Patria, decembrie 1930 (Anul 12, nr. 259-279)
1930-12-04 / nr. 261
Anu! al XH-Iea. No 261 BKDAOţlA fi ASHimmAflSl Bla|, Btiaáa lant** Maria BÍ< f ladactia «I aáarimiitra|ia ll-ÍI / Dtraetl—a --------H M direcția POLITICA I OomlUnul da prait al f artldalal aatioaal-ttiaaaii, aactia Araaalalal. ABUHAHERT ANNOAL, Fioládnal libara-------— Lat Ml Funcționari — — —i —1 „ IM Autonitati |1 iaitltatlaai — „ 1IM la itittaStata dabla. Lel 3 TAXA POSTALA PLĂTITĂ IN NUMERAR N*. Ill 76/929 In corn de capră... «A Iovârâmbie pentru acum şi pentru totdeauna Ceea ce coace acum, în taină, în vechiul partid liberal precum şi raporturile penibile în cari a ajuns,, mai nou, acest partid atât cu Coroana, suprem arbitru al destinelor noastre naţionale, cât şi cu factorul Napune, isvorul genuin al oricărei atitudini politice sănătoase, depăşesc cu mult linia obicinuită a frâmântărilor noastre politice cotidiane. Criza vintilismului politic din Ţara Românească, mult puţin cât se găseşte, a îmbrăcat forme atât de acute, am zice, atât de tragice încât o judecată robustă, obiectivă și dreaptă asupra ei, o judecată care să rodească o irezistibilă concluzie morală, nu e posibilă decât analizând fenomenul prin prizma unor perspective istorice mai largi. Pârtia zigzag-ului moral, pe care l-a parcurs gloriosul nostru „partid istoric”, mai precis, bătoşenia, abdicările şi, în sfârşit dureroasele umiliri ale dlui Vintilă Brâtianu de la Restauraţie încoace, constitue un mănunchiu de fapte politice, a căror justă cântărire nu se poate face prin clişeele obicinuite cu cari interpretăm „faptele diverse”, această pârtia semnificativă se cere explicată şi deci asimilată cu folos în cadrele unei argumentări mai vaste, care să desluşească pentru totdeauna, originile psihologice ale acestei drame politice, să urmărească, etapă cu etapă, convulsiunile fireşti şi să pătrundă adânc şi implacabil în caracterul logic şi natural al desnodământului final. Căci, după toate semnele, mâine, poimâine sau dincolo de poimâine, virtilismul politic, economic şi financiar, va fi un fapt de cronică, va intra în muzeul moaştelor noastre politice de după războiu şi-ar fi păcat, fără îndoială, dacă obştea românească l-ar prohodi mimai cu suspinele de vigoare şi fără reflexiile morale ce se impun în faţa mormintelor proaspete, acoperite cu flori... Era un timp, adică în primii zece ani dem Unire încoace, când partidul liberal avea o singură trăsătură pozitivă, necontestată de nimeni: acea trufie stufoasă, împinsă până la absurdurile cinismului feroce, gata să strivească pe oricine i-ar fi ieşit în cale. Se amesteca în această trufie o ciudată credinţă oarbă în infailibilitatea sa politică, conştiinţa imenselor sale rezerve financiare şi se mai amesteca, apoi, ca o supremă sfidare a timpurilor moderne, şi primejdiosul gopu, că o anumită trecere la Palat, ca să nu zicem mai mult, s’ar putea permanentiza din tată în fiu la toate odraslele prezente şi viitoare ale familiei Brătianu. Ce-a izvorât pentru ţară din această trufie fără sate îndeobşte cunoscut şi gustat: timp de zece ani această trufie a ţinut loc de orice concepţie politică viabilă, potrivită urmărilor fatale ale războiului Am înregistrat acei zece ani de dragoste cu sila pentru nevoile noastre naţionale, dragoste care, tocmai fiindcă era repudiată de aproape unanimitatea cetăţenilor, a strâmbat"evoluţia noastră politică normală. Alegerile de pomină, cruciada sălbatică împotriva capitalului străin, liberalizarea şi jefuirea tuturor izvoarelor de venit ale ţării constituesc dovada perceptorie a acestei constatări lapidare. Dar nu numai atât: la un moment dat, în pragul anului 1926, partidul liberal şi-a încoronat „opera măreaţă” prin văduvirea trunchiului nostru dinastic de vlăstarul care era chemat să-i continue, la plinirea vremilor, atât tradiţia glorioasă cât şi prestigiul incomparabil. Şi dacă pe celelalte găluşti proverbiala blândeţe a caracterului nostru etnic le-a înghiţit, cânecâneşte, aceasta din urmă i-a rămas în gât, producând irezistibila hotărâre discretă de a asculta, odată şi odată, de glasul misterios al destinului şi de a „nu-i pierde pasiv” gigantic. .. , a Se spune că în clipa în care d. Diamandi, pe atunci ministru al ţării la Paris, anunţă dlui Poincaré „abdicarea” principelui moştenitor al României, înţeleptul bărbat de stat francez ar fi întrebat: — „Câţi ani are d. Ionel Brătianu?” — „Şaizeci şi unu” — fu răspunsul. — „Dar prinţul?” — „Treizeci şi doi”. — „Atunci — încheie d. Poincaré — prinţul a câştigat partida...” Şi în adevăr a câştigat-o ! Abia cu un an şi jumătate mai târziu gloriosul său părinte fu răpus de-o cumplită suferinţa fizică, iar cu câteva luni după trecerea sa în lumea drepţilor însuş cârmaciul partidului liberal coborî în cavoul de la Florica, lăsând impresia, că destinul nostru particular i-a deschis porţile veciniciei tocmai la timp. Acum doi ani apoi trufia liberală mai primi o lovitură fără precedent în analele ascensiunei sale neîntrerupte. Instinctul democratic al naţiunii întregi o sili la ruşinoasa capitulare a demisiei sale forţate, când d. Vintilă Brătianu coborî, sumbru treptele Regenţii, mestecând printre dinţi cuvinte de-o inefabilă amărăciune... Ce accente tragice a îmbrăcat această amărăciune, se ştie, iarăş, cu prisosinţă. Rând pe rând s’au prăbuşit bastioanele legiuirilor pro domo; încetul cu încetul ,mulţimile populare au fost reaşezate în drepturile lor fireşti, iar în luna iunie a acestui an exilatul speranţelor noastre obşteşti a coborât, suplu , ca gândul, în fotaiul pocăinţei şi al uitărei obşteşti. Dar fierbinte... • Milioane de cetăţeni ai ţării se aşteptau atunci, ca vintuismul tuturor mizeriilor noastre postbelice să-şi frângă singur catargul şi rostind câi am popula o demnă mea culpa, să se învăluie automat în linteleul pocăinţei şi al uitărei obşteşti. Dar lucrurile s’au petrecut altfel. Bâzdâcul de ieri şi lipsa de primeneli ideologice nu dispăruseră cu totul. Au urmat: nerumegatulnonundament din 9 iunie, plecăciunile rapide faţă de noua domnie şi acum în urmă gestul de „demnitate” târzie faţă de un simplu amănunt protocolar al curţii regale. A urmat, aşadar, punctul culminant al dramei, acela în care intriga dramatică întinde nervii până aproape de plesnim. Fireşte, după aceste antecedente epilogul, adică desnodământul final, nu mai poate întârzia şi noi îl vom aşterne pe hârtie în forma unei concluzii de o covârşitoare putere educativă: nici chiar in Ţara Românească, un individ sau un conglomerat de indivizi nu poate huzuri, fără cuvenita răsplată, în interesele superioare ale colectivității. Nu, fiindcă greșelile istorice sunt acelea cari se răzbună mai cumplit N. BUTA. încă unul pe care d. Averescu refuza sa-l îuiprurisucze, pentru COlOHULC — Cant se exprima dar, Lupu despre evenimentele naalOuuiti revista sa „Aurora“ — „Chemarea” a fost improcesuată de către d. general Averescu pentru calomnie, in baza unui articol in care nu se spunea altceva decât că la 1907 au fost omorâţi ţărani, fără să se indice vre-un nume de autor al acestor masacre. In ultimul număr al revistei „Aurora”, care apare sub direcţiunea dlui dr. Lupu, şeful partidului ţărănesc din Vechiul Regat,n articolul de fond scrie următoarele, fără a fi fost împrocesuat până astăzi din partea dlui gen. Averescu: „Oare suntemincapabili de a ieşi din mocirla de moravuri în care ne-am înfundat? E mare puterea de răbdare a acestui popor şi sănătos curagiul lui. Aci la Olt unde am vorbit e satul Coţcana, unde în 1900 sătenii amăgiţi de Bogdan Piteşti au fost împuşcaţi ca vrăbiile de la spate în gara Slatina, iar în 1907, procurorul general de la Craiova, Mărdărescu şi gen. Gigurtu cereau din Sudul Oltului „nu arestaţi şi deţinuţi, ci cadavre". „Din cinci unul“ era împuşcat şi satele bombardate. Şi cu toate acestea mişelii, ţăranii tot mai au încredere în unii din conducătorii poporului, ascultă cuvântul lor şi îşi pun nădejdea în ei. Dar nu-şi dau seama uinii din fruntea partidului, că distrugând acest ciment social care se numeşte încrederea între cetăţeni şi libertatea cuvântului şi a părerii, omoară însuşi sufletul naţiei. Dar mai întreb mai au ei însuşi un suflet? Sunt toate semnele că nu“. Aşa vorbeşte d. dr. Lupu. Din această expunere a dsale se vede clar că in 1907 s’au comis orori şi nedreptăţi faţă de ţărani. Dsa accentuiază că ţăranii tot mai au încredere în unii conducători ai poporului. Noi nu știm dacă mai au Intr’adevăr încredere, dar credem că a cazul unui nou proces de calomnie. La atac deci die generali Un nou împrumut pentru convenirea datoriilor agricole BUCUREŞTI, I. — D. Charles Rist, tratează la Paris încheierea unui împrumut de 50 milioane dolari pe seama României. împrumutul va fi acordat de acelaşi consorţiu de bănci şi în aceleaşi condiţiuni ca şi împrumutul de stabilizare. Probabil ca în cazul încheierii împrumutului el să nu fie ridicat decât în primăvară. Destinaţia lui ar fi să servească ca un fond da rezervă în cazul când cele 200 milioane dolari acordaţi de Banqua D’Acceptation n’ar ajunge la convertirea tuturor datoriilor agricole. OKI^ESS-w» D. Argetoianu, strâns ca uşa, se leapădă de dictatură ca dracul de tămâie — Vrea să reformeze totul dar să nu schimbe nimic — Prins eu uşa, dacă nu altfel, cel puţin prin demascarea caracterului său de aventurier, d. Argetoianu revine asupra declaraţiilor sale recente şi dă explicaţii... Şi, „fireşte, aceste explicaţii echivalează cu o nouă autodemascare ridicolă, bună pentru a învedera că d. Argetoianu e tot vechiul om al tuturor principiilor de guvernământ şi al nici unuia deci. Un ziar din Capitală publică o nouă convorbire a sa cu amatorul de „ritmuri noi“ de ieri şi în această convorbire — se putea oare altfel, — ţanţoşul energumen se declară cel mai înflăcărat adept al orânduirilor noastre constituţionale actuale. „Programul meu — zice dsa — este excluziv economic-financiar. Dar acest program nu numai că nu cuprinde nimic în contradicţie că principiile constituţionale în vigoare, ci, din contră, nu poate fi realizat decât în cadrul celui mai perfect legalism“. In continuare asa accentuiază, că întrucât acest plan n’ar putea izbuti decât cu concursul capitalului străin, nimenea n’ar putea ademeni acest capital decât prin stabilitatea şi respectarea strictă a legilor actuale în vigoare. Iată „explicaţiile“. Şi-acum răspunsul pe care-l merită. D. Argetoianu susţine deci, că posedă o cutie a Pandorei, care ascunde cele mai plăcute surprize pentru viitorul nostru economic. Să fie oare adevărat? Ne îndoim, căci cine l-a oprit no valnicul reformator de azi să-şi verse cutia pe timpul când era membru în cabinetul liberal? Dacă dsa este sarea dificultăţilor noastre economice, de ce nu a dovedit-o atunci? Cine l-a oprit? Nu a plecat oare d. Vintilă Brătianu dela putere şi deci şi asa tocmai din lipsa unor soluţii economico-financiare eficace? Dar să admitem că vintilistul sui generis s’a cuminţit de atunci. In acest caz însă avem datoria de a-i mai pune câteva întrebări. Dacă planul său este realizabil numai în cadrul legilor actuale şi al respectării obligaţiunilor faţă de streinătate de ce ar mai fi nevoie de „ritmul nou‘‘ când se ştie prea bine că actualul guvern şi-a făcut din stabilitatea legilor şi din onorarea la timp a acestor obligaţii o chestie de onoare? Cine din actualii conducători ai ţării înţelege să lucreze împotriva legalismului? Căci aşa cum înţelege d. Argetoianu „salvarea noastră economică“ suntem înclinaţi să credem că dsa vrea să schimbe totul, dar să nu revizuiască nimic şi această constatare pune în adevărata sa lumină pe omul tuturor partidelor şi al tuturor orientărilor politice de la războiu încoace. Conflicte diplomatice in urma procesului inginerilor dela Moscova ? — Serviciul nostru special —• PARIS, 4. — Un redactor al ziarului „Matin“ a avut prilejul să-i vorbească fratelui inginerului Ramsin principalul acuzat în procesul industrial din Moscova. Acesta a declarat că fratele său nu s’a ocupat la Paris decât de afaceri comerciale fără să se amestece în chestiuni de ordin politic, mai ales. »imposibilă, că avea cunoştinţă că fiecare pas îi este urmărit de ageneţii secreţi ai G. P. U.ului. Ziarele ocupându-se de procesul dela Moscova, constată că în urma ofenselor cari i s’au adus republicei franceze din partea justiţiei sovietice, menţinerea legăturilor diplomatice cu Rusia este Nici nu-ţi vine să crezi, oricât te-ai mira, oricât te-ai cruci, d. Argetoianu, nu va apune soarele nici de trei ori şi va răsturna guvernul. Aşa vrea el, corni Costică şi dacă aşa vrea, ce-i putem, face noi? Prea a lucrat insă în ascuns. Asta nu e de loc frumos din partea lui. Nici măcar pe d. Vintilă nu l-a pus în curent şi doar d. Vintilă pe cât ştim e şeful temut şi energic al partidului liberal, din care face parte Conu Costică. Atâta indisciplină, mai rar. Ş’apoi cum dracu s’a putut că nici pe mareşalul Averescu nu l-ă anunţat despre planurile lui, că doar şi averescanii sunt oameni de-ai casei. Adevărat, nu sunt decât slugi, dar aceeaşi mâncare o primesc ca şi stăpânii lor, şi mai ales dacă e vorba de dictatură, apoi şi ei, de când o râvnesc. Mare oţ e conu Costică. A vrut-o s’o facă singur. Şi singur... şi-a făcut-o. • * • „Oţetiţii" din Cluj, nu s’au oţetit încă. Cearta dintre cei doi candidaţi la „şefie" — Moldovan şi Vidican — departe de a se tranşa, s’a accentuat, beligeranţii ajungând la cuţite. Un armistiţiu e imposibil. In repetate rânduri s’a încercat încheierea acestuia. Tata Prie, a încărunţit deabinelea în tratativele dintre vidicanişti şi moldovănişti. Iar d. Bornemisa, care subvenţionează grupa lui Vidican în contra „avocăţelului", e pe cale să falimenteze cu „Lumea şi ţara", organul puternic al averescanilor din Ardeal. Dar pentru cei cari se luptă, toate astea-s floare la ureche. Şi războiul astfel, continuă:mum D. Leonte Moldovanu, faimosul besofon al liberalilor, la întrunirea recentă de la Oradea, a pretins pur şi simplu, „înlăturarea tuturor hoţilor, şperţarilor şi rispitorilor banului public“. Noi nu suntem contra. Numai ne-e teamă că se vor micşora prea mult cadrele partidului liberal. Să-şi retragă deci propunerea d. Besafonte, căci altcum e ameninţat să rămână fără partizani şi în plus să se înlăture singur. PERSPECTIVELE RECENSĂMÂNTULUI de: Lucian Bolea? Din convorbiri avute cu oameni din straturi sociale foarte diferite m’am putut convinge, că opinia publică este cât se poate de favorabilă recensământului general al populaţiei, privindu-l ca un început de ordine de mult aşteptată. Temerile, cari vor fi existat în această privinţă nu se confirmă. Şi mai putem adăuga fenomenul destul de rar şi cu atât mai îmbucurător în manifestaţiunile noastre publice: atitudinea obiectivă, care face onoare patriotismului partidelor politice. In această atmosferă întrevedem o desfăşurare normală a lucrărilor recensământului şi putem spera, că scopul de a ne înfăţişa un inventar cât mai perfect al poulaţiei ţării noastre, va fi atins. De altfel, dacă au existat nedumeriri cu privire la atitudinea populaţiei faţă de recensământ, aceste nedumeriri se refereau, negreşit, numai la eventuale cazuri excepţionale, iar nicidecum la manifestaţiuni colective, sau la contagiuni sociale. Experienţele din trecut puteau să justifice acest optimism. La conferinţele ţinute cu delegaţii regionali, judeţeni şi municipali ai recensământului, d. dr. Leonida Coleseu fost director general al statisticei, iar acum membru în Comisiunea de Recensământ a arătat, că: „la recensământul trecut (1912) nu s’au semnalat, decât pe ici, pe colo împotriviri individuale, cari au putut fi combătute şi liniştite, grafie calmului şi tactului agenţilor". Concepută în acest spirit de încredere faţă cu atitudinea populaţiei, legea recensământului din acest an acordă o şi mai largă încredere organelor însărcinate cu facerea recensământului. Intr’adevăr legea prevede din partea populaţiei numai o obligaţie condiţionată: „să comunice în scris, sau prin graiu viu informaţiunile, ce li se vor cere la numărătoare de către agenţii recensori şi controlori". Pentru acei dintre locuitorii statornici, sau vremelnici ai ţării, cari vor scăpa vigilenţei recensorilor şi nu li se vor cere informaţiuni la numărătoare — legea nu prevede nici o obligaţiune şi cu atât mai puţin vre-o sancţiune. Aceştia pot să tacă fără nici o consecinţă şi să nu răspundă la recensământ, fiindcă n’au fost întrebaţi. Legea merge cam departe cu gentileţa, presupunându-ne pe o treaptă de civilizaţie, pe care am dori-o şi atribuind organelor, cari vor face recensământul un simţ de datorie şi o râvnă, care am dori să nu dea greş. Dar acestea sunt dornţi. Personal, aşi fi fost mai încrezător în reuşita cât mai aproape de ideal a recensământului, dacă legea era puţin mai strânsă şi dacă ar statua obligaţia de a se prezintă la recensământ şi aceia, cari din orice motive ar scăpa vigilenţei agenţilor recensori şi nu li s’ar prezintă buletinele de recensământ. Acestei lacune, sau, dacă voiţi, acestei eleganţe a legii va trebui să-i răspundă o şi mai neobosită vigilenţă a recensorilor. Confirmarea controlorilor fiind în curs, şi aproape terminată în toată ţara, organizarea recensământului fiind astfel pregătită până la desemnarea recensorilor, este de cea mai mare actualitate să punem în evidenţă importanţa hotărâtoare pentru reuşita recensământului a felului cum recesorii vor, şti să-şi îndeplinească sarcina împreunată cu o răspundere cu atât mai mare, cu cât legea cerând populaţiei să răspundă dacă va fi întrebată, aşteap-că dela zelul şi dela conştiinţa recensorilor, să pătrundă pretutindeni şi să nu le scape pui de om fără a-i prezintă buletinul de recensământ. Rezultă de aici o îndatorire accentuată pentru delegaţii judeţeni şi municipali, precum şi pentru controlorii de recensământ de a alege cu cea mai mare grije persoanele, pe cari să le propună ca recensori. Tocmai fiindcă legea este largă şi nu apasă prea mult ■asupra sancţiunilor în toarte cazurile, va fi nevoe de un corp de recensori cari să aibă conştiinţa unei înalte datorii morale şi cari să înţeleagă, că în servietele lor modeste vor purta cinstea ţării şi temeliile mai bunelor răndueli viitoare. . . ^ '*■ ct VU J 1 Dc- ;iuni i SI F u. ro!, 4 Decemvrie 1930 //•I \ J Liberalii deslănțue o vehementă campanie împotriva legii cumulului. — Probabil, fiindcă își tem pielea. Shtuafla CLTPTCH*T VEACURI Moartea lul Boerescu: 4 U.ltiuVLc iOdi Unul dintre luptătorii pentru unirea dela 1859, Vasue Boerescu, s'a născut la 1880. Crescut In atiosfera menor revolutionare franceze, devine un protagonist al lor şi se aruncă cu tot locul tinereţii sare in luptă pentru realizarea acestora. Ama de 18 ani ia parte activă la revoluţia munteană dela 1848. Creaca apoi la fans, unie, ca student încă, prezintă Congresului dela Paris un documentat memoriu despre starea politică şi economică a Principatelor Române. Işî încheie apoi studiile de drept cu preţioasă teză de doctorat: „Tratat comparativ al delictelor şi pedepselor din punct de vedere filozofic”. intorcandu-se în ţară devine profesor la Facultatea de drept din Bucureşti, de pe catedra căreia a crescut generaţii de jurişti. In acelaş timp se distinge ca talentat advocat, înclinarea sa și spre literatură a avut ca rol câteva Încercări literare. Dar prin ceea ce Vasile Boerescu a jucat un rol hotărâtor în istoria timpului său, este activitatea sa neobosită pusă în serviciul Unirii principatelor. Vizionar al marelui nostru viitor, al cărui început, era convins, că trebuie să fie această unire, Boerescu scoate la 1857 ziarul „Naţionalul" în coloanele căruia militează noul crez a românismului de atunci. Iar după ce Congresul de Paris, şi conferinţele cari i-au urmat, au dat drept românilor să-şi aleagă singuri domnitorul, Boerescu a fost unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai alegerii lui Cuza şi pe tronul muntean. Atunci în faţa Adunării naţionale, nehotărâte încă, a muntenilor, a rostit acel discurs celebru, prin conciziune şi efect, despre necesitatea imperioasă pentru românii unirii. Peste un an a fost numit de Cuza ministru de justiţie. Mai târziu sub Carol ajunge ministru de culte şi instrucţie publică şi chiar preşedinte de consiliu. In politică a fost partizan al ideilor conservatoare. In ultimii ani ai vieţii a activat ca ministru plenipotenţiar al ţării la Paris, unde a şi murit. AZLEC Statul e dator să salveze ţărănimea Mulţi sunt de părerea, că ţărani au contras împrumuturile bancare din uşurinţă, din dorinţa după cheltuieli uşoare, iar nu din râvna după învestiri folositoare. Părerea aceasta e aproape în întregime greşită. Aproape toate împrumuturile ţărăneşti sunt împrumuturi de investiţii agricole. Cu banii de la bănci şi-au cumpărat cei mai mulţi pământ. Pentru aceasta nu pot fi învinuiţi. Li se poate aduce o singură învinuire, că n’au avut simţul prevederii. Să ni se spună cine l-a avut ? Cine, peste tot, îl poate avea în sbuciumatele şi nestatornicele împrejurări de astăzi ? Nu-l are statul în politica lui economică. Nu-l are finanţa particulară. Putem să facem cap de acuză ţăranului, că nu are o mai largă vedere în viitor ? El, sub influenţa împrejurărilor actuale, a procedat simplu şi logic. A luat ca bază de calcul prețurile existente. Acelea i-au dat curajul să facă cumpărături pe datorie bancară. Cele mai multe s’au făcut până prin 1929. Prețurile produselor agricole erau până atunci aproape stabile. Era maja de grâu cu 7—1000 lei. Jugărul de loc varia între 15—30 mii lei. Un jugăr produce în mediu 8 măji. Cu preţul acestora puteasă plătească şi camăta şi putea acoperi şi o parte din capital. In câţiva ani, după socoata lui, se putea scutura de datorie. Dar şi în viaţa economică joacă un mare, un covârşitor rol neprevăzutul. Preţul produselor agricole a scăzut spăimăntător de brusc. Carnetele au rămas cele vechi. Prin aceasta ţărănimea a ajuns la o foarte grea strâmtoare. Cine e dator s’o salveze ? Se poate spune: să se salveze ea. Ea e beneficiară directă a capitalului funciar. Ea să poarte toate riscurile , toate greutăţile. Dar, proprietatea de pământ e, înainte de toate, o funcţiune socială. Societatea întreagă beneficiază de produsele agrcole. Cantitatea şi calitatea acestora constituie cea mai mare bogăţie a statelor agricole. Salvatorul nu poate fi decât statul. El e dator să găsească formula de salvare. Unicul isvor de existenţă a ţăranului e, pământul. Fără el nu poate trăi nici satul, nici statul. Cel din urmă, proprietarul universal al pământului, trebuie să vină, sub toate formele, într’ajutorul proprietarilor vremelnici. Prosperarea noastră agricolă e în funcţiune de două lucruri: de circulaţiunea limitată, dar liberă a pământului, şi de intensificarea agriculturii. Prin circulaţiune pământul ajunge în mâinile celor vrednici. Se va creia, prin ea, proprietatea ţărănească mijlocie, singura chemată să culturalizeze satele. Criza actuală împiedecă mult acest proces, şi-l amână in detrimentul culturii noastre generale. Cei ce sunt împotriva intervenţii statului in chestiunea datoriilor bancare ţărăneşti, sunt, fără să vrea, potrivnici soluţionării repezi şi liniştite a crizei actuale. Criza agrară a soluţionat-o statul prin împroprietărire, li erau ameninţate temeliile de existenţă. A fost silit să i intervină. Salvând pe cei mulţi, a aplicat lovituri mortale celor puţini. Situaţia de acum are unele analogii cu cea de atunci. Statul va trebui să găsească, fără tărăgănări, mijlocul de salvare. p. suciu.