Patria, februarie 1938 (Anul 3, nr. 467-490)

1938-02-01 / nr. 467

A CAFENEAUA Ploşnița din Sărindar scoate capu cu „Semnalul”, cel mai „românesc" ziar. Editura: tot Cahalul. ANUL AL Ill-lea No- 467 AL. V. CASIMIR, Director-Proprietar Redacţia şi Administraţia Str. Const. Miile, 14 Telefon 5.08.18 2 LEI 8 PROÎNI 2 LEI Tipografia Str. Lipscani No. 5 Telefon 4.28.86 Patria­rLa toate națiunile și în toate limbile, cel mai dulce și sfânt cupăm­“ Ieftenirea traiului Eftenirea traiului se cântă pe diverse arii de câte ori un partid râvneşte puterea şi de câte ori un guvern se instalează. Proble­ma este veche deşi rămâne veş­nic nouă. Fiindcă exceptând o a­­numită categorie de cetăţeni în care intră desigur şi guvernanţii, nimeni nu poate fi indiferent la tendinţa de scădere a costului a­­limentelor sau ca să întrebuin­ţăm termenul consacrat la scă­derea preţurilor „articolelor de primă necesitate”. De aceea pu­blicul se frământă, se agită, şi neîncetat speră. Dar cu cât tre­ce timpul cu atât speranţele sunt înşelate. Lucrurile stau pe loc cum au fost şi ieri şi alaltăeri şi întotdeauna. Cine-i de vină? In primul rând netăgăduit sunt vinovate guvernele. Fiindcă lor le stă în mână rezolvarea. In al doilea rând tot guvernele, fiind­că făgăduesc ceea ce nu pot da Noi ştim că nu printr'un sim­plu decret semnat de unul sau mai mulţi miniştri, se pot schim­ba legile economiei eterne şi u­­niversale. Greşala constă în faptul că oamenii noştri de stat, în loc să facă economie politică, fac nu­mai politică, şi cred că precum în acest domeniu totul este în­găduit şi schimbător peste noap­te, la fel se petrec lucrurile şi în jocul de forţe ale cererii şi ofer­tei, de care încă nici unul dintre marii financiari n’a isbutit să se dispenseze. Dacă aceasta este realitatea ce se impune fără voia noastră, dece guvernanţii înainte de a trâmbiţa „iefteniea traiului" nu studiază problema, spre a vedea dacă se poate sau nu ajunge la rezultat. Am auzit despre reducerea preţului cărnii, zahărului, petro­lului, lemnelor. Nu ştim însă un­de să descoperim pe fericitul muritor care să fi dat peste o a­­semenea Arcadie. Viaţa economică nu este de sine stătătoare. Structura ei este aceea a unei reţele ale cărei fire se împletesc şi se leagă într-o strânsă încatenare. Nu-ţi este permis să tai o sin­gură înlănţuire fără a nu primej­dui întreaga ţesătură. Nu poţi iefteni la poruncă, nu poţi da un ucaz fără a ţine sea­mă de comandamentele conjunc­turii momentului economic. Dar poţi lua măsuri în cadrul normelor generale. Din guvern face parte şi un cărturar cu autoritate în mate­rie. Este rândul său, să inspire, să deslege enigma, să elaboreze un întreg plan conducător spre o u­­şurare a costului vieţii, dar nu printr-o scădere brutală a preţu­rilor, nu prin sărăcirea cumpă­rătorului, ci prin valorizarea muncii, şi prin puterea intrinse­că a monetei, prin puterea ei de cumpărare. Ban preţuit în stat de oameni avuţi. In această direcţie suntem datori să acţionăm pentru o te­meinică şi sănătoasă gospodărie a țării. A. KIRILOVICI SĂPTĂMÂNĂ Timpul trece, o nouă săp­­tămnă se încheie. D. Maniu şi-a putut pe­trece Dumineca, liniştit în­­casa părintească la Rădă­­cini. Una, două, zece contes­taţii toate semnate de d. Maniu, au fost­­examinate de Comisia Centrală Electo­rală. Au fost respinse, dar una a fost admisă, partidul Na­­iţo­al-Ţărănesc va avea numărul de ordine trei şi semnul trei puncte. Nu pentru aceasta a luptat, căci şi cinci puncte şi trei puncte tot puncte sunt, ci pentru triumful legii, pen­tru legalitate. Şi a învins le­gea, implicit d.­ Maniu. Dacă aşi face parte din comisia electorală, n’aşi re­­solva nici o cerere, până ce d. Maniu nu şi-ar face re­feratul. — Liberalii în schimb, s’au ocupat de gospodărie. Ne mai putând face ordi­ne în ţară, dau sfaturi gu­vernului, şi fac cureţenie în propria lor casă. Capii de listă, n’au putut încă fi indicaţi, pentru toa­te judeţele, d.’ Petre Ghiaţă a demisionat, d. N. N. Să­­veanu a revenit, şi georgiş­­tii n’au încotro, trebue să accepte ce li se oferă. — D. Iunian s’a înapoiat din străinătate, şi priveşte liniştit desfăşurarea eveni­mentelor. D-sa ştie, urnele nu-i sunt taine, necunoscu­te matematic , nici mai pu­ţin de­cât 2%, nici mai mult. = D. Argetoianu se ab­ţine, d. Radovici l-a pără­sit, rezultatul îl ghiceşte, prea mult zero, şi atunci ce să mai ştie toată ţara cât de mare e acest zero ? = D. Iorga, îşi foloseşte cultura, istoria îl învaţă, cine cere are — a cerut şi a obţinut, tot partidul va fi în jurul şefului presant în parlament.­­ D. Goga, mulţumit, de activitatea desfăşurată şi a petrecut weekendul la Predeal. Programul se desfăşoară acarbatic, comisia lucrează febril la toate departamen­tele pentru înfăptuirea ma­rii opere — România a Ro­mânilor — d. Codreanu a­­probă şi aşteaptă. ”= D.­ Micescu în drum spre ţară, retrăeşte mulţu­mit cele trei zile de la Ge­neva, dar regretă că nu poate lua parte la cupa de Ski oferită de d. Titulescu. Şi în ţară e timp frumos. Succesul nostru la Geneva, cântărit în linişte şi cu bună cre­dinţă, este formidabil. S’a întâmplat aidoma cum pre­văzusem în articolele trecute. „Vom fi reprezentaţi în mod stră­lucit", spuneam noi, şi adăogăm „omenirea se va convinge că, ceasul României, nu s’a oprit în loc când d-l N. Titulescu a fost împiedicat să ne mai reprezinte la Li£a Naţiunilor”. Toată presa geneveză, pe ziua de eri, a publicat comunicatul co­mitetului executiv al congresului evreesc mondial, prin care se plânge, recunoscând înfrângerea, că petiţiile evreeşti cu privire la situaţia evreilor din România vor fi examinate după procedura ordinară. Secretarul general al Ligii a informat pe preşedintele Societă­ţii Naţiunilor că urgenţa—„extre­ma urgentă" cerută de comitetele şi societăţile mondiale evreeşti a fost respinsă. Forma rece şi protocolară, practicată în sânul marelui tri­bunal, n’a împiedicat pe evrei să constate, prin comunicatul lor că, procedura adoptată de Socie­tatea Naţiunilor, nu este confor­­mă cu spiritul tratatului semnat la 9 Decembrie 1919. Şi mai constată şi alt­ceva şi mai grav, spun d-tor : că se lasă DOCUMENTE De ce am reuşit la Geneva într’o situaţie extrem de gravi sute de mii de evrei, întrucât Ro­mânia nu s’a angajat cu nimic şi subt nici o formă, să amelioreze situaţia supuşilor pomeniţi mai râs, şi fără prăpădul de milioane pe o­p care-l făcea d-l Niculae Titules­cu, şi mai ales fără sprijinul anu­mitei prese. Dimpotrivă, tot ce a fost In sus până în ziua, când se va diS*? jurul fostului ministru de externe cuta soarta lor, Finalul comunicatului evreesc, vine să întărească cele spuse de noi, constatând și subliniind: succesul obtinut la Geneva de d. Istrate Micescu, ministrul aface­rilor Străine al României. Aşa­dar, două lucruri precise , s-au realizat: 1) Reclamaţiunea să-şi urmeze cursul ei normal. O procedură specială şi lungă. 2) Până atunci România nu va fi împiedicată să-şi aplice măsu­rile interne, dictate de nevoile şi interesele ei. Iată cum a ştiut ministrul nos­tru de externe să înlăture un pericol care ne-ar fi pus în situa­ţia, să ne retragem de la Liga Na­ţiunilor ,sau să retractăm o par­te din programul în curs de apli­care. Şi toată bătălia a fost câştiga­tă fără surle, fără fum, fără praf AL. V. CASIMIR a căutat sabotarea acţiunii noas­tre. Nu este nici un secret, şi as­tăzi nimeni nu se mai poate îndoi, de ce s’ar fi petrecut la Geneva dacă d. Titulescu ar fi fost acolo. Avem precedent crelat Iar sen­timentele sale sunt de notorietate publică. D-l Niculae Titulescu In Ioc să aranjeze din vreme cu Franţa şi Anglia procedura de urmat în faţa Ligii, ne-ar fi bătut cu pum­nul în masă — şi n’ar fi plecat la Geneva fără Scrutătorii şi Bră­­niştenii dela „Dimineaţa” şi ,,A­­devărul”. Numai că ţara noastră are şi oamenii şi Dumnezeul ei, şi mai presus de toate, norocul să se le­pede la timp, de cei cari ar putea s’o vateme în interesele vitale sau să-i știrbească o parte din mândria ei. Tineretul politic, sau o furtună într’un pahar cu apă De câteva zile coloanele pre­sei sunt, din nou, covârşite de variate reportagii, articole şi in­formaţii cu privire la „atitudi­nea" tineretului politic. Nu importă a cărui tineret a­­nume. Nu vrem să ţinem partea unuia sau altuia. Fenomenul e a­­celaş, într'o tabără sau alta şi el nu se integrează vieţii noastre publice. Intr'adevăr, de câte ori se pe­trece un eveniment oarecare. — se pune, imediat, întrebarea ce face tineretul? De câte ori un şef de guvern realizează sau — ceea ce e şi mai comic! — intenţionează o remaniere, aceiaşi sgomotoşi di­­fuzatori ai sgomotului pun ches­tia, dar cu tineretul cum rămâne? De câte ori un fruntaş politic face un expozeu asupra proble­melor vitale ale ceasului, atin­gând tot ce e mai actual şi mai urgent — sare câte-un ţânţar: ei bine, dar s'a uitat de... tineret! Acum, cu prilejul reîntregirii partidului liberal, profesioniştii agitaţiei sunt, iar, în elementul ■lor. Cetitorul dornic să se informe­­ze obiectiv din lectura atentă a ziarelor, află, aşa­dar, cu de-a si­­la că „Domnul Georgescu", şeful tineretului, a hotărât să adune în jurul d-sale pe toţi prietenii cu care să pornească o mare acţiu­ne de epurare în rândurile parti­dului. (Mare acţiune, — notaţi bine!) A doua zi, acţiunea e „extrem de importantă”, formidabilă”, „unică”, etc. (Fireşte, în ziare!) Repetăm: nu e vorba de tine­retul unui anumit partid! Astăzi se agită teribil câţiva anonimi ridicaţi la rang de „în­drumători" şi „bărbaţi politici" de către împrejurări şi, mai ales, de necesitatea politică şi perso­nală a câte un vechiu sforar şi meşter in practica politică de cu­lise. Ei „decid” asupra actului poli­tic important —orice s’ar zice— pe care îl constituie întregirea liberală. El se declară pro sau contra cutărui şef de organizaţie sau cutărui demnitar. El anunţă constituirea altui organism politic „important” — „extrem de important”, „capital” „excepţional". Tineretul acesta care face şi desface toate, se reduce toate în realitate, la o duzină de nemul­ţumiţi, de burzuluiţi fără motive reale, de simpli arivişti eşuaţi pe linia tuturor compromisurilor. Adevărul e că agitaţia se re­duce la o furtună într'un pahar cu apă. Atât şi nimic mai mult!­ ­ LOGICUS Punctul interzis: gara Aţi citit povestea întorsului din ţara Sovietelor, care re­­­­găsindu-ne după douăzeci de ani, a avut parte în ţara lui de două bucurii, venite una după alta : l-au prins să-şi facă imediat armata — şi, între timp, i-a dispărut vasta. * 1 Povestea asta n’ar avea nici o importanţă, dacă prin ea nu ne-am gândi la cei cari se întorc din când în când din Rusia. Şi ne gândim mai ales la cei cari nu s au întors încă, prizonieri de război sau diferiţi arestaţi politici, prinşi de arcanul sovietic în ultimii douăzeci de ani. Sunt mulţi. Se pare că sunt încă foarte mulţi. E vorba de câ­teva sute de oameni— de câ­teva sute de români — sau, mai patetic, de câteva sute de fraţi. Unii stau încă împotmoliţi în imensitatea fără ecou a Siberiei, de unde glasul lor nu se ridică până la noi, deşi s’au scurs câţiva ani de când vestea că am dat mâna cu d. Litvinov le-a reaprins în su­flete nădejdea să-şi revadă ţara. In atmosfera de azi (pentru că mâine nu se ştie dacă n’avem război), trebue să ne gândim cât mai repe­de la ei. Cu sentimentul a­­cela de adâncă umanitate, de frăţească melancolie, pe care ideia războiului îl naşte între cei cari îşi recunosc o cât de îndepărtată înrudire. Din când în când se în­toarce câte unul din ţara So­vietelor. Ne povesteşte des­pre ceilalţi. Atâţia oameni a căror viaţă, într’o singură clipă, a rămas ţintuită de­parte de orice rosturi şi aspi­raţii personale. Mii de sacri­ficaţi, cari în majoritate au murit. Au mai rămas câteva sute. Să punem în mişcare întreg aparatul diplomatic pentru salvarea lor. Operaţia, ştim, e delicată. Trebue să luptăm cu o anu­mită tactică sovietică, pe ca­re diplomaţii noştri poate că nu o cunosc suficient. E vor­ba de acea amabilitate cu două feţe, care suprapune, oricărei solicitudini pe teren internaţional, o înverşunată politică internă învăţată să apere oricând, chiar şi con­tra nimănui, chiar şi fără nici un motiv, integralitatea corpului sovietic. E o atitu­dine care zâmbeşte peste graniţă, dar nu zâmbeşte niciodată în interiorul ţării. De aceea stăruinţa diploma­tică trebue să fie efectivă, urgentată, gradată şi, mai a­­les, neobosită. Căci pentru a­­şezarea barierelor de tot fe­lul, bolşevicii au deja insta­larea lor şi până azi, un sis­tem foarte „umanitarist“ şi foarte original. Pentru lămurirea cititori­lor — şi poate chiar şi a ambasadorilor noştri — iată un fragment din cartea mi­nunată de realităţi, din jur­nalul siberian al unui fost prizonier neamţ, Edwin E­­rich Dwinger, care a trăit din prisos drama­ fraţilor n­oştri confiscaţi peste Nis­tru : „Până acum, impresii­le noastre asupra noului re­gim nu sunt rele. (1918—N. R.) Toate sentinelele au fost suprimate ; nu mai există distanţă între ofiţeri şi tru­pă. In faţa bolşevicilor, toţi sunt egali — acesta e refre­nul. Putem să ne ducem un­de ne place, afară de gară. Şi asta ajunge. Nu sântem prin asta, mai puţin prizo­nieri decât înainte. A voi să fugi peste stepă, ar fi­­ ne-n­bunie. Din prima noapte ai îngheţa, sau te-ar sfâşia lu­pii. O ! bolşevicii aceştia simt mult mai chibzuiţi, mult mai prevăzători, decât pre­decesorii lor ţarişti sau ke­­renskişti; obţin acelaş re­zultat, cu o­ socoteală mai ingenioasă“. Am subliniat ceea ce tre­bue reţinut. Gândiţi-vă mult la acel singur punct al că­rui acces e interzis în marea libertate a regimului de pe­ste Nistru­ gara. Pe acolo trebue să se întoarcă ai noş­tri. MIRCEA ŞTEFANESCU Iar alegeri generale. Nu-i nimic, și asta trece ! O să’nghită ei parale. Noi, rahat cu apă rece! ■ ‘4%■ Bună Ţară!.. Nu sunt sigur dacă cartea (... d-le profesor Iordan de la Iaşi, te rog să nu crezi că limba română devine cacofonică fiindcă eu, scrii­tor cu nume, scriu aşa) excelentu­lui romancier I. Peltz se chiamă chiar aşa ori, invers: „Ţară Bună”. Dar nu despre cartea eminentu­lui romancier Peltz este vorba aici, ci despre însăși țara noastră, Ro­mânia noastră, care — are dreptate romancierul — este Intr’adevăr bu­nă tară. ,,'Bună tară, rea tocmeală8’ — se zicea odată. (Ceeace înseamnă că istoria se repetă). Cum să nu fie bună tară când ea hrănește, de atâta amar de vreme, atâtia trântori, atâţia pehlivani şi atâţia venetici, fără să crâcnească? Cum să nu fie „bună ţară” când atât de uşor se aciuează pe pămân­tul ei blagoslovit, cu înlesnirea şi îngăduinţa însăşi a fiilor ei, atâţia străini de neam şi de sufletul ei? Cum să nu fie bună ţară când atâtia venetici sau fii de venetici o duc mai bine decât băştinaşii şi au ajuns la un huzur care nu mai indignează nici pietrele. Bună tară! Cum să nu fie? Dacă au ajuns co geamite miniştri şi mari dregători să tremure şi să se fâstâ­cească în faţa celui mai imberb şi mai agramat gazetăraş...­­Bună tară? De­sigur, iubite citi­torule! Nici d-ta nici eu n’avem a­­partament în blockhaus pe calea Victoriei sau chiar un bloc întreg, ori mai multe, nici automobil,­nici „trai” pe CFR.’, nici subvenţii clan­destine „pentru servicii aduse fării (sireaca!) nici lefuri­­dela ministe­re pentru fiţuici inexistente, nici... câte şi câte. E „bună ţară” pentru EI, ţara pe care au apărat-o topârlanii şi mocofanii noştri şi cari habar n’au, din fundul satelor lor , satele noastre — ce învârteli şi ce gheşef­tari fac EI, aici în Bucureşti cu „ai noştri” partidelor!... Chiar şi nu ai acestui partid! Ai acestui partid care-şi zice aşa şi aşa... Ai acestui partid (cel mai nou dintre partidele vechi) care vrea să însemne un prolog­­de eră nouă. Bună ţară, de­sigur, dacă şi acuma chiar, şi acuma totuşi EI, tot EI, aceiaşi EI înverşunaţi, te­naci, încăpăţânaţi, izbutesc să mai facă şi acum ceia ce făceau şi până acum, bătându-şi joc de naivitatea şi prostia „celor mulţi şi proşti” cari îşi închipuie că s’a schimbat ceva în această ţară bună. S’a schimbat ceva? Ce s’a schim­bat? S’au schimbat oamenii şi mo­ravurile? Nu. S’a schimbat numai numele partidului de la guvern. A­­ceiaşi politiciani învârtesc aceleaşi treburi, aceiaşi samsari se învâr­tesc în jurul aceloraşi politiciani, aceiaşi magnaţi ai banului se bat pe burtă cu aceiaşi magnaţi ai po­liticii şi aceleaşi pseudonime pom­pează aceleaşi subvenţii... Ici colo câte-o satisfacţie vagă sau iluzorie azvârlită prostimii de la galerie, câte o făgăduială, ca o distractivă rachetă şi care se stinge repede în vid şi rămâne uitată. Bună ţară, intr’adevăr, această ţară bună în care — chiar şi acum — pehlivanii şi veneticii își conti­nuă nesupărați cârdășia de tot­deauna. Bună țară România noastră!... Teliz are dreptate. TH. RASCANU s — Cum chelner evreu? — Pardon, d­ te, eu dija­­sc afară! sunt picol­os Marţi 1 Februarie 1938 N. IORGA Este EL. Numai EL. „LUI, LUI toujours, LUI partout“. Este EL, cel MAI! Cel mai mare istoric, cel mai mare gazetar, cel mai mare naţionalist, cel m­ai mare om politic, cel mai mare versi­ficator, cel mai mare orator, cel mai mare academician, cel mai.. (dacă ar seri romane, de sigur că d. Iorga ar fi cel mai mare romancier­ cel mai mare om (cum ar spune Păstorel). D. Iorga este EL, numai EL, EL peste tot, EL peste toţi. Numai în guvernul Său, EL n’a fost EL. Extraordinară putere de mun­că ajutată de o formidabilă me­morie. D. Iorga este un „Tita­nic“ al scrisului. Sute de vo­lume, de articole, de piese, de versuri, de conferinţe, într’o singură zi d. Iorga a scris câ­teva articole în „Neamul Ro­mânesc“, în „Cuget clar“ câ­teva poezii şi proză, în „Tim­pul“ un articol, în „Universul“ altul, la Radio o conferinţă, la Academie o comunicare, la Ca­meră un discurs. Şi d. Iorga mai are timp să doarmă, să mă­­nânce, că citeasă şi chiar să răspundă cu mâna LUI la­ scri­­sorile numeroase ce primeşte din toate colţurile ţării. O mun­că prodigioasă. Şi d. Iorga mai ţine conferinţe în străinătate, cursuri la Sorbona, mai con­duce aşezământul cultural de la Văleni, de la Fontenay aux Ro­ses (Franţa), şcoala română de la Roma, etc., etc. Şi nu-şi ne­glijează cursurile la Universi­tate. D. Iorga e un adevărat fe­nomen!... Este intr’adevăr CEL MAI. la

Next