Patria, februarie 1919 (Anul 1, nr. 2-12)

1919-02-15 / nr. 2

Pag. 2 Pe urmele jertfei Plouă des şi necurmat, şi coperişul vechiu al casei parohiale cântă mârunt din fiecare şindrilă. Afară e întuneric pă­cură, dar în casă candela arde sub icoana Precistei. Din drum creşte larma pâraie-^­lor ce-şi alungă, oarbe, apele, şi în casa­ bătrână creşte-un şopot de rugăciune, rupt în restimpuri, de-un oftat adânc: preuteasa în genunchi, subt icoana Preacuratei, zice ocinaşi neisprăvite. Părintele Andrei s’a culcat îmbrăcat Stă întins în pat cu faţa la perete, dar de câte ori geme preuteasa, se’nvârte’n aşter­nut, se ridică într’un cot şi se uită la muere. Privirile lui reci, şi barba încâl­cită se’ntorc iar spre părete. Tot nu cu­tează să-i spună o vorbă. Şi ploaia cade “necurmat în aţe nes­fârşite şi toate straşinile cântă trist ca de îngropăciune. Părintele are par’că ace as­cuţite în­ tot trupul, şi nu s’ar mişca pen­tru nimic în lume, de groază să nu se înţepe, dar când oftează adânc preuteasa, el totuşi se ridică ’ntr’un cot. — Ci culcă-te Anastasia, lasă ruga, e deajuns de-acum, oftă el în sfârşit nemai putând răbda chinurile femeii. — Nu-i de-ajuns, părinte. Eu cer mult de la Dumnezeu.. — Mie să-mi spui de e de-ajuns sau ba ! Şi eu m’am rugat, ai văzut! —­ Ştiu eu că te-ai rugat. Dar Sf. Ta ai cerut sănătate şi tărie şi vieaţă. Eu cer mai mult. »Da, gândi popa, ştiu eu ce ceri tu acum; să învieze amândoi băieţii«. Şi ca o piatră de moară i se puse pe piept. Umbra aceea de subt icoană pricepu gândul părintelui şi zise încet: — Eu cer mai mult. Eu mă rog să mor acum în noaptea asta. Şi un plâns cu hohote începu să sguduie puţinul trup ca­ a mai rămas din preuteasa voinică de altă dată. De isbucnirea asta se temea părintele în­cât nu cuteza să o îndemne la hodină. Toată ziua preoteasa o duse numai într-un bocet. Părintele se înspăimântă din nou, cum înspăimântat fusese ziua întreagă. Motivul din care se tulburase azi Anas­tasia nu-i părea curat. Desdedimineaţă se aşezase la fereastră şi se uita cu spaimă tot mai mare în gră­dină. Ploua şi atunci, cum ploua de patru zile necurmat, după cumplita secetă •• fripsese luni întregi pământul. Părin­tele Andrei nu fu mirat c’o vede atât de dimineaţă la fereastră, ştia că de săptă­mâni întregi s’a obişnuit aşa. — Iar înverzeşte iarba, părinte, zise •a t’un susur de spaimă în glas. — Da, Dumnezeu e milostiv, zise preotul ce se apropie de geam. — încolțesc fire cam­ înainte nici nu sau văzut. Uite cât de mare a crescut iarba pe marginea straturilor. Și ea se trase cu frică dela fereastră. — Ce ai? o întrebă Andrei. — Nimic. Aș vrea să mor. Pentru ce să mai învie iar toate ? Anastasia se uită la el cu nişte ochi răi, duşmănoşi. jgf — Eu credeam că deacum vine sfâr­şitul lumii, începu, ea că geamă. Mă uitam cum se usucă florile şi ziceam: Aşa se aude, aşa s’a uscat în spital şi Ion al meu. Mă uitam cum işi scutură frunza arsă merişorul sădit de Alecu şi'mi ziceam: Aşa se cade, aşa s’a scuturat şi frumu­seţea lui Alecu în mormânt. Vedeam cum cad vitele de foame, cum se ard sămănă­­turile şi-mi ziceam: Aşa se cuvine, să vie sfârşitul lumii. Să nu mai rămâie nici o vietate. — Amarnic gând, şopti popa îngrozit uitându-se la soţia lui pe care stătea să n’o mai cunoască. Cine grăeşte din ea? se întrebă el. — Nu era gând amarnic, ci mântuitor. Vedeam că se prăprădeşte lumea întreagă şi’mi părea bine şi-mi părea cu dreptate. Numai copii mei să moară? Vai, cu câtă sete urmăream cum se stânge fiecare fir de iarb , verde! Şi multe burueni am smuls, numai să le văd uscându-se mai repede. Părintele o privea din ce în ce mai mirat, mai străin. — îmi ziceam, gândindu-mă la copii mei: Tot este o dreptate în lume; ei au murit pentru că a sosit vremea în care lumea întreagă trebue să se prăpădească. Şi aşteptam din clipă în clipă sfârşitul. Părintele Andrei abea acum pricepea cum de se potolise nevasta lui în săptă­mânile din urmă, şi ce o ţinea liniştită lângă fereastră, cu ziua de cap. Dar pri­cepând, se îngrozi şi mai tare, îşi zise : Nu-i în toate minţile. Şi, în gând, incepu să spună molitve de însănătoşire. — Şi-acum, priveşte ! Plouă necurmat de patru zile. Pământul înverzeşte iar, şi lumea nu se prăpădeşte. Acum, mie nu-mi mai rămâne decât să mor. Nici o lacrimă nu se ivi în ochii femeii, cât vorbi aşa, dar părintele nu se putea uita la ei, căci juca în luminile lor rătăcite o durere de moarte. — Ce vorbe-s aceste Anastasie ! Cum poţi se te pui împotriva rânduielilor lui Dumnezeu! Cum să se prăpădească lumea? Pentru durerea noastră? Dar numai noi suntem în lume ? Ce suntem noi ? Iacă două fire de nisip. Şi’n sfârşit copiii noştri n’au murit în zadar, ei au murit pentru ţară. Nu mai găseşti tu nici acum o mân­gâiere în credinţa asta ? Zadarnice au fost toate cuvintele şi­ Literatură, toate slujbele preotului în ziua aceia, preuteasa trecu din criză în criza, trăind din nou durerea şi desnădejdea care de­ un an şi jumătate se încuibase în sufletul celor doi soţi, răscolind-o din tainiţele cele mai adânci ale sufletului. Şase săptămâni trecură de când nu mai vorbiră de morţii lor iubiţi. Şi nu-i durere ca durerea de mamă în stare să învieze toate chinurile suferinţelor, să le dea căldură şi pâraie nesecate de lacrimi, pentru odraslele lor trecute într’altă lume. Plânse şi părintele Andrei alăturea de preuteasa care blestema şi se ruga în aceiaşi vreme. Ş’au adus aminte de Ion şi Alecu de când au fost în leagăn, şi i-au urmărit cu amintirile până’ când unul căzu la Oituz, iar altul, rănit la Târgu-Ocna, muri într’un spital. Părintele de mult nu mai se simţi atât de desnădăjduit ca azi, deşi nu-şi putea uita copii, deşi dela moartea celui dintâiu îi căzuseră umerii, striviţi de-o cumplită povară. Dar în desnădejde, ca azi, de mult nu mai căzu. Uneori se uita cu spaimă mare la preoteasă şi nu-şi putea închipui cum, o fiinţa atât de mică, de puţină, în­căt aproape se pierdea în haina neagră, e în stare să umple casa întreagă cu atâta durere în­cât părea că nu mai încape în ea. Abea spre seară se mai potoli Ana­stasia, îşi aprinse candela subt icoana Preacuratei, se lăsă în genunchi şi începu să se roage. Se va fie apropiat de miezul nopţii când părintele Andrei cuteză s-o îndemne la hodină. Dar când o auzi plângând din nou, îi păru nespus de rău. Se svârcoli un răstimp în pat, apoi se sculă, îşi luă ciaslovul şi se rugă din inimă să potolească Dumnezeu viforul durerilor care cumplit ne bat Se rugă pentru preuteasa, dar se rugă și pentru el, căci chipul celor doi copii ai lui îl urmărise azi pretutindenea, frângându-i inima în două. într’un târziu închise cartea, o puse pe masă, și el, în vârful degetelor, se apropie de pat. Ii păru că preuteasa aţipise, îngenunchiată subt icoană. Dar Anastsia nu aţipise, ci cu ochii în­chişi urmăria o vedenie, un chip de călugăriţă, care se apropia de ea, venind dintr’un pustiu negru. Şi’i părea că merge şi ea spre călugăriţă pe acel pustiu, şi’n mijlocul lui se’ntâlniră. Călugăriţa îi puse mâna albă pe cap şi îi zice: — Şezi, eşti ostenită, Anastasia. Şi ea şezu. Dar nu era pământ jos ci fier negru, şi întreg pustiul acela era podit aşa, iar deasupra era un cer greu de păcură. — Ce bine e aici, şopti Anastasia. Nici rază, nici picur de apă, nici firicel verde. — Da, zise călugăriţa. Aici e de­şertul. —­ Şi’mpărăţia morţii, nu este aşa? — Moartea n’are împărăţie, răspunse blând călugăriţa. Ştiu că urăşti vieaţa! — N’am urît-o până când a avut un înţeles. — Şi acum nu mai are? — Nu. Amândoi băieţii mi au murit. — Ştiu că au murit. — Am trăit în zadar şi eu şi ei. Căci eu n’am ajuns să’i văd trăind în lume, iar ei n’au ajuns să se bucure de vieaţă. — Da! oftă încet călugăriţa. Au murit tineri, dar în zadar n'au trăit nici ei nici tu. Anastasia începu că plângă încet, şi îşi duse amândouă mâinele la inimă. — Te doare inima! — Mă doare, şi când mă doare pe mine îi doare şi pe ei. Toată amintirea lor e aici în înima asta. Ei sunt în pă­mânt, dar nu se pot hodini până când nu va fi îngropată şi înima mea. Aş vrea s’o îngrop aici în pustietatea asta. — Pentru aceia am şi venit eu, răs­punse încet călugăriţa. Şi aplecându-se asupra, Anastasiei, îi luă fără nici o durere inima din piept. Preuteasa se simţi uşoară ca o pasăre. — Ia-ţi sapa aceia şi fă groapa, şopti călugăriţa. Anastasia dădu odată cu sapa, dădu de două ori, dar fierul rămase neatins. — E prea vârtos, zice ea, dar în aceiaşi clipă râmase în uimire. Ridi­­cându-și capul, o lumină orbitoare îi luă vederea. — A răsărit undeva soarele, șopti ea înspăimântată. Nu e bine s’o îngrop aici. — Nu e soarele, inima ta luminează, dar vom îngropa-o. Adă sapa. Dintr’o izbitură­ deschise o tablă mare de fier, o ridică și puse inima în groapă. Pe-o clipă se făcu iar întuneric. Dar, când privi în clipa următoare, Anastasia văzu întreg deșertul acela schimbat în­tr’un nemărginit covor de flori. Chiar de­asupra mormântului crescură doi tran­dafiri. Florile toate luminau. — M’ai dus într'alt loc. Prea în grabă m’ai despărţit de mormânt, şi de împărăţia morţii ,zise Anastasia şi începu să plângă. — Nu, suntem tot aici. — Dar de unde atâtea flori? — Miroasă trandafirul! zise călugăriţa-Anastasia se plecă, îi mirosi pe a­mândoi. Miroseau ca părul bălai al fecio­­rilor ei pe când erau copii mici. Şi începu să plângă potolit. Se uita cum îi cad lacrimile, şi unde cădeau creşteau flori albe. PATRIA — »Andrei«, zise’ntr’un târziu preu­­teasa, »vino te rog, ajută mi să mă ridic.« Preotul de mult respira încet, abea simţit, pentru ca să n’o trezească. — Am aţipit puţin, am dormit? îl întrebă Anastasia. El se bucură auzind-o că vorbeşte cu glasul ei de altă dată. — Aşa mi se pare. — Andrei, ’zise preuteasa, după ce s­e culcă«. Preacurata mi-a ascultat rugă­ciunea. Preotul şezu pe marginea patului său. — De unde crezi? o întrebă înspăi­mântat din nou. — Am visat că o călugăriţă mi-a îngropat inima. Dar acum n’aş mai vrea să mor. Tu ce vei face singur? Iţi va fi greu, nu-i aşa? Erau întâile vorbe cuminţi şi cumpănite ce le auzia din gura soţiei sale, de când le muriseră copii. Nu vei muri, Anastasie, strigă părin­tele cu putere. Murim numai când rândueşte aşa Cel de sus. Vezi şi adormi. Dar el se sculă, aprinse lumânarea, şi până în ziuă ceti din ceaslov. • Cântau streşinile toate, vuiau pâraiele pe drum, pe la portiţă, dar apre toată larma asta se ridica valul credinţii adânci care-l ridica pe preot, în murmurul rugăciunilor, spre Dumnezeu, spre Ion şi Alecu, spre Anastasia, având senzaţia ca-i soarbe şi-i poartă pe toţi acelaşi fluviu misterios al vieţii, care leagă lumea de aici şi cea de dincolo.­­■ Agarbicmwu. Finis Hungáriae. Ca o băşică de săpun ce se sparge într’o clipă, nerămânând în urma ei nimic, ca un fum răsleţ, ce dispare la atingerea unui zefir nevinovat, ca o cetate de carton, ce se prăbuşeşte deodată ca prin minune, — aşa a dispărut deodată de pe faţa pământului statul naţional maghiar unitar, care se credea tare şi de viaţă vecinică. Bărbaţii de stat maghiari se lăudau, că cetatea lor e puternică şi nebiruită, deşi fundamentul acestei cetăţi era minciuna, iar stâlpii ei: şovinismul, intoleranţa şi ne­dreptatea. Maghiarii, adapaţi la izvoarele de ştiinţă ale Germaniei, crescuţi în şcoala, politică a celui mai egoist şi intolerant popor, ei, al că­ror ideal era un Bismarck înarmat din dinţi până’n picioare şi care era condus de principiul sublim: „Macht geht vor Recht“ (puterea primează dreptul!), credeau orbeşte, că puterea brutală e suficientă pentru a pu­tea întemeia şi păstra un stat şi pentru a putea stăpâni atâtea popoare străine de mentalitatea lor şi străine de sufletul lor. Legile eterne ale eticei şi dreptului nu le cunoşteau, d­orinţele nobile ale su­fletului omenesc nu le înţelegeau, plânsul şi suferinţele noastre nu le storcea o lac­rimă măcar, pumnii noştri, ce se ridicau ameninţători în ceasuri de desnădejde, nu-i intimidau. Aveau ochi şi nu vedeau, aveau ure­chi şi nu auziau. Se vede, că Cel de sus le-a hărăzit în cartea sorţii pieirea, căci le-a luat minţile. Ei mergeau înainte ca nişte cai speriaţi de lumina orbitoare a unui foc. Alergau înainte pe calea apucată cu zor, fără odihnă, fără frică, necunoscând piedeci, neobservând prăpastia de care se apropiau cu siguranţă fatală. Zadarnic ne puneam în drum şi le arătam calea mântuitoare. Zadarnic le stri­gam în urechi, că calea lor duce la pră­pastie de unde nu mai este întoarcere ... Ei rămâneau aceiaşi, alergau cu aceiaş iuţeală, fără frică, fără popas, înainte, tot înainte pe calea ocupată ... Şi pe când erau aproape de adâncimea neagră a prăpastiei, s’a pornit furtuna. Un viet cumplit străba­tea văzduhul, fulgere înspăimântătoare lu­minau cerul, şiroaie de sânge înroşeau pă­mântul. S’a pornit lupta uriaşă a binelui cu răul, a civilizaţiei contra barbariei. In acest val-vârtej monstruos, soartea maghiarilor era dela început pecetluită. Nu încăpea îndoială nici pe o clipă, că mili­tarismul germano-austro-ungar va fi răpus, că barbaria va fi strivită şi soarele Unguri­­lor — atât de orbi şi atât de îngâmfaţi — va apune pentru totdeauna. Aşa s’a întâmplat! Ei au căzut şi umiliţi trebuie să se retragă între graniţele lor etnice. Finis Hungáriáé! Dr. Ludovic Ciato. intâio­­decret al Consiliului dirigent Adunarea de la Alba-Iulia a indicat modul cum trebue să rezolvim problema neamurilor, cari trăiesc împreună cu noi. A întrunit toate pretenţiunile juste ale concetăţenilor noştri în formula clasică, că fiecare cetăţean are drept să fie instruit, administrat şi judecat în limba sa proprie şi prin conaţionalii săi. Decretul Nr. I., dat de Consiliul Di­rigent în 24 ianuarie, e un pas spre rea­lizarea idealului acesta. Legea de naţio­nalităţi din 1868, pe care guvernele ma­ghiare o folosiau ca o decoraţie înaintea neamurilor civilizate, cu adevărat însă niciodată nu au esecutat-o, o pune acum Consiliul Dirigent român în aplicare. Şi înnoirile, schimbările cari se fac, arată într’un mod neîndoelnic, că spiritul con­ducătorilor noştri în chestia naţionalităţilor e cu mult mai liberal decât cel a lui Deak și Eötvös. * Bazele pe cari se pune dreptul cetă­țenilor de limbă Străină din România nouă sunt mai sigure. Consiliul nu leagă între­buinţarea unei limbi de voinţa membrilor congregaţiei, ci spune hotărît, că în comi­tatele, în cari o naţiune face a cincea parte din locuitori, limba naţiunei respective să între în drepturile declarate de adunarea din Alba-Iulia. Deosebirea de sinceritate e şi mai evidentă în chestia şcoalelor. Le­gea de naţionalităţi maghiară recunoaşte în termini frumoşi, dar vagi, dreptul po­poarelor de a se instrui în limba lor proprie. Ea zice la punctul 17: „De vreme ce resultatul instrucţiunei publice e, din punct de vedere al culturei generale şi al binelui obştesc,­scopul cel mai înalt al statutului, ministrul instrucţiunei publice e dator a îngriji, ca în institutele de în­văţământ ale statului, cetăţenii fiecărei naţionalităţi din ţară, vieţuind împreună în masse mai mari, să se poată cultiva în limba lor maternă, până la punctul, „unde începe cultura academică superioară“. Cum s’a înfăptuit principiul acesta, o ştim cu toţii. Consiliul nostru spune însă într’un mod care nu suferă decât o singură in­terpretare, cu privire la limba şcoalei de stat şi din cel mai uitat sătuleţ ca şi despre limba de predare a universităţii : „limba şcoalei are să fie limba majorităţii comunei, comitatului, sau regiunei res­pective. Nici nu se poate altfel, lozinca noastră e lozinca democraţiei, nu oamenii să se transforme după după stat, ci insti­tutele statului trebue să se acomodeze nevoilor, intereselor, limbei locuitorilor. Pot să fie liniştiţi concetăţenii noştri, că şi celelalte probleme mari naţionale se vor resolva într’acelaş înţeles liberal. Re­organizarea judeţelor se va face ţinându­­se seamă cât se poate de massele naţio­nale compacte; dreptul electoral va cu­prinde şi reprezentarea minorităţilor şi sau — ce ar fi poate o deslegare şi mai noro­coasă — catastru naţional. Baronul Eötvös în şedinţa parlamen­tului din 25/XI 1868 a cuprins în trei puncte postulatele deputaţilor români: or­ganizarea judeţelor şi a cercurilor pe bază naţională; decretarea ca limbă oficială în fieştecare judeţ limba majorităţii, împăr­ţirea oficiilor şi a reprezentanţei în raport cu numărul naţionalităţilor. Iată-ne acum, după un jumătate de veac, cercând mo­dalităţile să traducem principiile noastre de atunci în legi Căci noi nu am luat puterea de stat în mână, ca să ne răzbu­năm, ci ca să ne facem nouă şi celorlalte naţiuni dreptate. Ororile maghiarilor nu mai au sfârşit... - JKaltratdri zilnice. — Asasinarea unui sublocotenent roman. — ‘Ţurţuri şi jafuri la ordinea zilei. — In vreme ce Unguri se plâng de pretinsele atrocităţi ale Româ­nilor, ei comit faţă de populaţia română nemaipomenite banditizme şi barbarii. Bande săcuieşti inar­mate, conduse de ofiţeri maghiari şi cu sprijinul moral şi material al guvernului maghiar, năpădesc satele româneşti, care nu se pot încă bucura de ocrotirea armatei regale române. Unguri sunt înar­maţi cu puşti, mitraliere şi tunuri şi bombardează câte un sat fără nici un motiv. Ei jefuesc satele, cauzând pagube şi de sute de mii coroane şi bat, torturează, mutile­ază şi ucid în chip barbar şi în­grozitor populaţiunea română pa­cifică şi nevinovată. Motivul acestor nelegiuiri maghiare nu este altul decât o răzbunare sălbatecă pentru­că, Românii în sfârşit şi-au scuturat jugul milenar, iar de altă parte pentrucă se imprăştie teroare în mijlocul populaţiunei româneşti blânde şi iubitoare de ordine. Ro­mânii — copii şi bărbaţii, bătrâni şi femei — cari cunosc de o miie de ani furia aziatică a Maghiarilor, işi părăsesc căminul şi avutul şi se refugiază îngroziţi în mijlocul pădurilor. Unele cazuri de barbarie tipică ungurească, vor ilustra cele spuse mai sus. In multe părţi patrule maghiare cutreeră satele româneşti şi duc cu forţa pe toţi feciorii spre a-i înrola în armata maghiară. In Sălagiul neocupat de armata română, toată inteligenţa, care nu s’a putut refu­gia la timp, este deţinută. La Arad şi în apropiere de Arad, Ungurii coboară din tren pe toţi ofiţerii şi soldaţii români, îi bat şi maltratează. Gazetele maghiare din Arad sunt zilnic pline de min­ciuni şi provocări la adresa Româ­nilor, aşa că comandamentul fran­cez din Arad, a pus toate gazetele ungureşti sub cenzură, iar pentru a preveni atrocităţile maghiare, au pus un ofiţer de control la gara de acolo. In comitatul Arad, trupe maghiare se îmbată, întră în co­mune, desarmează gardele române, bat oamenii şi jăfuesc. In comuna Şiria au intrat 10 unguri beţi, in­­armaţi cu granate de mână şi au bătut mai mulţi feciori. In Boro­­şineu, după desarmarea gardei, au intrat în case, unde băteau rând pe ţăranii, cari au făcut parte din garda română. Noaptea au intrat în casa inspectorului Nicolae Po­­pescu căutându-l să-l omoare. Ne­­aflându-l acasă, au străpuns cu bai­oneta pe un cumnat de al dânsului şi au ameninţat cu moarte familia întreagă. Numai graţie unui ofiţer francez, a scăpat familia de moar­tea sigură. In luna ianuarie a. c. a intrat în satul Valcăul de jos fosta jan­darmerie de acolo, împreună cu alţi 60 de jandarmi maghiari inarmaţi cu puşti, bombe şi mitralere. Aceş­tia, fără nici un motiv, au bătut Sibiiu, 14 Februarie, de moarte o mulţime de ţărani ro­mâni, aşa că locuitorii din sat, de frică s-au refugiat în păduri. In comuna Poieni (Kissebes), a fost ucis subiect. George Tamaşiu în chip nemaipomenit de barbar. Sol­daţii săcui l-au maltratat mai întâi în aşa chip barbar, că el s’a rugat ca mai bine se fie impuşcat. Ta­maşiu a fost apoi ingropat până în brâu şi apoi ucis. S-au constatat 7 impuşcaturi în piept şi in foaie şi cel puţin 20 de împunsături de baionetă pe intreg corpul. Când pă­rintele victimei s-a dus să se plângă la loc, col. ungur, care conducea aceasta grupă de sălbateci, acesta nu i-a permis nici măcar să vor­bească, din contră l-a ameninţat cu moarte şi i-a sperat ca un turbat: Na, vă mai trebue România Mare! Acum voi veniţi la rând, nici unul să nu mai rămână din voi!“ E de adăugat încă că victimei acesteia i s’au furat şi 800 cor, ce le avea la sine, apoi orologiul de aur, jambierele şi ghetele. Tot în comuna aceasta Mihail Pătruţ a fost împuşcat Înaintea casei sale. La 1 Februarie st. n. Săcuii au des­chis un foc puternic de pe dealul Pleşa asupra satului. Un obuz a nimerit casa în care erau Floare Tamaşiu, Leontin Tamaşiu şi tatăl lor. Cei dintâi doi au rămas morţi pe loc iar, tatăl lor s-a ales cu o rană grea. In comuna Bologa (judeţul Co­­jocna) Unguri au inscenat furturi şi jafuri. Pagubele se urcă la 600.000 cor. Tot în comuna aceasta au fost ucişi mişeleşte din partea bandelor săcuieşti: tânărul Dumitru Baciu, bătrânul de 57 ani Teodor Petra, care mai întâi a fost înţepat de 10 ori cu baioneta, apoi împuşcat de 2 ori in cap. Nevesta lui Ioan Brazda, tânărul Gavril Giurgiu şi alţii. Asemenea au fost răniţi şi bătuţi de moarte mai mulţi oa­meni din sat . Dar cazuri de aceste sunt ne­numărate. Dr. Mihali, prefectul de la Deş, se adresează deadreptul regelui Ferdinand cerând ajutor faţă de sălbăticiile şi atrocităţile aziatice ce le comit Ungurii în ju­deţele Sătmar şi Sălagiu. Cu toate acestea, unguri vorbesc de atrocităţile Românilor. Este po­vestea cea veche a hoţului, care strigă insuşi cât il ia gura: „Hoţ, hoţ!“, ca să atragă atenţiunea lu­­mei de la fărădelegile lor- Dar în Ungaria sunt destui reprezentanţi de ai Franţei şi Angliei. Dânşii se vor putea convinge cu ochii proprii de acui parte este adevărul, cine sunt bandiţii şi ucigaşii. Biroul presei. 2/15 Februarie, ifi® Avis. La acest număr se alătură o cartă poștală, cu care cetitorii pot cere număr de probă din revista „B­osinzeana*" ce va apărea curând.

Next