Patria, iulie 1922 (Anul 4, nr. 140-164)

1922-07-01 / nr. 140

Cluj, Sâmbătă­­ Iulie 1822 UN LEU EXEMPLARUL Amu­­ IV. * Nataurul 140 Acţiuni teroriste Se împlinesc la­ toamnă patru ani de la semnarea armistiţiului pe uriaşele­ fronturi de luptă şi popoarele Europei sunt încă departe de a fi revenit la mentalitatea şi spiritul pare singure poţi asigura pacea atât în interiorul ţărilor, cât şi înafară de graniţele lor. Ţările i­eşite învinse din război nici până azi nu se pot împăca cu nouile situaţii în care­ le-au pus tratatele de pace. Nu numai dorinţa de-a scăpa de poverile matahale impuse lor arde vie subt spuză, ci chiar gândul cutezător a-1 re­vanşei, a-1 restabilirii g­­eniţelor di­nainte de război le ţine într’o con­tinuă agitare. In afară de propaganda pe care o fac în lume* întreag- pent­u a convinge opinia publc* mord­ală de nedreptă­ţile ce li s’au făc­ut, ţările învinse, prin toate mijloacele de cam dispun, prin necruţarea ori cărei jertfe mate­riale, se silesc a alimenta nemulţumi­rea în sânul populaţiei din teritoriile pierdute de ele. Ceea ce fac germanii în Alsacia-Lorena­, ceeace fac bulgarii în Cadrilater, ruş­i în Basarabia şi un­­guri în Ardeal, arată până la evidenţă sent­ientele şi aspiraţiun­le popoarelor învinse faţă de hotărârile conferenţei de pace. In afară de aceste mijloace de propa­gandă­­teatru o cauză pe care ei nu o cred încă definitiv pierdută, înţelegeri, contracte secrete se ţes intre ţările e­­şite înfrânte din război în vederea a­­celeiaşi acţiuni din viitor care ar fi să restabileasc­ă vechea stare de lu­cruri. Conferenţa de la Genova şi acum cea de la Maga se resimt adânc de această stare de spirit, şi sforţările pentru men­ţinerea păcii şi pentru o colaborare frăţească a tuturor popoarelor, înain­tează mai greu ca racul. Dar nu numai in aranjarea situaţiei externe lumea se resimte adânc de u­­rile şi patimle deslănţuite de războ­ul mondial, ci fiecare ţară întimpină, în interior greutăţi imense întru consoli­dare prin dominaţia aceleiaşi mentali­tăţi şi a aceluiaşi spirit anarhic şi de­­structiv, pe care războiul ni­­ a lăsat ca moştenire blestemata. Soluţionarea problemelor interne prin acte de teroare era o raritate înainte de război. Nihilismul rusesc, şi anarhis­mul internaţional ne făcea, la restim­­puri depărtate, să ne cutremurăm în faţa bestialităţi omeneşti. Atentatele criminale erau socotite ca opera unor amorali, şi nici­odată par­tide politice care eşiau din însuşi sânul naţiunilor respective nu socoteau că se pot folosi de ele pentru realizarea pro­gramului lor ca de nişte factori îngă­duiţi şi ducători la ţintă. Acum, după război acţiunile teroriste sunt tot mai des şi mai sistematic întrebuinţate pentru atingerea scopuri­lor politice, In ţările care se credeau între cele­ mai culte, cu populaţiile cele mai de ordine. In Anglia şi în Germania, unde înainte de război, erau aproape necu­noscute atentatele criminale pentru izbânda unei politice de la război în care se varsă sângele fără nici o remuştare, şi acţiunea teroristă e la ordinea zilei. Irlandezii, de trei ani, sunt în­conti­nuu mânjiţi de sângele atentatelor, să­vârşite ca mijloace de luptă politică, pentru a ajunge la independenţă. In Germania, mari pontifi ai monarhismu­lui, şi cu el de­odată, ai ordinei, ai mo­ralităţii publice, organizează acţiuni te­roriste împotriva elementelor democra­tice care deţin puterea politică după război. Atât în Irlanda, cât şi în Germania cei ce pun la cale acţiunile teroriste nu mai sunt „drojdia societăţii“, haimanale plătite de cluburi anarhiste, ci oameni care se pretind culţi, şi care se cred îndreptăţiţi să conducă soarta popoare­lor din care fac parte. Asasinarea, în zilele trecute, a mare­şalului Wilson în Anglia, şi a ministru­lui de externe german, a cancelarului Rathenau, sunt de natură sa arate în adevărata ei lumină primejdia acţiunilor teroriste, folosite ca mijloace de luptă politică internă. Italia, de peste doi ani, e teatrul unor lupte interne între parti­dele politice unde acţiunea teroristă, şi dintr’o tabără şi din alta,­­ la ordinea zilei. încercarea de atentat împotriva fami­liilor regale română şi sârbă, cu prilejul nunţii dela Belgrad, • împiedecat din fericire —■ a »ratat lumii că propaganda iredentistă maghiară socoteşte şi ea, în­tre mijloace­« obişnuite de luptă, «ten­­t*ţ«li* criminale. Intre astfel de manifestări, t­­ atâtea dovezi a spiritului anarhic de după război, cine mai poate nădăjdui io trio grabnică revenire la stările normale din nainte de măcelul mondial? Cum mai pot fi privite că s ducă toate la scop în­cercările de pacificare a lumii ? Popoarele au în faţa lor, de trei ani, cea mai grozavă pildă de ruinele pe care le lasă pe urma sa acţiunea tero­ristă. E înaintea tuturor cadavrul Ru­siei, descompusă şi trântită pentru în­tregi decenii la pământ de politica­­ te­roristă a bo­sovieilor. Ce ar fi mai fi­resc decât ca popoarele Europa să înv­ie din­­aceasta padă înfiorătoare,­­ să te convingă ci, nu poţi lupta pentru triumful principiilor naţionale sau uma­nitare decât prin mijloace umane ? Şi, cu toate acestea, acţiunea tero­ristă­­şi politica de după război, se ma­nifestează până şi în felul cum se cearcă a fi executate marile probleme internaţionale. In reporte de la tratatele do pice, până la conferinţa de la Ge­nova şi Haga, terorismul marei finanţe, de pildă, a marelui­ capital,de acela, care determină atitudinele ţărilor una faţă de alta. Iar în politica internă a ţărilor nici când nu a fost mai în floare terorismul partidelor politice de la pu­tere. Nu suferim şi noi de trei ani de omnipotenţa câtârui partid politic, care, de­parte de a mai griji să fie­ expre­­siunea voinţii cetăţenilor, guvernează după bunul lui plac, în mod terorist, desfiinţând cu cea mai liniştită conşti­inţă legile ? E sigur o boa!» de care sufere lumea întreagă după război. Forţa brută a fost biruită odată de forţa m­orală, şi cu toate acestea lumea, îndată după răz­boiul ce a dat pilda cea mare, se în­chină din nou forţei £*“•*•% , „ T.UVL. X4« ov r--‘e tăraădU' dsea ur­i. 0 revenire, dela o regenerare pornită în sânul fiecărui popor. Şi cei, cari conduc destinele ţărilor, n’au­ o mai mare da-­ torie decât aceea de a ajuta reacţiunea­a forţei morale, părăsind ei înşişi mijloa­cele teroriste de guvernare. --» CRONICA ZILEI Amânarea încoronării. Din Bucu­reţti se telegrafiază că serbările înco­ronării de la Alba-Iulia, fixate pe ziua de 14 August, au fost amânate fără termen.* Administrat!v liberal . • ■ Din Si­biu ni­ se scrie că tabăra liberalâ este din nou în fierbere- Se ceartă „Raderii“ și se subminează prin intrigi. Acum este vorba să fie debarcat din postul de pre­fect di Hentos ca să se facă loc unui maior în rezervă, un fiu al dlui C­ons­tantinescu. Este ceartă şi în jurul pre­şedintelui Tribunalului de acolo, liberalii ne mai având încredere în actualul pre­şedinte Petrescu, care pentru a ajunge preşedinte l-a făcut pe agentul liberal, iar acum caută deja luntriţa care să-l salveze când va veni cataclismul liberal Este ceartă pentru toate Slujbile posi­bile şi imposibile, fiecare vrea să mai apuce un os de ros până este vreme. Adevăr şi minciună... — Audienţele la Mai. Sa — Dl dr Victor Bontescu, directorul ge­neral al Băncii Agrare, a plecat la Bu­cureşti pentru a-i comunica Regelui hotărârea Consiliului de administraţie a Băncii. Aceasta o face la dorinţa pe care Regele şi-a exprim­at-o în cursul audienţei din urmă acordate domnului Bantescu. Majestatea Sa va avea astfel prilejul să afle din sursa cea mai com­petentă hotărârea unanimă şi nestrămu­tată a conducătorilor Băncii Agrare, a celorlalte bănci interesate în existenţa Băncii Agrare, a instituto­ilor noastre culturale şi bisericeşti, a milor de ac­ţionari recrutaţi dintre cei mai de jos şi mai umili — de-a nu se supune fără luptă unei măsuri care, deşi îmbrăcată în haina legalităţii, este un făt al ne­socotirii legilor şi inspirat numai de interese de partid. Ardealul nu se va mărgini însă numai la prezentarea unui memoriu Regelui- Vor urma numeroase adunări în cari opinia publică din toate colţurile ţării va fi lămurită asupra intenţiunilor liberale: subjugarea eco­nomică a Ardealului. Şi-apoi va urma procesul... Dl Bonţescu s».w face politici mii» fantă. Rolul lui se va mărgini la lumi­, narea laturei juridice a chestiunii, latu­­rea cea mai puţin umbroasă. Şi cu­­ aceasta se va şi sfârşi audient Regele , va aviza . . . Cine ţi va lămuri însă Majestăţi Sale tetirea politică, focar de primejdii, a acestui atentat împotriva independenţei economice a Ardealului ? Ştie doară ţara întreagă că prin cercul de fer al Cămări­­lei Palatului nu se pot strecura decât cei ale căror opinii şi păreri nu pot să turbure seninătatea monahului care se culcă şi se scoală fiecare zi­­ adorm­it şi trezit cu vorbe ce-i vestesc­­ că ţara este liniştită şi mulţumită şi că niciodată n’a mai existat guvern care să aibe în mai mare măsură în­crederea masselor decât actualul guvern liberal. Regele nostru n’­tre sfetnici cari să-i poată arăta calea plină de primejdii pe pe care a apucat cărții Sfatului mânat de liberali. Sfetnicii lui de azi sunt membri guvernului şi cira din jurul Palatului cointeresată în guvernarea­­ liberali şi glasul lor este amăgitor,­­ vorba lor linguşitoare, spusul lor fals.... Regele nu ştie ce se petrece în ţară.­­ Nu ştie că alegerile generale s’au făcut,­ cu cea mai cinică încălcare a tuturor legilor; că actuala majoritate liberală­­ din Parlament este obţinută prin frauda­­ şi fals; că nu este o singură măsură luată de guvern care să nu fi fost dic­tată de meschine interese de partid; Că Ardealul se administrează câ­nd ca o colonie belgiană à la Congo, bună da stors până la măduvă, când ca o colonie franceză à la Guyana, unde sunt deportaţi condamnaţii pentru anu­mite crime de-acasă ... Şi Majestatea Sa nu ştie înainte de toate că lucrurile aceste au creat în ţara întreagă o stare de spirit de enerviare şi exasperare ne­liniştitoare. Acesta este adevărul, care însă nu poate străbate până la urechile Majes­ti­ții Sale. O polemică penibila De câtva timp cetilo­­i presei bucu­­reştene urmăresc zilnic o polemica de o rard violenţa dintre doui generali, cari se acuză reciproc de fapte, cari dacă ar fi adevărate , ar putea atrage şi ar trebui să atragă grele sancţiuni pentru cei vinovaţi. E vorba de acuzaţtiunile ce-şi aduc unul altuia generalii de rezervă Cantacuzino şi Al. Văitoianu, în legătură cu acţiunea lor de comandanţi pe front in timpul campaniei din 1916—1918. Fiecare din cei de polemişti, îşi însoţeşte acuzaţiile cu cele mai grave calificative pentru adversarul său, în uimirea legitimă a marelui public, care­ se obişnuise să vadă în crucea Mihai­ Viteazul“ o pildă, purtată de unul din geneni, seninul celei mai desăvârşite braţuri. S’au produs documente şi decoraţii din ambele părţi. S’a recurs chiar la mărturia şefului suprem al armatei, care a găsit ca cale să nalive — printr’un ordin de zi, pe vemea campaniei — faptele eroice ale unuia dintre gene­rali, căruia acum i­ se aruncă acuzaţia de a fi fost un rezertor de rând. Cei doni gentili polemişti îşi spri­jină acuzaţiile e piese din dosare, cari au fost câţiva în cercetarea jus­tiţiei şi a autoităţilor superioare mi­litare. Şi tocmi acesta e faptul care surprinde şi tristernează. Căci din această polemiă se înţelege că nici unul dintre ce doi generali nu formu­lează acuzaţiuni noui. Ei nu fac alt­ceva decât sa reediteze acizaţiuni asupra căror s'au făcut cercetări şi s'au luat hoirâri definitive, cu pu­terea lucruiujudecat. Şi dacă um­ai una sau o parte din aceste­­lizaţiuni, fie pentru unul dintre... potnişti, fie pentru amândoi, sunt înternate, cum poate socoti opinia putea atitudinea autorităţilor militare, şi cele dintâi au avut de­ hotărât şi au hotărât cu ver­dict de neculpabilite ? Dacă, mpotrivă, acuzaţiunile ace­stea sun lipsite de­ temeia şi dove­dite ca cine, nu putem înţelege indi­ferenţa C-utor autorităţi, cari nu gă­sesc ne­sar să intervină, spre a pune cad unei polemici atât de jigni­toare ptru armată. Nepârea autorităţilor militare este cu atât mai vinovată, cu cât s’au prodiu documente cari au servit ca elemei de judecată în hotărârea ce s’a hi în mod oficial. Spe­ colul ce-l oferă opiniei pu­blice tarta dintre cei doi generali este­­ de penibil încât, macar acum, o h­urtre oficială se impune. O așteim Jandarmerie teologică Am scris nu de mult despre urmărirea po­cii iti loc I» noi, citind o emoţionantă scrisoare a mini b niţean, care a fost crunt bătut de jandarmi pentru credinţa sa în Dumnezeu. Avură cu alte cuvinte o jandarmerie care se ocupă şi cu probleme teologice. Un alt fapt de natura aii înăsprească relaţiunile dintre cei cari cred sub diverse Urme a’­ petrecut zilele trecute în Botoşani. După terminarea slujbei religioase preotul a ţinut o conferinţă despre adventişti. Efectul s’a văzut imediat. Vre-o câteva sute de drepcredincioşi s’au îndreptat cu furie spre casa de rugăciuni a adventiştilor. Negăsind pe nimeni acolo, manifestanţii au pornit spre locuinţa unuia din fruntaşii adventişti. Organele poliţeneşti i-au făcut o adevărată percheziţie. Negăsind nici aci ceva com­promit tor, medievalii mani­festanţi au oprit pe drum doi adventişti pe oe i-au somat să facă somnul crucii. Refu­zând, adventiştii au fost bătuţi până la sânge. Cu alte cuvin­e avem şi o poliţie teologică. Cine s’ar mai gândi că într’un veac aşa de îndepărtat de epos? in­hiziţiei s’ar mai putea întrebuinţa nişte ’­anatice procedee de propa­gand­ă religioasă. Şi totul fenomenul se re­petă şi se pare că nu sunt cazuri izolate. Am fost cei dintâi cari am atras atenţia sf. Sinod să ia mă­surile necesare împotriva sec­telor, dar n’am­ înţeles ca sectarii să fie opriţi cu forţa de a crede ceea ce îi fericeşte. Ar fi o încercare f -,i, rezultat şi cât se poate­­de­ necreştinească. Preoţii au datoria să liră­m’aieA credinţa veche a poporului prin con­ferinţe; ori datoria aceasta idealii se pare că degenerează in unele părţi într’o prigo­nire sân­geroasă a celor de altă credinţi — şi la loc s­ă avem o jandarmerie pentru tâl­hari avem o jandarmerie teologică, care-şi închipue ci e chemată să apere cu baionetele pe Dumnezeu. E adevărat că pentru repre­­zentan­ţii b­sericii e cu mult mai comod să lase p­e adventişti în grija poliţiştilor, decât sâ-i convingă prin discuţii inteligente, prin broşuri şi mai ales prin fapte frumoase, câ ei sunt în raţiei­re. Nu mai trăim în epoca prigonirilor rel­gioase: istoria ne învaţă că obiceil acesta funest de a convinge cu pumnii are efectul tocmai contrar celui do­rit. Am dori ca sf. Sinod să dea un ucaz către preoţime, în care sâ se ceara propa­ganda „fără vărsare de sânge“. Dar ne te­­xaem câ jandarmeria noastre teologică­­ ar interpreta greşit. Pentru inchizitori acest r­ig. O ni­ se schimba vremile Tarne ar tt-ai fi crezut, înainte cu zece ani că se mai poate repeta un fenomen medieval . Vorba aceea : libertatea credinței? Bine, bine, dar să­ crezi ce vreau eu. — Atât la noi nu­­ se mai poate ferici fiecare după calapodul său ? S­e întuneca tot mai mult. M­I PIERI LA PICT Cei 350 de mii de orfani de război, cărora patria recunoscătoare le dă câte un leu şi patru parale (valuta 7­30) au fost invitaţi de dl Georgel Mârzescu la Iaşi pentru a aduna rămăşiţele celor 400 de tăcâm­uri. Cu acest prilej salonul va fi împo­dobit cu stampe sosite anume din Ukraina, reprezentând sem­e de antro­pologie, pentru a trece mofturoșilor fii de eroi pofta de mâncare. Eşti dl l G­­tea ministru at guverne? Dl Vintilă Bratianu este de drept ministru de finanţe, d­ar de fapt şi mi­niştr­u industriei şi comerţului. Titularul acestui minister, dl V. Sassu, îndepli­neşte o simplă formalitate, hotărârile insa le la dl Vintilă Bratianu. Doar în ultimul timp a survenit o mică modi­ficare, cu reînvierea permiselor, — sun­tem informaţi ca la obţinerea unui per­mis de export de vite să cheltueşte peste 1500 lei de cap de vită, — pe care nu ştim cui să i-o atri­buim. Ministrului vasal de la industrie îi corespunde di I. G. Duca de la externe, care, ca şi colegul său,dl Sassu, înde­plineşte o simplă formalitate, ministerul fiind condus de fapt de către dl I. Brătean­u. Ne am întrebat adesea : ce rost are dl Duca li acest minister ? Disa nu ia nici-o hotărâre, nu face nici-un act care sâ nu obţină în prea­labil avizul şefului de guvern. S'a vă­zut inexistenţa titularului dela externe cu ocazia conferinţei dela Genova, când, ca şi când n’ar fi existat, nu numai că nu a participa la conferinţă, dar n’a avut nici un amestec la instruirea dele­­­gat lor. La fel în legătură cu conferinţa dela Haga, experţii români au primit instrucţiuni dela dl I. Bratianu, iar nul dela dl Duca. Cel mult dşa se va in­­fortm dela dânş­i când va lua conferinţa sfârşit. Dar inexistenţa titularului dela ex­terne o dovedeşte încă un fapt, care a fost cunoscut de „Viitorul“ în unul de ieri. Este vorba de executarea tratatu­lui de pace cu Turcia, în legătură cu care „Viitorul“ anunţă din Londra: „Primul-ministru român dl I. Bratianu socoteşte că înalţii comisari din Constan­­tinopol îi înţelegem trebuie să lucreze în interesul întregei colectivităţi for­male de toate puterile care au semnat tratatul de la Sivres“ Şi „Viitorul“ adaogă că Lloyd George „aprobă punctul de vedere al dlui Brâteanu.“ Iată dar un act de competenţa mi­nisterului de externe, care este luat de dl Bratianu. Şi au fost multe acte de felul acesta, în care dl Duca a fost pur şi simplu ne­ţinut în seamă. Că dl Duca, de altfel ca şi dl Sissu, se complac în situaţia aceasta, nu ne miră. Anticipăm însă asupra viitorului când dl Duca va pretinde Că a fost mi­nistru d­e externe, când de fapt d-sa astăzi nu este decât un simplu om de încredere al dlui Brǎtianu. Doliul ţării In locul cuvântului său sonor — bulgări de ţărână sună pe coşciugul în care o inimă românescă şi-a oprit bă­tăile. Viaţa i se preschimbă In amin­tire ; faptele lui au devenit încă de mult pagini de istorie naţională. A fost un conducător al vieţii româ­neşti şi la cârma misterioasă a desti­nelor de neam a avut acest simţire clar văzătoare ce străpunge neguri şi timpuri, idealul lui înfăptuindu-se ca şi o prezicere de profet. A mai fost şi un mare faur al cuvintelor ce, de fier sau metal preţios, se preschimbau în săgeţi sau flori, după cum puterea gân­dului pretindea superior luptă sau cinstire. Tache Ionescu a fost mai mare decât oamenii de care avea ne­­voe vechiul Regat. Şi mărirea lui a spart graniţa şi a contribuit la unirea întregei ţari, pentru care era făcut. Tache Ionescu a avut însă şi mai rara fericire de a fi dintre rarii ari şi prin care o ţară aduce servicii întregei omeniri. Această muncă îşi va arăta încă îndelung roadele. Ambiţie lui — firească pentru marile merite cari cereau dreptul de a înfăptui, — jm !* „avut jwă. ,00*$ .siăbiduujjâ!!; lui nu e pătat nici de împuşcări de ţă­rani, nici de înscenări de procese co­muniste. El vedea mai mare, pentru că era mai mare şi, de aceia şi faptele lui sunt mai mari. Presiuni murdare poli­tice nu a făcut asupra ura­ unui ţinut românesc, răsbunător pătimaş nu a fost nici când, toata patimile cîutau să îl răstoarne, iar pentru ardeleni nu e drag numai pentru ajutorul ce ne-a dat în unire, ci pentru că până ieri a fost sin­gurul ieşit din pătura poporului, nu uitase de popor. Neorocoismul lui era încă o apropiere sufletească de noi. . Azi, când o înmormântare cum nu se face stăpânătorilor becisnici, ci numai celor cu cari toată ţara se simte înfră­ţită, îi poartă rămăşiţele spre tărâmul veşniciei. Dacă în această îndărerată săvârşire am fi ştiut să dăm toate cuvenirile, fă­ră îndoială că sicriul ar fi fost purtat pe un plug, după cum acela a lui Vlaicu plutea pe aripile unui aeroplan, iar a vitejilor rămăşiţe sunt duse pe afete de tun. Iar mormântul lui ar fi fost să fie în Ateneu sau la Parlament, unde am fi adunat ca într’un Par­­teon cenuşa străbună, continuând acea tradiţie, prin care ctitorii sunt îngropaţi, în biserica de ei zidită. Dar, lui îi ră­mâne o mai mare şi mai de preţ glorie decât a fasturilor postume. Cinstirea o acordăm amintirii lui — legată de fapte ce au rămas bune — fapte ce cresc mai splendide de­cât orice trandafiri pe morminte. IFEHIURE Un peţitor pretenziv Intr’un ziar german o damă a publicat zilele trecute un anunţ de căsătorie. Reflectanţi s’au găsit vre-o câţiva intre cari un funcţionar superior care-i scrise femeii şi-o rugă sft-i tri­mită fotografia. După ce primi aceasta scrise din nou candidatei de măritiş trimiţându-i a­­cum o­coala de întrebări dintre cari reţinem următoarele : Ai ocupat dta sau mama dtale odată vre-un post plătit ? Stai în legătură cu societatea în alta? Numele dtale ? Cât eşti de înaltă fără ghete ? Ce păr ai, blond sau brun ? Eşti sănătoasă ? Ai mai fost vre­odată logodită ? Logodită în secret? Da ce ai stricat? E trecutul dtale lip­sit de orice pată? etc. La scrisoarea aceasta primi următorul răspuns, și anume deja fratele damei în chestie : „Sora mea a primit coala dtale de întrebări, înainte de-a purcede la răspunsul fiecăreia, te rog pe dta să-mi dai următoarele amănunte: Ai fost pân' acum pedepsit ? De câte ori ? Pentru ce crimă ? Cu amendă în bani ? Cât de mare? Cu pierderea libertăţii ? Unde ai fost închis? Trăeşte tatăl dtale? Fost a şi el pede­psit vreodată ? Pentru ce?­­Eşti beţiv? Tatăl dtale bea ? Ai legături, cu speculanţii ? Faci în­suşi speculă ? Cam­ sunt medicii dtale ? La cine ai locuit în ultimii cinci ani ? Ai primit vizite de dame ? Ce boale ai avut ? Numele dtale ? Te scalzi de mai multe ori pe an ? Mănânci cu cuţitul ? Obicinueşti să-ţi cureţi dinţii ? etc. După acest drăgălaş schimb de scrisori, pu­teţi ghici şi rlvoastră că din căsătorie nu s's ales nimic ASSISTARG i LIOMP Coop­e­r­a­ţi­a d­i­jut­a­t »! Moţiune-protest depusă la biroul con­gresului băncilor popu­lare dela 25 iunie 1917 —.—o—— Menirea cooperaţiei este asigurarea independenţei economice, a masei mi­cilor plugari şi alte categorii de munci­tori şi prin aceste libera­­le evoîtate cul­turală şi politici, conform aspiraţiilor lor fireşti. Născută prin propria reacţionar­ă a acestor mase, categoriile economico-so­­cia­le ca interese contrarii (marii pro­prietari şi capitalişti) au căutat la înce­put sâ o strivească, izbind, ca deţină­tori ai forţ­ei politice în Sur­­­n în­cepătorii Cooperaţiei. Curentul neputând fi înfrânt, tactica a fost schimbată: cooperaţia a fost transformată în instituţie de Stat, . \\ credit limitat la Creditul Statului-recte Banca Naţională — şi cu o Casă Cen­trală cu puteri quasi direcţionate prin art. 17 al legii Băncilor populare. Atât aparatul de Stat S­ifit şi Banca Naţională aflându-se în mâinile acelo­raşi forţe direct interesate ale marilor proprietari şi capitaliştilor, întreg spiri­tul cooperaţiei a fost falsificat şi liber­tatea de mişcare, conform aspiraţiilor maselor ţărăneşti şi piturilor sărace complect suprimată. Mai rău ca în Rusia ţaristă Pe când în băncile capitaliştilor, ca­pitaliştii sunt cei cari dispun de admi­nistrarea şi controlul banului lor, la băncile populare şi cooperative, micii plugari, meseriaşi etc., nu sunt liberi a-şi administra şi controla banul lor ci acest drept revine Statului, adecă in­fluenţei celor ce deţin până azi Statul capitaliştii şi marii proprietari. Acest an Rusia‘Tifilsííf, b­ieperarea TV bucu­rat de o mult mai largă libertate de mişcare. Aceasta e s pricina, pertu care coo­perativa basarabeană venita, de sub auspiciile legilor țariste, a refuzat ju­gul legii românești, impotrivindu-se unificării cooperative. Amestecul nefast al govârmuUri in cooperaţie S’a părut că Statul face un pas că­tre autonomia­ cooperaţiei, acordând dreptul Federalelor şi băncilor membre de a alege 4 reprezentanţi în Consi­liul de administraţie al Casei Centrale — ceilalţi împreună­­cu directorul ur­mând a fi numiţi de guvern, care în plus îşi rezervă dreptul de veto asu­pra oricărei hotărâri a consiliului. Sin­ceritatea acestei dispoziţiuni a fost de­sminţitâ de la început când reprezen­tantul ales de congres cu cel mai mare număr de voturi, a fost respins de mi­nistru pentru că nu avea vederile aces­­stu­­ia. Treptat-treptat au fost eliminaţi sub diferite pretexte fie din consiliul Casei Centrale a Băncilor populare, fie d­e cel al cooperativelor săteşti, toate acele elemente cunoscute ca reprezentând spiritul adevărat cooperativ,­­ adver­sar firesc al spiritului capitalist. Chi­areta lege. Ceea ce ese însă în mod excepţio­nal surprinzător, este complecta dena­turare a textului legii prin regulamen­tul după care se aleg membrii în noul consiliu de administraţie al R. P. pe noul period, l­egeat nu prevede altă dispoziţie de­cât că delegaţii la congresul pentru alegerea membrilor din consiliile cen­tralelor, sâ aibă calitatea de coope­rator. Interpretarea ei sinceră este ca acei cooperatori cunoscuţi de masele de co­operator şi având Încrederea acestora, sâ le prezinte interesele şi aspiraţiile şi să le administreze avutul prin Casa Centrală. Traducând acest spirit, primul regu­lament de aplicare a acestei legi, a per­mis unor cooperatori ca dnii I. Rădu­canu, C. Spâneşteanu, St. Moricescu şi alţii să fie aleşi în consiliul centralelor. Deşi legea n’a suferit nici o modifi­care, totuşi noul regulam­ernt împiedică astfel de elemente de a mai pătrunde în consiliul centralelor, punând condiţi­uni în afară de lege şi vădit personale, îndreptate anume împotriva unor per­soane ca cele de mai sus. Guvernul urmăreşte prin acest regu­lament protivnic legii — şi smuls con­siliului centralei cooperativelor, fără ¡ » sä fi fost adus la cunoştința tuturor (gQttUuq*?! pe p*«. 0-a)

Next