Patria, aprilie 1946 (Anul 27, nr. 37-57)

1946-04-02 / nr. 37

ANUL XXVII, Nr. 37. „Trăim cele mai cutremurătoare momente ale vieţii noastre de stat. După un război criminal, care ne-a secerat floarea, tineretului şi ne-a ruinat întreagă economia naţională se atentează astăzi din umbră asupra valorilor morale care ne-au mai rămas. In vreme ce se trâmbiţează, cu o rară lipsă de modestie şi bun simţ, ofensivă reconstrucţiei materiale a ţării, cazmaua DĂRÂMĂ sistematic, zi cu zi, oră cu oră, cu o tenacitate şi o premeditare înfiorătoare, clădirea spirituală a neamului, sufletul, unitatea şi solidaritatea sa. Se izbeşte cu sete, cu patimă, în tot ceea ce reprezintă prestigiul sau tradiţia naţională, fie instituţie, fie persoană. Indivizi de care nimeni nu a mai auzit vreodată, ascunşi după nume de împrumut, am la încercare rezistenţa spirituală a acestui neam, debitând cele mai monstruoase infamii, iar după comiterea nelegiuirii se retranşează subit în dosul unor „rectificări“ dubioase, întocmai ca răufăcătorul care după comiterea unei crime înfiorătoare ar schiţa un nevinovat „pardon“. Aşa a procedat scribul de la Craiova după neruşinatul atac la adresa Suveranului; aşa procedează astăzi alt scrib, tot atât de îndrăsneţ şi de neruşinat, acoperindu-se apoi cu laşitate în dosul unei formule stupide, după ce a lansat cel mai perfid atac împotriva armatei, bisericei, magistraturei şi poliţiei româneşti, într-o publicaţie care timp de 40 de ani a fost ramura spiritualităţii româneşti. Cazmaua urei şi a otrăvii surpă, sfarmă, dărâmă totul, fără alegere, de sus în jos, de jos în sus, indiferent, dar dărâmă. Nimic nu mai trebue să rămână în picioare; nici o valoare morală, nici o autoritate, nici un cult, nici o tradiţie, nici un simţ de demnitate sau omenii. „Progresismul“ trebue să se ridşce pe dărâmături. Dac’a mai rămas ceva în picioare trebue ruinat ca să se poată înălţa triumfător „OMUL NOU“. Aţi privit la început, dragi cititori, lupta împotriva exponenţilor politici ai partidelor istorice, poate cu amărăciune, poate cu revoltă, poate cu indiferenţă. Partizani sau nu, ai vechilor concepţii şi organizaţii politice, desmăţul batjocurei şi al calomniei cu care erau împroşcaţi fruntaşii lor nu vă atingea direct. Acuzaţiile părea că îi privesc personal pe cei vizaţi. Ei aveau deci datoria să se apere şi au făcut-o fără ezitare din clipa restituirii libertăţilor publice, cu toată demnitatatea, fără violenţele de limbaj şi fără desmăţul scârbavnic al manierelor de luptă adversă. Au asistat apoi la pângarirea întregului trecut al organizaţiilor politice care puteau însemna o bareră în calea alunecării neamului românesc spre prăpastia către care e împins, după ce elemente iresponsabile au încercat să-l lege la ochi, aşi,jurându-l că-l duc în paradisul terestru al „materialismului“. Au avut o strângere de inima sau poate ati zâmbit cu îngăduinţă, fiindcă pentru mult* dint'rj£ssrf' participarea la viata politică n‘a însemnat o încadrare formală într’o organizaţie de partid ci exercitarea unui drept periodic de alegător, după care ati preferat să vă desinteresati de fenomenul poltic. Aţi văzut apoi pe reprezentanţii unui mare partid muncitoresc, organizat pe plan mondial, aruncaţi peste bord din propria lor corabie şi v-aţi putut face o ideie despre evoluţia moravurilor actuale, în care falsul, minciuna, violenţa şi calomnia ordinară sunt arme moderne de care nici nu se sperie nici nu se ruşinează făptaşii. Dacă afectiv aţi rămas indiferenţi sau v’aţi mulţumit să priviţi latura amuzantă a fenomenului care nu însemna decât o completare a peisajului politic contemporan, poate v’a încolţit o clipă gândul că nu aceasta este atmosfera prielnică creşterii fiilor şi nepoţilor voştri pentru lumea de mâine. Azi fenomenul şi-a pierdut caracterul sporadic. Nu mai asistăm, la cazuri particulare izolate, întâmplătoare. Perdeaua se ridică şi ochii îngroziţi ai spectatorilor desluşesc tot mai clar SISTEMUL, acţiunea de destrămare, de otrăvire a organismului naţional, coordonată pe plan general. Distrugerea tuturor punctelor de rezistenţă faţă de programul de gînoire, fie ele politice, fie economice sau spirituale. S’a destrămat disciplina şcolară şi seriozitatea pregătirii intelectuale, s’a desorganizat producţia şi circulaţia bunurilor, s’a încercat discreditarea întregei acţiuni politice care în mai puţin de un secol a creat şi a înălţat edificiul României de azi, s’a propovăduit împotriva instituţiei monarhice şi a prerogativelor Coroanei, când ea a refuzat să facă jocul interesat al elicei guvernamentale, s’a subliniat biserica, coborând-o din sanctuarul ei şi prăvălind-o sălbatec, ca unealtă în lupta politicei militante, s’a ruinat moneta, s’au desorganizat comunicaţiile şi s’a lovit cu cruzime în mijloacele de existenţă a tuturor celor ce nu împărtăşesc programul minimal al guvernului. Azi se desăvârşeşte restul. In halele anonimului rabiat de la „Viaţa Românească“ e suprema doză de venin care se administrează trupului viguros al ţării. I se asasinează mândria, onoarea, tradiţia, demnitatea şi însuşi rostul existenţei.^ Simion Dascălul, care dintr’o vinovată inconştienţă a aruncat „ocară veşnică“ asupra neamului său, rămâne în umbră în comparaţie cu avortorii contimporani care operează caan sânge rece cutremurător, după cel mai diabolic calcul la surparea temeliilor morale ale neamului. Ii denunţăm opiniei publice româneşti, îl denunţăm sufletului etern, sănătos şi neînfricat al acestui popor, fiind vinovaţi de acte tot atât de josnice ca şi asasinii din lagărele de la Auschwitz sau ca şi „doktorii" savanţi care au operat stăvilirea „fecundităţii“ poloneze. De-acum e limpede pentru tine, cititorule, fie că eşti partizan al unor idei tradiţionale şi din respect pentru acest trecut te-ai ataşat unui curent politic pe care nouii apostoli îl socotesc perimat, fie că stai nepăsător de-o parte, socotind că n’ai ce căuta în această vrajbă, fie că, momit de făgăduieli, terorizat de ameninţări sau nedumerit şi lipsit de deplină înţelegere a lucrurilor te-ai înregimentat în tagma asasinilor sufletului românesc, că lupta noastră este lupta luminei împotriva întunerecului şi a fiinţei contra nefiinţei. Dăm SEMNALUL DE ALARMA, înainte ca otrava să-şi fi făcut P® dea’ntregul efectul. Din această încleştare nu poate lipsi nimeni care mai are un dram de conştiinţă de sine, nu poate lipsi nimeni care are nevoie de ocrotirea unui cămin, a unei patrii şi a unei morale civice, pentru sine şi pentru ai săi. Alt drum de izbăvire nu există. „PATRIA“ ‘.r,f ‘ l SKKIWjt L tt E "A L A R M A MARȚI, 2 APRILIE 1946 + Dr. IOSIV VESCAN Cu Ioan Vescan dispare încă una din figurile cele mai reprezentative ale Ardealului românesc. Fiu de ţăran, originar dintr’o comună dela marginea Câmpiei, acolo unde se îmbină valea Arieşului cu cea a Mureşului, educat în şcolile Blajului, loan Vescan a îmbrăţişat cu căldură cariera de jurist. Tânăr avocat fiind s’a aşezat la începutul veacului la ţară, într’un alt colţ al Câmpiei, la Teaca. A fost unul dintre acei „avocaţi de târguri”, cum a îndrăsnit să poreclească un fost ministru — slugă plecată a tuturor dictaturior — pe intelectualii Ardealului dinainte de Marea Unire, care risipiţi în micile centre provinciale duceau din mijlocul poporului lupta dârză pentru drepturile lui. Aşa au fost toţi de la Avram Iancu până la Dr. Ioan Raţiu şi până la cei mai tineri ce le-au urmat. Avocaţii, preoţii şi dascălii au condus poporul pe Câmpul Libertăţii. Un astfel de „avocat” a avut îndrăzneala să declare înaintea judecătorilor, că nu se apără, ci acuză în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să răpească poporului român ceea ce are mai scump: limba şi legea. La Teaca, unde a început să profeseze, Ioan Vescan a fost un animator şi un combatant. A adus viaţă nouă în acel orăşel străin, posomorit, unde o populaţie refractară de altă limbă şi o administraţie cu sentimente duşmănoase împiedecaseră până atunci orice manifestare românească. Punea la cale întruniri şi serbări româneşti, la care, cu toată vigilenţa autorităţilor, se cânta: „Pe al nostru steag e scris unire ...” A venit apoi Marele războiu şi Ioan Vescan, ca atâţia alţii, a plecat la oaste. Dar nu peste multă vreme ne-a venit ştirea, că el, prietenul său Victor Deleu şi alţii sunt prizonieri şi că se vor întoarce în curând cu armatele eliberatoare. Intr’adevăr ei formaseră Corpul Voluntarilor Ardeleni. Sublocotenentul cesarocrăesc s’a reîntors în calitatea de căpitan în armata Regelui Ferdinand I al României. Abea ajuns acasă, a alergat la Alba- Iulia spre a-şi da votul pentru Unirea, pentru care luptase. I-a fost apoi încredinţată conducerea judeţului Mureş şi a oraşului Târgu-Mureş, ca prefect. Aici şi-a continuat pe plan mai larg opera de organizare şi consolidare a elementului românesc, atât ca prefect sau parlamentar, cât şi ca simplu particular. Dacă în momentul când nefastul dictat de la Viena ne-a răpit jumătate din Ardeal, în oraş şi judeţ Românii îşi redobândiseră locul care li se cuvenea, a fost în parte covârşitoare meritul lui Ioan Vescan. Deşi statuia lui Avram Iancu a dispărut de pe piaţa oraşului, cele două catedrale româneşti, ridicate cu concursul lui, vestesc pentru toate veacurile, că aici suntem şi aici rămânem. Şef necontestat al Românilor din judeţ şi preşedinte al organizaţiei partidului naţional, mai târziu naţional-ţărănesc, Ioan Vescan a fost ales de mai multe ori în parlament, fiind unul dintre cei mai credincioşi şi disciplinaţi soldaţi ai partidului, pentru care a jertfit cu iubire şi credinţă fanatică totul, fără să fi cerut vreodată nici cea mai mică recompensă. Când în frământările politice unii s’au clătinat şi alţii s’au dat la o parte, loan Vescan a rămas credincios steagului purtat de Iuliu Manici. Imi spunea odată: „nu aştept nimic, nu cer nimic... cred că aceasta este calea izbăvirii neamului.” Pe lângă o activitate politică întensă, loan Vescan a găsit timp să înfăptuiască şi o mare operă economică şi sanitară. A sugerat prietenului său Victor Bonitescu — pe atunci şef de resort în Consiliul Dirigent, mai târziu ministru şi apoi director general al Băncii Agrare — înfiinţarea unei staţiuni balneare româneşti. Societatea balneară „Sovata”, pe care Ioan Vescan a condus-o din primul moment ca administrator delegat, a luat fiinţă sub auspiciile Băncii Agrare. Cu un capital modest, la început, a achiziţionat întâi câteva vile şi stabilimentul primitiv de la vechii proprietari. A continuat apoi cumpărând terenuri, case şi păduri, până când societatea a ajuns stăpână pe lac şi împreurimi. A îndemnat şi a ajutat şi pe alţii să-şi achiziţioneze locuri de vile şi să zidească. A procedat la sistematizarea edilitară şi la înfrumuseţarea staţiunii. Sovata a devenit astfel una dintre cele mai importante staţiuni balneare şi climatice ale ţării, staţiune românească într’o regiune de altă limbă, unde aproape în fiecare an venea să petreacă câteva zile şi Regina Maria Sovata, un simbol al românismului. De aici a pornit lupta pentru răsturnarea dictaturii înscăunate cu concursul acelora care ne-au poreclit „avocaţi de târguri”. Ioan Vescan a fost şi un bun creştin. Opera sa constructivă şi-a încoronat-o zidind biserica din satul său natal, Viişoara şi ajutând zidirea celor două biserici din staţiunea balneară Sovata. Credincios steagului, cu resemnare şi neclintită credinţă în Dumnezeu şi dreptatea Lui, în 1940, în pragul bătrâneţii, a plecat şi el în refugiu, unde a suferit sufleteşte şi trupeşte. Reîntors acasă, după cinci ani, a găsit porţile casei sale din Târgu-Mureş închise şi casa ocupată ... Acum a plecat pe drumul veşniciei. Ce a fost muritor în el, se va păstra în ţintirimul bisericii din Viişoara, iar opera lui va trăi prin veacuri, mărturie vie a trăiniciei acestui neam, care de două mii de ani rezistă pe glia strămoşească, vitregiei vremurilor. PETRE PORUŢIU •JtfM: k Prețul 200 Lei -1.