Patria, ianuarie 1923 (Anul 5, nr. 5-21)

1923-01-07 / nr. 5

7 Ianuarie 1928 .................................................................................... Cele două destemniţări ar o amintire şi o analogie cu prilejul aniversării dlui Iuliu Maniu de GH. POPP, deputat Osemintele călugărului Ioan Capistran în mănastirea olteană Bistriţa de ŞTEFAN METEŞ In ziua câne! dl Maniu împlineşte vârsta de cincizeci de ani, printr’o stranie asociaţie de idei, se inoesc amintirile mele din Rusia revoluţionară.. In răsturnarea haotică a tuturor valorilor politice, sociale şi morale, în prăbuşirea unei aşezări de opt secole, revoluţiunea rusească a produs un fenomen care mă urmăreşte şi astăzi. Era în primele zile ale lui Martie 1917, când bolşevicii aproape nu existau ca partid de acţiune. Ţarismul autocratic era înfrânt. In beţia triumfului lor, masele victorioase se îndreptară împotriva poliţiei, exponentul odios al autocraţiei. Pentru a desăvârşi opera de eliberare mulţimea îşi cheltui entuziasmul într’un gest generos şi mişcător. Porţile grele ale închisorii politice, faimoasele casemate dela Petropavlosk, apoi pe rând celelalte temniţi politice, ocnele şi fundurile de geniaţă ale Siberiei fură larg deschise. Vreme de trei generaţii ele fuseseră ţinta blestemelor unui popor chinuit. Acuma mii şi mii de martiri, glorioşi mucenici ai libertăţii, văzură lumina, nouei, nevisatei slobozenii. Eroi populari ca Plehanov, Ceaicovski, Viera Eigner, Dan, Viera Zassulici, Savinkov, Martov fură liberaţi sau se întoarseră din exilul streinătăţii şi fură sărbătoriţi. Celebra luptătoare Bresko-Breskovskaia, „bunica revoluţiunii", surghiunită în fundul Siberiei încă din anul 1884, se întoarse în Capitală. Cale de opt mii de chilometrii călătoria ei fu un drum triumfal, cu flori, cu muzici şi scene mişcătoare în toate gările. Toţi „desmoşteniţii“ — dacă ni se ingădue cuvântul — fură puşi îndată în locuri de onoare, în guvern, în Sovietul central, în „Parlamentul provizoriu“. Dar iată că după şapte-opt luni se produce o nouă „destemniţare“. Partidul bolşevic repede mărit şi înzestrat cu ajutorul astăzi definitiv dovedit al aurului german dădu o lovitură Îndrăzneaţă şi cuceri puterea prin violenţă. Primul act al biruitorilor fu repetarea gestului revoluţiuni din Martie, destemniţarea. De data aceasta din fundul păşcăriilor ieşiră însă acei ce mai rămăseseră: criminalii de drept comun şi făcătorii de rele. Intriadevăr, după concepţia comunistă, proprietatea este un furt, iar întemniţaţii nu sunt decât victimele „prejudecăţilor burgheze“, apărate de codul civil al capitalismului. Nouii destemniţaţi se folosiră îndată de libertateacomunistă“. Constituiţi in bande negre ei se revărsară asupra oraşelor în plină anarhie, dând concursul lor... „exproprierii“ socialiste. Jafurile şi crimele lor înspăimântară până şi pe bolşevici, şi autorităţile sovietice fură silite să ia măsuri adesea foarte drastice. Atunci miile, de hoţi, bandiţi şi ucigaşi îşi cântară un drum nou: ei se angajară în slujba sovietelor. Armata bolşevică, miile de soviete locale, enorma birocraţie comunistă erau lipsite de un personal devotat şi energic, capabil de orice acţiune fără scrupul în lupta contra rezistenţei burgheze. Toţi intelectualii, toţi ofiţerii, toţi oamenii cinstiţi şi cu un rest de conştiinţă morală, tot ce-şi iubea ţara refuza să servească bolşevismul care trădase, distrusese şi desmembrase uriaşul imperiu. Fără cea mai mică şovăire bolşevicii făcură atunci apel la clienţii marilor închisori Butîrki din Moscova şi Lukianovka din Kiev. Cu ajutorul lor armata şi sovietele fură repede încadrate, gărzile roşii înaintară victorioase din biruinţă în biruinţă şi în câteva luni Rusia întreagă se găsea la picioarele lui Lenin şi Trotzki. Şi atunci se produse ultima turpitudine a răsturnării bolşevice. După ce mari patrioţi ca generalii Duhanin, Kornilov şi Dimitriev, bărbaţi de Stat ca Şnngarev şi Kokoşkin, mii de ofiţeri, intelectuali, scriitori, arhierei şi preoţi căzură înfrânţi şi ucişi mişeleşte, cei rămaşi în viaţă fură întemniţaţi din nou. Dan, Martov, Kamkov şi mii de alţi martiri ai luptei pentru libertate fură aruncaţi în puşcărie sau alţii ca Kerenski, Miliukov, Savinkov, Burtzev, Nabokov Breşko-Breşkovkaia, Cernov etc. scăpară numai prin fuga în streinătate. Care este secretul victoriei bolşevice? El se poate sintetiza astfel: urmărind cu orice preţ triumful şi stăpânirea în ţară, bolşevismul a învins rezistenţa celor mai buni şi curaţi, organizând împotriva lor pe cei mai răi şi abjecţi. El a ridicat drojdia cea mai coborâtă a societăţii împotriva vârfului pirramidei morale, şi a răpus pe eroii primei destemniţări, cu imensul lor capital de curăţenie şi idealism, prin eroii destemniţârii a două, cu unicul lor capitel de lipsă de orice frâu moral. * Deja revoluţia din Octomvrie 1918 Ardealul a asistat şi el la două destemniţări. Sub regimul unguresc provincia noastră era o vastă închisoare în ţara gemeau cele trei milioane de români.! Luna Octomvrie 1918 ne-a liberat,' I deschizând porţile temniţei noastre.! 'Eroii şi martirii cauzei naţionale în' I frunte cu dnii Maniu şi Vaida, tovarăşii lor, toţi eroii mari şi mici, cunoscuţi, sau necunoscuţi, ai luptei noastre naţionale, apoi pleiada tineretului nobil, voluntarii şi exilaţii noştri din Moldova, din Rusia şi Siberia se întoarseră în pământul sfânt al făgăduinţii naţionale, în Transilvania liberală. Întocmai ca şi martirii revoluţiunii ruseşti ei fură primiţi în triumf şi puşi în fruntea nouei orândueii româneşti. Dar bucuria nu fu de lungă durată. Politicianismul bucureştean — adevăratul bolşevism românesc — a pus mâna pe puterea politică prin lovituri neaşteptate, îndrăzneţe şi fără scrupul întocmai ca şi comuniştii de la Petrograd. Peste noapte, fără de veste, ne-am trezit sub un regim nou, lipsit de orice temelie, de orice razim în opinia publică a Transilvaniei, întâi partidul averescan, pe urmă cel liberal uză de metoda numită de bolşevici zahvat vlasti (acapararea violentă a puterii în dispreţul opiniei publice). In junii lor, ca în jurul bolşevicilor, se făcu un gol în Transilvania. Ostracismul moral a fost cu deosebire violent împotriva liberalilor. Niciun om cinstit nu voi să se puie în serviciul unor aventurieri fără rădăcini în conştiinţa publică, lacomi de putere şi lipsiţi de orice scrupul. Şi-atunci cuceritorii puterii răsturnară cu totul ordinea morală: ei repetară gestul „destemniţarii“. Averescanii deschiseră porţile puşcăriei morale pe jumătate, liberalii le dădură larg de pereţi. Din temniţa oprobriului public ieşiră nu numai delicvenţii ideii naţionale ci şi ai dreptului comun; era apelul la ultima drojdie a societăţii româneşti din Transilvania. Maghiaronii notorii, ticăloşi cari au servit pe faţă pe vrăşmaşii neamului oameni cari nu ştiau nici româneşte în 1918 şi cari se lepădau până şi de numele de „român“, azi sunt patrioţi, cârmuitori şi făcători de lege. Ei „fac“ alegeri, ei resping candidaturi, ei arestează şi bat pe alegători, opresc adunări şi şi prezidează sau execută personal falsurile, fraudele şi furturile din cari au răsărit şi răsar încă „mandatarii naţiunii“. Ei sunt autorii acelei serii nesfârşite şi monstruoase de abuzuri, delicte şi crime cari se îngrămădesc într’un vast sitem, până la proporţiile unui mare „scandal european“ pe care îl acoperă mantia iertătoare a amnistiei Regale.* Anul trecut când dl Vaida împlinea vârsta de 50 de ani, amintirea aceasta din Rusia m’a urmărit cu stăruinţă; astăzi când,dl Maniu ajunge la aceeaşi vârstă, ea se înnoeşte în mijlocul re- flexiunilor ce fac cu prilejul acesta. Soartea lor, ca şi soartea celorlalţi fruntaşi luptători pentru desrobirea Transilvaniei şi a Banatului, sacrificaţi din nou şi aruncaţi in umbra opoziţiei, se aseamănă cu soartea patrioţilor ruşi cari drept răsplată pentru jertfele şi, credinţa lor de decenii, azi sunt prigoniţi şi aruncaţi in temniţa politică a opoziţiei sau în exilul inacţiunii. La noi ca şi în Rusia, cei buni şi curaţi au fost alungaţi, după o scurtă guvernare, prin lovituri brutale şi învinşi , prin improvizarea unor bande compuse® din elementele cele mai rele şi maivrednice de dispreţ ale societăţii. In ziua când dnii Vaida şi Maniu au ajuns la apogeul vârstei şi forţelor lori creatoare, atunci când ei ar trebui să se găsească în plină activitate, punând marile lor calităţi, idealismul şi maturitatea concepţiunilor politice, în serviciul acestei ţâri, ei sunt daţi la o parte. Iar locurile lor şi ale tovarăşilor lor sunt date cuie unor oameni ca Petre Mihali, Teofil Dragoş, dr Suta János, Koszta Gyula, Tempelean Dezső etc. etc. Nimic nu poate caracteriza mai puternic situaţia tristă în care aniversarea culminantă a vieţii omeneşti, ii găseşte pe luptătorii noştri şi cu ei împreună provinciile noastre. Analogia izbitoare şi irezistibilă pe care o prezintă situaţia din Rusia cu situaţia noastră din Ardeal desvălueşte toată adânca imoralitate a alcătuirii politice sub care trăim. Oricât de mult am serbători pe eroii noştri, oricât de vii ar arde făcliile bucuriei şi recunoştinţei noastre in ziua când di Maniu împlineşte vârsta de 50 de ani, nedreptatea de care dsa sufereîmpreună cu noi toţi — căci ea este nedreptăţirea Ardealului întreg — ne doare şi ne umple de mânie şi revoltă. Şi dacă totuşi o mângâiere ne luminează cugetul ea este tot în analogia, pe care ne-o prezintă situaţia noastră cu situaţia din Rusia. Acolo ca şi aici nimeni, nici un om serios nu crede în trăinicia unui sistem politic întemeiat pe însăş răsturnarea şi inversarea oricăror concepţii de moralitate publică şi particulară. Acolo, ca şi la noi, toată lumea îşi dă seama perfect de bine că un regim Întemeiat pe solidaritatea celor răi şi pe negarea principiilor etice elementare cari trebuie să fie la baza In marea ofensivă a bisericii latine în contra „schismaticilor“ Români, din anul al XV-lea Ioan Capistran are un rol de frunte. Călugăr fanatic, Capistran întrebuinţa tot felul de mijloace pentru a converti la legea Romei pe „ereticii“ iobagi din naţia noastră. Acesta prin o scrisoare (0 ianuarie 1456) către nobilii ardeleni cere, ca pe , preoţii români să-i expulzeze din ţară dacă nu voiesc să treacă la legearomană, iar bisericile lor să le jefuiască. Nobilii ascultători în această privinţă, ca totdeauna, când e vorba de a persecuta pe Români şi biserica lor, îndată şi prind pe episcopul românilor Ioan de Coffa, cu reşedinţa în oraşul Hunedoara, în timpul când acesta îşi făcea vizitaţîunile canonice prin satele din ţinutul Şoimului mureşan de lângă Deva. Bietul vlădică, după ce a fost purtat prin diferite oraşe , în Buda ţine un discurs în greceşte înaintea regelui Ungariei (Iorga, Notes et extrăits pom servir a l’histoire, des croisodes, IV, Bucureşti, ed. Ac. Rom. 1915, pp. 57—59), e silit la Roma să treacă la legea latină. Credincioşii lui ro- mâni din Ardeal, cu toate că păstorul lor sufletesc le-a fost răpit, ei ţin şi pe mai departe cu îndărătnicie, la legea strămo- şească, de care nu-i putea desface nici o per- secuţie ungurească protejată de crucea Romei. La sfatul unui alt duşman al legii ro- mâneşti şi tovarăş de propagandă al lui Capistran, al cunoscutului călugăr Mihail Székely — îl întâlnim la 1453 în Chilia Basarabiei organizând mănăstirea latină înfiinţată de loan Hunyadi — vedem pe stăpânul Ungariei loan Hunyadi că dă un ordin (Febr. 1456) ca toţi preoţii sfinţiţi de loan Coffa să treacă la legea romană, cei cari se opun să fie expulzaţi de pe moşiile sale din Şoimuş, Deva şi Hunedoara. Propaganda latină între Români cu tot zelul şi mijloacele de teroare întrebuinţate de misionarii ei, nu prinde rădăcini şi călugărul. Mihail Székely într’o scrisoare din acel timp ne arată şi cauza. Anume ne spune că pro- topopul Petru din ţinutul Hunedoarei ţinea predici prin care îndeamnă pe Români să-şi păstreze legea părinţilor şi să nu treacă la cea romană, adecă a popilor din Roma, şi că Românii mai bucuros sar în foc, decât să fie botezaţi de biserica romană. (Cf. car- tea mea, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a Românilor, din Ardeal, I. Arad, 1918 pp. 54—55). " O ştire neaşteptată ne relatează că unul dintre aceşti duşmani irductibili ai bisericii , noastre, pe care a persecutat-o cu cuvântul şi cu fapta o vieaţă întreagă, odihneşte într’o mănăstire românească „schismatică“. Preţioasa operă a Bolandiştilor „Acta Sanctorum“ din 1861 la data de 10 Octomvrie dând biografia călugărului loan Ca-jpistran (n. 1385 - 1456) ne spune că osemintele acestuia se păstreaz în mănăstirea Bistriţa din ţara Românească. O artă , ştire vine sâ complecteze această informaţîe. Din un manuscris al egumenului Kleiner Balázs din Mănăstirea Vinţul de jos, scris pe la 1761—5, descoperit de franciscanul Eusebiu Fermendzin la 1874, aflăm că după ce Turcii au ocupat cetatea „Újlak* la 1526, devastând mănăstirea franciscani de laici, osemintele lui loan Capistran dustaianul neîmpăcat al Turcilor — din această mănăstire le-au scos la vânzare. Bogatul boier oltean Barbu ,baronul Craiovei, cumpără trupul lui Capistran, dând pentru el atâta argint cât cântăreşte. După un proces oarecare judele turc hotăreşte ca osemintele lui Capistran să rămână lui Barbu, care le aşează în mănăstirea olteană ridicată de el: Bistriţa. La 1765 Ştefan Vodă Racoviţa aduce osemintele la Bucureşti şi cu acest prilej, în prezenţa celor de faţă, după ce ridică vălul de pe capul „sfântului“ se observă că părul e tuns, ca al călugărilor franciscani şi exclamă „acesta e călugăr catolic“. Kleiner ne spune că şi el a văzut trupul „sfântului“ şi adevărul afirmaţiilor sale îl intemeiază pe cuvintele episcopului. Partenie de Râmnic, care i-a comunicat istoria osemintelor lui Capistran (cf. Magyarország műemlékei, I., Budapest, 1905 pp. 118—19. Dacă acesta e adevărul nou, atunci ce e cu moaştele lui Sf .Grigorie Decapolitul care se amintesc din vechime la mănăstirea Bistriţa ? Sau abatele Kleiner nu spune adevărul? şi atunci care-i motivul? Când vor avea cartea italiană a lui Leo Kerval despre Ioan Capistran voi fi în situaţie să îmbogăţesc aceste scurte lămuriri. _________ is. oricărei societăţi omeneşti nu poate săi fie decât de o durată efemerară. In epoca modernă, eră de conştiinţă cetăţenească şi de evoluţiune democra-ltică, despotismul nu se mai poate ră- zima decât pe partea cea mai putredă şi coruptă a societăţii. Unindu-se cu cei mai răi el face însuş mărturisirea vinovăţiei şi proba slăbiciunei sale, el recunoaşte incapacitatea sa de a se mai menţine şi desvăleşte desăvârşita sa lipsă de temelie morală. Şi această mărturisire a neputinţei şi turpitudinei regimului de azi este mângâierea pe care în zilele de praznic o putem oferi fruntaşilor noştri. Ea este lumina sigură a nădejdilor noastre de mai bine. Qh. Pop. ! Atunci şi acum. Acum una mie nouă sute douăzeci şi trei de ani, s’a născut în iudeea lui Irod blândul Isus, care a fost urmărit încă din leagăn de ura ucigătoare a a patrusprezece mii de copii, pentru a distruge, odată cu el, — aşa se cre- dea — şi mântuitoarea credinţă nouă, care avea să se cuprindă cu încetul aproape întreaga omenire însătoşată de dreptate. Dar, adevărul etern a biruit şi omorârea învăţătorului Dumnezeu pe cruce, a fost îndemnul şi tăria nouei credinţe, care a biruit. Stăpânitorii şi conducătorii de popoare încearcă şi astăzi — după aproape două mii de ani — să ucidă ideia binefăcătoare a unei lumi mai bune, bazată pe iubire şi pe dreptate. Propovăduitorii înfăptuirei acestei lumi sunt şi ei prigoniţi, batjocoriţi şi împiedicaţi în munca lor pentru fericirea tuturor. Aceasta, In toate ţările, In unele , mai mult. Dar, după cum prin moartea învăţătorului Isus, noua credinţă nu numai că nu a fost nimicită, ci a cuprins aproape întregul Univers, tot astfel ideia nu poate fi ucisă prin prigonirea acelora cari o propovăduesc Biruinţa muncei pentru dreptatea şi binele tuturora va să vie şi mântuirea omenirei stă în strânsă legătură cu numărul adevăraţilor ostaşi ai lui Isus Invăţătorul-Dumnezeu. MOTE , păcat de oameni ! Intr’o ples& de Strindberg, pe care unii critici o pun mai sus chiar decât Infernul lui Dante, fiica zeului Indra se coboară pe pământ să vadă chinurile oamenilor. Intr’o succesiune , vertiginoasă de tablouri scurte, crude și fui grato»re, litera zeului vede ca într’un vis, urât tot îndură la bietul om, chinurile ce şi le fac ei unul altuia şi chinurile de care singuri se sfâşieţi după fiecare viziune — fiica cerului rămâne tristă murmurând acelaş refren îngrozitor prin marea milă ce o ascunde: E păcat de oameni. E păcat de oameni. E păcat de oameni După sfâşierea lăuntrică a sufletelor, care a fost marele război — nu credem ca un al doilea autor să fi găsit un răsunet în vre- I mea noastră în aceeaşi măsură ca cel mai chinuit de disrrmoniiie veacului: Stiindberg. Un arhanghel revoltat la început împotriva so- cietăţii, împotriva religiei, împotriva femeei, l-au atins foarte de aproape nălucile nebuniei. — Ciudatul prieten al lui Nietzsche — păşea pe marginea unei prăpăstii. A fost o minune că nu a căzut. Sărăcia, metafizică, nervii li biciuiau cu toate furiile; toate duhurile subpământului se pare că au ţinut un sinod ecuimenic să scoată unghiile şi să toarne plums topit în urechiile bietului om. Chinurile lui IStrinberg sunt aşa de mult chinurile omului modem. Contradicţiile sufleteşti ale omului de astăzi nu şi au găsit o expresie nui tragică înicăiri. — O nouă naştere a lui Hristos e lângă noi şi cu mila învăţată dela El — fiica zeului Indra işi poate murmura refrenul: e păcat de oameni. Strindberg a trecut printr’o mare Unaformare, şi a pus cenuşă pe esp şi s’a pocăit. Misticul Svedenborg l-a îmtăat cu sine şi cu tainele ce se relungesc dincolo de cer. Dela ef. Pavel şi sf Augustin « una din cele mai la umor se întoarcer). Mai liniştit Strindberg — nu vede numai chinurile sale ci vede chinurile tuturor — îl copleşeşte mila şi murmură lu fiica cerului: e păcat de oameni. Scriem aceste rânduri fiindcă la noi ocultul, nordicul, „bunul* Strindberg dela a cărui moartea se împlinesc zece ani, —e puţin cunosc.it în laturca a ceasta a vieţii sale. Şi mai scriem aceste iftcduri fiindcă oamenii au rămas acelaşi şi vor rămânea încă mult timp aceiaşi; se vor chinui din sărăcie, din instinct, din boală, din ură, din iubire, din voinţa de putere, din murdărie, din nevinovăţie şi din tot ce mai este cu putinţă — se vor chinui. Fiica zeului Indra va da încă de nerv măreţe ori din cap: e păcat de oameni. Pe unul îl chinue metafizica, pe altul bură’â e’sn care şl ţine pentru sine bucatele alese, pe unul îihi*nuie cuiul mizeriei care ia spart călrâiul, pe altul traiectoria electronilor, pe unul moartea, pe altul viaţa, în adevăr e păcat de oameni. De aceea mila, marea milft « tuturor pmbu toţi va trebui să vini. Mila pentru oameni, pentru bieţii oameni cari ca tntr’un vis bolnav cresc în câteva clipe fantastic lungindu se s’apuce cerul cu mânile și în câteva clipe se fac iarăși pitici. " ---------------------_-------------------................-------------------------------------------rr.---^1 1 o revoluţie, care guvernează în gol Intr’o corespondenți din Atena, publisistă de „L*'Journal”,' se spuus c8 h capitala GrtîftiM »tmtoH de peripeţii patetice, au «alert o amarii deziluzie, Pantu raament, nimic nu ananță o apropiată fortasa. Piesa »’a jacafr; rampa e atinsă; teatral doarme ... In adevăr, nu ao mai ucide. Exemplul au Gunafis $i tovarăşii sii, a părut sufleteor de docinte. Grecia are groază de sânge. Cu mul cutezători n’au curajul si »ape aît» gropi Toată ura şi toată justiţia s’au consumat într’un singur fulger. Nu se poate concepe în această ţar& fulgare şi răznete cu r^pstiţle, Greciâ, emlzatl, i se odhneşîe şî tace. Pentru moment nimic rm vibrează! Io această letargie ganarslă, guvernul ravo’uţiorîsr trzeszt sărmanul s*u credit. Ss ştie cum s's făcut revoluţia : nici prin popa, nici contra lui. Cu deslvârştee obosit și ftesînîteresat de chestiile publice, ^ tx?po rel elen a asistat k recentele și sângeroasele evenhnsste la un spectator i distrat »1 plictisit. Terenul a fost îăsat liber EtniU pumn ds temeni curajoși. Nu s’a făcut nimic spre a-i impede a de a lua putere®, dar au s’a Lout nimia ak-i spre «-i ajut«, CfemzrJI, care deţin acum put*rea in Grecia, sunt întru câtva dezorientaţi, ugîlntşîiţi dis cauza puţinulssl contact ee-î au. eu opinia publică. Nu e nici o febraaooisla, care să-i «ţâţe sa I susţină, sau tu-i bidusMstt. PATRIA ........ ................—............—"•••••'"■uw'iwMiiMiiiiniiiuiiiiuiiiînmimuiiiilui După o moştenire de peste un veac omenirea prin aleşii săi, — filosofi, poeţi, artişti, bărbaţi de ştiinţă, — începe să vorbească iarăşi deschis, fără nici o teamă de a se „compromite“ despre Dumnezeu şi despre cuvântul unuia născut Fiul său, cuprins în Evanghelie. Cei trei filosofi „dela Răsărit,“, cari au pornit pe urma stelei minunate, încărcaţi cu daruri, să afle şi să i se închine „celui ce s’a născut, împăratul iudeilor“, sunt nemuritori. Ei renasc din veac în veac, de câteori materia e pe calea de-a robi cu desăvârşire spiritul, de câteori viitorul umanităţii din noi e primejduit de instinctele animalului. In lupta de dezrobire a spiritului din robia legilor fatale ale materiei de care e legat, aleşii omenirei au fost totdeauna cei ce au dat semnalul deşteptării, şi au picurat nădejdea biruinţă , în sufletul mulţimei. Ei, cei aleşi ai Domnului, urmaşii proorocilor de odinioară, au simţit mai întâi primejdia cufundării în materie. In contact mistic cu divinitatea ei au simţit mai întâi isvorul mântuirii, şi tot în contactul cu sufletul frate al deaproapelui ei au simţit porunca şi necesitatea de a descoperi şi altora izvorul de viaţă. Au pornit pe urma stelei minunate la sfârşitul tuturor epocilor de întunerec, cu toate darurile sufletelor lor de aleşi, cu credinţa, cu nădejdea, dar mai ales cu dragostea de a afla pentru ei şi pentru alţii izvorul de viaţă în pragul cufundării în moarte. Concepţia materialistă a veacului trecut a făcut să se audă rareori numele lui Dumnezeu şi a lui Isus Christos mântuitorul. „Dumnezei ne eram noi“, omul înarmat cu ultimele descoperiri ştiinţifice, cu ultimele aplicaţiuni technice. Zdrobind credinţa în nemurire, nu mai ştiam trăi omeneşte nici pentru viaţa de aici, dar încă pentru cea de dincolo. Credinţa, biserica cu legile ei, creştinizmul, — obiecte moarte, lucruri eşite din moda, — deşertăciunii bune să mai iluzioneze masele inculte. Omul nu mai avea nevoie decât de intelectul său, puţin de inima sa, şi nu mai avea nevoie de loc de Dumnezeu. Era el însuşi supraomul, Divinitatea. Şi abea când la un moment dat s’a părut că mintea omenească a ajuns la limitele descoperirii lor, a întrezărit acelaşi intelect, al celui mai ales, că o nesfârşită lume a tainelor ne aşteaptă încă în viitor, desăvârşit clădită; c. tot ce ştim până acum e o copilăreasca descifrare a voinţii celui veşnic făcută perceptibilă în legile coborâte în cărţile şi laboratoarele noastre, că noi nu suntem Dumnezei, ci El este unul singur, veşnic, nemărginit, iar noi de abia, o scânteie. De câte ori scânteia spirituală din noi s’a înălţat până la aceasta înţelegere, sau mai adevărat, până la aceasta intuiţie, s’au ivit „maghii dela Răsărit“, şi au pornit să-l caute pe Cel ce s’a născut în iesle. Demonizmul superbiei li s a împotrivit cu orice prilej, dar umilinţa în faţa Infinitului întrezărit, a fost mai puternică, şi schinteia a dispărut înaintea Nemărgenitului Soare, omul s’a închinat lui Dumnezeu. Şi tot de atâtea ori, din culmea piramidelor biruinţă omeneşti, aleşii umanităţii, privind opera spiritului uman şi imensitatea Divinităţii, au strigat din adâncul sufletului vorbele Sf. Augustin: „Ne-ai zidit pentru tine Doamne, şi nehodimit rămâne duhul nostru până nu se va odihni în Tine“. La începutul oricărei epoci de civi-‘ lizaţie omenească s’a auzit acest stri- găt. Numai din contactul cu Divini-i tatea, numai din întrezărirea vieţii veşnice peste ceatrecătoare, au putut urma luptele şi jertfele spiritului ome- nesc, prin care ne dezmaterializăm din veac în veac in înţălesul de-a birui legile materiei prin legile spiri-tului, sau cel puţin de a nu fi robii desăvârşiţi ai celor dintâi. * * * Hristos se naşte, măriţi-L, ne în-j deamnă Evangelia. Dacă s‘ar fi nă-j scut pentru fiecare din noi, dacă L‘am simţi viu în sufietele noastre, desigur* că L’am şi mări. Nime nu poate sta* în faţa soarelui să nu fie luminat;; nime nu poate sta în preajma mare? lui foc, să ni fie încălzit. Dar dacă soarele şi focul ar fi în noi înşine, însufletele noastre, am putea să nu luminăm şi să nu încălzim? Am putea să nu-l mărim pe Isus Hristos? Dar El se naşte şi azi în peştera lui, şi prea puţin in sufletele noastre. Şi desigur El nu s’a coborât din sânul tatălui pentru a se naşte intr’o peşteră. Ci peştera aceea, unde au fost adăpostite şi animale, a fost aleasă pentru naşterea lui pământeană pentru a o lumina, pentru a o face mai strălucită decât cerul, arătându-ne cum va lumina peștera sufletului nostru dacă-1 vom primi să se nască aici în mod spiritual, cu doctrîna cu morala, cu poruncile, ,cu harul Său. In lupta spiritului cu materia numai El ne poate ajuta, mimai cel care d ( „Lumină din lumină*. Adevărul acesta simt aleşii lui, aceia care ne cheamă către Bethreem, de câte ori primejdia cufundării în materie e mare. Spiritul nostru nu poate afla hrană adevărată decât în alt spirit, în cuvintele de vieaţă ale Părintelui spuse de către Fiul. I ^ Oricât se va opune superbia demonică, aleşii Domnului ne vor arăta mereu izvorul vieţii adevărate, şi civi- lizaţia omenească, — dezrobirea omului de materie, va spori din veac,un veac. N’am făcut un pas întreg din milioanele de paşi ce ne stau înainte. Cei aleşi, apostoli, proroci, sfinţi, filosofi, poeţi, artişti, — cari arată drumul, fac dintr’un avânt sute de paşi către idealul creştin, care se confundă cu cel umanitar — dar bietele mase se urnesc şi înaintează greoia. Spre desăvârşirea creştină, spre desăvârşirea umană — ne vom mişca menii: idealul întreg nu-l vom realiza. Creştinismul e o doctrină pentru veşnicie. E adevărul. * * * Le-ar fi dacă Hristos s’ar naşte în sufletul Neamului nostru . Ce-ar fi dacă blândele umbre ale melancoliei de credinţă instinctivă s’ar da în lături de pe sufletul bun al acestui popor şi el s’ar îmbrăca în strălucirea conştientă a lui Hristos celui viu? Noi, ca popor, am trăit până acum din umbra creştinismului, din tradiţia zilelor lui mari, dar nu din însăşi puterea sa de vieaţă coborâtă zilnic în vieaţa neamului. Şi umbra ne-a fost de-ajuns să nu ne uităm în masele mari, de origina divină, atât e de natural sănătos sufletul poporului român. Ce ar fi când el ar ajunge conştient creştin, când Hristos nu s’ar mai naşte într-o peşteră uitată din Betleem, ci în sufletele noastre? Mi se pare că ar fi o reformă mai mare decât toate cele plănuite politice, sociale, culturale. Ar fi reforma reformelor. Ar fi începutul de aeperatoare mărire a neamului. Creştinismul nui o doctrină pentru copii şi babe, sau numai pentru massele inculte. El e viaţă pentru toţi Nici nu e o concepţie de viaţă care poate fi înlocuită de alta , mai potrvită zilelor noastre.“ Ascultaţi ce spune un ales al poporului frate spaniol, Ioan Maragell, în limba lui „Despre taia“. „Aşa credeţi trecute multe lucruri care vor să fie isprăvite cele care nie n'au fost măcar probate, vedeţi că Societatea creştinească a trăit vreodată cu adevărat? Cn câţi oameni aţi întâlnit pe Hristos viu ? Şi vreţi să bateţi doba falimentului Lui, îngâmfaţilor, proştilor! A deschis înaintea ochilor voştri zarea nesfârşită a iubirii, şi la picioarele voastre un drum spre desăvârşire cu care să puneţi capăt tăriei veacurilor; şi încă n aţi început să iubiţi, încă no ştiţi ce va ’să zică a vă iubii unii pe alţii, cum v a iubit El (şi prin aceasta a zis că veţi fi cunoscuţi ca ai săi); încă vă sfâşiaţi ca fiarele chiar acolo unde s’ar întâlni .El, şi orbi ca şi cârtiţele, grei a marmura, îi cereţi o lume de dincolo şi un drum nou ca să umblaţi... daţi din cap şi cereţi altceva... Credeţi pe Sfânta dreptate că dacă aţi trăi după Evanghelie, aţi mai avea nevoie de altceva? Aţi încercat vr'odată? Când? Unde? Spuneţi unde, a dăinuit vr'odată vr’o societate cu adevărat creştină ? Eu unu ştiu. Eu cunosc numai câţiva oameni cari au trăit în Hristos, şi cunosc instituţii întemeiate în spiritul său; dar că a existat o Societate cu adevărat creştinească, de oameni vii intru Hristos, şi că a trăit, eu nu ştiu nimic. De aceea cred că istoria adevărată a omenirii abea dacă a început. Şi că lumea asta în care trăim — sau credem că trăim — din State şi legi, şi domnii şi republici, socialismuri, negustorii şi clase... această lume eu cred că nu este altceva decât o preistorie a omenirii.- Iloan Maragell, Laude ed. ,Buituca Naţională1*, pp. .127 128.. Naşterea Domnului de LAGÂRBICEANU |L EFEMERIDE Da*ji divorţuri ! Cât de marte ?î diferite sunt necazurile căsătoriţilor se poate vedea şi din următoarele două cazuri. I Primul e un proses de divorţ care preocupă de prezent unu! din tribunalele Angliei. O femeie s’a plâns de bărbatul ci şi vrea să se despartă de el pentrucă ducă cum ii descrie, respectivul soţ ean Othello de prima clasfi. Omul gelos nu se simţea nicăiri şi niciodată ferit de concuenţa rivalilor lui. Când pleca, de-acasă lipea cu bucăţi de hârtie uşa şi presără cenuşe pe clanţă ca la întoarcere să poată controla dacă a fost uşa deschisă sau nu. Când se înapoia cerceta cu băgare de seamă urmele de paşi dinaintea uşii. Dela o vreme nu i-a fost destul nici măsurile acestea de precauţiune; zăvora şi pecetluia totdeauna uşa când pleca de-acasă iar la întoarcere încerca si aliul să vadă dacă se mai potriveşte exact Femeia s’a săturat într’o bună zi de viata aceea chinuită de după zăvoare și tribunalul îi dădu dreptate deslegând căsătoria. Alta. O femeia de 19 ani, Mrs. Lowe Gorbit a înaintat divorț contra soțului ei Edwood Corbit, Ir o vârstă de 70 de ani. Femeia îl descrie pe acesta ca pe un Don Juan ce-a înşelat-o In modul cel mal infam. Ea povesti în faţa judecăţii aim a căzut şi ea, femeia bătrână, pradă artei lui de»a cuceri şi ce araar s’a însetat pe urmă. A tratat-o rău şi i-a prăpădit banii în sumă de o jumătate milion do iar!. Corbit a fost căsătorit deja de şase ori. Bătrâna cere divorț ca să și petreacă restul zilelor în pace — dacă cumva nu se va ho- tărî cu 90 de ani să se mărite iar. ■ ARTSTARC SI COMP. ■