Patria, noiembrie 1929 (Anul 11, nr. 241-264)

1929-11-01 / nr. 241

Director: ION CLOPOŢEL Redacţia şi­nistraţia: CLUJ, STRADA REGINA MARIA 36 TELEFON: 13-31 şi 8-71 Cluj, Vineri, 1 Noemb. 1929 ABONAMENT ANUAL: Funcţionari ............................................)3 Autorităţi şi instituţiuni....................... In străinătate dublu DIRECŢIA POLITICA: Comitetul de presă al Partidului Naţional* Ţărănesc secţia Ardealului Ecourile fizitei din­ zalesky Ilustrul oaspete al României, d. Za­­leski ministrul afacerilor streine polo­ne a părăsit ţara. Suntem siguri, că a plecat cu cele mai bune impresii, că un suflet îi va rămânea durabilă imaginea ţării noastre care ştie să primească en­tuziast şi cald pe reprezentanţii auten­tici ai Poloniei renăscute şi democrate. Solemnităţile aranjate în cinstea sa au fost prilejuri pentru diplomaţia noa­stră aşa de fericit îndrumată de către d. ministru G­ G. Mironescu, ca şi pentru populaţie de a da expresie vie şi sinceră sentimentelor de prietenie şi de alianţă care animează România faţă de Polo­nia. , Cele două tratate perfectuate între România şi Polonia, primul în dome­niul economic, iar al doilea pe tărâmul politicii internaţionale , tratatul de ar­bitraj şi conciliaţie româno-polonă, fi­xează o orientare sigură, o direcţie de mutualism fertil şi constant pentru mul­tă vreme. Polonia este un stat mare şi puternic, menit să joace un rol de frunte în po­litica europeană mai ales după ce a fost înfrânt spiritul sectar seniorial şi s’a consolidat regimul în sensul vederilor marei personalităţi care este mareşalul Pilsudski şi care se bucură de atâtea sim­patii şi de o reală popularitate în opi­nia noastră publică. Prin Polonia statul nostru are des­chise numeroase posiblităţi de trafic cu ţările continentului cari vor să se apro­vizioneze cu produsele prime atât de abondente de la noi. Dar însăş Polonia este o ţară consumatoare, capabilă să acţioneze balanţa noastră comercială, iar a profesa credinţe politice identice cu ale ei în faţa areopagelor inter şi extra-europene, însemnează înmulţirea şanselor de a face ca punctul nostru de vedere să tragă mult în cumpăna soluţiunilor generale. Vizita dlui ministru Zaleski n’a fost încercuită cu rigiditatea strict oficială, ci sentimentele au izbucnit spontan şi tumultuos cu toate ocaziile. Remarcăm astfel minunatele manifestaţiuni al că­ror obiect a fost familia Zaleski în Bra­şov. Ministrul Ardealului d. Voicu Ni­­ţescu a avut accente de efuziune ce nu se uită uşor, iar junii şi româncele din Şcheii Braşovului au surprins extrem de plăcut pe solul Poloniei care a călcat pământul Transilvaniei. §i­ nu numai în ţară au fost intense ecourile vizitei, ci şi peste hotare la a­­liaţii noştri de totdeauna, cum sunt francezii. Numărul sosit azi la redacţie din Le Temps, subliniază importanţa descinderii la Bucureşti a îndrumătoru­lui politicii polone. Publică cele mai ca­racteristice crâmpee din declaraţiile ce­lor doi miniştri şi se ocupă de uniunea intimă şi indispensabilă dintre cele două popoare. Marele punct câştigat de data aceasta de­ noi este hotărîrea Poloniei de a sta alături de noi în problema intangibili­­tăţii tratatelor. D. Zaleski a fost categoric. Apropierile de Budapesta nu vor să fie încurajări în sens revizionist. Ne felicităm de ieşirea aceasta deschisă a aliatei noastre Polonia. Datoram cititorilor aceste lămuriri mai ample, pentru ca poporul nostru să-şi dea seama de sensurile triumfă­toarei politici de pace şi sprijin mutual, care s’a evidenţiat atât de bine prin în­chegarea raporturilor româno-polone. -----poxoo----­ In tripourile Capitalei Parchetul a ordonat o nouă descin­dere neopinată la tripourile din Capita­lă. Rezultatul acestei descinderi n’a mai putut surprinde, dar a dat măsură ori­căror prevederi. Nepermisul se practică pe cea mai întinsă scară. Nici rigorile legale și nici aparatul de supraveghere nu pot stăvili urâtele năravuri. Viaţa îşi urmează cursul şi în partea ei detes­tabilă. Firea omenească cea întoarsă pe dos nu poate fi strivită, prin măsuri formale; ar fi eficace doar măsuri ra­dicale, care însă nu se vor lua niciodată Răul şi vifiul este reversul progresu­lui şi al civilizaţiei. Nobilitatea pasiuni­lor se măsoară cu prăpăstia patimilor, de care se disting şi se relevă prin con­trast. Rafinamentul introdus de civili­zaţie în societate şi în viaţa particulară a indivizilor, ascute deopotrivă instinc­tele BUNE ca şi pe cele RELE. Societa­tea şi membrii ei virtuoşi şi-a luat an­gajamentul să stârpească viţiul; au în această acţiune şi asentimentul pe faţă al acelora cari îl practică la maximum, în ascuns. In istoria noastră socială, viţiul soci­al nu este ceva necunoscut. Trebuie în­să să notăm că el s’a păstrat mai de­grabă în aşa zisa lume de condiţie bu­nă, poporul nostru — mult mai echili­brat — pierzându-şi capul doar de al­cool. E cunoscut cum şi-a măcinat bu­na societate românească averile imense în tripourile occidentale începând cu Borszékul ardelenesc şi sfârşind cu Monte Carlo. Reprezentanta de ambe sexe ai nobilimei româneşti despoiată de blazon legal, erau autorii trişti ai pro­priei lor avalanşe spre dezastrul mate­rial, începutul şi sfârşitul celui moral. Nu e în descoperirile parchetului din Bucu­reşti nici atâta noutate, că printre tripouri, spelunce ale pierzaniei, se nu­mără şi clubul organizaţiei averescane de Ilfov; credincioşii gheneralului doar prin absenţa oricărui simţ al virtuţii ex­celează. Vor urma pedepse aspre. O satisfacţie pentru lumea de treabă care-şi câştigă pâinea în sudoarea fetei. O stăvilire poate, dar nu şi o stărpire a răului, căci pentru aceasta ar trebui găsit serul care să-i distrugă germenele, în însăşi firea omenească. Andrei Bârseanu O cerem­onie emoţionantă începută la Si­biu şi încheiată la Braşov, a reîmprospătat în circulaţia sufletească a zilei un nume intrat aureolat în istoria culturală a Ar­dealului: Andrei Bârseanu. Exhumarea du­pă şapte ani de odihnă, din cimitirul Sibiu­lui, pentru înfrăţirea veşnică cu ţărâna din Groaverii Braşovului, a avut şi paralela in­ternă a unei exhumări sufleteşti. Dela ele­vul reprezentant al celei mai proaspete ge­neraţii de şcolari, şi până la venerabila bă­trâneţe a dlui Ştefan Cicio-Pop, toată su­flarea noastră cărturărească s’a închinat cu smerenie şi cu recunoştinţă în faţa aminti­rii animatorului şi dascălului-apostol, a o­­mului de credinţă nestrămutată, şi­ a poetu­lui uniri noastre, Andrei Bârseanu. Săr­bătoarea celor două oraşe martore şi locuri de pornire a multor realizări şi frământări valahe, a trezit ecou viu ca toată presa, şi prin semnificaţia care a avut-o, prin lumi­na aprinsă de amintirea celui ce-a cântat „Pe-al nostru steag e scris unire“, a reîmpros­pătat sufleteşte nu numai o figură din pri­mul plan al trecutului nostru apropiat, ci o întreagă epocă. Andrei Bârseanu, prin rolul pe care şi l-a asumat, prin deplinăta­tea zelului cu care s’a dăruit pretutindeni, suflet din sufletul neamului, a fost mulţi ani în miezul acestei epoci. Tânăr, profesor la şcolile Braşovului şi-a închinat toată pu­terea da muncă apostolatului dăscălesc, nu numai prin catedra considerată de el ca amvon naţional, dar şi prin cărţi didactice şi prin luminări a trecutului nostru şcolar, ca acea valoroasă „Istorie a şocatelor ro­mâne gr.-or. din Braşov“, care i-a deschis drumul Academiei. Oţelit de lupte, după ce şi-a alăturat numele la toate faptele româ­neşti ale vremii sale, din Ardeal, maturita­tea l-a dus în fruntea celei mai mari orga­nizaţii culturale de­ aici, in 1911 fiind ales preşedinte al „Astrei“. Ce-a făcut în frun­tea acestui aşezământ, nu mai are nevoie de reîmprospătare. Un singur fapt: icoana omului îmbătrânit şi bolnav, care în vre­murile tulburi ale anului 1918 călătorea ră­­zi mai de-un sac de cărţi, spre Sighetul- Marmaţiei, într’un vagon de clasa IlI-a, du­când maramureşenilor flacăra nădejdii şi credinţii sale,­­ deschide largi perspective pentru cei 10 ani de conducere. Sicriul, invăluit în tricolorul căruia An­drei Bârseanu i-a slujit toată viaţa, acum când a coborit pentru a doua oară în cu­prinsul pământului românesc, a readus iar în planul prim al sufletului nostru o figură care aminteşte o epocă. I­T. DRAGU TEOFIL BUGNARIU Acordul muncitoresc cu fruntu Un comunicat al Ministerului Mun­cii anunţă semnarea convenţiunii cu privire la imigrarea muncitorilor ro­mâni în Franţa. Chestiune care a dat­­ naştere la atâtea atacuri violente în contra actualei guvernări, a fost re­zolvată norocos şi într’un mod extrem de avantagios pentru muncitorii ro­mâni. Condiţiunile impuse dovedesc încâ odată grija pe care o poartă ac­tualul guvern tagmei muncitoreşti. In locul unui aranjament pripit care să-i permită debarasarea de câteva mii de muncitori şomeuri, fără a se interesa dacă aceştia ajuns în mâini­le nemiloase ale unor exploatatori fără suflet, sau îşi irosesc viaţa în cutare colonie, — guvernul a asigurat muncitorilor cari vor imigra în Fran­ţa, condiţiuni de trai egale cu ale muncitorilor indigeni. Pe pământ străin muncitorii din România îşi vor avea sindicatele lor româneşti cu drep­turi şi îndatoriri egale cu cele din ţară. s. D. Daladier şi-a depus mandatul, vo­turile socialdemocrate exprimate în contra colaborării cu partidele burghe­ze, au zădărnicit constituirea cabine­tului care se potrivea mai mult cu spi­ritul politic care domneşte în Franţa­­de astăzi. Alegerea preşedintelui re­­publicei s’a îndreptat în urma nereu­şitei dlui Daladier, spre un bărbat din anturajul dlui Poincaré, dovadă că şe­ful statului francez ţine cu orice preţ ca politica finaciară şi externă a Franţei să urmeze calea fixată de Poincaré, a cărui experienţă de 7 ani în fruntea statului francez, i-a dat posibilitatea să se ridice deasupra partidelor şi să nu ţină seama decât de promovarea intereselor Franţei şi ale poporului francez. N. POlitis Oameni Dreptul internaţional a suferit schimbări profunde după războiu. In­tre noii săi doctrinari, N. Politis, o­­cupă loc de frunte. Diplomat de frun­te, delegat al Greciei la S. N., cultivă sistematic dreptul internaţional şi ex­pune rezultatul cercetărilor sale la Academia de la Haga sau în confe­rinţe, ţinute la Universităţile din Eu­ropa şi America. Politis e un optimist al dreptului in­ternaţional şi aceasta nu-i puţin lu­cru. Existau înainte de războiu reguli şi convenţii, cari au fost călcate la prima lovitură de tun. Rânduielile sta­bilite de profesori bătrâni, în nopţi de insomnie, cu gândul la binele întregei omeniri, n’au resistat şi o bună parte­ a dreptului internaţional s’a dovedit nefolositoare. De aci o neîncredere ge­nerală faţă de orice aşezământ inter­naţional. Războiul a dovedit că forţa primează, alt războiu va face aceeaş dovadă. Liga Naţiunilor şi toate ane­xele sunt un simplu prilej pentru e­­xerciţii de oratorie, unde se consacră virtuoşii unei arte care se prăpădeşte. Atât şi nimic mai mult. Atitudinea aceasta e dictată de amărăciunea ce­lor desamăgiţi în războiu şi de un in­stinct de conservare naţională demn de cultivat. Totuş omenirea trebue să progreseze şi calea spre progres nu poate trece prin războiul unde se ma­nifestă omul în toată sălbătăcia de seară. Acesta e rolul marilor credincioşi ai păcii. N. Politis e dintre ei. In „Dreptatea internaţională“ (La justice internationale, 1924), expune pe larg etapele desvoltării justiţiei internaţionale. Ea a fost lungă vreme facultativă şi se realiza prin forţă şi diplomaţie. A urmat arbitrajul facul­tativ, apoi facultativ determinat şi în urmă nu mai încep să se realizeze ju­stiţia internaţională obligatorie, prin curtea de la Haga. Evoluţia încă nu e terminată, dar ultima etapă e înce­pută. In „Noile tendinţe ale dreptului in­ternaţional“, (Les nouvelles tenden­­ces du droit international 1927) e a­­celaş. Politis constată marile trans­formări prin care trece acest drept. In secolul trecut domnea dogma su­veranităţii, în urma căreia, fiecare stat, era o mică cetate închisă ermetic. Dreptul internaţional era dreptul sta­telor, cari pretindeau că sunt inde­pendente şi supremul lor drept era de a face orice, adică a nu respecta drep­turile celorlalte state. Dogma suve­ranităţii trebue părăsită, căci e con­trară realităţii. „In relaţiile exterioa­re ca şi în cele interioare, bunăstarea unuia, depinde de a tuturor“. Suve­ranitatea e o ficţiune păgubitoare, ca­re trebue părăsită. Şi mai trebue pă­răsită încă o ficţiune : aceea că statul ar exista separat de indivizi. Statul e pur şi simplu o firmă, el nu există. Dreptul internaţional până acum exi­sta numai pentru state. Va trebui să înceapă a exista numai pentru indi­vizi. In felul acesta ajunge la defini­ţia : dreptul internaţional, nu e alt­ceva, decât totalitatea regulilor, cari regulează raporturile oamenilor, cari aparţin diverselor grupe naţionale“. El e dreptul oamenilor, nu al sta­telor, de: D.­r. Popa

Next