Patria, decembrie 1930 (Anul 12, nr. 259-279)

1930-12-04 / nr. 261

Anu! al XH-Iea. No 261 BKDAOţlA fi ASHimmAflSl Bla|, Btiaáa lant** Maria BÍ< f ladactia «I aáarimiitra|ia ll-ÍI / Dtraetl—a --------H M direcția POLITICA I OomlUnul da prait al f artldalal aatioaal-ttiaaaii, aactia Araaalalal. ABUHAHERT ANNOAL, Fioládnal libara-------— Lat Ml Funcționari — — —i —1 „ IM Autonitati |1 iaitltatlaai — „ 1IM la itittaStata dabla. Lel 3 TAXA POST­ALA PLĂTITĂ IN NUMERAR N*. Ill 76/929 In corn de capră... «A Iovârâmb­ie pentru acum şi pentru totdeauna Ceea ce coace acum, în taină­, în vechiul partid liberal precum şi raporturile penibile în cari a­ ajuns,, mai nou, acest partid atât cu Coroana, suprem arbitru al destinelor noastre naţionale, cât şi­­ cu factorul Napu­ne, isvorul genuin al oricărei atitudini po­litice sănătoase, depăşesc cu mult linia obi­cinuită a frâmântărilor noastre politice co­­tidiane. Criza vintilismului politic din Ţara Românească, mult puţin cât se găseşte, a îmbrăcat forme atât de acute, am zice, atât de tragice încât o judecată robustă, obiec­tivă și dreaptă asupra ei, o judecată care să rodească o irezistibilă concluzie morală, nu e posibilă decât analizând fenomenul prin prizma unor perspective istorice mai largi. Pârtia zigzag-ului moral, pe care l-a parcurs gloriosul nostru „partid istoric”, mai precis, bătoşenia, abdicările şi, în sfâr­şit dureroasele umiliri ale dlui Vintilă Brâ­­tianu de la Restauraţie încoace, constitue un mănunchiu de fapte politice, a că­ror justă cântărire nu se poate face prin clişeele obicinuite cu cari interpretăm „faptele di­verse”, această pârtia semnificativă se cere explicată şi deci asimilată cu folos în ca­drele unei argumentări mai vaste, care să desluşească pentru totdeauna, originile psi­hologice ale acestei drame politice, să ur­mărească, etapă cu etapă, convulsiunile fi­reşti şi să pătrundă adânc şi implacabil în caracterul logic şi natural al desnodămân­­tului final. Căci, după toate semnele, mâi­ne, poimâine sau dincolo de poimâine, vir­tilismul politic, economic şi financiar, va fi un fapt de cronică, va intra în muzeul moaştelor noastre politice de după războiu şi-ar fi păcat, fără îndoială, dacă obştea ro­mânească l-ar prohodi mimai cu suspinele de vigoare şi fără reflexiile morale ce se impun în faţa mormintelor proaspete, aco­perite cu flori... Era un timp, adică în primii zece ani de­m­ Unire încoace, când partidul liberal avea o singură trăsătură pozitivă, necontestată de nimeni: acea trufie stufoasă, împinsă până la absurdurile cinismului feroce, gata să strivească pe oricine i-ar fi ieşit în cale. Se amesteca în această trufie o ciudată credinţă oarbă în infailibilitatea sa politică, conştiinţa imenselor sale rezerve financiare şi se mai amesteca, apoi, ca o supremă sfi­dare a timpurilor moderne, şi primejdiosul gopu, că o anumită trecere la Palat, ca să nu zicem mai mult, s’ar putea perma­nentiza din tată în fiu la toate odraslele prezente şi viitoare ale familiei Brătianu. Ce-a izvorât pentru ţară din această tru­fie fără sat­e îndeobşte cunoscut şi gustat: timp de zece ani această trufie a ţinut loc de orice concepţie politică viabilă, potrivită urmărilor fatale ale războiului Am înre­gistrat acei zece ani de dragoste cu sila pentru nevoile noastre naţionale, dragoste care, tocmai fiindcă era repudiată de a­­proape unanimitatea cetăţenilor, a strâm­bat"­evoluţia noastră politică normală. Ale­gerile de pomină, cruciada sălbatică împo­triva capitalului străin, liberalizarea şi jefuirea tuturor izvoarelor de venit ale ţării constituesc dovada perceptorie a acestei constatări lapidare. Dar nu numai atât: la un moment dat, în pragul anului 1926, par­tidul liberal şi-a încoronat „opera măreaţă” prin văduvirea trunchiului nostru dinastic de vlăstarul care era chemat să-i continue, la plinirea vremilor, atât tradiţia glorioasă cât şi prestigiul incomparabil. Şi dacă pe celelalte găluşti proverbiala blândeţe a ca­racterului nostru etnic le-a înghiţit, câne­­câneşte, aceasta din urmă i-a rămas în gât, producând irezistibila hotărâre discretă de a asculta, odată şi odată, de glasul miste­rios al destinului şi de a „nu-i pierde pa­siv” gigantic. .. , a Se spune că în clipa în care d. Diamandi, pe atunci ministru al ţării la Paris, anunţă dlui Poincaré „abdicarea” principelui moş­tenitor al României, înţeleptul bărbat de stat francez ar fi întrebat: — „Câţi ani are d. Ionel Brătianu?” — „Şaizeci şi unu” — fu răspunsul. — „Dar prinţul?” — „Treizeci şi doi”. — „Atunci — încheie d. Poincaré — prinţul a câştigat partida...” Şi în adevăr a câştigat-o ! Abia cu un an şi jumătate mai târziu gloriosul său părinte fu răpus de-o cum­plită suferinţa fizică, iar cu câteva luni du­pă trecerea sa în lumea drepţilor însuş câr­maciul partidului liberal coborî în cavoul de la Florica, lăsând impresia, că destinul nostru particular i-a deschis porţile veci­­niciei tocmai la timp. Acum doi ani apoi trufia liberală mai primi o lovitură fără precedent în analele ascensiunei sale ne­întrerupte. Instinctul democratic al naţiunii întregi o sili la ruşinoasa capitulare a de­misiei sale forţate, când d. Vintilă Brătianu coborî, sumbru treptele Regenţii, mestecând printre dinţi cuvinte de-o inefabilă amă­răciune... Ce accente tragice a îmbrăcat a­­ceastă amărăciune, se ştie, iarăş, cu priso­sinţă. Rând pe rând s’au prăbuşit bastioa­nele legiuirilor pro domo; încetul cu înce­tul ,mulţimile populare au fost reaşezate în drepturile lor fireşti, iar în luna iunie a acestui an exilatul speranţelor noastre obşteşti a coborât, suplu , ca gândul, în fo­taiul pocăinţei şi al uitărei obşteşti. Dar fierbinte... • Milioane de cetăţeni ai ţării se aşteptau atunci, ca vintu­ismul tuturor mizeriilor noastre postbelice să-şi frângă singur ca­targul şi rostind câi am popula o demnă mea culpa, să se învăluie automat în lin­­teleul pocăinţei şi al uitărei obşteşti. Dar lucrurile s’au petrecut altfel. Bâzdâcul de ieri şi lipsa de primeneli ideologice nu dis­păruseră cu totul. Au urmat: nerumegatul­­nonund­ament din 9 iunie, plecăciunile ra­pide faţă de noua domnie şi acum în urmă gestul de „demnitate” târzie faţă de­ un simplu amănunt protocolar al curţii regale. A urmat, aşadar, punctul culminant al dra­mei, acela în care intriga dramatică întin­de nervii până aproape de plesnim. Fireşte, după aceste antecedente epilo­gul, adică desnodământul final, nu mai poate întârzia şi noi îl vom aşterne pe hâr­tie în forma unei concluzii de­ o covârşi­toare putere educativă: nici chiar in Ţara Românească, un individ sau un conglo­merat de indivizi nu poate huzuri, fără cu­venita răsplată, în interesele superioare ale colectivității. Nu, fiindcă greșelile istorice sunt acelea cari se răzbună mai cumplit N. BUTA. încă unul pe care d. Averescu refuza sa-l îuiprurisucze, pentru COlOHULC — Cant se exprima d­­ar, Lupu despre evenimentele naalOuuiti revista sa „Aurora“ — „Chemarea” a fost improcesuată de către d. general Averescu pentru calomnie, in baza unui articol in care nu se spunea alt­ceva decât că la 1907 au fost omorâţi ţă­rani, fără să se indice vre-un nume de autor al acestor masacre. In ultimul număr al revistei „Aurora”, care apare sub direcţiunea dlui dr. Lupu, şeful partidului ţărănesc din Vechiul Regat,­n articolul de fond scrie următoarele, fără a fi fost împrocesuat până astăzi din par­­tea dlui gen. Averescu: „Oare suntem­­incapabili de a ieşi din mocirla de moravuri în care ne-am înfundat? E mare puterea de răbdare a acestui popor şi sănătos curagiul lui. Aci la Olt unde am vorbit e satul Coţcana, un­de în 1900 sătenii amăgiţi de Bogdan Piteşti au fost împuşcaţi ca vrăbiile de la spate în gara Slatina, iar în 1907, procurorul general de la Craiova, Măr­­dărescu şi gen. Gigurtu cereau din Su­dul Oltului „nu arestaţi şi deţinuţi, ci cadavre". „Din cinci unul“ era împuşcat şi sa­tele bombardate. Şi cu toate acestea mişelii, ţăranii tot mai au încredere în unii din conducă­torii poporului, ascultă cuvântul lor şi îşi pun nădejdea în ei. Dar nu-şi dau seama uinii din fruntea partidului, că distrugând acest ciment social care se numeşte încrederea între cetăţeni şi li­bertatea cuvântului şi a părerii, omoa­ră însuşi sufletul naţiei. Dar mai în­treb mai au ei însuşi un suflet? Sunt toate semnele că nu“. Aşa vorbeşte d. dr. Lupu. Din această expunere a dsale se vede clar că in 1907 s’au comis orori şi nedreptăţi faţă de ţărani. Dsa accentuiază că ţăranii tot mai au în­credere în unii conducători ai poporului. Noi nu știm dacă mai au Intr’adevăr încre­dere, dar credem că a cazul unui nou pro­ces de calomnie. La atac deci die generali ­Un nou împrumut pen­tru convenirea datorii­lor agricole BUCUREŞTI, I. — D. Charles Rist, tra­tează la Paris încheierea unui împrumut de 50 milioane dolari pe seama României. îm­prumutul va fi acordat de acelaşi consor­ţiu de bănci şi în aceleaşi condiţiuni ca şi împrumutul de stabilizare. Probabil ca în cazul încheierii împrumutului el să nu fie ridicat de­cât în primăvară. Destinaţia lui ar fi să servească ca un fond da rezer­vă în cazul când cele 200 milioane dolari acordaţi de Banqua D’Acceptation n’ar a­­junge la convertirea tuturor datoriilor agri­cole. OKI^ESS-w» D. Argetoianu, strâns ca uşa, se leapădă de dictatură ca dracul de tămâie — Vrea să reformeze totul dar să nu schimbe nimic — Prins eu uşa, dacă nu altfel, cel pu­ţin prin demascarea caracterului său de aventurier, d. Argetoianu revine asupra declaraţiilor sale recente şi dă explicaţii... Şi, „fireşte,­ aceste ex­plicaţii echivalează cu o nouă auto­­demascare ridicolă, bună pentru a în­vedera că d. Argetoianu e tot vechiul om al tuturor principiilor de guvernă­mânt şi al nici­ unuia deci. Un ziar din Capitală publică o nouă convorbire a sa cu amatorul de „rit­muri noi“ de ieri şi în această convor­bire — se putea oare altfel, — ţanţo­şul energumen se declară cel mai în­flăcărat adept al orânduirilor noa­stre constituţionale actuale. „Programul meu — zice dsa — este excluziv economic-financiar. Dar a­­cest program nu numai că nu cuprin­de nimic în contradicţie că principii­le constituţionale în vigoare, ci, din contră, nu poate fi realizat decât în cadrul celui mai perfect legalism“. In continuare asa accentuiază, că întru­cât acest plan n’ar putea izbuti decât cu concursul capitalului străin, nime­nea n’ar putea ademeni acest capital decât prin stabilitatea şi respectarea strictă a legilor actuale în vigoare. Iată „explicaţiile“. Şi-acum răspunsul pe care-l meri­tă. D. Argetoianu susţine deci, că po­sedă o cutie a Pandorei, care ascunde cele mai plăcute surprize pentru vii­torul nostru economic. Să fie oare a­­devărat? Ne îndoim, căci cine l-a o­­prit no valnicul reformator de azi să-şi verse cutia pe timpul când era membru în cabinetul liberal? Dacă dsa este sarea dificultăţilor noastre economice, de ce nu a dovedit-o a­tunci? Cine l-a oprit? Nu a plecat oa­re d. Vintilă Brătianu dela putere şi deci şi asa tocmai din lipsa unor so­luţii economico-financiare eficace? Dar să admitem că vintilistul sui generis s’a cuminţit de atunci. In a­­cest caz însă avem datoria de a-i mai pune câteva întrebări. Dacă pla­nul său este realizabil numai în ca­drul legilor actuale şi al respectării obligaţiunilor faţă de streinătate de ce ar mai fi nevoie de „ritmul nou‘‘ când se ştie prea bine că actualul gu­vern şi-a făcut din stabilitatea legilor şi din onorarea la timp a acestor o­­bligaţii o chestie de onoare? Cine din actualii conducători ai ţării înţelege să lucreze împotriva legalismului? Căci aşa cum înţelege d. Argetoianu „salvarea noastră economică“ suntem înclinaţi să credem că dsa vrea să schimbe totul, dar să nu revizuiască nimic şi această constatare pune în adevărata sa lumină pe omul tuturor partidelor şi al tuturor orientărilor politice de la războiu încoace. Conflicte diplomatice in urma­­ procesului inginerilor dela Moscova ? — Serviciul nostru special —• PARIS, 4. — Un redactor al ziarului „Matin“ a avut prilejul să-i vorbească fratelui inginerului Ramsin principa­lul acuzat în procesul industrial din Moscova. Acesta a declarat că fratele său nu s’a ocupat la Paris decât de a­­faceri comerciale fără să se amestece în chestiuni de ordin politic, mai ales. »imposibilă, că avea cunoştinţă că fiecare pas îi este urmărit de ageneţii secreţi ai G. P. U.­­ului. Ziarele ocupându-se de procesul dela Moscova, constată că în urma ofenselor cari i s’au adus republicei franceze din partea justiţiei sovietice, menţinerea legăturilor diplomatice cu Rusia este Nici nu-ţi vine să crezi, oricât te-ai mira, oricât te-ai cruci, d. Argetoianu, nu va apune soarele nici de trei ori şi va răsturna guvernul. Aşa vrea el, co­rni Costică şi dacă aşa vrea, ce-i putem, face noi? Prea a lucrat insă în ascuns. Asta nu e de loc frumos din partea lui. Nici mă­car pe d. Vintilă nu l-a pus în curent şi doar d. Vintilă pe cât ştim e şeful temut şi energic al partidului liberal, din care face parte Conu Costică. Atâta indisciplină, mai rar. Ş’apoi cum dracu s’a putut că nici pe mareşalul Averes­cu nu l-ă anunţat despre planurile lui, că doar şi averescanii sunt oameni de-ai casei. Adevărat, nu sunt decât slugi, dar aceeaşi mâncare o primesc ca şi stăpânii lor, şi mai ales dacă e vorba de dictatură, apoi şi ei, de când o râvnesc. Mare oţ e conu Costică. A vrut-o s’o facă singur. Şi singur... şi-a făcut-o. • * • „Oţetiţii" din Cluj, nu s’au oţetit în­că. Cearta dintre cei doi candidaţi la „şefie" — Moldovan şi Vidican — de­parte de a se tranşa, s’a accentuat, be­ligeranţii ajungând la cuţite. Un armistiţiu e imposibil. In repeta­te rânduri s’a încercat încheierea ace­stuia. Tata Prie, a încărunţit deabine­­lea în tratativele dintre vidicanişti şi moldovănişti. Iar d. Bornemisa, care subvenţionează grupa lui Vidican în contra „avocăţelului", e pe cale să fa­­limenteze cu „Lumea şi ţara", organul puternic al averescanilor din Ardeal. Dar pentru cei cari se luptă, toate astea-s floare la ureche. Şi războiul ast­fel, continuă:­m­u­m D. Leonte Moldovanu, faimosul beso­­fon al liberalilor, la întrunirea recentă de la Oradea, a pretins pur şi simplu, „înlăturarea tuturor hoţilor, şperţari­­lor şi rispitorilor banului public“. Noi nu suntem contra. Numai ne-e teamă că se vor micşora prea mult cadrele partidului liberal. Să-şi retragă deci propunerea d. Be­­safonte, căci altcum e ameninţat să ră­mână fără partizani şi în plus să se înlăture singur. PERSPECTIVELE RECENSĂMÂNTULUI de: Lucian Bolea? Din convorbiri avute cu oameni din straturi sociale foarte diferite m’am putut convinge, că opinia publică este cât se poate de favorabilă recensămân­tului general al populaţiei, privindu-l ca un început de ordine de mult aştep­tată. Temerile, cari vor fi existat în această privinţă nu se confirmă. Şi mai putem adăuga fenomenul destul de rar şi cu atât mai îmbucurător în manife­­staţiunile noastre publice: atitudinea obiectivă, care face onoare patriotis­mului partidelor politice. In această atmosferă întrevedem o desfăşurare normală a lucrărilor recensământului şi putem spera, că scopul de a ne în­făţişa un inventar cât mai perfect al poulaţiei ţării noastre, va fi atins. De altfel, dacă au existat nedumeriri cu privire la atitudinea populaţiei faţă de recensământ, aceste nedumeriri se refereau, negreşit, numai la eventuale­­ cazuri excepţionale, iar nici­decum la manifestaţiuni colective, sau la conta­giuni sociale. Experienţele din trecut puteau să justifice acest optimism. La conferinţele ţinute cu delegaţii regio­nali, judeţeni şi municipali ai recen­sământului, d. dr. Leonida Coleseu­ fost director general al statisticei, iar a­­cum membru în Comisiunea de Recen­sământ a arătat, că: „la recensămân­tul trecut (1912) nu s’au semnalat, de­cât pe ici, pe colo împotriviri indivi­duale, cari au putut fi combătute şi li­niştite, grafie calmului şi tactului a­­genţilor". Concepută în acest spirit de încre­dere faţă cu atitudinea populaţiei, le­gea recensământului din acest an acor­dă o şi mai largă încredere organelor însărcinate cu facerea recensământu­lui. Intr’adevăr legea prevede din par­tea populaţiei numai o obligaţie con­diţionată: „să comunice în scris, sau prin graiu viu informaţiunile, ce li­ se vor cere la numărătoare de către agen­ţii recensori şi controlori". Pentru a­­cei dintre locuitorii statornici, sau vre­melnici ai ţării, cari vor scăpa vigi­lenţei recensorilor şi nu li­ se vor cere informaţiuni la numărătoare — legea nu prevede nici o obligaţiune şi cu a­­tât mai puţin vre-o sancţiune. Aceştia pot să tacă fără nici o consecinţă şi să nu răspundă la recensământ, fiind­că n’au fost întrebaţi. Legea merge cam departe cu gentile­­ţa, presupunându-ne pe o treaptă de civilizaţie, pe care am dori-o şi atribu­ind organelor, cari vor face recensă­mântul un simţ de datorie şi o râvnă, care am dori să nu dea greş. Dar aces­tea sunt dor­­nţi. Personal, aşi fi fost mai încrezător în reuşita cât mai a­­proape de ideal a recensământului, dacă legea era puţin mai strânsă şi da­că ar statua obligaţia de a se prezin­tă la recensământ şi aceia, cari din ori­ce motive ar scăpa vigilenţei agenţilor recensori şi nu li­ s’ar prezintă buleti­nele de recensământ. Acestei lacune, sau, dacă voiţi, a­­cestei eleganţe a legii va trebui să-i răspundă o şi mai neobosită vigilenţă a recensorilor. Confirmarea controlorilor fiind în curs, şi aproape terminată în toată ţa­ra, organizarea recensământului fiind astfel pregătită până la desemnarea re­censorilor,­­ este de cea mai mare ac­tualitate să punem în evidenţă impor­tanţa hotărâtoare pentru reuşita recen­sământului a felului cum recesorii vor, şti să-şi îndeplinească sarcina împreu­nată cu o răspundere cu atât mai ma­re, cu cât legea cerând populaţiei să răspundă dacă va fi întrebată, aşteap-c­­ă dela zelul şi dela conştiinţa recenso­rilor, să pătrundă pretutindeni şi să nu le scape pui de om fără a-i prezintă buletinul de recensământ. Rezultă de aici o îndatorire accen­tuată pentru delegaţii judeţeni şi muni­cipali, precum şi pentru controlorii de recensământ de a alege cu cea mai mare gri­je persoanele, pe cari să le propună ca recensori. Tocmai fiindcă legea este largă şi nu apasă prea mult ■asupra sancţiunilor în toarte cazurile, va fi nevoe de un corp de recensori cari să aibă conştiinţa unei înalte datorii morale şi cari să înţeleagă, că în ser­vietele lor modeste vor purta cinstea ţării şi temeliile mai bunelor răndueli viitoare. . . ^ '*■ ct VU J 1 Dc- ;iuni i SI F u. ro!, 4 Decemvrie 1930 //•I \ J Liberalii deslănțue o vehe­mentă campanie împotriva legii cumulului. — Probabil, fiindcă își tem pielea. Shtuafla CLTPTC­H*T VEACURI Moartea lul Boerescu: 4 U.ltiuVLc iOdi Unul dintre luptătorii pentru unirea dela 1859, Vasue Boerescu, s'a născut la 1880. Crescut In ati­osfera menor revolutionare franceze, devine un protagonist al lor şi se aruncă cu tot locul tinereţii sare in luptă pentru realizarea acesto­ra. Ama de 18 ani ia parte activă la revoluţia munteană dela 1848. Creaca apoi la fans, unie, ca student încă, prezintă Congresului dela Pa­ris­ un documentat memoriu despre starea poli­tică şi economică a Principatelor Române. Işî încheie apoi studiile de drept cu preţioasă teză de doctorat: „Tratat comparativ al delictelor şi pedepselor din punct de vedere filozofic”. in­­torcan­du-se în ţară devine profesor la Faculta­tea de drept din Bucureşti, de pe catedra că­reia a crescut generaţii de jurişti. In acelaş timp se distinge ca talentat advocat, înclinarea sa și spre literatură a avut ca rol câteva În­cercări literare. Dar prin ceea ce Vasile Boerescu a jucat un rol hotărâtor în istoria timpului său, este acti­vitatea sa neobosită pusă în serviciul Unirii principatelor. Vizionar al marelui nostru viitor, al cărui început, era convins, că trebuie să fie această unire, Boerescu scoate la 1857 ziarul „Naţionalul" în coloanele căruia militează noul crez a românismului de atunci. Iar după ce Con­gresul de Paris, şi conferinţele cari i-au urmat, au dat drept românilor să-şi aleagă singuri domnitorul, Boerescu a fost unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai alegerii lui Cuza şi pe tronul muntean. Atunci în faţa Adunării na­ţionale, nehotărâte încă, a muntenilor, a rostit acel discurs celebru, prin conciziune şi efect, despre necesitatea imperioasă pentru români­i unirii. Peste un an a fost numit de Cuza mi­nistru de justiţie. Mai târziu sub Carol ajunge ministru de culte şi instrucţie publică şi chiar preşedinte de consiliu. In politică a fost parti­zan al ideilor conservatoare. In ultimii ani ai vieţii a activat ca ministru plenipotenţiar al ţării la Paris, unde a şi murit. AZLEC Statul e dator să salveze ţărănimea Mulţi sunt de părerea, că ţărani au contras împrumuturile bancare din u­­şurinţă, din dorinţa după cheltuieli u­­şoare, iar nu din râvna după învestiri folositoare. Părerea aceasta e aproape în între­gime greşită. Aproape toate împrumu­turile ţărăneşti sunt împrumuturi de investiţii agricole. Cu banii de la bănci şi-au cumpărat cei mai mulţi pământ. Pentru aceasta nu pot fi învinuiţi. Li se poate aduce o singură învinuire, că n’au avut simţul prevederii. Să ni se spună cine l-a avut ? Cine, peste tot, îl poate avea în sbuciumatele şi nestatornicele împrejurări de astăzi ? Nu-l are statul în politica lui economi­că. Nu-l are finanţa particulară. Putem să facem cap de acuză ţăranului, că nu are o mai largă vedere în viitor ? El, sub influenţa împrejurărilor ac­tuale, a procedat simplu şi logic. A luat ca bază de calcul prețurile existente. A­­celea i-au dat curajul să facă cumpă­rături pe datorie bancară. Cele mai multe s’au făcut până prin 1929. Prețu­rile produselor agricole erau până a­­tunci aproape stabile. Era maja de grâu cu 7—1000 lei. Jugărul de loc va­ria între 15—30 mii lei. Un jugăr pro­duce în mediu 8 măji. Cu preţul aces­tora putea­­să plătească şi camăta şi putea acoperi şi o parte din capital. In câţiva ani, după socoata lui, se putea scutura de datorie. Dar şi în viaţa economică joacă un mare, un covârşitor rol neprevăzutul. Preţul produselor agricole a scăzut spăi­­măntător de brusc. Carnetele au rămas cele vechi. Prin aceasta ţărănimea a a­­juns la o foarte grea strâmtoare. Cine e dator s’o salveze ? Se poate spune: să se salveze ea. Ea e beneficiară directă a capitalului fun­ciar. Ea să poarte toate riscurile , toa­te greutăţile. Dar, proprietatea de pământ e, înainte de toate, o funcţiune socială. Societatea întreagă beneficiază de produsele agr­­cole. Cantitatea şi calitatea acestora con­­stituie cea mai mare bogăţie a statelor agricole. Salvatorul nu poate fi decât statul. El e dator să găsească formula de sal­vare. Unicul isvor de existenţă a ţăranului e, pământul. Fără el nu poate trăi nici satul, nici statul. Cel din urmă, pro­prietarul universal al pământului, tre­buie să vină, sub toate formele, într’a­­jutorul proprietarilor vremelnici. Pros­­perarea noastră agricolă e în funcţiune de două lucruri: de circulaţiunea limi­tată, dar liberă a pământului, şi de in­tensificarea agriculturii. Prin circulaţiune pământul ajunge în mâinile celor vrednici. Se va creia, prin ea, proprietatea ţărănească mijlocie, singura chemată să culturalizeze satele. Criza actuală împiedecă mult acest proces, şi-l amână in detrimentul cul­turii noastre generale. Cei ce sunt împotriva intervenţii sta­tului in chestiunea datoriilor bancare ţărăneşti, sunt, fără să vrea, potrivnici soluţionării repezi şi liniştite a crizei ac­tuale. Criza agrară a soluţionat-o statul prin împroprietărire, li erau amenin­ţate temeliile de existenţă. A fost silit să i intervină. Salvând pe cei mulţi, a a­­plicat lovituri mortale celor puţini. Si­tuaţia de acum are unele analogii cu cea de atunci. Statul va trebui să găsească, fără tă­răgănări, mijlocul de salvare. p. suciu.

Next