Patria, decembrie 1926 (Anul 8, nr. 263-284)

1926-12-01 / nr. 263

Cluj, Miercuri 1 Decemvrie 1926 Ziua Ardealului La 1 Decembrie 1918 poporul român din Ardeal, Banat, Crișana și Maramu­reș. Întrunit In adunare națională la A­la-Iulia a proclamat unirea pentru vecie a regiunilor române de dincoace de Carpați cu țara mimă. Visul mile­nar al tuturor românilor a fost realizat. Procesul nostru permanent cu stăpâni­rea de la Budapest­a luat sfârșit. Ar­mata română triumfătoare a pus picio­rul pe plaiurile ardelenești, de unde nu va mai pleca, decât odată cu pierirea neamului. Ori aceasta plăcere nu vom face-o nici dușmanilor din afară, nici celor din lăuntru. Noul catechism politic, autodetermi­narea, preconizată de marele american și-a găsit la Alba-lulia românească ca și la alte neamuri vecine, desnodămân­­tul său legal. Libertatea unui popor ținut în sclăvie mai bine de o mie de ani, di­n cauza unei aspre fatalit­ii și a celei mai dras­tice nedreptăți istorice, a început din acel moment a se manifesta în toate intimitățile ei. Spiritul unui popor des­­legat din lanțuri Începuse a prinde aripi, a se afirma în direcția preocupărilor imediate ale unei concepții noui de viață. Totul trebuia refăcut din temelie și îndrumat într’o direcție nouă: limbă, cultură, moravuri, civilizație. Tot ce purta urmele înstreinării sis­tematice, trebuia iarăși în mod siste­matic curățat de împrentele trecutului și adaptat unor principii noui de viață. Materialul potrivit și maleabil starea la Îndemâna măeștriior. Poporul român din Ardeal Încrezător în mai marii lui de acelaș sânge, iubitor de adevăr și dreptate, bun, blând și iertător. Întrunea toate calitățile cerute de nouile împre­jurări, pentru ca măeștrii să-i poată da cea mai perfectă formă de bun cetă­țean, bun gospodar și admirabil con­tinuator al rasei. El nu aștepta deja acești măestrii decât o înțelegere dreaptă între ei, pentru ca rezultatul muncii lor să fie­ cu atât mai temeinic, întrucât acești măestrii și-au făcut datoria în conștiință vom vedea. Ceea ce putem spune aci, este, că poporul și-a făcut-o pe a sa. Entuziasmul nu i-a lipsit. Dorul de înflorire în țara proprie încă l-a avut. Destoinicia și truda i-au fost tradiționale. Iubirea de țară și patrotismul așiș­derea. Cu ce a putut păcătui acest popor, să nu poată sărbători cu destulă inimă bună praznicul Sfintei zilei de 1 De­cemvrie, când pentru întâia­ dată în aceasta zi la 1918 Ardealul românesc a deschis ochii și a zărit lumina drep­tății după atâtea secole de întunerec? Ce vânturi ale fatalității s’au putut a­ bate asupra acestui Ardeal, pentru ca el să nu strige în ziua de astăzi din toată Inima și cu toată sinceritatea acel majestuos „Vivat“ străbun, care i-a în­călzit sufletul în toate ceasurile lui de bucurie și i-au decorat manifestările vieții sale vesele ? * Suntem creștini buni și oameni cin­stiți și așezați. Nu ne croim idoli din nimica și nu ne încălzim la focuri stin­se. Ne place să vedem realitea, așa cum este. Să o pipăim și să o verificăm și nu­mai după un astfel de examen să ne spunem părerea. Nu aplaudăm niciodată manifestări seci, fie oficiale, fie de or­din privat și nici nu entuziasmăm în fața unor decoruri potemkiaiane. Ne place adevărul, dreptatea și legalitatea, aceste temeinice principii, pe cari tre­buie să se așeze orice Stat modern cu dorința, de a viețui. Examinând esența vitală a celor opt ani de așa numită libertate, ni se im­pune în mod imperios cercetarea amă­nunțită a unui răspuns afirmativ. Oare putem noi spune, fără ca realitatea să ne desmintă, că măeștrii însărcinați cu clădirea României unite și-au făcut în conștiință datoria de buni români și buni patrioți? Răspunsul vi­i dau fețele întunecate ale românilor ardeleni, cari in ziua sfânta de 1 Decemvrie nu pot striga acel „Vivat“ tradițional cu entuziasmul spon­tan al unor astfel de Împrejurări. Noi nu suntem elemente fățarnice. Sinceritatea noastră nu admite mani­festări sufletești poruncite, sau artificiale Impresia noastră e naturală. Ea se lasă influențată de fapte și ingerințe exterioare firești. Sunt insă aceste fapte și ingerințe exterioare de natură, de a ne înveseli? Să afirme cei ce ne conduc de opt ani de zile. Dar cu mâna pe cruce, că spun adevărul. Din parte-ne nu putem decât să ne mulțumim și cu aceasta soartă vitregă în așteptarea unor vremuri mai bune, cari incontestabil, că vor trebui să vină, existența Statului nostru fiind condițio­nată de ele. Căci nu vom avea sigu­ranța existenței noastre, dacă țara se va lăsa condusă și de aci Înainte de o mână de oameni, caii privesc puterea ca o afacere, iar nu ca o datorință de înaltă concepție morală. De­ocamdată ne resemnăm în situația creiată de moștenitorii unui trecut de­­ochiat. Când împrejurările ne vor fi fa­vorabile, vom fi siliți în interesul țării și al neamului, să începem o eră nouă de refacere și purificare. Prudența e o frumoasă virtute. Dusă la exces însă de­vine lașitate. Ori un popor întreg nu se poate lăsa pradă unei astfel de slă­biciuni, fără pericolul, de a cădea într-o nouă și periculoasă scăvie. Fruntașii ardeleni, cari au înfăptuit unirea dela Alba-lulia, să-și aducă a­­minte de entuziasta zi de 1 Decemvrie 1918 și de obligațiunile impuse tuturor de măreția și seriozitatea ei. Iar ca prilejul aniversării de astăzi și din viitor să nu se uite, că ziua aceasta sfântă este cel mai potrivit prilej de premenire a sufletelor și de preamărire a faptelor. Dar numai a celor adevă­rate, drepte și legale. Nouă cruci de stejar Oamenii sunt mai buni decât ii cre­­dem și mai răi decât ni-i închipuim. Inegal­tatea sufletului lor scapă silogis­mului raționalist. Râsul lor bun și la­crimile lor bune răsar ca florile din huma grasă ca nuferii din noroi­ iar rânjetul lor e mucegaiul verde de pe ziduri năruite. Ursita lor e că râd neștiutori când ar trebui să plângă zdro­biți și re curg lacrimi de cleștar când inima lor ar trebui să se frământe ca o pasere rănită. Și de aceea sunt oamenii așa de slabi și așa de orfani uneori de Dzeu, la genere s’ar mulțumi cu puțin dacă n’ar fi urâtul tovarăș al vieții. Urâtul îi face lacomi, îngenuncherea acestui urât îi face doar fericiți. Și urâtul m­ere prin­­tr’o floare presată printr’un ghivecin de flori la fereastră, printr’un zimbet de copil, căci dacă zidiri trufașe se apleacă peste sufletul lor curat și chinuit dacă urletul străzilor moderne e ca un biciu care le întărâtă revolta, glasul stră­­vechiu al omului-copil plânge în sur­dină după decorul simplu al vremurilor pierdute în amurgul timpurilor. Ieri a trecut în glas dureros de clo­pot, nouă cruci de stejar și un convoi potolit de oameni îmbrăcați în haine de jale, de fetițe cu crengi verzi, singurele crengi verzi în zilele acestea prevesti­toare de ger. Erau crozi pentru căpă­tâiul unor eroi fără nume. Străzile erau populate ca totdeauna de oameni indi­ferenți și de oameni a căror inimă vibra Aceste roluri erau întâmplătoare și atârna de puterea lor de simțire ime­diată. Altădată rolurile poate erau in­verse. Dar deocamdată singurii oameni a căror inimă vibra ne interesa. Că e­­rau astfel de oameni e sigur căci unul singur, numai scriitorul acestor rânduri nu putea să fie. Pe aceștia rând pe rând ar fi trebuit să-i scuture același fior de ură. Pumnii să se stângă în­cleștați și sufletul să se îndoaie ca un arc extrem de încordat. Elementele orei erau evidente și erau suficiente. Povestea celor nouă cruci e simplă și tragică. Jertfa vieții celor nouă sol­dați prizonieri e­gali și torturați până la ultimul răsuflet cu sâlbătacie de fiară și cu mij­oace de monștrii, a căzut pe al­tarul faptului consumat al unirii unui neam întreg. Fusese una din luptele va­lului vârtej care curăță ultimile gunoaie. Lupta dela 16 Aprilie 1919 pentru cu­cerirea defileului Ciucea ocupat de roșii secui. Cei nouă soldați rătăciți și luați prinzonieri au fost prada lupului setos de răzbunare. Și convoiul trece în haine de jale... Sus după ferestre arcuite și după perdele grele acelaș sânge de lup sân­geros poarta din pântece care-și face d­­estia grăsimea spre ceafă și spre șol­duri spre mușchi cari așteaptă vremuri viitoare! Și iarăși pumnii cari se în­cleștează și iarăși arcul sufletului care vibrează de ură... Totuși nu-i așa, decorul era așa de simplu și crengile verzi așa înduioșă­toare și dangătul clopotului atât de jal­nic? Ura se disolva și sufletul se re­culegea. Departe tot mai departe cru­cile aride apăreau încununate de raze și cereau creștinește iertare pentru toți. Așa ni­ se părea. Căci inegalitatea su­fletului omenesc — și a românului — scapă silogismului raționalist. P. D. 9 IEI &XEMJP1A JR V L. O primărie... modei In atențiunea dlui prefect al județului Felul cum se aplică la noi rânduie­lile administrației publice din partea guvernelor oligarhice, nu ne-a prea entuziasmat niciodată. Prin intuiție tupeul și cinismul lor a fost trasmis și autorităților în subordine. Așa Încât dacă de pildă ministerul dlul Goga, sau Comitetul agrar al răposa­tului Conu Aleea ar fi închis ușa în nas bietului sătean nenorocit, care-și caută cu săptămânile dreptatea, gestul ar fi fost imitat, poate cu mai multă enervare și de preacinstitul primar al co­munei. Așa sunt vremurile și așa și oamenii De data aceasta un exemplu drastic de cinism administrativ ni-1 furnisează incinta Primărie a Băilor Erculane. A­­ceasta nobilă instituție administrativă din prima noastră stațiune balneară ne este datoare de multă vreme ca suma de 1800 de lei pentru niște tipărituri livrate de tipografia noastră. La toate repetatele noastre cereri Primăria Băilor Erculane a făcut pe ... Kinezul. Ultima provocare a fost și mai disprețuită. Kinezul de la Primăria Băilor Erculane nici n’a ținut măcar, să des­facă scrisoarea. Factorul însărcinat cu predarea recomandatei a notat pe plic următoarea observație: „Notarul delegat refuză primirea scri­șoarei, refuzând și semnarea refuzului“. s®. Indescifrabil capfactor. Deci notarul comunei Băile Erculane, prima noastră stațiune balneară refuză să ia răspunderea faptei sale. Exemplul nu e nou. De răspundere cum fug toți colaboratorii forței publice dela noi găsiți cu musca pe căciulă. Așa că gestul notarului dela Băile Er­culane nu ne miră. Kinezul acestei comune însă să­ fie sigur, că nu-i vom lăsa să doarmă liniștit. Obligativitatea datoriilor există până și in regiunile întunecoase ale Turkestanului chinezesc, dar uni-te în Țara Românească. Și ce n’a făcut de voie, chinezul va face de nevoie. Acțiunea am și pornit-o. Realizarea fuziunii Cei ce prevesteau insuccesul marelui act politic, care este realizarea partidu­lui național-țărănesc sunt nevoiți să bată în retragere. Din toate părțile țării vin știri despre perfecționarea fu­ziunii în toate organizațiile locale după bună înțelegere. Disensiunile preve­stite de vrăjitorii politici nu se produc nicăiri. Organizațiile vechi ale celor două partide de ieri înțeleg pretutindeni im­portanți ce o are noul partid și prin măsurile ce le iau, cimentează pretu­tindeni bazele lui. Astăzi în majoritatea țării sunt con­topite organizațiunile locale și județene, un termen scurt sunt convocate și ce­lelalte comitete așa că închegarea de­finitivă în toată țara a noului partid va fi realizată în timp mai scurt decât cele mai optimiste prevederi. Partidul național-țărănesc este deci azi o organizație unitară în toată țara. Marea majoritate a masselor formează tăria indestructibilă a lui, nealterabilă de nici o intrigă și de nici o veste falsă răspândită. Și voința țării nu se va putea neso­coti din nou când țara va avea nevoie de o conducere pricepută și corespun­zătoare marilor ei nevoi. Partidul național-țărănesc stă la po­stul său de veghe astăzi, deplin pre­gătit să ia mâine la mâini conducerea, spre binele întregei națiuni. Anul VIII. # Numărul 263 • - •«f'Ai'V . ‘iirtr- ,*V.’ Cu prilejul unei aniversări — Ardealul e fericit, Ardealul însă este și umilit — Obiceiul este, ca la zile mari, la ani­versări istorice, cu prilejul unor come­morări cari au zguduit pământul și au desfăcut State, în amintirea zilei de 1 Decemvrie 1918, să nu scriem decât cuvinte înălțătoare, să ne desprindem de pământ și să ne învăluim în fraze superbe, neglijând realitatea, care atât de tragic ne țintuește totuș de pămân­tul acesta. Elan, patriotism, tricolor, imnuri, ru­găciuni și solemne făgăduinți, iată ce este a zilei de 1 Decemvrie. Dacă aceasta ar fi oglinda adevărată a Ardealului, am continua și astăzi cu aceasta tradiție și aidoma celor ce co­boară din automobile în mijlocul mul­țimei, propovăduindu-i morala, ei hoții, predicându-i patriotismul, ei speculanții suferințelor noastre, și strigând cu tre­mole în glas „unificare sufletească“, ei, cari scuipă de opt ani de zile în orice desinteresată năzuință a noastră, am aplauda frenetic alături de escrocii ideei naționale și ne am Închina până la pă­mânt, imitând fățărnicia paraziților unui ideal pentru a cărui realizare s’au ridi­cat atâtea cruci. Toate acestea le-am face astăzi dacă am fi siguri, că în felul acesta redăm situația reală a Ardealului. Dar putem să nu simțim loviturile de biciu ce le primim de opt ani de zile, putem să ne simțim fericiți în umilința noastră, putem să îngenunchem în fața altarului la care oficiază preoți farisei când în joc de cuvintele mângăetoare ale lui Christos, ni se aruncă cu neru­­șinare batjocura diabolică a lui Satan? In ziua de 1 Decemvrie, când rugă­ciunile noastre se unesc cu rugăciunile celor morți, când lacrimile celor per­secutați de către frații lor au format o mare întinsă, la a opta comemorare a unirei Ardealului cu Patria Mamă, când fiii acestei provincii sunt alungați de la judecătorii, de la vamă, de la spitale, din Ministere, din Înaltele funcțiuni ale Sta­tului, de pretutindeni, când suntem sus­pectați, bănuiți de sentimente pe cari Ardealul niciodată nu le-a cunoscut, când suntem timbrați de nepatrioți, noi ardelenii, pe a căror trup schițele de obuze au lăsat atâtea urme, să cântăm alături de aceia cari au speculat since­ritatea noastră deschisă, să înfățișăm perfid elanul Albei-Iulia din 1918 — nu o putem­ face. Situația Ardealului nu este aceasta. De ce să idealizăm o stare de fapt și pentru ce să nu spunem cu prilejul acestei aniversări că Ardealul este umi­lit, că Ardealul este batjocorit și că Ardealul este persecutat? Și totuși ne bucurăm de a opta ani­versare. Ne bucurăm nădejdea unui vii­tor mai bun, pe care cu tărie nu-1 cre­dem himeră. Și bucuria noastră este sinceră, izvorâtă din adâncimea su­fletelor noastre, sinceritate, pe care sfidătorii acestei provincii n’o cucosc. Ardealul este fericit, deci prin prizma unui viitor mai fericit, care nu încetează să-l întrezărească. Ardealul Insă este și umilit, asupritorii noștri de astă dată fiind alții, decât cei de eri. Trăiască România­ Mare! Delacrasna Politică democratică? Plecând de la putere partidul li­beral a dat ca explicare a retragerei sale, necesitatea de a lua contact cu massele, de a lumina massele despre opera par­tidului liberal, și de a face educația votului universal. Lloyd George nu ar fi făcut altfel. Englezul stăpânit de principiul consti­tuțional nu ar fi rămas o secundă la putere după ce va fi fost primit din partea massei electorale avertismentul că i s’a retras încrederea. Dar ce e logic în Anglia, este neîn­țeles la noi. Dl I. I. C. Bratianu nu este englez, puțin îi pasă de constituționalism, pu­țin îi pasă de voința poporului, de de­mocrație. A luat guvernul în 1922 contra or­­cărei forme constituționale. Avea 6 de­putați în­ Cameră, și acțiunele sale politice erau la pământ. Prin înșelătorie a luat conducerea țării din mâinele Su­veranului. Rămânea să fie consfințit de popor. Dl­­. I. C. Bratianu nu a așteptat aceasta, a făcut alegeri sălba­tice, a furat urnele, și și-a croit ma­jorități docile. Timp de patru ani, guvernarea sa a fost un șir de nedreptăți, samavolnicii, schingiuri, crime politice. Iar, urmând în acest timp un program economic strâmt și egoist, a sărăcit întreaga țară, a stân­­ginit întreaga activitate economică a țării, i-a răpit putința de refacere și prosperare. Toate acestea le-a făcut în disprețul orcărui protest, în contra voinții tuturor, în dauna tuturor și în special, în dauna claselor muncitoare și producătoare. Iar plecând dela putere, recomandă Su­veranului și pune în funcțiune toate for­țele oculte, de a aduce la cârma Statu­lui, iarăși contra Constituției și contra vo­nței poporului, pe dl gen. A Áve­reseu­. Acesta, potrivit sfatului aceluiaș dl B­ătranu, căruia i-a și făurit o lege electorală după plac, a făcut alegeri în 1926 după chipul și asemănarea celor din 1922, cu împrejurarea agravantă că în 1922 urnele au fost furate noap­tea, iar în 1926, ziua. Toate acestea le știe o lume întreagă, le știu și massele îndrăgite spontan și suspect de dl I. I. C. Bratianu. Atunci, ne întrebăm ce dorește dl I. I. C. Bratianu să afle în contactul cu mas­sele, când le-a disprețiut profund până acum, și nu este nici un semn că și-a schimbat sentimentele ? In ce fel dorește dsa să lumineze massele despre opera partidului liberal, când ele sunt în stare mai bine decât orcare să lămurească acest partid de­spre rezultatele acestei „opere?“ Massele nu au luat cunoștință teore­tic din broșura de propagandă a par­tidului liberal despre opera sa legisla­tivă, ci au experimentat-o în mod crud pe pielea lor. Și ele știu cât au suferit de pe urma acestei „opere", și cât su­făr încă din cauza „continuu­ă“ impuse guvernului Averescu. Și cum vrea dl I. I. C. Bratianu să facă educația votului universal, când massele au încă vie în amintirea lor, atât cum au făcut liberalii alegerile in 1922, când au fost schingiuiți și asa­sinați atâți țărani, și când voturile lor, peste noapte au fost schimbate, cât și cum au făcut propușii liberalilor ale­gerile în 1926, când au suferit aceleaș cumplite silnicii ? Cu energia care îl caracterizează dl Vintilă Bratianu — s’ar părea că plat­forma de retragere cu luminarea și e­­ducarea masselor este a dsale — co­lindă țara în lung și-n lat, și sfătuește cu persistență la intensificarea activității și la luminarea masselor. Nimeni nu înțelege ce vrea. Dar se împlinește o formalitate, care trebue să fie folosită cândva. Pretutindeni acelaș lucru. Câțiva că­mătari și crâșmari din sate. Câțiva ță­rani aduși cu plată. Și câțiva agenți electorali, bătăuși cu practică veche. A­­cestea sunt „massele“. Partidul liberal nu simte posibilitatea contactului cu massele țărănești reale. In sate, unde nu sunt primiți de a dreptul rău — și doar vin reprezentanții partidului libe­ral sub ocrotirea autorităților — sunt primiți cu neîncredere. Contactul cu massele e o farsă, pe care însă partidul liberal o joacă con­știent, și vrea cândva sâ o exploateze ca o acțiune a sa de opoziție, acțiune democratică, și dătătoare de drepturi și de puteri noui. „Luminarea masselor de asemenea se reduce la împrâștierea broșurei de pro­pagandă“. Nu cetește nimeni, nu crede nimeni, nu se convinge nimeni. Printr’o broșură unde înșiri neînțeli­­gibil o groază de legi, sub titlul fie­căreia ascunzăndu-se o necinste, un jaf, o nedreptate, sau o durere nu pot fi luminate massele. Iar prin discursuri pline de laudă de sine și de ocară la adresa adversarilor, iarăși nu se conving massele. Și acțiunea de luminare este o farsă, O farsă tâmpită, iarăși, conștient jucată de partidul liberal. In sfârșit, educația votului universal făcută teoretic cu sfatul de a vota par­tidul liberal, „singurul partid patriotic“, „singurul partid, care a făcut ceva în țara aceasta", și a nu mai vota pe na­țional țărăniști, cari sunt „vânduți strei­nilor“, „regionaliști-separatiști“ și „co­­muniști-anarhici“, nu cântărește mult. Mai ales, când la exemplificările prac­tice partidul liberal nu se poate referi decât la modalitățile de aplicare a votului universal la alegerile din 1922 și 1926. Educația votului universal nu se poate face decât cu prilejul alegerilor libere. Despre ce educație poate fi vorba acum? E o farsă, o sinistră farsă și a treia formulă a partidului liberal „educația votului universal“. Dar jocul e disgustător. Nu putem crede atât de naivi pe conducatorii par­tidului liberal, că ei cred că pot înșela pe cineva. Nici cei mai proști, din mas­sele de proști disprețuite de partidul ciocoilor, bancherilor și exploatatorilor, nu-i pot crede de bună credință. Cinismul fără inteligență e desgus­­tător. E timpul să sfârșească jocul, și dom­nii să lepede masca. Tot planul lor e limpede ca lumina zilei. Vor să sune din surse și tobe la pri­măvară, că au luat contact cu massele, că le-a luminat despre opera partidului liberal, că le a convins despre patriotis­mul, valoarea, și puterea acestui partid, că pretutindenea massele le-au cerut să vie acest partid la putere, că le-a făcut educația votului universal și că mas­­sele întregi vor vota cu partidul liberal. Dar la ce bun ? Dacă vor fi în măsură să capete fără dreptate și merit din nou puterea, după cum nu au avut nevoie in 1922, nu vor avea nevoie nici în 1927 de a­­sentimentul masselor. Vor face alegeri ticăloase ca și în 1922 sau 1926 pen­tru a-și asigura majoritățile, fiindcă altfel nu le ar putea avea, și nu va putea convinge pe nimeni că au fost un adevăr aleși de popor. Dacă nu vor fi chemați la cârmă, cu toată acțiunea lor și cu toată lauda lor, nu vor avea în alegeri nici atâți deputați câți au avut în 1926. Dl Vintilă Bratianu insă știe că va veni sigur la primăvară, și atunci, în mintea sa clocește ideia că dacă nu va putea convinge pe nimeni în țară că poporul îl vrea, va convinge străinăta­­tea că partidul liberal a devenit un partid democratic, un partid recunoscut și iubit de masse, un partid adus la cârmă prin voința masselor — ce vis frumos! — și bancherii streini își vor deschide cassele tixite de lire sterline și dolari, și îl vor invita să ia cât îi place. Dacă prin moartea lui Alecu Con­­stantinescu cinstea partidului liberal a crescut cu câteva sutimi — nu multe fiindcă i a rămas Tancred, — bunul simț, logica și simțul realității practice ale acestui partid au căzut la zero. Astăzi partidul liberal crede că face politică democratică. Se înșeală și e ridicol. I se văd urechile din glugă. Mai bine îi stătea când făcea poli­tică oligarhică pe față. N. GHIULEA. Tâlcul „Ideei naționale în marș“ Una din consecințele cele mai dure­roase ale pactului cu minoritățile, e mă­cinarea abia închegatei idei de patrie în care elementul organizator și domi­nant este cel român. Dacă această consecință a fost îndelung și dârz re­levată în nenumărate coloane de ga­zetă, în repetite desbateri populare și parlamentare și totuși reacțiunea care s’o curme nu s’a produs, e că în con­știința românească ideea de patrie n’a prins contururi statornice, rămânând ca ea sâ fie obiectul preocupărilor cen­trale ale tuturor guvernelor cari se vor succeda câteva decenii. Cu atât mai neîndurat apare păcatul care atentează contra ideii de Stat săvârșit ca incon­știență de către actualul guvern căruia, bineînțeles îi revine și lui acest rol. Țigania polemicei dusă Intre liberali și averescani deopotrivă de vinovați, dusă pe aceasta temă ne-ar amuza dacă n’ar fi vorba despre o problemă, In care noi ca români nu putem să ră­mânem pasivi. E desigur o polemică de fațadă, plaful în ochi care acopere infamiile. Ii vedem pe autori putin­­du-ge după deget și dând cu tifla unei opinii publice crezută amețită de cap și incapabilă să întrevadă goliciunea a­­devărului. O întorsătură, în aceste condiții era de prevăzut. Bine­înțeles noi in gândul nostru nu o localizam in Senatul ile­gal ca și Parlamentul unde rabinul Tirelsohn, alesul guvernamental și-a ținut discursul imberb și Dar unde am ajuns dacă provocător, indrăsnelile minoritare sunt de așa natură, încât nu pot fi publicate în Monitorul Oficial ? Și asta sub registratul celui cu „Ideea națională în marș“ celui cu confiscarea gazetelor, celui „cu bulbucații ochi de broască“, celui care ca un băețoi o­­brasnic se cere să fie tras de urechi. Opera Română Rigoletto Cu dna Dragălinescu Stinghe și S. Zaleski In „Tosca“ am avut prilejul să ad­mirăm talentul de actor dramatic al diui Zileski și ne făceam iluzia că-l vom putea aprecia în „Rigoletto“ ca cântăreț. Este o tristă datorie a cronicarului să înregistreze lucrurile totdeauna in lumina adevărului, și dureros că nu poate face excepții nici în cazuri oare­cum justificate. De ce n'am spune-o însă, ca dl Za­leski a fost un admirabil cântăreț și mai este și azi un artist dramatic de forță. Ne-am închinat în fața admira­bilei realizări din „Tosca“ dar nu pu­tem­ găsi, afară de unele momente la jocul de scenă, nimic extraordinar în felul cum a Interpretat pe „Rigoletto”. In cânt se întrezărea adesea linia mare, umbra trecutului proectată pe trista realitate, să observa stilul, urmele de (Continuare pe pagina Jl-a)

Next