Patria, iunie 1923 (Anul 5, nr. 114-139)

1923-06-01 / nr. 114

Cluj, Vineri 1 Iunie 1923 2 LEI EXEMPLARUL Anal V. ^ Numărul 114 Distinsul nostru oaspe este unul dintre puţinii oameni fericiţi cari au ajuns să trăiască realizarea ideii pe care au sădit-o şi la a cărei împli­nire au lucrat în mod direct şi activ. Sunt 16 ani de­ când a apărat prima sa lucrare despre minorităţile din fosta ■monarhie (Racial Problems in Austria Hungary) şi de atunci a luptat în scris şi cu graiul necontenit, fără a cruţa oboseală şi sacrificii pentru emancipa­rea popoarelor de sub jugul maghiar. In scurte intervale au apărut celelalte lucrări dintre care cele mai importante: (Political persentions in Hungary — Hangarian Elections —­ The Southslav Question) cari toate preconizau libertate şi egalitate pentru popoarele nedreptă­ţite. Timp de 18 auni a fost aproape singurul apostol acător idei în Anglia, şi cât de bine i-a succes să convingă opinia publică şi oficialitatea engleză despre necesitatea unei schimbări radi­cale cu privire la situa­ţia popoarelor din fosta Ungarie s'a văzut în decursul războiului şi la conferinţa de pace când nici un­­glas nu s’a ridicat în Anglia contra unirei tuturor românilor. Aspiratunile poporului nostru se de­scrie omul de ştiinţă atât de just şi sumbru la cartea sa: Roumania and the Great War apărută în 1917. La conferinţa de pace a fost consilier teh­nic în delegaţia engleză şi cuvântul său, împreună cu aceia a altor prieteni a influinţat în mod hotărâtor mâna lui Clemanceau şi a lui Lloyd George, cari au tras frontierele noastre de azi Valoroasele sale lucrări istorice cari se bazează pe un studiu amănunţit a nenumăratelor lucrări originale ce au produs istoricii români, germani şi unguri i-au­ adus titlul de docent la Kings College. Şi fiindcă dânsul a fost primul istoric englez care s’a ocupat mai pe larg cu istoria ţărilor dunărene a fost ales în toamna anului trecut de profesor la catedra pentru „Istoria Eu­ropei Centrale‘ nou înfiinţată la Uni­­vesitatea din Londra. Este pentru a treia oară că ne cer­cetează distinsul nostru, prieten în Ro­mânia­ Mare. El care cunoaşte trecutul neamului nostru atât de bine, care a con­lucrat la făurirea acestei ţâri frumoase vine din nou să vadă prezentul, care cum zice dânsul este de mare impor­tanţă pentm un istoric fiind cheia vii­torului. Acest viitor ne asigură după părerea lui o poziţie unică în estul Europei şi la gurile Dunării — dacă vom fi harnici să ne-o câştigăm prin muncă » Să dee Dzeu să se împlinească şi această profeţie tot aşa de bine la prima ! Vă rugăm die profesor Seton­ Watson să ne staţi în ajutor şi la câştigarea acestui important rol între Statele europene cu sfaturile şi îndem­nurile preţioase de bun şi sincer prieten ce ne sunteţi-Bine aţi venit în ţara noastră. "x^Pictus i rator Declaraţiile dlui Jászi Oszkár Am publicat în numărul trecut al ziarului răspunsul domnului Jaszi Osz­kár În câteva întrebări pase de re­­fecţia noastră.’ Dl Jaszi, la întrebarea dacă sistemul Horthy va mai dura mult, a dat un răspuns care va fi surprins pe raul­i, anume că Marile puteri şi în­deosebi Anglia au protejat acest sistem şi au căutat să-l justifice. Distinsul sociolog va fi fost în mă­sură mai mare decât alţii informat despre sprijinul pe care regimul Hor­­tyst îl are din Apus­asa trăeşte în mijlocul expatriaţilor unguri din Viena, aderenţi ai regimului democratic şi ai contelui Karolyi, şi în lupta pe care o duc expatriaţii pentru înlăturarea re­gimului Horty. dl Jaszi va fi ştiut de ce piedeci se izbesc în deosebi. In baza acestei declaraţii că Marile puteri sprijină regimul absolutist din Ungaria, se explică şi călătoria cute­zătoare a contelui Bethlen in capita­lele din­ Apus. Nu ştie însă dacă ma­rile puteri îşi dau seama de adevărul, — valabil şi pentru Europa Centrală — că nu poţi umbla cu doi bani în trei pungi. Să ne explicăm: Cea mai mare pie­­decă în consolidarea Europei centrale este tocmai regimul lui Hothy, absolu­tist în politica internă, reintregist în cea externă, sprijinitor pe faţă a tutu­ror societăţilor iredentiste din Ungaria Sprijinind acest sistem Marile puteri ar trebui să-şi dea seama ce rele ser­vicii fac aliaţilor lor din Mica Aniaată, pe cari vor să-i ţină în prietenie sinceră. Cu popoarele din Mica Antantă Ma­rile puteri cultivă raporturi de priete­nie pentru a le avea în rândul popoa­relor care asigură menţinerea păcii. Dar, sprijinind în aceaşi vreme re­gimul Horthy, Marile puteri ţin viu focarul de primejduire a păcii europene lăsând să crească nădejdile iredentiste ale ungurilor. Credem că diplomaţii noştri din streinătate ar trebui să informeze gu­vernele respective, că fac o politică de duplicitate primejdioasă. Se poate, că ei să-şi facă datoria, dar cum vorbesc în numele unui gu­vern compromis cu totul în streină­tate, cuvântul lor nu-i luat în seamă. Dovada am putea-o avea în faptul, că până când aveam acasă un guvern ca autoritate morală în ţară şi care se bucura de încrederea streinătăţii, pre­mierii Ungariei­­horthyste nu prea aveau curajul să facă drumuri ca cel de acum al contelui Bethlen.­­ Ca dovadă a felului cum e menajat regimul horthyst în Apus­, dl Jászi Osz­kár mai spune, că „Liga Naţiunilor tra­tează cu multă seriozitate exproprierea conţilor ardeleni, cât­d tolerează fără nici o vorbă ca teroare albă să ră­pească moşiile contelui Ká­l­yi Mihály“. De­sigur ceea ce relevează dl Jászi e caracteristic pentru atitudinea marilor puteri faţă de problema ungurească. • Noi credem, că în primul rând vina pentru această ati­udine a aliaţilor o poartă guvernul român, care nu şi dă nici o silinţă nici să informeze streină­tatea, nici să poată vorbi cu prestigiul care ar putea lăsa impresie la aliaţii noştri. Desigur, ungu­ri nu sunt proşti dacă vor să pescuiască în apa tulbure. CRONICA ZILEI gaKBssEg3gaM3B?iiniiiiii mmm­m­i ■ miiwmwMB Dl Arg­etoianu condamnat de ai săi. In sfârşit, dl Argetoianu a fost judecat de comitetul consulta­tiv al partidului poporului, în şedinţa de Luni 28 Maiu. Dl Averescu, — cel dintâi — a pus în discuţie chestiunea răspunderei mi­nisteriale, stabilind că consiliul de mi­niştri nu poate fi considerat solidar la pagubele materiale eventuale ce le ar reclama Statul de pe urma operaţiuni­lor dlui Argetoianu. La sfârşitul discuţiunilor dl general Averescu, a făcut rezumatul stabilind următoarele puncte: 1. Comitetul consultativ, întrunit aseară, nu are căderea de a lua hotărâri, el ne­­fiind un organ oficial al partidului ci nu­mai unul de aviz al şefului; 2. Partidul poporului şi fostul guvern Averescu nu sunt solidare şi nici responsabile cu dl Argeto­ianu în chestia bonului Băncii Co­merciale Române; 3. Intrucât chestiunea banului este încă în cura de desbatere în Parlament, deocamdată partidul poporului nu poate lua o hotărâre defintivă pentru a nu pre­­judeca evenimentele. Ca încheere, dl general Averescu — după ce a declarat că nu înţelege şi nu împărtăşeşte unele din explicaţiile dlui Argetoianu — a cerut celor prezenţi să lase în sarcina sa cercetarea şi adunarea elementelor necesare şi numai după a­­ceia să decidă în conformitate cu intere­sele partidului poporului. Astfel, prin desolidarizarea foştilor co­legi de minister, dl Argetoianu a fost condamnat chiar de ai săi. Şi totuşi, ci­­nizmul fostului ministru de finanţe merge atât de departe încât spune că ar fi gata oricând ca să repete o atare operaţie. Cacavela, ziaristul şi Academia — Nu fabulă, ci tragicomedie — Academia Română în sesiunea aceasta va proceda la alegerea nouilor membri, nu locurile celor decedaţi. Cam de regulă generală, noul academician se alege, la secţia ştiinţifică şi la secţia istorică, naşă este profesor universitar, iar la secţia Ae­rară, dacă a fost ministru sau cel puţin deputat. Un Vlaicu n'a putut fi m­e­ru la secţia ştiinţifică, iar un Eminescu, Ca­­ragrale sau Gherea, n’au îndep­init toate formalităţile pentru a putea fi ne­m­­brli ai secţiei literare. Ce să mai vor­bim de rezistenţa Academiei la asaltmile cugetarei româneşti, care dacă ia fo­nia filozofică, n’are loc da intrare în im­nta populată exclusiv de istorici, filologi şi literaţi... In schimb, în locul unui Rădulescu- Mobu sau P. P. Negulescu, in locul unor critici literari, işi face intrarea maiestos Cacavela, — bun la toate. Cacavela ,pre preferinţa academicienilor noşti trad­o­­natişti, fie că apare în ipostasul de­­­co­rat, fie în cel de filolog, fie în cel de istoric, ba la nevoe chiar ce filozof, pu­ţin importă, numai să reproducă pe­ru­­ditul şi a — toate — ştiutorul Cacavela. D­ecî poate să întrunească cele patru ipostase şi să apară în de, — cu atât mai bine: copia nu trădează originalul, se apropie de prefecţiune. Tragică răzbunare a uniui atavism pe care nu-l merita neam­ul nostru ! Ne-am întrebat şi nu alţi ani şi ne în­trebăm şi cu ocazia sesiune! anului a­­a­­sta, dacă Academia Română nu crede că a venit timpul ca alături de distinşii ro­ştri filologi, alături de iubiţii noştri isto­rici şi­ nemuritorii noştri artişti, să fi ales şi un reprezentant al presei. Odinioasă academicienii Eliace Râdulescu şi Mihail Kogâlniceanu, printre alte merite culturale, aveau şi pe acela de a fi fost ziari^l, aşa că presa la înfiinţarea Academiei, a fost reprezentată. De atunci, pe măsir.3 evoluţiei por»tre cultura!» şi te­chnicv-f^ măsura diviziunel muncii, presa s’a sepa­rat de celalalte manifestări culturale şi a devenit un corp aparte, iar ziaristul o ca­tegorie culturală bine distinctă, ca şi ce­lelalte categorii dintre care se recrutează academicienii. Dar pa măsura acestei di­ferenţieri, ziaristul ne mai fiind in acelaş timp şi literat sau istoric, n’a mai fost vrednic de postul de academician. Şi ast­fel, presa care are un trecut istoric şi care este unul dintre cei mai importanţi factori culturali, a fost exclusă din sânul Academiei Române, rupând cu tradiţia lui Eliade şi Kogălnîceanu, ea, Instituţia tra­diţională până la anchilozare. Credem că în locul apariţiei lui Cacavela sub forma, de altfel foarte gravă, a bizantinologului, Academia s’ar onora mai mult şi mai în ritmul culture! noastre ar fi, dacă ar alege pe un ziarist. Căci, dacă nu avem învăţaţi care să fie aproape de Charles Diehl, aşa cum avem filologi şi istorici care egalează pe ai altor Academii. In schimb avem ziarişti la înălţimea ziaristului academician Au­guste Gauvain. Făcând aceasta constatare, vrem să păstăm­ proporţiile: dacă un zoolog un istoric sau un filozof nu poate restrânge conceptul ştiinţei la proporţiile ţarei lui fără ca să nu abdice de la ştiinţă, — un ziarist sau un literat, în genere, se bucură de graţia a ceea ce am putea numi circumstanţe naţionale. La congresul presei dl M­. Iorga po­vestea cu­­rureşte cum preşedintele Aso­ciaţiei, dl C. Bacalbaşa,­­ a Introdus în publicistică, prin ziarul Lupta, unde era şef reda­tor. Un astfel de ziarist, sau în Ardeal­ul V. Branişte, a fost în mijlocul unui un centru cultural, a cărui circomferenţă a cuprins în sfera ei, o bună parte din activita­tea culturală şi politică a ţarei, timp de un sfert de veac. Numai amintiri să comu­nice ziaristul şi tot şi ar îndreptăţi scau­nul de academician, mai mult decât muc­­găita personalitate Cacavela. Sperăm ca prin dnii O. Giga, M. Sa­­doveanu, G. Bogdan-Duică, foşti ziarişti, şi prin nouii membrii care se vor alege, — şi care se pare a fi dintre cei ce conduc ziare, — să se facă reparaţia convenită şi presei şi Academiei Române. PN­KERI LI PUNCT Dl Const. Batiu a declarat că „Basa­rabia este un rai de la un capăt până la altul*. Desigur, că este un rai pentru parti­zanii guvernului, dar, pentru adversari este un., mormânt. Dovadă recentele asa­sinate ale administraţiei. NOTE PENTRU UTOPIA Lucrările ştiinţifice şi literare încep tot mai mult să fie încurajate prin premii. Nu e vorba de premiile pe care Academia Română le îm­parte în fiecare an, astăzi tot atât de mari ca şi înainte de război. Societăţi, ziste şi îndeo­sebi casele de editură se întrec să anunţa pre­mii în sume considerabile. ,Adevărul* va în­corona cu cincizeci de m­ii de lei un român românesc cu subie­ct de război. E un premiu, ca mărime, vrednic de scumpetea de astăzi. Desigur scriitorii vor munci din zori până în noapte în aceste călduri caniculare ca să ducă un premiu, unicul în ţară, care ţine seama de valută. Casa de editură „Cartea Românească* a împărţit premii care ating cifre însemnate, îndeosebi cărţi didactice — s’au expus prin vitrine înfăşate în reclame ce atrăgeau atenţia că sunt premiate de „Cartea Ro­mănească*. Exemplul acestei mari case de editură se pare că prunde şi la altele. Astfel Institutul de arte grafice „Jiul Cultural“ din Petroşeni anunţă premii în valoare de şase mii de lei pentru trei lucrări scurte ce vor studia probleme în legă­tură cu Valea Jiului, cum ar fi bunăoară, desvoltarea industriei­ miniere in Valea Jiulu', Alcoolismul cu considerare la împrejurările din aceeaş vale, sau credinţa ca factor educativ înainte şi după război. Cât de mult s’ar putea încuraja viaţa culturală, dacă multele case de editură ce le avem s’ar hotărî s’aducă oarecari jertfe împărţind nişte premii anuale sau alt­ceva. Avem atâtea bănci şi societăţi, atâtea Instituţii financiare — ca­­consilii de adminis­traţie“ cari de obiceiu încurajează uumn­d trân­dăvia câtorva îmbogăţite de r­ăboi. Nu s'ar putea face ca fiecare bancă să dea anual un premiu pentru lucrări ştiinţifice şi literare, hotărând sau eu subiectul, sau premiind pur şi simplu una din cărţile apărute. Fiecare consiliu de administraţie ar avea astfel un membru im­personal care an de an va fi o carte premiat. Viaţa culturală ar câştiga dintr’odată o înfăţi­şare mai sprintenă şi băncile nu ar păgubi de loc. Sau ca să nu fi­ţi învinuiţi că protejăm prea mult literatura, premiile să se acorde tuturor artiştilor şi oamenilor de ştiinţă fără deosebire, dacă sunt scriitori, pictori, muzi­cani, sculptori, arhitecţi. Li s’ar înlesni nu numai viaţa, dar şi „luxul“ unei călătorii în streinătate, flit de rodnică pentru fecundarea inspiraţiilor. Suntem siguri că dacă am trăi în Utopia, ţară binecu­vântată, măsura aceasta s’ar lua prin legi vo­tate „în toată regula" de parlamentul legal al fictivei ţări. Şi totuşi Utopia e aşa de aproape că o poţi atinge cu mâna dacă ai bunăvoinţă. Cel puţin în cazul acesta. Scumpirea traiului Leul se urcă în streinătate Fenomenul n’ar avea altă explicaţie de­cât specula, iar guvernul s’a şi grăbit să vină cu o lege pentru combaterea el. Şi opinia publică pare a se lăsa indusă In eroare asupra adevăratelor cauze ale scum­pete! crescânde a traiului. Că leul se mai poate urca, nu trebue să ne prindă mirarea, când­­ne amintim că tot pe vremea secerişului anul trecut ajunsese la suiş, care ameţise capetele guvernanţilor noştri • la un moment, spre a se resemna pe urmă, când au văzut că urcarea a fost nefirească, căci după scurt timp a început scăderea vertiginoasă şi stăruitoare timp de aproape un an de zile. Guvernul se lăudase prin statisticele sate că va fi o recoltă bună. Încât socie­tăţiie de export au pregătit terenul în streinătate in vederea cumpărăturilor de cereale. Streinătatea a fost însă păcălită, căci export nu s’a putut face decât pe o scară foarte restrânsă, ceeace a făcut să fie depreciat leul. Acum pare că se încearcă aceeaș metodă de mistificare a streină­riţei, făcând-o guvernul nostru să creadă că anul acesta vom avea într’adevâr o re­coltă bună. De aceea nu trebue să ne prindă^ mirarea că valuta noastră s’a urcat puţin în streinâtate, ridicându-i puterea da cumpărare. Streinătatea însă e mai precaută de astădată, căci urcarea valutei noastre se face fără prea mari sărituri, ceeace dove­deşte că însănătoşirea leului va cere încă timp foarte îndelungat. Şi, ce este mai îngrijitor, In loc să câştige leul nostru putere de cumpărare In ţară, dimpotrivă el e mai preţuit peste graniţă. La ce­ne poate folosi aceasta ? * Iată o întrebare Ia care până acum n’am văzut pe cineva să răspundă cu o soluţie mulţumitoare. Scumpirea traiului nostru , ar trebui să aibă prea marea le­gătură cu bursele din streinătate, căci la urma urmei noi găsim în ţara noastră tot ce ne trebue, putându-ne lipsi de mărfu­rile aduse de peste graniţă. Aci stă ascunsă cheia problemei. Şi nu văd pe nimeni să procedeze cu destulă energie la rezolvarea ei. Gu­vernul actual a făcut tot posibilul împedice producţiunea; n’a lăsat să vină capitaluri în ţară, cari să dea avânt industriei noastre; n’a reuşit să înlesnească mijloacele de comunica­­ţiune şi de transport. Urmarea este, că am încetat de a ma fi ţară ex­portatoare de produse agricole, iar începuturile noastre industriale n’au Una dintre cauzele principale ale crizei monetare este fără îndoială de­­precierea valutei. Avem o circulaţiune fiduciară de circa 15 miliarde, care înainte cu un an valora 750 milioane lei aur, iar astăzi abia valorează 825 milioane. Luând in consideraţie ca România mică avea înainte de război o­ circulaţie fiduciară de circa 500 mi­lioane, România întregită ar trebui să primit nici o îndrumare sănătoasă, în­cât totul stagnează. Când în ţară la noi se plăteşte pentru o păreche de pui între 50 şi 120 Iei, faţă de timpurile normale, când costa cel puţin de o antă da ori mai ieftin, încât puterea de Cumpă­rare a leului a scăzut la o para, cum să putem crede noi într’o însănăto­şire a va­lutei noastre, chiar dacă prin­­tr’un fenomen neaşteptat s’ar ridica leul la bursele streine? Traiul se va scumpi necontenit în ţara noastră, cât timp nu se vor înlătura pedicile din drumul producţiunei agricole şi indus­triale. Problema aceasta e foarte serioasă, guvernul însă n’o înţelege şi recurge la măsuri vexatorii contribuind şi mai mult la scumpete. POLITICA ECONOMICA A LIBERALILOR - Cura putem eşi din criza provocată de aceasta politică ?­­In raportul adresat Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale des­pre anul 1922 cetim şi următoarele rânduri: „Agricultura, desorganizată încă din cauza trecerei a circa 3 milioane hec­tare în proprietatea ţără­nască nu a văzut încă înreg terenul concedat, muncit şi condiţiuni de rentabilitate ca înainte de război, aşa că, dacă ţinem seamă că principalul articol de export sunt produsele agricole, cari în anul acesta nu au fost,prea abundente, nu este de mirare că balanţa comerciului nostru influenţată şi de politica noastră economică, care poate nu a fost cea mai fericită, este încă pasivă.“ O cri­tică mai aspră cu greu i se poate face guvernului, decât cum face conducerea Băncii Naţionale, care în nici un caz nu poate fi bănuită de sentimente con­trare liberalilor. Aceasta ar fi una din cauzele, pentru cari cu toate că In a­­nul 1922 Statul împreună cu Banca Naţională a pus la dispoziţii băncilor devize, din a căror vânzare s a reali­zat aproape 800 milioane lei, totuşi depozitele streine în băncile noastre au crescut aproape cu 800 milioane lei, ceea ce denotă că balanţa comercială ar fi deficitară. Naţionalizări greşite „La aceasta contribue In fiecare an şi câteva contracte importante de na­ţionalizare industrială ale căror pro­cente stipulate în monetă streină absorb cantităţi mari de monete naţio­nală pentru streinătate sau se trece in conturile streine fără ca o contra­valoare a ei să intre’în ţară“, constata mai departe raportul Băncii Naţionale, lată o critică obiectivă asupra felului, cun finanţa liberală a naţionalizat Petroşanii şi Steua Română, naţionali­zare care a contribuit, în mare mesură şi ea la prăbuşirea leului. Aşa dată modul uşuratic in care s’a executat îm­proprietărirea, o nefericita politică eco­nomică şi o nenorocită naţionalizare au contribuit conform vederilor Băncii Naţionale, ca balanţa noastră comer­cială să fie pasivă. Din aceste constatări urmează că trebue să ne schimbăm întreaga noa­stră politică economică, dacă voim să evităm dezastrul ce ne amenință. Astăzi suferim grozav sub urmările acestei nenorocite politici. Avem un leu depreciat, o scumpete ne mai­po­menită și pe de­asupra o criză de numerar, cum nu s’a mai pomenit şi, toate acestea, mulţum­­ă genialităţii dlui min­stru de finanţe, care cu tot preţul voei să ne ridice valuta. Cadrul unui articol nu-mi permite a mă ocupa mii pe larg cu Imreg com­­plexul acestor chestiuni. Trebue să mă restrâng deci la discutarea celei ma arzătoare probleme, şi a Indica solu­­ţiunile necesara pentru combaterea crizei de numerar, care din zi în zi devine tot mai pronunţată, aşa încât suntem ameninţaţi între altele şi cu reducerea producţiunei Circulaţia fiduciară aibă în circulaţie cel puţin un miliard lei aur pentru satisfacerea nevoilor sale. Astăzi nu dispunem nici da­ta parte a circul­aţiunei fiduciare necesare pe­ntru acoperirea nevoilor financiare şi eco­nomice. Prin urmare, trebui să ne gând­m la sporirea monetei; acesta este singurul prjloc pentru a pune capăt crizei de numerar şi pentru a pune la dispoziţie economiei naţionale capitalul necesar produ­rţiunei. Această spor­re se poate face, fără ca leul să scadă da­ca Banca Naţională va face emisi­­ea nouă pe baza stocului de aur, ce l’a primit de la Stat din lichidare Băncii Austro ungare, şi pe baza stocului de aur ce-l va cum­păra din producţa urnelor de Stat şi particulare. Ar fi bine ca în b­r­anţul Băncii Naţionale tezaurul de la Moscova să fie separat de celalalt stoc metalic,­­ să evidenţieze aurul de fapt disponi­bl după retragerea tratelor şi bonurilor de tezaur in aur B­onurile de tezaur emise de Stat ar treb­ui s­ele sup­­rat contate, ca astfel streinătatea să aibă o icoană clară despre situaţia băncii Acest procedeu ar ridica creditul băncii da emisiune şi ar promova şi urcarea leului, şi nici o emisiune nouă făcută pe baza unui stoc de aur -«pont nu ar produce în sine o nouă scădere. Emisiunea nouă In raportul Băncii Naţionale de pe anul 1922 găsim următorul ,pasaj, care conţine u­mătoarea idee genială şi Salvatoare: „Consiliul de administrare cugetând apoi la necesitatea întărire a biletului a cerut­ Statului o convenţiune pentru vânzarea aurului d­e­m­neia S­atului, iar de altă parte a cerut încuviinţata ca pe măsură ce am cumpăra aur, ori unde am găsi în ţară, să avem dreptul a-l socoti la stocul metalic pe preţul de cumpărare şi să facem emisiunea legală, iar beneficiul ce ar rezulta din această emisiune să fie destinat printr un cont special, la acoperirea di­renţei în­­tre preţul de cumpărare şi paritatea le­gală a aur­ului". Nu ştiu pentru ce Statul sau Mini­sterul de finanţe nu a dat aceasta în­cuviinţare. Este adevărat că, admiţând ca aurul să fie socotit pe preţul de cumpărare la stocul metalic, este egal cu devalvarea, care de altfel de­ fapt există, d­oarece paritatea legală de mult a ajuns să fie o s­uplă ficţiune, de care via a nu mai ţine cont. Dar tot aşa de adevărat este, că numai ad­miţând propunerea fă.­Ută de Ban­a Naţională putem face o nouă emisiuni de monetă hârtie fără de a produce o nouă scădere a leului. In consecinţă, pentru «urmarea crizei financiare şi economice eu cred că cea mai bună so­­luţiune ar fi c Statul să admită ca aurul ce i’a primit Banca Naţională de la Stat şi acela pe care îl va cum­păra în viitor să fie socotit la stocul metalic pe preţul de cumpărare. In baza celor 70 milioane coroane aur primite din lichidarea Băncei Austro-­ungare, Banca Naţională ar putea emite aproape 7­/0 miliarde hârte monetă Din această sumă Banca Naţională să plătească Statalul efectiv costul aur«­ui adecă cam 3 miliarde, iar din restul da 41/* miliarde să satisfacă trabuin­­ţele creditului intern şi să cumpere toată producţia internă de aur, care sa servească da baza peatrs evssstaal# noui emisiuni. Singura salvara In felul acesta Statul şi-ar putea achita toate datoriile interne flotante; prin aceasta s’ar uşura criza financiară şi Statul ar recâştiga încrederea credi­torilor, ceea ce ar contribui şi la urca­rea leului Faptul că beneficiul ce ar rezulta din aceasta emisiune ar fi de­stinat la acoperirea diferenţei între pre­ţul de cumpărare şi paritatea legală a aurului, încă ar contribui la urcarea leului. In fine, împrejurarea că o bună par­te a emisiunii noui pusă la dispozi­ţia economiei naţionale ar contribui la sporir­ea producţiunii încă va contribui la asanarea crizei şi la refacerea leului. Am emis acestea idei şi atrag aten­ţiunea cercurilor competente asupra so­­luţiunii propuse fiindcă sunt ferm con­vins că aceasta este singura soluţ­une, care ne poate mântui.­lumus.

Next