Pentru Socialism, septembrie 1957 (Anul 8, nr. 1135-1159)
1957-09-01 / nr. 1135
2 PENTRU SOCIALISM Duminica, 1 septembrie 1957 La Satulung, pe malul stîmg al văii Bîrsăului, la 10 km. de centrul raional Șomcuta Mare, se află sediul gospodăriei agricole de stat din comună. In fostul castel al contelui Teleky Samuel, care și-a construit aci bîrlogul, cu iobagi din Satulung dar și din Păulești, din Lona și Cricău, ca și din Sărmaș, înainte de a se termina construcția, stăpînul castelului și-a făcut cunoscute talentele de vînător, trăgînd cu pușca asupra țăranilor care-i acopereau castelul cu șindrilă. Și nu puține au fost, în acel întunecat ,an 1780, familiile ce și-au plîns bărbații, în satele cu colibe pitice care au durat contelui castel măreț. Dar familiile îndoliate erau familii de iobagi — și contelui nu i s-a intermiplat nimic. Drept pentru care a pus să i se tipărească pe frontispiciul castelului, în cuvinte latine, o inscripție plină de cinism: „Cine bine se ascunde, bine trăiește“. Și a trăit bine pe aceste meleaguri, familia Teleky, pînă în anul de răscruce 1944. Aproape două sute de ani. • Acolo unde Someșul părăsește munții și pădurile și zbucnește în largul cîmpiei întinse din această parte a țării s-a înălțat, cu multe veacuri în urmă trufașa cetate a Satului Mare, Sătmaru, cum i se zicea: La 12 km. depărtare de fostul hotar al Ungariei și la 18 km. de fosta frontieră a Cehoslovaciei, Sătmarul era un centru strategic și comercial de primă însemnătate. De aceea vînturile vitrege ale istoriei nu l-au prea cruțat, întocmai cum nu l-au ocolit nici privilegiile care izvorau din însăși fericita lui așezare de cumpăni. In anul 1217, fortăreața de pe malul Someșului a fost unsă cetate regală, dar in 1241 au pustiit-o oștile tătare. Reconstruite în 1843 pe o insulă artificială a rîuilui, proteguite din toate părțile de ape, zidurile de piatră, ale trufașei citadele s-au prăbușit în 1708, sub loviturile necruțătoare ale bravilor ciuruți, după 17 luni de asediu. Pasului greu al istoriei implacabile, trufia nobililor a trebuit să i se plece. Și-n 1708, locuitorii cetății au părăsit insula lor fortificată, pentru a-și face cămin în vatra viitorului oraș. Groful Löwnburg Friedrich, comandantul fortăreței îngenunchiate, avea să reflecteze atunci, cu privirile domolite în căpăstru, asupra legăturii simbolice dintre scurgerea tulburelor ape ale Someșului și nestăvilita revărsare a valurilor vremii, etern proaspete și împrospătătoare. „Oraș al cîntarului", — i s-a spus, pe atunci cînd zidurile lui înfruntau înneguratele șuvoaie ale rîului. Plutele urcau încărcate de sare, tocmai de la Ocna Dejului. Și aici erau vămuite. In subteranele cetății, preținsa încărcătură era cu grijă ferecată, întocmai ca în niște negre cazemate. Sare pentru rege, sare pentru Ungaria, sare pentru Austria. Și „orașul cîntbrului“ înghițea zonele de sare, cum ar fi primit o încărcătură de bombarde venite de departe, în pîntecele unor corăbii providențiale, în momentul însuși în care cetatea ar fi fost amenințată de armate asediatoare. Abia mai tîrziu cam pe vremea domniei marelui Ștefan Vodă al Moldovei, venind de prin locurile în care astăzi se află țara olandezilor, coloniști de origină germană aveau să-l numească Salzmar Kt (tîrgul sării) sau Zoulmar Kt. In patria lor, sării i se spunea „zout“. Poate de aceea, documente oficiale maghiare rămase de pe atunci vorbesc despre Zolmar, după cum poporul îi zicea — mai aproape de limba lui — Szakmar. Se explică, așadar, de ce prin 1769 judecătorul suprem al orașului, Zanathy Iozsef a dat numelui o turnură romînească: Satu Mare. Cînd însă contele Teleky și-a construit castel în Satulung, Satu Mare nu mai trăia exclusiv din sarea Ocnei Dejului. La Coștiui și Ocna Șugatag, nu departe, în Maramureș, se afla sare din belșug. Și plutele urmașilor celor ce au întemeiat pe aceste meleaguri cetatea dărîmată de curuți, au dispărut. Pe drumurile bolovănoase care legau minele maramureșene de Sătmar, saci de sare se scurgeau în carele ce coborau alene prin pulberi și prin tină, ocolind puhoaiele ce țîșneau din stîncile temerare, înfruntînd povârnișurile repezi, urmînd în ceasuri nesfîrșite de zi și de noapte, săgeata cadranelor nevăzute ale soarelui, ale lunii, ale stelelor. Care încărcate cu sare pentru aceia care, deschizîndu-le gura hambarelor, aveau să le transforme în aur. Care încărcate cu saci de sare, dar și alte mărfuri. A trecut numai un veac și nobili fără blazoane au ridicat pe străzile satului devenit oraș, magazine largi și bănci atotputernice. Bancheri și negustori îngroșați în pîntece și guși își întindeau stăpînirea din Sătmar pînă-n Oaș, din Oaș pînă în Baia, din Șomcuta pînă-n Chioar, întocmai ca pe vremea înzăuațiior și trufașilor înaintași cu blazoane din cetatea de piatră vremelnic ocrotită de apele Someșului. Satu Mare era un centru cultural, cu școli datînd de prin 1535, cu un colegiu înființat în 1636, în care se studiau limba greacă și latina, filosofia și limba ebraică. Dar numai centru comercial? Și numai centru cultural? Contele Teleky László, descendent din vînătorul de iobagi, s-a desfătat adeseori în castelul său din Satulung, în tovărășia prietenilor săi din Budapesta și Paris, veniți să-i guste vinurile și bucatele alese. Dar ospețele dezmățate se sfîrșeau abia la Satu Mare. Aci se transformau în orgii. Intr-o zi, în vara lui 1920, orașul a început să fiarbă. La „Frații Princz“ se declarase grevă; muncitorii protestau împotriva măsurilor teroriste ale siguranței. La hotelul „Dacia“, în separeuri, Te leky László și oaspeții lui se mi rau: „Grevă? Ce-o mai fi și aia? Tocmai aici, în „orașul cîntarului“? Și cheful, o clipă tulburat de adierea rece pornită dinspre capătul opus al Sătmarului, a continuat cu zgomot sporit. ★ -------- - I In toamnă, ecoul mișcărilor muncitorești din Valea Prahovei și de la Cluj a răzbătut pînă aici. Și greva generală declarată la 19 octombrie a durat două săptămîni. Nici un muncitor nu a venit la lucru. Greva a fost trădată de socialdemocrații de dreapta. Din cei treizeci de muncitori arestați, șase au fost expulzați. Dar după constituirea organizației locale a partidului comunist, grevele s-au întețit: în 1922-23, la „Unio“, la „Frații Princz““, în industria forestieră, — pentru încheierea contractelor colective, pentru majorarea salariilor. Li s-au alăturat muncitorii din construcții, brutarii, croitorii, muncitorii de la uzina electrică — și salariile au fost majorate cu 20 la sută. Teleky László și prietenii săi e rau de-a dreptul indignați chiar dacă îndeletnicirile lor erau întunecate, lumina electrică ar fi trebuit să funcționeze. Și pîine, — de ce nu-i pîine albă? Ce vor să facă ăștia? Ca în Ungaria? N-au văzut ce au pățit? Se joacă cu focul!... In vara lui 1924 a fost mai cald decît în 20. Ardea pămîntul sub picioarele lui Teleky László și ale bunilor săi amici. Prin sate au apărut manifeste comuniste: „Pămînt pentru țăranii muncitori, fără contravaloare!“. Muncitorii de la Satu Mare veneau să vorbească oamenilor pe ogoare, prin colibele lor. Și oamenii îi ascultau cu sufletul la gură. In privirile lor aprinse era o lucire înspăimîntătoare — și Teleky László parcă simțea că nu-i mai este cald, așa priveau în 1514, în 1907. Așa și parcă nu știu cum, privirea de azi... privirea de azi are o lucire încă nemaicunoscută. Ce e cu țăranii noștri?iguranța a arestat douăzeci de comuniști, și teroarea s-a întețit. Dar 80 la sută dintre muncitori au participat la greva din 1927, la „Unio“, iar la alegerile din 1931, blocul muncitoresc-țărănesc a primit majoritatea voturilor, la orașe ca și la sate. In 1923, în 1925, în 1927, greve, greve, greve... La hotelul „Dacia“, la hotelul „Victoria“, orgiile se țineau lanț. Intre o romanță parisiană și o arie senzuală din opereta maghiară „Graf HOREA LIMAN Rinaldo“ sau un vals vienez, ți petele isterice sfidau strada înnegurată. Cheflii se mirau că muncitorii de la „Princz“, revendică un spor de 15 la sută și consumau vinuri de Tokay și grațiile subretelor importate de pe malurile Dunării sau chiar din capitala franceză. La „Frații Princz“, muncitorul Cseh a murit într-un accident de muncă. Dar în restaurantul hotelului „Dacia", vinul de Tokay curgea în valuri. La „Frații Princz“ muncitorul Gacs a fost strivit, într-un accident de muncă. Protecția muncii este o noțiune cu totul necunoscută la „Frații Princz“. Dar șampanie, la restaurantul „Victoria“, se găsește în abundență. Șampania te mai încălzește puțin, căci nu știu ce au verile, de la o vreme încoace, îți umbla frigul prin coaste, ca un cuțit de oțel. Abia spre dimineață, cînd clopotele catedralei romano-catolice — înaltă, masiva, cenușie — își încep litania monotonă și înfundată, urletele de voluptate răgușesc și nobilii descendenți ai castelelor de piatră își înfundă blazoanele în pernele hotelului atoate răbdător. Se... odihnesc, după o noapte de „trudă“. Atunci, la „Princz“ și la „Unio“, la „Beltiug“ și la „Industria Textilă Ardeleană“, la fabrica de cherestea „Lomaș“ și la fabrica de ciorapi „Dandy“ munca e în toi. E drept, lucrează și siguranța. Cu furie. Agentul provocator Danacskai Ianos a predat 50 de comuniști, mulți dintre ei din conducerea organizației locale: romîni, maghiari, evrei. Au luat drumul Doftanei, unii, au fost zvîrliți între zidurile Gherlei, alții. Și orgiile nu se mai potoleau nici ziua: „I-au pus la respect, pe comuniști!“. Dar în 1935, în 1937, lasă lucrul muncitorii de la fabricile de țiglă și cărămizi, muncitorii pantofari, muncitorii croitori. In 1937, muncitorii de la „Unio“ au ciocniri cu poliția. Peste o sută de muncitori sunt arestați. Fabricile sînt păzite, agenții de siguranță mișună peste tot, prin ateliere, pe străzi, prin cafenele și restaurante, ar vrea să se strecoare și în gîndurile oamenilor. „Arestați! Lichidați partidul!“ așa sună ordinele primite de la mai marii lor. Dar voluntarii pentru Spania, prin Satu Mare trec frontiera. Iar aceia care-i îndrumează sînt comuniștii. Grebur Vasile - arestat, interogat, schingiuit, dar tace. Bătăile, torturile nu se întrerup o clipă, dar Grebur Vasile nu știe să vorbească decît cu ai lui. Canilor, — nici o șoaptă. Și trupul e o zdreanță—însîngerată, și Grebur Vasile închide ochii pentru totdeauna, fără a scoate un singur cuvînt. Tovarășii l-au petrecut spre groapă cu gîndul cernii — și parcă înșiși Teleky László și Danacskai János au simțit că pîndește în preajma lor, o mare primejdie. Dar cu toate că sentimentul acesta îi scotea din minți, cu toate că Grebur Vasile nu mai era, voluntarii pentru Spania continuau să treacă granițele, spre tărîmurile pe care răsuna mîndru lozinca de luptă. „No passaran!“. In 1941, horthyștii au arestat peste o sută de comuniști. Birolosif, secretarul organizației de partid din Satu Mare a fost executat. Și nu numai el. Dar ecourile orgiilor lui Teleky László nu se risipeau. Ele stăruiru adînc, in atelierele mucede și lipsite de soare. In zori, domnii se prăbușeau la semn de plumb. Dar mulțimile anonime și flămânde de la „Unio“, de la „Frații Princz“, de la „Ceramia“, de la fabrica lui Neuschloss erau însuflețite de alte visuri decît acelea ce se urzeau la „Victoria“: peste blazoanele hulite ale aristocrației castelelor și alcovului se înălța a cvea blazonul unei alte aristocrații, iubitoare de soare și adevăr — aristocrația ciocanului și a tractorului. Frumul coșurilor curge moale spre soarele Sătmarului întins acum pe ambele maluri ale Someșului. In trecut, apele umflate de puhoaiele primăverii se revărsau peste țărmii lipsiți de apărare, înecau gospodării și pustiau țarinile devenite sterpe. Acum, nu numai istoriei, ci și rîului i s-a croit o matcă nouă, în care apele năvălesc cu frenezie, pline de prospețime. Someșul a fost zăgăzuit — și orașul s-a revărsat și pe malul sting, departe, tot mai departe. Aristocrația orgiilor nu s-a îngrijit de spații verzi, în Sătmarul voluptăților de tot felul. Viața ei se petrecea între cecurile de bancă și cupele de șampanie. De aceea, astăzi încă, Satu Mare nu e un oraș al grădinilor, cu toate că natura nu e vitregă de loc cu meleagurile acestea. Dar mă gîndesc că Armin Princz nu suporta să vadă chipul unui copil de muncitor. Astăzi grădinița de copii a uzinelor „1 Septembrie“ — fosta „Frații Princz“ — este instalată cochet în fosta casă a patronului, iar creșa uzinelor, construită nu de mult la marginea orașului, te întîmpină, elegantă și strălucitoare, cu imagini din „Albă ca zăpada“ și din „Guliver“. Poate chiar că a lăsat în urmă însăși creșa cooperativei „Mondiala“, căreia nu i se pot găsi cusururi. De ce n-am crede, așadar, că Satu Mare va fi în curînd și un oraș al florilor și al copacilor înfloriți? In 1938, instalațiile uzinelor „Unio“ au fost demontate și expediate la București, Arad și Brașov. Din ordinul politicienilor fasciști Octavian Goga și Barbu Ilie (moșierul de la Păulești), ca și al politicienilor național-țărăniști Mihail Popovici și Pop Octavian — acționari ai uzinelor. In 1939, o bună parte din mașinile fabricilor de dantele „Solidaritatea“ au fost trimise la Moldovenești, lingă Turda. Un an mai târziu, burghezia romînească avea să se încline fără murmur la fața dictatului de la Viena. Este aici ceva mai mult decît o simplă coincidență. Cînd porțile de la „Unio“ au fost ferecate, au rămas față-n fața cu spectrul foamei, peste două mii de muncitori. Mașinile însă au fost... salvate. Și nu numai mașinile, nici măcar dușumelele nu le-au cruțat. Iar fasciștii aveau să desăvîrșească opera de distrugere. In 1944, hitleriștii și horthyștii au colaborat foarte strîns: „Unio“ a fi aruncat în aer, „Frații Princz“ spulberat cu dinamită. Alte mii de muncitori erau lipsiți, într-o singură clipa, de codrul de pîine cu trudă agonisit. Fascismul și viața — sunt două noțiuni antagoniste. Au venit armatele sovietice și, o dată cu ele, presimțirea veacurilor viitoare. Trufașul oraș de latifundiari și de mulțimi cu iluzii înăbușite și-a schimbat stăpînii. Și o dată cu ei, și înfățișarea, a început a fost numai un impuls. Dar un impuls irezistibil. Pe locul în care se aflau două cimitire de tablă și grinzi incinerate, de moloz și de cenușă, s-au înălțat — într-un ritm accelerat cu fiecare an — două mari uzine: „Unio“ și „1 Septembrie". Iar fosta fabrică de dantele și panglici nu mai era proprietatea lui Hastajer, și nici nu-și mai avea sediul pe strada Kossuth. De la hruba bombardată în 1944 pînă la construcția moderna din strada Botizului, cu largi ferestre și luminatoare îndreptate spre zările albastre, cu lucrătoare înveșmântate în halate albe ca niște strălucitoare case înflorite, cu mașinile și instalațiile ca finele dantelării pe care le țes asemenea versurilor unui poem liric, — este un salt care măsoară o revoluție. Și „Mondiala“... In 1949, privind din jalnicul lor sediu, peste gard, pe terenul viran, transformat într-un mare șantier, cooperatorii se întrebau cu scepticism: „Oare o să ne mutăm noi vreodată în blocul acela?“. In 1955 ocupau toate cele trei etaje ale sediului cel nou, construcție albă, cu ateliere vaste în care toată lumina soarelui se revarsă, cu încălzire centrală, aer condiționat, baie, ascensor, producție complet mecanizată, pe bandă rulantă. — In curte vom pune răsaduri de flori, mi s-a spus la „Mondiala“. Iar direcția fabricii „Solidaritatea“ nu se mulțumește cu atît. — Vom face o grădină, cu flori și copaci, cu bănci pentru odihnă și lectură. Iată, se schițează peisajul viitorului oraș al spațiilor verzi, al grădinilor înflorite, al parcurilor umbroase și reconfortante. Mi se pare că secțiile mecanică și sculărie ale uzinelor „Unio“ și „1 Septembrie“ simbolizează întreaga revoluție care s-a petrecut în anii puterii populare pe locurile acestea de la marginea orașului Satu Mare ca și în atîtea alte întreprinderi de pe meleagurile patriei noastre. O mare raboteză sovietică, o mașină radială de găurit sovietică, strunguri sovietice, germane și maghiare, o freză venită de la Budapesta, o morteză construită la „înfrățirea“—Oradea, un strung fabricat la „Iosif Rangheț“-Arad, un alt strung primit de la „Steagul roșu“ din Orașul Stalin... Ideea Internaționalismului este concretizată aci în prezența activă a mașinilor care se-ntîlnesc sub acoperișul unui atelier. Ea compleetează în același timp imaginea saltului pe care însăși economia noastră s-a realizat de la „țara eminamente agricolă“ la acel mîndru și plin de vaste perspective „fabricat în R. P. R.“: strunguri romînești, șepinguri romînești, motoare cu explozie, turbogeneratoare, compresoare, polizoare romînești... In trecut, nobilii cu blazon de la Satu Mare înghițeau toate avuțiile Băii Mari și ale Băii Sprii, ale Șomcutei și ale Careilor: grin și porumb, fructe și aur, lemne și aramă. „Unio“ și „1 Septembrie“ nu se mulțumesc să primească mașini din țările prietene sau de la fabricile surori. La „Unio“ se construiesc trolil și vagonete pentru minele patriei, trucuri pentru transportul buștenilor, piese pentru industria alimentară, piese pentru fabrica de electrozi din Cîmpia Turzii. La „1 Septembrie“ se încheagă: piesă cu piesă, ghilotine pentru tăiat tablă, necesare uzinelor „Electromotor“, matrițe și ștanțe, lămpi de benzină și lămpi de carbid, bidoane de lapte și capace de canale, mașini de gătit cu gaze lichefiate și carcase pentru motoare electrice. Muncitorii dispun astăzi de mașini perfecționate, iar protecția muncii este o lege de fier. De aceea mișcările lor sunt calme și sigure. Numai atelierele vibrează, intens ca niște inimi care ar palpita la hotarul orașului fremătător. ar nu numai o revoluție în tehnică s-a petrecut aici. In 1946, la „Unio“ se făceau numai reparații de vagoane. Din 1947 se execută numai construcții noi. In 1945, pentru a putea relua lucrul, au împrumutat scule de la muncitorii din oraș, iar rabotorul Pomian Florea a donat întreprinderii banii obținuți din vînzarea unei vaci. Comandamentul sovietic le-a dăruit cîteva sute de metri de șină și o mare cantitate de fier vechi. In 1947 construiau 40 de strunguri mici, 10 strunguri mari, 7 aparate electrice de sudat și — pentru întîia oară în țară, după război — mașini de găurit. Lăcătușul Lega Paul a făcut o inovație: „mașina de mușcat“— o mașină de ajustat piesele de fier, care mușcă fierul cu un cioc de oțel. Și Loga Paul nu e singurul inovator din uzină. In 1955 construiau zece prese lunar, dar în 1956 realizau în fiecare lună douăzeci de prese. Oamenii lucrează mai precis acum, mînuiesc mai bine mașinile și dau o productivitate sporită, mă lămurește Lupșica Gheorghe. Și cu un gest plin de mârn dric. Priviți ce-i aici. O pădure de prese. La „1 Septembrie“, în 1938, volumul investițiilor se cifra la 220.000 lei; în 1956, el se ridică la 1.683 000 lei. Vechea turnătorie a fraților Princz era o văgăună întunecoasă, în care ochii orbăcăiau ca în subterane, în care pieptul se înăbușea de praf, de fum, de gaze. In turnătoria cea nouă, spațioasă, luminoasă, vesel țîșnește fluviul incandescent de fontă spre formele artistic modelate. Și atelierul de montat mașini aragaz, mutat din podul muced și rece în clădirea cea nouă de cărămidă, vastă, plină de soare, curată ca o farmacie... Și dușumelele din atelier, inexistente pînă în 1950... Și canalizarea... Și cisterna de acid sulfuric, care a lichi dat sinistrele accidente mortale din trecut... Și staționarul... $1 grupul social din Incinta fabricii, cu chiuvete noi, și dușuri noi, și vestiare noi — care, toate, dau perspectivă și calm. Privindu-le nu te poți împiedica să exclami: „Intr-adevăr OMUL, — ce mîndru sună acest cuvînt!“.. ....! . . .» ! iată omul. Masiv, cu mișcări încete dar viguroase, a zăbovit în fața teatrului, cercetînd afișele. Programul e interesant. Colectivul teatrului de Stat, fiu e numai tînâr, ci și îndrăzneț, își pune probleme și încearcă — uneori chiar cu succes — să creeze un stil propriu. De aceea repertoriul atrage atenția. Omul va lua trei bilete pentru sîmbătă seara — el, soția și o fiică în vîrstă de 16 ani — și un bilet la concertul pianistului Gheorghe Halmoș de la Cluj. Fiica lui nu scapă un singur concert. De altfel, studiază vioara la Școala populară de artă. Alte trei bilete sînt pentru spectacolul Teatrului românesc de la Baia Mare, care vine periodic aci, întocmai cum cei de la ei se duc în turneu la Baia Mare. Dar să nu întîrzie: are de cumpărat niște cărți pentru el și pentru Elem. A rămas în urmă, de vreo trei săptămâni — și se adună: apar atît de multe și interesante! Omul... Unde este hotelul „Dacia“? Și unde contele Teleky László? Acum Someșul nu se mai revarsă — și de o parte și de alta a rîului înfloresc nu numai fabrici noi ci și ogoare. Cine ar putea să-și taie cupoane de acțiuni din umilirea omului cu palme bătătorită, fără a se teme ca brațul acesta vînjos îl va ajunge? îmi amintesc de contele Teleky. Nu numai tancurile sovietice l-au spulberat înaintea lor și după ele apăruseră minerii, oțelarii, turnătorii, lăcătușii. Ascuns în bîrlogul lui cu înșelătoare inscripții latine, în care numai țărani desculți și flămînzi vedea — țărani de țintuit la bătaia puștii de vînătoare —, el nu se gîndea la mineri, la turnători. Ei munceau în halele înnegurate ale fabricilor, — și totuși, fără zgomot, fără a se arăta, se îndreptau spre el, mulțime gravă, mută, implacabilă ca o lavină cu neputință de stăvilit. Ei păreau nemișcați și totuși i-au apărut ca un tanc uriaș, un tanc de oțel, cu înfricoșătorul lui uruit de șenile, care nu iartă. Nu-i văzuse pînă atunci. Cînd i-a observat, era tîrziu. Peste blazoanele lui anacronice cu narcotizante inscripții latine, s-a suprapus un blazon nou, înfrățind ciocanul cu tractorul. Era blazonul aristocrației viitorului, al aristocrației celor cu mîinile bătătorite. Acum, deasupra orașului Satu Mare, bolta cerului parcă este mai înaltă, soarele parcă este o imensă torță scînteietoare. *) (Fragment din volumul „Hotarul soarelui“ în curs de apariție). s LD $ ★ !! ...80 la sută dintre muncitori au participat la greva .linia"... din 1927