Patria, noiembrie 1929 (Anul 11, nr. 241-264)
1929-11-25 / nr. 260
Amil al XI-lea, No. 260 Cluj, Luni 25 Noemb. 1929 Director: ION CLOPOTEL Ungaria şi reparaţiile Stadiul tratativelor în chestia reparaţiilor orientale au ajuns, deocamdată, într-un impas: toate soluţiile echitabile, propuse Maghiarilor şi Bulgarilor de către comisia specială din Paris, au fost respinse. Bulgarii, este adevărat, şi-au păstrat o posibilitate de revenire la masa verde, afirmând că tratativele n’au fost încă întrerupte, dar se accentuiază atât de mult, şi din partea lor, că deciziunile conferinţei trebue să aibă în vedere „posibilităţile de plată reale“ ale Bulgariei, încât nici un optimism nu poate fi anticipat în privinţa unei apropiate înţelegeri. In privinţa Ungariei apoi, acest optimism e şi mai neîndreptăţit. Cu Incăpăţinarea şi cu spiritul turbulent, care-i caracterizează. Ungurii declară sus şi tare, că nu pot accepta nici-o plată nouă, nici-o altă sarcină financiară. In sprijinul acestei atitudini intransigente aduc motivul suspect, că o astfel de sarcină ar ruina statul şi societatea maghiară, ar zdruncina, până la o reală catastrofă, întreaga viaţă economică a statului vecin. Se pune întrebarea acum: ce este adevărat din toate aceste tânguieli, menite să sperie sau să înduioșeze inima statelor creditoare? întrucât este legitimă o astfel de încăpăținare? Adevărul adevărat este acesta: Ungaria nu vrea, să plătească. Nu vrea, fiindcă în inima ei clocotește o ură nespusă împotriva statelor succesorale. Nu vrea să plătească, fiindcă vrea să eludeze dispoziţiile clare ale tratatelor de pace, care au pus-o la locul ce i se cuvine în concertul popoarelor europene, rănindu-i orgoliul legendar. Iată adevărul. Nu poate plăti? O altă legendă care trebue spulberată. Se poate susţine cu temelii, că Ungaria nu mai are resurse, atunci când aceeaş Ungarie se înarmează clandestin, într’un moment în care nici-o primejdie nu o ameninţă? Se poate afirma, cu speranţa de a fi crezut, că Statul ungar nu-şi poate îndeplini obligaţiile faţă de învingători, într’un timp când zeci de milioane de pengő se risipesc, de acelaş stat maghiar, pentru propaganda în străinătate? Când la fiecare răspântie internaţională se cumpără conştiinţi şi se înfiinţează agenţii pentru dărâmarea grabnică a ordinei stabilite prin tratate? Ar fi pueril să ne înduioşeai de astfel de argumente banale. Noi ştim însă altceva. Ungaria nu poate juca azi rolul mielului din fabulă. L-a jucat pe al lupului In 1914, atunci când a deslănţuit, alături de faimoşii ei aliaţi, cel mai crâncen războiu din câte cunoaşte istoria. In cursul acestui războiu a pricinuit pagube imense actualilor învingători, a devastat, a schinguit, a prădat o astfel de faptă merită deci o justă răsplată. Să plătească. Punctul nostru de vedere are, de altfel, sprijinul tuturor delegaţilor la conferinţa de la Paris, fiindcă nu există azi om cu raţionament sănătos care să nu constate, că acest punct de vedere este just și echitabil. D. Clemanceau in agonie Paris, 24. — Starea sănătăţii dlui Clemenceau s’a înrăutăţit simţitor în cursul ultimelor zile. Funcţiunea rinichilor s’a oprit, simptomele septicomiei sunt din moment în moment mai evidente. Medicii nu mai au nici o speranţă, bolnavul nu mai este de scăpat. Membrii familiei veghează lângă patul bolnavului. Redacţia şi administraţia: CLUJ, STRADA REGINA MARIA 36 TELEFON: 13-31 şi 8-71 1 ABONAMENT ANUAL. Profesiuni libere................................. 806 Autontop şi instituţiuni.......................TOOO In streinătate dublu DIRECŢIA POLITICA. Comitetul de presă al Partidului Naţional- Ţărănesc secţia Ardealului Liberalii şi industria naţională S'a întâmplat că un consiliu de administraţie, nepriceput, ignorant şi nesătul a dus la râpă una din cele mai solide instituţii economice din ţară. A fost un adevărat scandal această prăbuşire. Micii acţionari care la un moment dat s'au văzut rămaşi pe drumuri, au ameninţat zgomotos. Opinia publică le-a luat apărarea. Iar presa a căutat să facă deplină lumină asupra cauzei care a determinat falimentul ,,Creditului Minier“. Şi s’a făcut. Mintea omului nu poate să conceapă atâtea grozăvii câte s’au descoperit în sarcina consiliului de administraţie, care cu cinică nepăsare şi-a butit joc de banul statului şi acela al particularului. S’a constatat astfel că de îndelungat timp, creaturi de teapa constantinescului tancred, acest nesăţios discipol al zeului Mamon, membrii consiliului de administraţie al „Creditului Minier“, n’au făcut altceva decât să jefuiască şi să risipească darnic, averea şi bogăţia acestei puternice întreprinderi industriale. S’au rostit atunci grave acuzaţii în contra ticăloşilor. Cuvinte grele s’au lovit de capul lor. * S’a găsit totuşi cineva care să le iea apărarea Noi o ştiam; o aşteptam chiar. Este totuşi interesantă această apărare. Nu caută să-i disculpe, nici să-i amenajeze. Tribuna apărării — şi tribuna se cheamă „Viitorul“ — a recurs la vechiul său truc: acela de a se face din acuzat, acuzator. Şi ştiţi ce are îndrăzneala să afirme? Că aceia care atacă consiliul de adminstraţie al „Creditului Minier“ vinovat de prăbuşirea lui, urmăresc pur şi simplu DISTRUGEREA INDUSTRIEI NAŢIONALE. Ne-am obişnuit de multă vreme să înregistrăm obrăznicia şi impertinenţa oficiosului liberal, atunci când este vorba să-şi apere pielea. Dar ceea ce spune acum întrece orice închipuire. Auzi Dta, înseamnă că distrugi industria naţională atunci când prinzi de guler nişte bandiţi şi le ceri socoteală pentru vina lor?! Dacă partidul liberal confundă industria naţională cu propriile lor interese atunci nu avem nimic de adăunat. Cel mult o simplă exclamaţie: VAI ŢIE, BIATA INDUSTRIE NAŢIONALA! VIRGIL DALEA Un act de donaţie Despre dual impresionant al dnui C. Hainangin coniliec da înaltă carte de casaţie, ficat Academiei Române, am scria şi noi, In timpul cuvenit. Pentru înviorarea înaltei inatinniri a Academiei, pentru revatariairea prastigiului cuvântului ai exprimat printr'un premiu acordat unei cărţi, gestul a fost o adevărată binefacere. Darul acestui om de înaltă disciplină sufletească, nu se înscrie Insă numai intre aceste limite, cari ar părea cela obişnuite oricărei donaţii culturale. Pe lingă indicarea calei mai Înţelepte modalităţi da distribuire statornicită da voinţa donatorului lntr'un circuit da șase ani, succesiv pentru: roman, dramă, critică literară, plastică, muzică yi drept, cu un premiu indivizibil in valoare de două sute mii Lei, el ne-a adus aminte yi de o înaltă datorie fată de cel mai universal dintre reprezentanţii sufletului nostru, iată de Mihail Eminescu. Am subt ochi textul actului de donaţie, prin care acest om al muncii, a instituit fondul cultural care-i poartă numele- E un document nu numai da cuceritoare modestie şi eleganţă sufletească, ci şi unul de surprinzător de limpede judecată literară. De impresionantă credinţă in rostul artei şi de grija deosebită pentru acel minunat tezaur de safet românesc care e poezia lui Eminescu. „In credinţa noaatră că literatura română are şi opere de valoare universală care merită să fie îndrumate spre admiraţia intregei lumi culte. In mod cu totul exceptional, acest premiu in primii trei ani se va acorda, celor mai bune, mai perfecte si mai apropiate de original traduceri, in limba franceză, engleză si germană, a volumului de poesii al marelui nostru poet Mihail Eminescu", prin fapta de rari înţelegere pe care o cuprind, sunt poate cuvintele cari In haina cea mai simplă, aduc cel mai frumos omagiu pe care l-a cules amintirea celui ce ne-a dat perfecţiunea „Luceafărului". Gândul de-a Împlini această datoria pa care, in deplinătatea ei, statul şi scriitorul român se pare că a inventariat-o Intre cele uitate, venit aşa cum a venit In cuprinsul unei griji puţin cunoscute, e Insă nu numai Îndreptarea unei greşeli, nu numai un Îndemn, ci şi o mustrare mai ales pentru acei mânuitori de condei cari ridicaţi din brands valahă, purtaţi cu stilistul lor românesc pe laurii unei literaturi care i-a adoptat, au uitat să-şi îndrepte gândul apre strălucirea atât de orbitoare, atât de universală şi totugi atât de românească a lui Eminescu. Şi-au uitat să împlinească o datorie care lăţi să lege amintită, era totuşi cea mai firească. Să nădăjduim deci, că măcar acest gest da Înaltă distincţie dar yi de discretă mustrare, pe care pn|ini o Înţeleg, ni-l va da pe Eminescu, aşa cum mărimea Iui o cere, universalizat nu numai prin gând, dar yi prin cunoaştere. TEOFIL BUGNARIU Incompatibilitate morala Contele Bethlen, premierul Ungariei — Optani: Iată un nou rol pe care il joacă cu dibăcie atletul revisionismului maghiar, fără a-l împiedica câtuşi de puţin în cealaltă pozitură a sa de îndrumător al curentului care se opune soluţionării echitabile a chestiunii în care este personal interesat. Încăpăţinarea maghiară faţă de toate aranjamentele propuse, n'are deci decât o singură explicaţie: dubla calitate a dlui Bethlen, guvernant şi interesat în acelaş timp, n'a putut să se oprească la nici una din soluţiile propuse deoarece suferea ori în una ori alta din calităţile sale. Rămâne de văzut insă până când va putea d. Bethlen să joace acest dublu rol neconturbat pe spinarea unei populaţii secate până în măduva oaselor. America se găseşte în faţa unui adevărat faliment economic. Părerile oficiale americane înceată de a mai privi situaţia printr-o prismă optimistă. Scăderea valorilor şi pierderea capitalurilor la burse însemnează o stagnare generală a producţiei, de unde şomajul şi mizeria producătorilor. Dezastrul nu va fi suportat însă în întregime de America. Va participa cota parte şi Europa, anume în ce priveşte împrumuturile americane şi în ce priveşte exportul ce-l fac unele ţări europene în America. De aceea iniţiativa preşedintelui floover de a ţinea o conferinţă economică americană, nu poate fi decât binevenită. Prin această conferinţă s’ar restabili raporturile intre patroni şi muncitori, înlăturând şomajul prin executarea de lucrări publice, şi s’ar cerea modalităţile de intensificare a exportului american, pentru a menţine echilibrul economic al pieţii americane. * *00 m *&*••••v-fi Vy/yf i«• • v ora tun I Muzeul Asociatiunii PROBLEMELE VREMII La oraşe ne sporim şi ne înfârim de: P. Sucu! Aici, în Ardeal, oraşele nu sunt ale noastre. N’au fost înainte. Nu sunt nici acum. Înainte cu zece ani eram, în cele mai multe, un procent disparent. Dacă eram ceva ca număr, ca bogăţie nu eram nimic. Ale noastre erau numai suburbiile. Acolo, în mizerie şi în pauperism, îşi tânjea zilele un neam de oameni despreţuit de stăpânii de ieri. In aceste oraşe se îngrămădea, din banul şi din truda acestor desmoşteniţi, o bogăţie, ai cărei beneficiari erau alte neamuri. Stăpâni politiceşte ai acestei ţări, trebuie să stăpânim şi bogăţiile ei, oraşele sunt acumulatoarele acestor bogăţii. Ele sunt o verigă organică în lanţul vieţii economice a unui popor. Absenţa lor are înrâurinţe dezastruoase asupra desvoltării economice culturale. Noi nu le-am avut. S-a resimţit aceasta în întreagă viaţa noastră dinainte de războiu. Am fost un popor rural, lipsit de cele mai însemnate elemente culturalizatoare. Pe oraşe se razimă, ca pe nişte piloţi pros-*perarea materială şi culturală a unui popor. Organismul nostru social-economic a fost lipsit, în felul acesta, de cea mai puternică pârghie de înălţare. In situaţia politică, în care am fost, nu ni le-am putut crea. Numai libertatea politică poate asigura desfăşurarea tuturor forţelor creatoare ale unui popor. Avem acum această libertate. Trebuie, într-o colectivă şi armonică conlucrare, să dăm vieţii noastre publice toţi factorii economici de cari a fost lipsită până acum. Între aceştia un loc de frunte îl ocupă oraşele. Dezorientaţi în politica economica generală, am fost complect dezorientaţi şi în politica urbană, ori mai corect zis: n’am avut în privinţa oraşelor nici o politică. Am avut mai mult o politică de instinct a masselor. Asupra acestora oraşele exercită o mare putere de atracţie. Prin unirea politică şansele de plasare şi de uşoară vieţuire la oraşe, s’au sporit S’a pornit înspre oraşe o invazie rurala. Urmarea a fost, că elementul românesc s’a sporit. Acest spor se observa mai ales acum, după zece ani de viaţă românească. La început, acum sunt zece ani, eram prin oraşe abia câteva familii de intelectuali. Ne-am sporit an de an. La conveniri şi la concerte abia ne încap sălile, cari înainte erau pentru noi prea mari. S’a format în oraşele ardelene, o societate românească. Simţi că pulzează o viaţă românească. Că acestei societăţi o lipsesc multe virtuţi, nu e mirare. Cei mai mulţi descălecaţi dela sate şi din alte regiuni, au adus cu ei multe năravuri inasociabile. Mai presus de toate ne lipseşte o tradiţie de cultură urbană. Trăim cei mai mulţi o viaţă de izolare rurală. Dar, sporirea numerică şi întărirea economică ne va da şi această tradiţie. Ea ne va apropia, ne va îmblânzi, făcând din noi un factor constant de culturalizare. Ne-am sporit, la oraşe, aproape numai ca număr. In primii ani, eram bieţi funcţionari avizaţi la crudal-