Patria, aprilie 1924 (Anul 6, nr. 69-89)

1924-04-20 / nr. 85

Cluj, Duminecă 20 Aprilie âaai VI. * Nuntim! 85 2 itiri fcXEMPUmul. Ifose patriotice Nu sunt decât două săptămâni de când „Viitorul“ combătea­­cu o rară violenţă atitudinea celor două partide de opoziţie, naţional şi ţără­­nesc, în chestia comercializării. Azi oficiosul liberal pare mai îngăduitor faţă cu „criticile“ de-atunci, cari „se desfăşurau în marginele legale şi înăuntrul ţării“. S’ar părea că dl Brătianu e dispus să contracteze şi oarecari obligaţiuni de recunoştinţă către aceste partide, cu condiţiunea însă, ca la toate ilegalităţile ce pa­tronează să i se răspundă în mar­­ginele legalităţii. Din acest punct de vedere, ar fi desigur o singură dificultate şi a­­nume, de a se şti cam­ sunt „mar­ginele legalităţei“ sub un guvern care prin însăşi existenţa lui la cârma trebilor publice săvârşeşte o per­manentă şi brutală ilegalitate. Dar cele două partide nu s-au mulţumit cu această supremă în­găduinţă şi acest fapt provoacă cea mai recentă supărare a „Viitorului “ Ele încearcă să iasă din marginele legalităţei, comiţând una din „ma­rile greşeli politice“: apelul la stre­ini. Pentru un partid ca cel liberal, a cărui tradiţie are la bază faimoasa formulă „prin noi înşine“, apelul la streini este, fireşte, un anacronism, cum îl numeşte „Viitorul“. Şi acest apel la streini este anga­jamentul luat de cele două partide cu prilejul discuţiei proectului co­mercializării, că vor aduce la cu­noştinţa streinătăţei provizoratul unei legi votate printr’un nemai­po­menit abuz parlamentar, în dispre­ţul necesităţilor legitime ale Sta­tului. Iată ceea ce întunecă buna dispo­ziţie de vacanţă a dlui Brătianu şi ceea ce »Viitorul“ sub nici un cu­vânt nu vrea să ierte partidului na­ţional şi celui ţărănesc. Să ne fie îngăduit, totuşi a crede că avertismentul pe care ţara este obligată a-l da streinătăţii, prin partidele care o reprezintă în mod real, este o datorie care priveşte în primul rând interesele mari ale Statului Legea comercializării este o mon­struoasă cointeresare a familiei Bră­tianu, o lege care nu va putea su­pravieţui acualului guvern. Pentru reputaţia ţării, şi bunele ei raporturi cu streinătatea, aceasta trebue prevenită asupra riscurilor ce i s’ar oferi într’o întreprindere de o indiscutabilă clandestinitate, cum este aceea a comercializării. Streinătatea nu poate şi nu tre­bue să întărească cu participarea ei, nelegiuitul atentat săvârşit de guvernul dlui Brătianu împotriva bogăţiilor economice ale ţării. Şi dacă în aceste împrejurări, in­­teresele României sunt identice cu ale capitaliştilor streini, cu atât mai bine pentru aceştia din urmă. Demascarea aventurii econo­mice a dlui Tancred Constantinescu este o datorie naţională şi aceasta nu poate fi socotită drept un apel la streini. Guvernul liberal putea, însă, evita situaţia de azi, lăsând Adunărilor legiuitoare complectă libertate de a discuta şi c hotâri într-o chestiune atât de importantă cum a fost le­gea comercializării. El a înţeles să-şi impuie pro­­ectul prin violenţă, suprimând dreptul la cuvânt al opoziţiei şi consecinţele acestei atitudini îl pri­vesc. Zarafii part­iului liberal nu şi-au asociat niciodată la câştig tezaurul public, azi ţara nu-i obligată a pă­gubi alături de ei şi din pricina lor. Dacă „Viitorul“ consideră atitu­dinea celor două partide din opozi­ţie ca o mare greşeală politică, să ne fie permis a socoti că alături de marile şi strălucitoarele merite po­litice ale par­tidului liberal, această greşeală, este o vir­tute, ifosele patriotice ale liberalilor nu mai prind. Supărarea lor de azi este identică cu aceea de anul trecut, după votarea Constituţiei, când atri­buiau opoziţiei tot discreditul ce se arunca asupra ţării, din pricina săl­băticiilor prin cari guvernul obţi­nuse votarea pactului fundamental. Streinătatea cunoaşte sistemele politice ale dlui Brătianu şi va şti şi de astăadtă să aprecieze acţiunea cinstită şi naţională a partidelor din opoziţie, cari nu vor să contribue nici chiar cu complicitatea tăcerii la jaful economic organizat de libe­rali în averea Statului. Legea comercializării votată acum două sâptămâni — mai ales așa cum a fost discutată în Cameră — rămâne în istoria parlamentară un moment al tiraniei brătieniste. Soarta acestei legi nu este legată de apelul la streini și nici un partid cinstit din țară nu va face acest compromis, de a o accepta. CRONICA ZILEI Mărfurile libere la export. Con­siliul superior economic Intranit la Io­căinţa minstrului domenilor, asmi­rând propunerile referitor la lărgirea regimului de export cu cor­a­ţia im­punerii taxelor vamale, evitându-se astfel scum­pirea traiului la ţară Coosu­ol a de is să Ls­ libere la expoarte, b­âczetari de lu­x fiind exclusa brânza albă şi de burduf, apoi conser­vele de peşte exclusiv peştele sărat, «pot cartofii din recolta vechi», porci vii «a» tăiaţi, ţesăturile, stofe de lâă, confecţiunile de m­;n­ţîminte, pieile tă­băcite, craprande, talpa, curerela de transmisiune. Lonsiliel a disputat apoi chestiunea ex­ortului de tr«ve sa de dej»r, opiinda-SB la următoarea for­ma ă: căile ferate Bont autorizate să trateze ca Uniunea Foreslerft din Ar­deal fixând prețul contra tracversale necesara iar In s­himb furn­zorii au permisiunea să expo­rteze cantităţi e­gale da traversa pe baza tax­i deu ex­port da 1900 iei de metrul cub. ConsTol a decis deasemenea ca conflictele dintre posesorii de permis de export neexactitate şi Min­sterul comerţului să nu mai fie­­tranşate prin tranzacţiuni, ci să fie diferite­­ care să decidă. Consiliul se va ocupa cu pesziunea viitoarei şedințe cu exportul paserilor, oi­elor ş­ untului de oaie. FLORIILE Intrarea triumfală a lat teus în Ie­rusalim, cu o săptămână înainte de în­viere. Intimpinarea lui la porţile cetăţii, ca poporul în post de sărbătoare, cu strigătele b­laslamului­­ „Oaia celui ce vine în numele Domninul“. El venea în sfânta cetate,­­ sfântă prin trecutul şi viitorul său, dar nici decât prin prezentul farisalc şl cărtură­resc — venea blând şl umilit, călare pe puiul asind, însoţit în tăcere de ace­­w'ca să!. Deşl aceştia i-au adat animalul de drum, gâslndu-l In chip minunat, nu-şl puteau da seama şl nu se aşteptau la intimpinarea împărătească ce i se făcu lui Isus în Ierusalim. Ori cât se vor fi hotărât fad stil, ei au putut opri pe la caiete lor poporul cel mult care auzise de venirea lui H­istos în cetate. In port de sărbătoare, cu ra­muri verzi în mână îl așteptau. Ui suflu peste fire se va fi coborât pe câ­teva clipe în actuita turmă schimbă­­cioasă a evreilor. Ei trebuiau să dea dovada divinităţii sale, era nevoie să fie mărturisit de el ca fiul lui David Şi, pe câteva clipe, mizerabila lor sim­ţire şi înţelegere omenească se depărta, el vorbi prin el adevărul cel veşnic: „Otana Fiul lul David ! Osana ce­lui ce vine în numele­ Domnului*. Dar fariseii nici pe o clipă nu puteau răbda mărturisirea adevârului, şi-l roagă pe Hnstos şi poruncească poporului să nu mai strige. Ci, pentru a dovedi, că ce se petre­cea în aceasta zi plină de soare, era dat de sat, era manifestarea unei rele­vaţii, era o revărsare peste puterile ome­neşti, Isus le răspunde: „Au nu aţi citit că de vor tăcea aceştia, pi­­bile vor vorba?“ Şi poporul îşi arunca hainele făcând din ele covoare pe drumul pe care îl minta Mântuitorul. Găsise d­iin­­ adevăr ceasul pentru măr­turisirea ca fast şi pompă mare a ade­­vărului. Isus era gata pentru jertfă­, o săptămână îl mai despărţea numai de patima sa de pe cruce. Se cuventa deci să fie vestit din mii de guri adevărul pentru care el era gata să moară. Aşa se petrec lucrurile cu biruinţa ori carul adevăr. Când se anunţă întâia oară, puţini îl aud, puţini îl înţeleg, puţini îl bagă în seamă. E lucru rar chiar când poate strânge de la început in jurul său doisprezece apostoli. Dar cum picurai de ploaie, ori căi­at neînsemnat, căzând mereu, găureşte piatra, tot astfel adevărul propovăduit necontenit, fie şi de cel mai umiliţi, îşi tot lărgeşte împărăţia, cu toată prigoana tiranilor, până când soseşte cupa în care el trebue mar­turişit, sărbătoareşte, fiindcă e aproape fapta mare, gata să se producă pentru triumfal­­ul. Şi atunci tiranii, şi toţi duşmanii adevărului, se miră şi întreabă: de unde au răsărit atâţia mărturisitori al crezului celui nou? Şi bucuros le-ar porunci să tacă. Dar ceasul biruinţii fiind sosit, nimic nu mai poate opri nici mărturisirea adevărului, nici bi­ruinţa lui, chiar dacă pentru el ar trebui să urce Golgota un neam întreg. Dări de seamă In editura „Cultura naţională11 a apărut în ed. II, volumul ,Două iubiri’ de I. Agâr­­biceanu, iar în editura Cartea Românească ed. a II a volumului ,In clasa cultă1. Zilele acestea a mai apărut, de acela, autor îi noua bibliotecă de popularizare „Dimineaţa“ volu­mul Diavolul, schiţe şi nuvele. Cu prilejul apariţiei acestor volume credem nimerit să reproducem o dare de seamă scrisă în »Luceafărul“ din 1910 de regretatul critic ardelean, Hatte Chendi, cu prilejul apariţiei ediţiei Întâi a volumului »Două iubiri“. Prozatori­ noştri mai tineri, asupra că­rora opinia pub­ică este tomată tudati dupa apariţia prime­or volume, nu prea au parte de recenzii multe in urmă. Şi n’aş putea si spun motivul, prntru care. Poate d­e pit­vins că eminmta noastră crit că are conv ngerea, că aceşti proza­tori, după ce şi-au dat măsura talentului lor, nu mai aduc nimic nou şi original in cele următoare. Sau fiindcă s’a tarâ­­dăcinat credinţa, că talentele, odată urnite din loc şi anunţate, cu zgomot şi dlil rambe, îşi vid ele singure de drum. După toate probalitâţile Insă, şi într’un caz şi celalalt, 11 se face o mare nedreptate, căci nu ne putem închipui un volum nou, care să nu reprezinte o lăture nouă, sau cel puţin un noi fragment din viaţa sufleteas­ă a unui autor. Nici eu ni se pare o bun facere pentru o scriere nouă, când o Înfăşori In taina tăcerii desăvâr­şite. Vaţi povestită într’o formă oare­­ca­re, vrea şi cere să deştepte şi ea viaţă la rândul el. Volumul de navele şi de povestiri „Două vulo­ri", al părintelui I. Agâ­riean­a, apă­rut înainte cu mai multe luni, a cîzut ii el victimă acestei rele dreprinderi, nefiind împărtăşit de atenţia ce i se cuvenia. Cum vns! peste câteva zile ed tura „Minemi* va da la iveală o nouă culegere nuvelis­­tică din pana acestui prozator, ne grăbira să facem mai întâia dreptate volumului de taţi. Vor recunoaşte înainte de toate, că In d 1 Agâ­biceanu l­îeratura noastră a câş­­­gat hotârît un prozator idilic dintre cei mai de seamă. Cu o măistrie şl o metodă proprie, d sa ne clădeşte ard un colţ sim­patic al vieţii liniştite şi mai Ho­­stă de patimi şi de mari frământări, cum Se petrece ca îa satele noastre. Inte­rioarele acesto­r sate; cuprinsul variat al cssrior ţă­rneşti, bogate în bri­uri cu minţi şl In copii răsfăţaţi; glasul clopo­tului ademenitor de la biserica strămoşească şi toată atmosfera de demnitate din încen­jurimea preotului, sunt elementele lui pe cât da modeste, pe atât de favorite. Mie­zul de vară, câmpul fertil, lanul verde şi colţul de pădure sunt pen­tru dânsul , nu­măratele cadre ș! fonduri comarnice, pe cari se prof des zâ figurile slnltozss de m .n- Citori. „Sărbătoarea Inserării“, numește «1 amergul de primăvară și — „ca într’o b'serică largă plâoge seara sufletul Îndu­rerat al doinei...* „Do map, ce case frumoase* — z ce anal d a eroii Ini Agâ­biceanu, luându-ş' rămas ban clla satul său. „St.&l»ceaa de glbe ş! o nândrie părea că ss des­prinde dia orice casă s certe la gă. Ş­ut», pa h potiţe, ce mal b­ogâri de copii, să-i frâhgi îa genunche! Fe­meile pe la po­tiţe, ca farca ta b­âal de lâaă, fă vie un măiistra niste că le vadâ şi apoi să uimească lumea cu tablourile saie- Şi uite carat acela, ce doi boi, ce se leagănă în mersul do­mol, pare că de a dragai să te litinz pe rând da pe leasa ici, să-ţi vie Som­an! şi din când nu câad să-ţi ridici ca­pul. Şi luncile ca otava moale şi deatâ­t8, e că anume ta thkmă si ts ccb rri din .ă-'. ţă şi să te plimb! ps lârgă ele, od'ha ndg ţi privirile pe covorul verde... Ș Sitol abia se mai vede, numai unde şi unde ălb'nd, ca pete da var prictre pomi.. . Aresia este satd, p ierdut In ceaţa fumurie, al dioi Agâ­bi*eanu c­â­d zărim aerul â:csta proa*?,ăt, blând şi daios, In. care îşi înfăşoară subiectele sale, ns bate 1* ochi in mod p'âcet ccboana lo.slă a acestor povestiri. A toiul edî daî'gar cel mal aîdd­eau latre seri tori de az!. Toate tipărite dsile sunt Ieste din viaţi şi obiceiurile îcele epOi­e de trttsziţ’e desstSz’, cât» se ponte observa în rfcg unile aşez ne ia poale da monte. Aici mai trăiesc oameni bstîâai, preoţi şi died săstră­­tari ai credimelor vechi, ai trad­­'ei şi «­ legendelor, fri conservatoare, cari se mai hrănesc din amntirea faptelor eroice sie străbunilor şiseaiii mâhniri 1* prefacerile dufsrosse, aduse de vreme, îa creaîgrlla hîbfda sie cfvU’zslie?, a­­du­se de Imprtjarârl. Pop« Ianca şi firi *ău Dan sânt rt’prezsntanţii celor doel gaaeraţU, a că or c*o­ nire pentru o cre­dinţă cocă ne-o descrie autorul în no­vela „Două iubiri“ şi a cărui tâ­nâr e ros, cu firea sa tadoelnică, pred.s al s­oal,I streine, ce di aşi da bine toată altaaţia de azi. Popa Pârvu, ca teoria ui, că „piatra cea dintâ­u în zidăria vieţii omeneşti este: să ai o bucată da roae“, este prototipul preotului ar­­delean idealist, ca milă de popor şi ca spirit de abnegaţie, devenit aşa de rar tu vârsta de astăzi a . .. con­genei. Dascălul capricios Vind­a ce batrân, unul din garda veche a diecilor, In con­trast cu învăţătorul cel nou şi cel imbră­­cat nemţeşte, este o creaţie admirabilă a autorului şi l­xează in mod foarte vioi În­treaga epocă trecută a şcoalei primitive la ţară, când tot învăţământul se reducea li cetit şi cântat. Numărul cel mare de bă­trâni sfătoşi, prototipi ai sănătăţii, fguri joviale şi guralive ca Moş Viren şi fie­rarul roman!!. Petrea, apoi delicioase feţe de babe sărace, în lumina lor misterioasă de poveşti şi anecdote, toate sunt nişte păreri de rău, nişte omagii sentimentale, solute unui veac mai bun, ce se stinge. Iar nenorocirea Fefolegei cu zeul ei de-a trece prin o viaţă de mizerii, cărând zil­nic piatră de aur, ne vorbeşte limpede de toată jărinia, cuprinsă la cântecul Mo­ţilor: „Munţii noştri aur poartă....* Sunt probleme frumoase aceste, cu tot caracterul lor mărunt, și le simțim impor­­(Continuare pe pagina II*1.) Suveranii români în Elveţia Bsrna. — Ca o manift­stare a reca­­nofticţd României către Eiviț­a, pen- tru dăsSUâşita prietenie arătată în timpul rfizboiului ş' ca prilejd ds atei chDBt'uae! B*saf«bieî, Scversoil român! a a decis să v z'Uzs ps preşedintele Re­publice! elveţ'ene. Suveranii vor s­osi la Beîna h 8 Mai. Programul primire! prevede la prima zi v zltele ob­şna­tî şi un mare dineu ofe­rit de prişîdintele republicei u­rmat de o recepţie. A doia zi va fi excargie la Emonîhol, manevre militare şi dejun câmpenesc; după amazî g.rdemparti, dineu oferit de Suverani ai o serată artistică Alianţele noul ale României Refuz:­­ Rusie! Ia Viena de a ajange la o inţelegere cu România, după cele mai elementare norme vitae a dat naştere la un sistem de alianţe, care sunt pe cile de a se înfăptui. După z­arul „Runaâjia* alianţa cu Franţi va fi urmată de alianţa ca Anglia, după ziarul »Lupta* o alianţă analogă e po­­sbil să ce­afjckaio ca Japonia, iar după „Universal" o astfel de alianţă ca Turcia ar fi pe cale de realizat cu ocazia vizitei primului-manistru la Coa­santinopol. D­at e Late, cea mai si­gură, aproape la înfăptuită, este privită alianţa franco-română, care ar arma lin ii© trase de alianţa dintre Franţa şi Cehoslovacia. Din partea noastră, apreciind la va­loare reală situaţia politică a ţări, În­ţelegem alianţă ca Franţa cu condi­ţ­ieea ca să nu ne depărtăm de An­­gila. In conflictul internaţional dintre cl­e două ţări, România nu trebuie să intre, ci, din toata puterile, guvernele române au datoria să se ină neutre, şi să folosească cât mai mult posbil spu­j­tal politic al albelor puteri alteţe. Aceasta se pare că este şi po­lica ce înţelege Saversnd, să facă la Londra, după vizita de la Paris. Ca prim efect e de înregistrat faptul că, contrar infecţiuniior R­usiei, la con­ferin­ţa anglo-rusă ci la Losdra nu s’a lua­t chestiunea Basarabiei.* Pentru asigurarea mai departe a regătu.­e!' cu Angla, și pentru a desnabţi la Losdra o identificare nscmdTonata cts roHac« franceză, Româ­na ar fi dispusă ca să of­le aceiaşi alianţă Anghel. E de cel mai potrivit drum de urmat, în con­form­tate cu interesele noastre. Acestor alianţe la Veit, le ar co­­respund­ al­anţele din extremul Oricui şi din Orient, apropiat, ambele, ca şi cele dintâia, ca caracter par defe­st Va­loarea unei alianţe ca Japonia este în­­comensiuab­­ă atât din pun­ct de ve­dere politic, cât şi strategic. El apare cât se poate de firească. Nu tot acelaşi cuvânt se poate spune despre Tracia. O ţa­r troectă prin a­­tâtea momente grele, prin al tea t­an­­sformări încă r­erifi cate prin atâtea d­recţii oprisa directivelor noastre ex­terne, ofe.â facă obiectul unei exami­nări critice şi severe. Ia tot cazui Tar da occ­­aaul­zată poşte să dea naştere la surprize nebănuite lătrată în acest sistem de alianţe ex­terne, România ar putea mai repede sâ sa refacă lăuntric. Mizeria pensionarilor Un strigăt desnădăjduit al unei văduve — Datoria societăţii româneşti Când va fi auz­i oare strigătul desnă­dăjduit el bătrânilor slujbaşi al Statului, al văduvelor şi orfanilor funcţionarilor de Stat ? Dar se pare ci acest strigăt se a­­dresează acel ra cari locuesc In parte, se tâfâesc In bogăţii, pe masa cărora curge şampania. Saloanele lor sunt luminate de zeoi de becuri sclipitoare, trealele scumpe lucesc în sclipirea albă şi pofta de viaţă nu le dă voie să se intereseze de altceva, de­cât de plăcirile lor. Ei nu vor auzi nici­odată, nu vor simţi niciodată nevoile ce­lor mici şi celor nevoiaşi. Nici nu mă adresez lor. Aceşti oameni nu vor şi nu cât să Inţeliagă ce este mizeria. Poate vor fi însă alţi. Înţelegători al ne­voilor celor ce sunt In mizerie şi suflete cinstita, dispuse să sară în ajutorul lor. Pentru ei scriu: * întâmplarea a făcut să-mi cadă In mâini o scrisoare ca marginile negre. Am fost tar­tat să o citesc şi mi se păru, că doliul copăiţei se întinde asupra Intregei scrisori, pare că fiecare cuvânt este încadrat în negru. Văd­uva Învăţătorului Alexandru Paul din Bocicou,­­judeţul Satmar plasa Halmeu p. v. Tama-Mare) scrie fiului său la Cipj, care şi dânsul cu greu tşi târguieşte zilei». Tatăl a murit anul trecut lăsând în urmă-i văduva cu cinci copii, iar avere de unda să aibă un biet mic funcţionar ? Nu ştiu cine va fi cel al ce sâ nui stoarcă lacrimi din Ob­i­ser so­rea Îndoliată... „Dela sârbîtorila Crăciunului sunt bol­navă — scria msma. Ști că nu aveam ghete. Sandal­i slabi ce i purism In picioare s’au rupt cu totul Iacă In pragul lernei. Sunt nevoită să umblu desculță și îmbră­cată în haina ce mi ai cumpărat tu când a murit tata mare, — s’au tocit nici nu mai sunt haine, sunt abia nişte zdrenţe. Sunt ruinată total, cred că sănătatea nu mai se va mai înapoia nici­odată. Abia mă mai ridic din pat să stau puţin lângă foc, dar mai multe ori nu avem căldură. Tu­şesc grozav, mă doare pieptul şi simt că mă s­ugrumă ceva. Din cauza mizeriei şi a dureroaselor nenorociri, cari ne-au atins m’am bolnăvit şi de inimă, — cred că zi­lele mi sunt numărate. Sora ta, Marioara este şi ea bolnavă de trei săptămâni. In toamna trecută i s’au rupt ghetele, din cauza crâncenului frig de iarnă a răcit şi acum slăbeşte pe zi ce merge. Şi o vezi nu cred că ai recu­­noaşte-o. B­ata fetiţă suferă mult şi poate mai bine ar fi dacă ar lua o Dumnezeu lângă reposatul tatăl­ tău, şi să mor şi eu cu dânsa. .. Nu te supăra — continuă — că Iţi scriu despre toate acestea. Iţi scriu acum, poate mai mult niciodată. Şi acum te mai rog dacă ai mila lui Dumnezeu, să-mi trimiţi o pereche de ghete, chim ve­hi. Dacă mă scol mă cu­prinde un frig g­oziv, desculţă gerul ml doboară la pat. Trimite şi ceva stofă, fie cum ar fi, ch art veche, pentrucă hah­ele mi a’au prefăcu in­flrenţe. Crede mă nu-ţi cer bucuros. Ştiu care este situaţia ta. Dar vede Dumnezeu mize­ria ta care t­ăim. Nu avem o bucată de pâine ds azi pe mâine, nimeni nu ne dă o chilă de sare pe credit*. • încheie scrisoarea prin a­­ ruga să o arun:« un foc dupg ce va fi citit ». Şi iată că ia acum este publicată. Simt o nespusă vinovăţie pentru Indiscreţie mea şi cer ier­tare dnei Paul. Vina mea este atât mai mare, câ voi fi atins un suflet nobil, care își suportă mi­zeria cu atâta demnitate. Voiam să vindec Insă o nouă rană și sunt oare vinovat dacă meseria noastă chiar vindecărd lasă tn urmă-i o picătură de ot­avă ?... II Anul trecut In luna Septembrie au fost m­­o­ntate cererile pentru pensie ale văduvei. Deatunci nici un răspuns. Cu o nespusă amărăciune In suflet scune, că un copil al ei a fost chiar dat aferă la Ministerul din București cu cererea. Să ne a­dresăm oamenilor cu mai multă milă. Di inspector Dariu Pop dela Satu- Mire în a cărui activitate rodnică de bun român nu avem de ce să ne îndoim, cre­dem că va face ceva pentru văduvă. Iată o rană pe care va trebui să o vin­­dece societăţile de binefacere femeeşti şi fa­c o familie despre care cei ce vor pe­trece In veselie şi belşug Sărbătorile Paşti­­lor nu vor trebui să uite. Vor alina multă mîzsrie și multe dureri... A. God­man Sărbătorirea tratatului dela Rapallo Berlin. — Din Moscova se anunță cl ambasadorul german a dedla­at, cu ocazi* anive-sării tratstulu! dela Ra­pallo, că «cest tratat a in*igurat o eră nouă na numai pentra Germania șl Risia, ci și In lamei întreagă. Atât poporul german, cât ;! poporul ro* vor sǎ lucreze în comun spre a preda­e noul valori de cultură pentru omenirea întreagă. EFEMERIDE Dragoste şi filatelie In .Prsger Tagbatt* cetim următoarei» po­­vestire: Femeia Îşi înşela bărbatul; el nu putea să creadă, râdea. Ei era fericită, Insă numai în apropierea tînăruluî secretar comunal, un băiat blond şl pătimaş colecţionar de mărci poştale. O marcă preţioasă în taţi Iul valora mai mult decât cea mal iubitoare şi mai drăguţă fe­meie. Dna X. căreia 11 făcea ciute nu era chiar aşa ca să i fure minţile dlui secretar, avea insă norocul de-a fi soţia unui bărbat care prin funcţia ce ocupa avea mari legături cu streinătatea. Din toate ţările de pe faţa pământului primea el scrisori, pe-a căror cu­­vertă se afla uneori câte o marcă foarte pre­ţioasă, ce făcea cinste oricărui album. Acesta a fost punctul de atracţie al tânărului secretar şi ca să fie mai sigur de mărcile lui, s’a dat pe lângă nevasta omului, prefăcându-se că moare de drag după dânsa. Bărbunul Înşelat n’a vrut deloc să creadă, deşi 11 făcură prietenii atent de atâtea ori, până ce Într’o zi se hotărî şi el să se convingă. Prefăcându se ră merge la oficiu, a părăsit ca totdeauna locuinţa dar s’a strecurat printr’o portiţă din dosul casei In grădină, de unde putea să vadă in dormitor. Nici n’a trebuit s’aştepte mult căci sosind iubitul soţiei, a putut să vadă, cu durere, cât de fericită era aceasta la sânul Iul. A Intrat în casă cu revolverul în mână, nu ca să verse sânge, ■— căci era cu­minte omul — ci ţinând arma la tâmpla vino­­vatului 11 forţă să se oblige In scris a plăti suma de 2000 coroane cehoslovace, pentru pă­catul de-ai fi sedus soţia*. Încă un isvor de venit? ARISTARC et COMP.

Next