Patria, decembrie 1926 (Anul 8, nr. 263-284)
1926-12-01 / nr. 263
Cluj, Miercuri 1 Decemvrie 1926 Ziua Ardealului La 1 Decembrie 1918 poporul român din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș. Întrunit In adunare națională la Ala-Iulia a proclamat unirea pentru vecie a regiunilor române de dincoace de Carpați cu țara mimă. Visul milenar al tuturor românilor a fost realizat. Procesul nostru permanent cu stăpânirea de la Budapesta luat sfârșit. Armata română triumfătoare a pus piciorul pe plaiurile ardelenești, de unde nu va mai pleca, decât odată cu pierirea neamului. Ori aceasta plăcere nu vom face-o nici dușmanilor din afară, nici celor din lăuntru. Noul catechism politic, autodeterminarea, preconizată de marele american și-a găsit la Alba-lulia românească ca și la alte neamuri vecine, desnodământul său legal. Libertatea unui popor ținut în sclăvie mai bine de o mie de ani, din cauza unei aspre fatalitii și a celei mai drastice nedreptăți istorice, a început din acel moment a se manifesta în toate intimitățile ei. Spiritul unui popor deslegat din lanțuri Începuse a prinde aripi, a se afirma în direcția preocupărilor imediate ale unei concepții noui de viață. Totul trebuia refăcut din temelie și îndrumat într’o direcție nouă: limbă, cultură, moravuri, civilizație. Tot ce purta urmele înstreinării sistematice, trebuia iarăși în mod sistematic curățat de împrentele trecutului și adaptat unor principii noui de viață. Materialul potrivit și maleabil starea la Îndemâna măeștriior. Poporul român din Ardeal Încrezător în mai marii lui de acelaș sânge, iubitor de adevăr și dreptate, bun, blând și iertător. Întrunea toate calitățile cerute de nouile împrejurări, pentru ca măeștrii să-i poată da cea mai perfectă formă de bun cetățean, bun gospodar și admirabil continuator al rasei. El nu aștepta deja acești măestrii decât o înțelegere dreaptă între ei, pentru ca rezultatul muncii lor să fie cu atât mai temeinic, întrucât acești măestrii și-au făcut datoria în conștiință vom vedea. Ceea ce putem spune aci, este, că poporul și-a făcut-o pe a sa. Entuziasmul nu i-a lipsit. Dorul de înflorire în țara proprie încă l-a avut. Destoinicia și truda i-au fost tradiționale. Iubirea de țară și patrotismul așișderea. Cu ce a putut păcătui acest popor, să nu poată sărbători cu destulă inimă bună praznicul Sfintei zilei de 1 Decemvrie, când pentru întâia dată în aceasta zi la 1918 Ardealul românesc a deschis ochii și a zărit lumina dreptății după atâtea secole de întunerec? Ce vânturi ale fatalității s’au putut a bate asupra acestui Ardeal, pentru ca el să nu strige în ziua de astăzi din toată Inima și cu toată sinceritatea acel majestuos „Vivat“ străbun, care i-a încălzit sufletul în toate ceasurile lui de bucurie și i-au decorat manifestările vieții sale vesele ? * Suntem creștini buni și oameni cinstiți și așezați. Nu ne croim idoli din nimica și nu ne încălzim la focuri stinse. Ne place să vedem realitea, așa cum este. Să o pipăim și să o verificăm și numai după un astfel de examen să ne spunem părerea. Nu aplaudăm niciodată manifestări seci, fie oficiale, fie de ordin privat și nici nu entuziasmăm în fața unor decoruri potemkiaiane. Ne place adevărul, dreptatea și legalitatea, aceste temeinice principii, pe cari trebuie să se așeze orice Stat modern cu dorința, de a viețui. Examinând esența vitală a celor opt ani de așa numită libertate, ni se impune în mod imperios cercetarea amănunțită a unui răspuns afirmativ. Oare putem noi spune, fără ca realitatea să ne desmintă, că măeștrii însărcinați cu clădirea României unite și-au făcut în conștiință datoria de buni români și buni patrioți? Răspunsul vii dau fețele întunecate ale românilor ardeleni, cari in ziua sfânta de 1 Decemvrie nu pot striga acel „Vivat“ tradițional cu entuziasmul spontan al unor astfel de Împrejurări. Noi nu suntem elemente fățarnice. Sinceritatea noastră nu admite manifestări sufletești poruncite, sau artificiale Impresia noastră e naturală. Ea se lasă influențată de fapte și ingerințe exterioare firești. Sunt insă aceste fapte și ingerințe exterioare de natură, de a ne înveseli? Să afirme cei ce ne conduc de opt ani de zile. Dar cu mâna pe cruce, că spun adevărul. Din parte-ne nu putem decât să ne mulțumim și cu aceasta soartă vitregă în așteptarea unor vremuri mai bune, cari incontestabil, că vor trebui să vină, existența Statului nostru fiind condiționată de ele. Căci nu vom avea siguranța existenței noastre, dacă țara se va lăsa condusă și de aci Înainte de o mână de oameni, caii privesc puterea ca o afacere, iar nu ca o datorință de înaltă concepție morală. Deocamdată ne resemnăm în situația creiată de moștenitorii unui trecut deochiat. Când împrejurările ne vor fi favorabile, vom fi siliți în interesul țării și al neamului, să începem o eră nouă de refacere și purificare. Prudența e o frumoasă virtute. Dusă la exces însă devine lașitate. Ori un popor întreg nu se poate lăsa pradă unei astfel de slăbiciuni, fără pericolul, de a cădea într-o nouă și periculoasă scăvie. Fruntașii ardeleni, cari au înfăptuit unirea dela Alba-lulia, să-și aducă aminte de entuziasta zi de 1 Decemvrie 1918 și de obligațiunile impuse tuturor de măreția și seriozitatea ei. Iar ca prilejul aniversării de astăzi și din viitor să nu se uite, că ziua aceasta sfântă este cel mai potrivit prilej de premenire a sufletelor și de preamărire a faptelor. Dar numai a celor adevărate, drepte și legale. Nouă cruci de stejar Oamenii sunt mai buni decât ii credem și mai răi decât ni-i închipuim. Inegaltatea sufletului lor scapă silogismului raționalist. Râsul lor bun și lacrimile lor bune răsar ca florile din huma grasă ca nuferii din noroi iar rânjetul lor e mucegaiul verde de pe ziduri năruite. Ursita lor e că râd neștiutori când ar trebui să plângă zdrobiți și re curg lacrimi de cleștar când inima lor ar trebui să se frământe ca o pasere rănită. Și de aceea sunt oamenii așa de slabi și așa de orfani uneori de Dzeu, la genere s’ar mulțumi cu puțin dacă n’ar fi urâtul tovarăș al vieții. Urâtul îi face lacomi, îngenuncherea acestui urât îi face doar fericiți. Și urâtul mere printr’o floare presată printr’un ghivecin de flori la fereastră, printr’un zimbet de copil, căci dacă zidiri trufașe se apleacă peste sufletul lor curat și chinuit dacă urletul străzilor moderne e ca un biciu care le întărâtă revolta, glasul străvechiu al omului-copil plânge în surdină după decorul simplu al vremurilor pierdute în amurgul timpurilor. Ieri a trecut în glas dureros de clopot, nouă cruci de stejar și un convoi potolit de oameni îmbrăcați în haine de jale, de fetițe cu crengi verzi, singurele crengi verzi în zilele acestea prevestitoare de ger. Erau crozi pentru căpătâiul unor eroi fără nume. Străzile erau populate ca totdeauna de oameni indiferenți și de oameni a căror inimă vibra Aceste roluri erau întâmplătoare și atârna de puterea lor de simțire imediată. Altădată rolurile poate erau inverse. Dar deocamdată singurii oameni a căror inimă vibra ne interesa. Că erau astfel de oameni e sigur căci unul singur, numai scriitorul acestor rânduri nu putea să fie. Pe aceștia rând pe rând ar fi trebuit să-i scuture același fior de ură. Pumnii să se stângă încleștați și sufletul să se îndoaie ca un arc extrem de încordat. Elementele orei erau evidente și erau suficiente. Povestea celor nouă cruci e simplă și tragică. Jertfa vieții celor nouă soldați prizonieri egali și torturați până la ultimul răsuflet cu sâlbătacie de fiară și cu mijoace de monștrii, a căzut pe altarul faptului consumat al unirii unui neam întreg. Fusese una din luptele valului vârtej care curăță ultimile gunoaie. Lupta dela 16 Aprilie 1919 pentru cucerirea defileului Ciucea ocupat de roșii secui. Cei nouă soldați rătăciți și luați prinzonieri au fost prada lupului setos de răzbunare. Și convoiul trece în haine de jale... Sus după ferestre arcuite și după perdele grele acelaș sânge de lup sângeros poarta din pântece care-și face destia grăsimea spre ceafă și spre șolduri spre mușchi cari așteaptă vremuri viitoare! Și iarăși pumnii cari se încleștează și iarăși arcul sufletului care vibrează de ură... Totuși nu-i așa, decorul era așa de simplu și crengile verzi așa înduioșătoare și dangătul clopotului atât de jalnic? Ura se disolva și sufletul se reculegea. Departe tot mai departe crucile aride apăreau încununate de raze și cereau creștinește iertare pentru toți. Așa ni se părea. Căci inegalitatea sufletului omenesc — și a românului — scapă silogismului raționalist. P. D. 9 IEI &XEMJP1A JR V L. O primărie... modei In atențiunea dlui prefect al județului Felul cum se aplică la noi rânduielile administrației publice din partea guvernelor oligarhice, nu ne-a prea entuziasmat niciodată. Prin intuiție tupeul și cinismul lor a fost trasmis și autorităților în subordine. Așa Încât dacă de pildă ministerul dlul Goga, sau Comitetul agrar al răposatului Conu Aleea ar fi închis ușa în nas bietului sătean nenorocit, care-și caută cu săptămânile dreptatea, gestul ar fi fost imitat, poate cu mai multă enervare și de preacinstitul primar al comunei. Așa sunt vremurile și așa și oamenii De data aceasta un exemplu drastic de cinism administrativ ni-1 furnisează incinta Primărie a Băilor Erculane. Aceasta nobilă instituție administrativă din prima noastră stațiune balneară ne este datoare de multă vreme ca suma de 1800 de lei pentru niște tipărituri livrate de tipografia noastră. La toate repetatele noastre cereri Primăria Băilor Erculane a făcut pe ... Kinezul. Ultima provocare a fost și mai disprețuită. Kinezul de la Primăria Băilor Erculane nici n’a ținut măcar, să desfacă scrisoarea. Factorul însărcinat cu predarea recomandatei a notat pe plic următoarea observație: „Notarul delegat refuză primirea scrișoarei, refuzând și semnarea refuzului“. s®. Indescifrabil capfactor. Deci notarul comunei Băile Erculane, prima noastră stațiune balneară refuză să ia răspunderea faptei sale. Exemplul nu e nou. De răspundere cum fug toți colaboratorii forței publice dela noi găsiți cu musca pe căciulă. Așa că gestul notarului dela Băile Erculane nu ne miră. Kinezul acestei comune însă să fie sigur, că nu-i vom lăsa să doarmă liniștit. Obligativitatea datoriilor există până și in regiunile întunecoase ale Turkestanului chinezesc, dar uni-te în Țara Românească. Și ce n’a făcut de voie, chinezul va face de nevoie. Acțiunea am și pornit-o. Realizarea fuziunii Cei ce prevesteau insuccesul marelui act politic, care este realizarea partidului național-țărănesc sunt nevoiți să bată în retragere. Din toate părțile țării vin știri despre perfecționarea fuziunii în toate organizațiile locale după bună înțelegere. Disensiunile prevestite de vrăjitorii politici nu se produc nicăiri. Organizațiile vechi ale celor două partide de ieri înțeleg pretutindeni importanți ce o are noul partid și prin măsurile ce le iau, cimentează pretutindeni bazele lui. Astăzi în majoritatea țării sunt contopite organizațiunile locale și județene, un termen scurt sunt convocate și celelalte comitete așa că închegarea definitivă în toată țara a noului partid va fi realizată în timp mai scurt decât cele mai optimiste prevederi. Partidul național-țărănesc este deci azi o organizație unitară în toată țara. Marea majoritate a masselor formează tăria indestructibilă a lui, nealterabilă de nici o intrigă și de nici o veste falsă răspândită. Și voința țării nu se va putea nesocoti din nou când țara va avea nevoie de o conducere pricepută și corespunzătoare marilor ei nevoi. Partidul național-țărănesc stă la postul său de veghe astăzi, deplin pregătit să ia mâine la mâini conducerea, spre binele întregei națiuni. Anul VIII. # Numărul 263 • - •«f'Ai'V . ‘iirtr- ,*V.’ Cu prilejul unei aniversări — Ardealul e fericit, Ardealul însă este și umilit — Obiceiul este, ca la zile mari, la aniversări istorice, cu prilejul unor comemorări cari au zguduit pământul și au desfăcut State, în amintirea zilei de 1 Decemvrie 1918, să nu scriem decât cuvinte înălțătoare, să ne desprindem de pământ și să ne învăluim în fraze superbe, neglijând realitatea, care atât de tragic ne țintuește totuș de pământul acesta. Elan, patriotism, tricolor, imnuri, rugăciuni și solemne făgăduinți, iată ce este a zilei de 1 Decemvrie. Dacă aceasta ar fi oglinda adevărată a Ardealului, am continua și astăzi cu aceasta tradiție și aidoma celor ce coboară din automobile în mijlocul mulțimei, propovăduindu-i morala, ei hoții, predicându-i patriotismul, ei speculanții suferințelor noastre, și strigând cu tremole în glas „unificare sufletească“, ei, cari scuipă de opt ani de zile în orice desinteresată năzuință a noastră, am aplauda frenetic alături de escrocii ideei naționale și ne am Închina până la pământ, imitând fățărnicia paraziților unui ideal pentru a cărui realizare s’au ridicat atâtea cruci. Toate acestea le-am face astăzi dacă am fi siguri, că în felul acesta redăm situația reală a Ardealului. Dar putem să nu simțim loviturile de biciu ce le primim de opt ani de zile, putem să ne simțim fericiți în umilința noastră, putem să îngenunchem în fața altarului la care oficiază preoți farisei când în joc de cuvintele mângăetoare ale lui Christos, ni se aruncă cu nerușinare batjocura diabolică a lui Satan? In ziua de 1 Decemvrie, când rugăciunile noastre se unesc cu rugăciunile celor morți, când lacrimile celor persecutați de către frații lor au format o mare întinsă, la a opta comemorare a unirei Ardealului cu Patria Mamă, când fiii acestei provincii sunt alungați de la judecătorii, de la vamă, de la spitale, din Ministere, din Înaltele funcțiuni ale Statului, de pretutindeni, când suntem suspectați, bănuiți de sentimente pe cari Ardealul niciodată nu le-a cunoscut, când suntem timbrați de nepatrioți, noi ardelenii, pe a căror trup schițele de obuze au lăsat atâtea urme, să cântăm alături de aceia cari au speculat sinceritatea noastră deschisă, să înfățișăm perfid elanul Albei-Iulia din 1918 — nu o putem face. Situația Ardealului nu este aceasta. De ce să idealizăm o stare de fapt și pentru ce să nu spunem cu prilejul acestei aniversări că Ardealul este umilit, că Ardealul este batjocorit și că Ardealul este persecutat? Și totuși ne bucurăm de a opta aniversare. Ne bucurăm nădejdea unui viitor mai bun, pe care cu tărie nu-1 credem himeră. Și bucuria noastră este sinceră, izvorâtă din adâncimea sufletelor noastre, sinceritate, pe care sfidătorii acestei provincii n’o cucosc. Ardealul este fericit, deci prin prizma unui viitor mai fericit, care nu încetează să-l întrezărească. Ardealul Insă este și umilit, asupritorii noștri de astă dată fiind alții, decât cei de eri. Trăiască România Mare! Delacrasna Politică democratică? Plecând de la putere partidul liberal a dat ca explicare a retragerei sale, necesitatea de a lua contact cu massele, de a lumina massele despre opera partidului liberal, și de a face educația votului universal. Lloyd George nu ar fi făcut altfel. Englezul stăpânit de principiul constituțional nu ar fi rămas o secundă la putere după ce va fi fost primit din partea massei electorale avertismentul că i s’a retras încrederea. Dar ce e logic în Anglia, este neînțeles la noi. Dl I. I. C. Bratianu nu este englez, puțin îi pasă de constituționalism, puțin îi pasă de voința poporului, de democrație. A luat guvernul în 1922 contra orcărei forme constituționale. Avea 6 deputați în Cameră, și acțiunele sale politice erau la pământ. Prin înșelătorie a luat conducerea țării din mâinele Suveranului. Rămânea să fie consfințit de popor. Dl. I. C. Bratianu nu a așteptat aceasta, a făcut alegeri sălbatice, a furat urnele, și și-a croit majorități docile. Timp de patru ani, guvernarea sa a fost un șir de nedreptăți, samavolnicii, schingiuri, crime politice. Iar, urmând în acest timp un program economic strâmt și egoist, a sărăcit întreaga țară, a stânginit întreaga activitate economică a țării, i-a răpit putința de refacere și prosperare. Toate acestea le-a făcut în disprețul orcărui protest, în contra voinții tuturor, în dauna tuturor și în special, în dauna claselor muncitoare și producătoare. Iar plecând dela putere, recomandă Suveranului și pune în funcțiune toate forțele oculte, de a aduce la cârma Statului, iarăși contra Constituției și contra vonței poporului, pe dl gen. A Ávereseu. Acesta, potrivit sfatului aceluiaș dl Bătranu, căruia i-a și făurit o lege electorală după plac, a făcut alegeri în 1926 după chipul și asemănarea celor din 1922, cu împrejurarea agravantă că în 1922 urnele au fost furate noaptea, iar în 1926, ziua. Toate acestea le știe o lume întreagă, le știu și massele îndrăgite spontan și suspect de dl I. I. C. Bratianu. Atunci, ne întrebăm ce dorește dl I. I. C. Bratianu să afle în contactul cu massele, când le-a disprețiut profund până acum, și nu este nici un semn că și-a schimbat sentimentele ? In ce fel dorește dsa să lumineze massele despre opera partidului liberal, când ele sunt în stare mai bine decât orcare să lămurească acest partid despre rezultatele acestei „opere?“ Massele nu au luat cunoștință teoretic din broșura de propagandă a partidului liberal despre opera sa legislativă, ci au experimentat-o în mod crud pe pielea lor. Și ele știu cât au suferit de pe urma acestei „opere", și cât sufăr încă din cauza „continuuă“ impuse guvernului Averescu. Și cum vrea dl I. I. C. Bratianu să facă educația votului universal, când massele au încă vie în amintirea lor, atât cum au făcut liberalii alegerile in 1922, când au fost schingiuiți și asasinați atâți țărani, și când voturile lor, peste noapte au fost schimbate, cât și cum au făcut propușii liberalilor alegerile în 1926, când au suferit aceleaș cumplite silnicii ? Cu energia care îl caracterizează dl Vintilă Bratianu — s’ar părea că platforma de retragere cu luminarea și educarea masselor este a dsale — colindă țara în lung și-n lat, și sfătuește cu persistență la intensificarea activității și la luminarea masselor. Nimeni nu înțelege ce vrea. Dar se împlinește o formalitate, care trebue să fie folosită cândva. Pretutindeni acelaș lucru. Câțiva cămătari și crâșmari din sate. Câțiva țărani aduși cu plată. Și câțiva agenți electorali, bătăuși cu practică veche. Acestea sunt „massele“. Partidul liberal nu simte posibilitatea contactului cu massele țărănești reale. In sate, unde nu sunt primiți de a dreptul rău — și doar vin reprezentanții partidului liberal sub ocrotirea autorităților — sunt primiți cu neîncredere. Contactul cu massele e o farsă, pe care însă partidul liberal o joacă conștient, și vrea cândva sâ o exploateze ca o acțiune a sa de opoziție, acțiune democratică, și dătătoare de drepturi și de puteri noui. „Luminarea masselor de asemenea se reduce la împrâștierea broșurei de propagandă“. Nu cetește nimeni, nu crede nimeni, nu se convinge nimeni. Printr’o broșură unde înșiri neînțeligibil o groază de legi, sub titlul fiecăreia ascunzăndu-se o necinste, un jaf, o nedreptate, sau o durere nu pot fi luminate massele. Iar prin discursuri pline de laudă de sine și de ocară la adresa adversarilor, iarăși nu se conving massele. Și acțiunea de luminare este o farsă, O farsă tâmpită, iarăși, conștient jucată de partidul liberal. In sfârșit, educația votului universal făcută teoretic cu sfatul de a vota partidul liberal, „singurul partid patriotic“, „singurul partid, care a făcut ceva în țara aceasta", și a nu mai vota pe național țărăniști, cari sunt „vânduți streinilor“, „regionaliști-separatiști“ și „comuniști-anarhici“, nu cântărește mult. Mai ales, când la exemplificările practice partidul liberal nu se poate referi decât la modalitățile de aplicare a votului universal la alegerile din 1922 și 1926. Educația votului universal nu se poate face decât cu prilejul alegerilor libere. Despre ce educație poate fi vorba acum? E o farsă, o sinistră farsă și a treia formulă a partidului liberal „educația votului universal“. Dar jocul e disgustător. Nu putem crede atât de naivi pe conducatorii partidului liberal, că ei cred că pot înșela pe cineva. Nici cei mai proști, din massele de proști disprețuite de partidul ciocoilor, bancherilor și exploatatorilor, nu-i pot crede de bună credință. Cinismul fără inteligență e desgustător. E timpul să sfârșească jocul, și domnii să lepede masca. Tot planul lor e limpede ca lumina zilei. Vor să sune din surse și tobe la primăvară, că au luat contact cu massele, că le-a luminat despre opera partidului liberal, că le a convins despre patriotismul, valoarea, și puterea acestui partid, că pretutindenea massele le-au cerut să vie acest partid la putere, că le-a făcut educația votului universal și că massele întregi vor vota cu partidul liberal. Dar la ce bun ? Dacă vor fi în măsură să capete fără dreptate și merit din nou puterea, după cum nu au avut nevoie in 1922, nu vor avea nevoie nici în 1927 de asentimentul masselor. Vor face alegeri ticăloase ca și în 1922 sau 1926 pentru a-și asigura majoritățile, fiindcă altfel nu le ar putea avea, și nu va putea convinge pe nimeni că au fost un adevăr aleși de popor. Dacă nu vor fi chemați la cârmă, cu toată acțiunea lor și cu toată lauda lor, nu vor avea în alegeri nici atâți deputați câți au avut în 1926. Dl Vintilă Bratianu insă știe că va veni sigur la primăvară, și atunci, în mintea sa clocește ideia că dacă nu va putea convinge pe nimeni în țară că poporul îl vrea, va convinge străinătatea că partidul liberal a devenit un partid democratic, un partid recunoscut și iubit de masse, un partid adus la cârmă prin voința masselor — ce vis frumos! — și bancherii streini își vor deschide cassele tixite de lire sterline și dolari, și îl vor invita să ia cât îi place. Dacă prin moartea lui Alecu Constantinescu cinstea partidului liberal a crescut cu câteva sutimi — nu multe fiindcă i a rămas Tancred, — bunul simț, logica și simțul realității practice ale acestui partid au căzut la zero. Astăzi partidul liberal crede că face politică democratică. Se înșeală și e ridicol. I se văd urechile din glugă. Mai bine îi stătea când făcea politică oligarhică pe față. N. GHIULEA. Tâlcul „Ideei naționale în marș“ Una din consecințele cele mai dureroase ale pactului cu minoritățile, e măcinarea abia închegatei idei de patrie în care elementul organizator și dominant este cel român. Dacă această consecință a fost îndelung și dârz relevată în nenumărate coloane de gazetă, în repetite desbateri populare și parlamentare și totuși reacțiunea care s’o curme nu s’a produs, e că în conștiința românească ideea de patrie n’a prins contururi statornice, rămânând ca ea sâ fie obiectul preocupărilor centrale ale tuturor guvernelor cari se vor succeda câteva decenii. Cu atât mai neîndurat apare păcatul care atentează contra ideii de Stat săvârșit ca inconștiență de către actualul guvern căruia, bineînțeles îi revine și lui acest rol. Țigania polemicei dusă Intre liberali și averescani deopotrivă de vinovați, dusă pe aceasta temă ne-ar amuza dacă n’ar fi vorba despre o problemă, In care noi ca români nu putem să rămânem pasivi. E desigur o polemică de fațadă, plaful în ochi care acopere infamiile. Ii vedem pe autori putindu-ge după deget și dând cu tifla unei opinii publice crezută amețită de cap și incapabilă să întrevadă goliciunea adevărului. O întorsătură, în aceste condiții era de prevăzut. Bineînțeles noi in gândul nostru nu o localizam in Senatul ilegal ca și Parlamentul unde rabinul Tirelsohn, alesul guvernamental și-a ținut discursul imberb și Dar unde am ajuns dacă provocător, indrăsnelile minoritare sunt de așa natură, încât nu pot fi publicate în Monitorul Oficial ? Și asta sub registratul celui cu „Ideea națională în marș“ celui cu confiscarea gazetelor, celui „cu bulbucații ochi de broască“, celui care ca un băețoi obrasnic se cere să fie tras de urechi. Opera Română Rigoletto Cu dna Dragălinescu Stinghe și S. Zaleski In „Tosca“ am avut prilejul să admirăm talentul de actor dramatic al diui Zileski și ne făceam iluzia că-l vom putea aprecia în „Rigoletto“ ca cântăreț. Este o tristă datorie a cronicarului să înregistreze lucrurile totdeauna in lumina adevărului, și dureros că nu poate face excepții nici în cazuri oarecum justificate. De ce n'am spune-o însă, ca dl Zaleski a fost un admirabil cântăreț și mai este și azi un artist dramatic de forță. Ne-am închinat în fața admirabilei realizări din „Tosca“ dar nu putem găsi, afară de unele momente la jocul de scenă, nimic extraordinar în felul cum a Interpretat pe „Rigoletto”. In cânt se întrezărea adesea linia mare, umbra trecutului proectată pe trista realitate, să observa stilul, urmele de (Continuare pe pagina Jl-a)