pra definirii problemei ; 2. urmărirea felului cum o concep oamenii de știin­ță ; 3. definiții posibile conținutul și interpretarea lor ; 4. definiția pozitivă ; 5 concluzie și ilustrări ; 6. „Să conchi­dem“, concluzia finală. Trecem acum la eseul despre Don Quijote. De data aceasta, la primul punct se situează mirarea,­ nu întrebarea. Suntem­ în lu­mea intîlnirilor admirabile, iar „admi­rabil“, „mirare” vin de la verbul lati­nesc „mirări“ — „a privi fix“, „a con­templa“, „a se mira“, „a admira“. Me­nirea este însă aceeași, de a privi în­trebător, fix, de a circumscrie proble­ma. Deci : 1. exprimarea admirației pentru erou și problematica existenția­lă presupusă ; 2. urmărirea motivului în cultura universală ; 3. întrebare asu­pra unei premise care determină în­treaga interpretare ; 4. interpretarea răspunsului ; 5. mesajul uman trans­mis ; 6. dialogul cu eroul. Anton Du­mitriu este, de asemenea, în măsură să adapteze subiectului cele mai diverse mijloace de investigare, urmîndu-­le apoi cu toată răbdarea sistematică, și citez în acest sens : „Pentru a încerca să aflăm ce este aletheia in concepția vechilor greci am străbătut un drum destul de lung, trebuind să restabilim o serie de concepte și metode speci­fice mentalității lor : concepția lor des­pre condiția umană ; teoria ciclurilor umane ; mythosul ca metodă și idee ; etymologia specifică lor numită ortho­­tes ton onomathon ; scopul filosofiei ; ideea de logos etc. Am socotit, astfel, că adevărul fiind, în fond, un ideal, importanța cercetării istorico-herme­­neutice are și o altă față : sensul pro­fund pe care-l avea aletheia în lumea grecească ar putea constitui un îndemn la aprofundarea propriilor noastre idealuri". Reținem acest îndemn, pen­tru că, întîlnindu-ne cu alții, ne întîl­­nim și cu noi înșine prin acea pecete a comunicării profunde care particula­rizează omenescul. Am ajuns acum la a doua idee pe care doresc s-o enunț­e rîvna lui Anton Dumitriu de revelare a umanității, a stării autentice a omu­lui. El pune chiar adevărurile științei sub semnul îndoielii din nevoia depli­nei lor înțelegeri, din dorința aducerii lor la măsura umană. Privește întot­deauna latura pozitivă a lucrurilor, nu-și pune întrebarea ce este hazardul, ci ce este știința. Este o opinie du bon sens aceea după care nu ar trebui să fie admis dogmatismul în știință. „Ade­vărurile științei sînt dogmatice numai pentru cine le privește din afara știin­ței“, spune autorul Istoriei logicii. Urmînd itinerariul din Cartea întîl­­nirilor admirabile, este și mai evidentă tentația de revelare a „stării umane“ în diferite lumini. El devine „om în serviciul oamenilor, într-un fel de „Pa­­radis-Terestru sui­ generis“. Corect se așezase Socrate in existență, păstrînd echilibrul dintre măreția și neputința omenească. A fost cel mai liber dintre oameni, cunoscînd propriile limite și pe ale altora. Cu el se așează omul în centrul lumii, gîndindu-se pe sine în­suși. Cu Descartes a început „îndoiala nesfîrșită“ în care Anton Dumitriu gă­sește „metoda de a conduce rațiunea pe calea justă“. Omul cartesian este al îndoielilor, al nemulțumirilor, căutător neobosit al unei scientia mirabilis. Cu el se instaurează îndoiala universală ca factor sufletesc dominant, iar omul se stabilește în centrul lumii de data asta ca măsură a întregii realități, după ce dobîndise conștiința existenței sale în enunțul „gîndesc deci exist". Ulysse nu putuse fi uruit din starea umană nici de zeița care-i promisese nemurirea în schimb pe­ o sărutare, nici de sirene. El împlinește cercul destinului său și se întoarce acasă cu sinele nerisipit, în deplină comuniune cu ai săi și lucrurile sale. Prin puterea cîntecului reușise Orfeu să se armoni­zeze cu vibrația interioară a lucrurilor reale, să intre într-o stare de conștiin­ță celestă. Această succintă urmărire a unor „întâlniri admirabile“ relevă preocupa­rea lui Anton Dumitriu de a privi per­sonajele reprezentative ale culturii u­­mane în ceea ce au ele comun, între ele și cu noi, ca ideal și bună așezare în limitele condiției umane. Este, pro­babil, idealul omului de știință risipit în neliniști și îndoieli — revenirea la cele patru elemente primordiale care au constituit lumea intelectuală a lui Orfeu : a fi, a ști, a stăpîni, a spune, făcînd să iasă la lumină adevărul, aletheia. Traian ȘTEF VALORI ALE LITERATURII DE AZI ÎNTÎLNIRE ADMIRABILĂ

Next