Orizont, 1996 (Anul 8, nr. 1-12)

1996-01-24 / nr. 1

Canalul 3 Autenticitate și melancolie Val Popa este, pentru mine, unul dintre personajele enigmatice ale Timișoarei de după 1989. Absolvent strălucit al Dreptului bucureștean, l- am întrezărit prin mediile cultural­­literare timișorene ale anilor'80. Prima impresie a fost aceea de tânăr avocat interbelic, rafinat în eleganță vestimentației, cu o voce puternică ce modula, ceremonios și imprevizibil, artificii retorice parcă din alte vremi. Respira o siguranță maximă, poate și pentru că avea un fel tranșant de a judeca lucrurile. Scria poezie, îi citisem câteva și cam atât. Ne-am reîntâlnit în 1993, era cadru universitar, prosper om de afaceri,­a­­vocat cu clientelă serioasă, autor al mai multor lucrări de specialitate și nu numai. Conferențiar, iar recent, p­rofesor. Rector al "Universității anatului”. Atâtea lucrări în preajma cărora adjectivul de poet pare a sta destul de stingher. Mă și gândeam, anul trecut, dacă Val Popa mai are "naivitatea" poeziei. Ei bine, micul volum apărut in colecția Editurii Helicon dovedește că o mai are, drept pentru care am scris la începutul acestor rânduri că îl socotesc un personaj enigmatic. Ce este, deci, cu volumul de poezii ce poartă titlul Stingerea păsări roz? Mai întâi, cred că titlul e neinspirat și că nu dă seama decât de o parte a textelor de acolo, partea pe care aș numi-o a unui fals jurnal liric, nostalgic. Partea de rezistență a culegerii o reprezintă acele texte ce respiră un ton elegiac de bună factură, o disperare mocnită, o împăcare senină cu o amenințare greu decelabilă: moartea, boala, singurătatea? E acolo un ton de împăcare ce aduce aminte, ce evocă o anume clasicitate: "Despre bătrânețe/ Cine are curajul să spună o vorbă adevărată/ Cu care să poți închina/ Sau să poți să-ți acoperi părțile vinovate ale sufletului?­" (p. 32). Val Popa știe bine să scoată efecte din această "răcire" continuă a disperării pe care o derulează într-un ritm aparte, de relațti, un ritm rupt, însă, cu precizie, atunci când trebuie: "Spun apăsat că e bine, că e minunat/ Pe această creangă fragedă a planetei,/Unde se bat din dunga vânturi crepusculare,/ Seacă ne e inima/.../ Și umbrele zeilor mei naufragiază o dată cu miner (p. 29). Așadar, o solaritate ce își trădează febrilitatea și spaimele fără gestică de prisos, așadar, o poeticitate implozivă in care economia tropilor și austeritatea expresiei dau tensiune versului și emoției profunde. Ca în aceasta adamică Meditație: "Și dacă gândul meu bun/ Și gândul tău bun/ Coboară de pe muntele străduinței/ La timp potrivit,/ Ce rău ne mai poate ajunge/ In patria veșnică a naturii?" (p. 50). O altă categorie de texte ce ilustrează, la rându-le, o viziune poetică sunt un soi de "tablouri”. Tehnica lor este cea a descripției neutre în care detaliul se umple de sens așa cum se întâmplă și în acest tablou ce, în final, aduce aminte la Chirico sau Dali: "Un fir de rază de soare se prelinge printre nori/ Cade ca o năframă peste mâinile triste/Și atunci copiii întrerup cântecul lor de școală/ Și sunt mai atenți la mușchiul inimii/ / Limba -amiezii e tainică, istovită/ Uliul se învârte în cercuri tot mai strânse/Și lângă templul lui Jupiter/ Diogene dresează un porumbel înspăimântat/" (p.99). Val Popa are de urmat acest mod de a concepe și scrie poezia pentru că, înainte de toată, textele sale aduc în lirica de aici o autenticitate atât de prețioasă și rară. Marcel TOLCEA ORIZONT O comemorare: Ion Maxim Orfeu sau bucuria cunoașterii . Există o interesantă metodă de a progresa întru cunoaștere și anume regresia spre origini, pe care o practică filosofia. Cel puțin cea din Europa - care este și cea fundamentală - s-a mândrit de la începuturile sale cu redescoperirea și reinterpretarea predecesorilor, a lui Platon și Aristotel, apoi a epicureanis­­mului, stoicismului, scepticismului. Pentru a termina în ultimul veac cu studierea și valorizarea - prin Heidegger și prin mulți alții - a presocraticilor. Despre presocratici publică în România în 1967 o carte intelectualul timișorean Ion Maxim, de la a cărui moarte se împlinesc 15 ani. Ea se intitulează "Orfeu - bucuria cunoașterii". E firesc ca 0 urbe să-și aprecieze și să-și sărbător­ească valorile intelectuale cât timp sunt în viață, iar apoi să-și amintească de ele cu pioșenie. Din câte știu, cartea lui Ion Maxim este singura contribuție serioasă a unui filosof român la această temă,, cel puțin până în anii din urmă. Motiv pentru care l­ucrarea cred că ar merita să fie reeditată. Cine l-a cunoscut mai îndeaproape pe Ion Maxim știe că în această lucrare el a reluat și prelucrat ideile de bază din teza sa de doctorat în filosofie pe care o susținuse, în acea vreme (suntem în jurul anilor 70), la Cluj, cu fostul său profesor D.D. Roșea. Dar­ tot cine cunoaște cele două texte știe și diferența dintre ele. Teza de doctorat era, așa cum cerea și cutuma, sobră și centrată strict pe idei. Autorul voia să demonstreze că, în cele din urmă, gândul filosofic nu se manifestă doar în filosofia explicit considerată ca atare, ci și în mituri, perne, pezii, drame, științe etc. Această idee persistă în cartea publicată, expusă cu un deosebit simț al argumentării retorice care nu se lasă însă ușor depistat, aducând în discuție teme care sunt apoi reluate amplificat, cu variații (ca într-o simfonie), conducând cititorul spre o anumită tensiune interioară - ca într-o tragedie antică - și lăsându-l după ultima filă plin de întrebări fecunde. Faptul se datorează și talentului său de scriitor, Ion Maxim publicând mai multe romane despre care vor aminti, poate - cu această ocazie - cei avizați. Ion Maxim era ardelean de origine, dintr-o familie de preoți greco-catolici, religie de care a rămas atașat până când, spre sfârșitul vieții, a trecut la catolicism. A început să studieze filoso­fia la Cluj și a fost atașat api celebrului cerc de la Sibiu. Modest, dar inflexibil moral, Ion Maxim avea apetența dialogului intelectual. A avut șansa să și­­o realizeze în cadrul unei ciudate instituții­­ neoficiale desigur - și anume cercul de discuții interdisciplinare inițiat de prof. E. Pamfil la Clinica Psihiatrică. E. Pamfil era și el clujean, ajuns - după șederi semnificative la Paris și București - profesor la Timișoara.Era vremea pe care toți cei cu părul astăzi alb o numim cea a unei anumite "deschideri" , deci anii '60.... Prof. E. Pamfil revenit la Timișoara după o înscenare de proces politic la Cluj și o ședere (disciplinară) la Șiret. Inițial, "cercul de discuții interdisciplinare" se Continuare în pag. 15 Mircea LĂZĂRESCU Noi apariții la editura "Amarcord" [_ivius Occdrlie ABADDON JEAN LEVI U d VIAȚA ÎN PARANTEZĂ ANNICK DE SOUZENEUE SIMBOLISMUL CORPULUI UMAN &N 1 cvqcN zwecseK M mm mm mt Ш a» ■« тяттттттв» «ж ! sa* «к «tas ma am «« as» a» «sa tm «s» «srs a» яи* *ю Ш s* И * Ш M Я« «rt (S* W » MI« Ш S**: ï® Ш 'HÜjßSäStt mi я*ш ~ »MMWMMwm umitm «**No<<*:*» mmm mm ш mm «s**** ^ ^ ^ ^ ^ FUNCȚIONARII DIVINI POLITICA DESPOTISM și misticA iN CHINA ANTICÀ EOnUEA AMARCORD EDITURA AMARCORD Cronica măruntă Epidemiile, iarna • Sărbătorile Rebreanu organizate la Bistrița au adus (pe aripile personajelor intens mediatizate) câteva propoziții memora­bile • Rebreanu este, scrie și spune protagonistul Sărbătorilor, unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX* Domniei Sale Tașcu i se pare că e, dacă nu ar fi cel mai mare, al doilea tot ar fi • Rebreanu ar fi mai mare decât Joyce sau Proust, decât Hesse sau Thomas Man • Sau, mă rog, de cine se va mai nimeri prin preajmă, de la Marquez la Llosa • Pe ultimul l-am văzut purtat pe brațe de tot soiul de admiratori și de admiratoare, care mai de care mai dornice să-și atingă sfântul preferat • Ca toate să fie bune și frumoase, nenumăratele admiratoare aciulte în preajma frumosului i-au povestit despre Ali Baba și comorile Orientului • Dacă tot n-a ajuns în Bosnia sau în India sau în Liban, gazdele au vrut să-i ofere la București tot ce ar fi putut el vedea prin țările în care n-a ajuns . Ca orice gentleman, Llosa și-a crezut admiratoarele șeherezade și a evocat în El Pais, ca un Mikluho Mad­ai la papuași, neasemuitele sale aventuri . Să sperăm că va scrie și un roman despre masacre, pogromuri, tupamaroși • Marele scriitor peruan va putea lansa, de pe peronul său bucureștean, neasemuitele rachete ale imaginației sale de excepție • Nu am subliniat îndestul participarea, la viața culturală a prezentului, a Jurnalului literar • în nr. 33-36, un memorabil articol al Mitropolitului Nicolae Corneanu se intitulează Domnule Blaga, iartă-ne! • Sunt trecute în revistă campaniile teologilor împotriva lui Blaga# Fără îndoială, demonstrează eruditul teolog, mulți dintre preopinenții lui Blaga au fost în eroare • Mulți dintre apărătorii ortodoxiei nu treceau cu învățătura dincolo de genunchiul broaștei • Dar parcă nu se întâmplă mereu așa?Nu­­și are fiecare mare scriitor iarna patimilor? • Pofta de a polemiza se ia, pe frig, precum gripa • Atenție la strănutat, iubiți colegi, se anunță o necruțătoare epidemie de gripă! Anemone POPESCU Viața Asociației Scriitorilor din Timișoara • Apariția celui de-al nouălea volum semnat de Livius Ciocârlie, Viața în paranteză ( la editura "Amar­cord") a prilejuit un moment cu adevărat sărbătoresc, într-o sală devenită neîncăpătoare, numeroșii scriitori, oameni de presă, cadre didactice, studenți au omagiat, prin prezența și intervențiile lor, nu doar editarea unei excepționale cărți, ci și o întreagă biografie literară, așezată sub semnul exemplarității morale și estetice. Au luat cuvântul Cornel Ungureanu, G. I. Tohăneanu, Ion Nicolae Anghel, Ilie Gyurcsik, Adriana Babeți. • Dicasterial, ultimul volum de proză al lui Viorel Marineasa, apărut la editură "Marineasa" a fost lansat vineri, 18 ianuarie în sala de cenaclu a Asociației scriitorilor și revistei "Orizont". Numărul impresionant de participanți a făcut încă o dată proba interesului și aprecierii de care se bucură autorul, dar a mai dovedit și că viața literară timișoreană își regăsește periodicitatea și intensitatea. Au vorbit despre Viorel Marineasa și proza sa Cornel Ungureanu, Șerban Foarță, Vasile Popovici, Mircea Mihăieș. • în cadrul Cenaclului revistei "Orizont"­și al Uniunii Scriitorilor-Filiala Timișoara, desfășurat în 23 decembrie 1995, a citit poezie Nicolae Popa. Autor - până acum - a două cărți de poezie ("Puțin acrișoară, sprânceana" și "Auzind, s-a făcut întuneric", ambele publicate la editura "Marineasa"), N.P. a demonstrat (și) prin textele propuse discuțiilor, că este unul dintre poeții cu o puternică vocație literară, cu un areal proaspăt prin care se identifică ușor în peisajul poeziei timișorene; în finalul întâlnirii, s-a ciocnit un pahar de șampanie în amintirea anului literar ’95 și pentru gloria anului 1996. jj PAGINA 2

Next