Pentru Socialism, septembrie 1957 (Anul 8, nr. 1135-1159)

1957-09-01 / nr. 1135

2 PENTRU SOCIALISM Duminica, 1 septembrie 1957 L­a Satulung, pe malul stîmg al văii Bîrsău­lui, la 10 km. de centrul raional Șomcuta Mare, se află sediul gospodăriei agricole de stat din comună. In fostul cas­tel al contelui Teleky Samuel, ca­re și-a construit aci bîrlogul, cu iobagi din Satulung dar și din Păulești, din Lona și Cricău, ca și din Sărmaș, înainte de a se­ ter­mina construcția, stăpînul caste­lului și-a făcut cunoscute talentele de vînător, trăgînd cu pușca asu­pra țăranilor care-i acopereau cas­telul cu șindrilă. Și nu puține au fost, în acel întunecat ,an 1780, fa­miliile ce și-au plîns bărbații,­ în satele cu colibe pitice care au du­rat contelui castel măreț. Dar fami­liile îndoliate erau familii de io­bagi — și contelui nu i s-a intermi­­plat nimic. Drept pentru care a pus să i se tipărească pe frontispiciul castelului, în cuvinte latine, o in­scripție plină de cinism: „Cine bine se ascunde, bine tră­iește“. Și a trăit bine pe aceste melea­guri, familia Teleky, pînă în anul de răscruce 1944. Aproape două sute de ani. • Acolo unde Someșul părăsește munții și pădurile și zbucnește în largul cîmpiei întinse din această parte a țării s-a înălțat, cu multe veacuri în urmă trufașa cetate a Satului Mare,­­ Sătmaru, cum i se zicea: La 12 km. depărtare de fostul hotar al Ungariei și la 18 km. de fosta frontieră a Cehoslo­vaciei, Sătmarul era un centru strategic și comercial de primă însemnătate. De aceea vînturile vi­trege ale istoriei nu l-au prea cru­țat, întocmai cum nu l-au ocolit nici privilegiile care izvorau din însăși fericita lui așezare de cumpăni. In anul 1217, fortăreața de pe malul Someșului a fost unsă cetate regală, dar in 1241 au pustiit-o oștile tătare. Reconstruite în 1843 pe o insulă artificială a rîu­­ilui, proteguite din toate părțile de ape, zidurile de piatră, ale tru­fașei citadele s-au prăbușit în 1708, sub loviturile necruțătoare ale bravilor ciuruți, după 17 luni de asediu. Pasului greu al istoriei implacabile, trufia nobililor a tre­buit să i se plece. Și-n 1708, lo­cuitorii cetății au părăsit insula lor fortificată, pentru a-și face cămin în vatra viitorului oraș. Groful Löwnburg Friedrich, comandantul fortăreței îngenun­­chiate, avea să reflecteze atunci, cu privirile domolite în căpăstru, asupra legăturii simbolice dintre scurgerea tulburelor ape ale Some­șului și nestăvilita revărsare a valurilor vremii, etern proaspete și împrospătătoare. „Oraș al cîntarului", — i s-a spus, pe atunci cînd zidurile lui înfruntau înneguratele șuvoaie ale rîului. Plutele urcau încărcate de sare, tocmai de la Ocna Dejului. Și aici erau vămuite. In subtera­nele cetății, preținsa încărcătură era cu grijă ferecată, întocmai ca în niște negre cazemate. Sare pen­tru rege, sare pentru Ungaria, sare pentru Austria. Și „orașul cîntbrului“ înghițea zonele de sa­re, cum ar fi primit o încărcătură de bombarde venite de departe, în pîntecele unor corăbii providen­țiale, în momentul însuși în care cetatea ar fi fost amenințată de armate asediatoare. Abia mai tî­rziu cam pe vremea domniei marelui Ștefan Vodă al Moldovei, venind de prin locurile în care astăzi se află țara olande­zilor, coloniști de origină germa­nă aveau să-l numească Salzmar Kt (tîrgul sării) sau Zoulmar Kt. In patria lor, sării i se spunea „zout“. Poate de aceea, documen­te oficiale maghiare rămase de pe atunci vorbesc despre Zolmar, du­pă cum poporul îi zicea — mai a­­proape de limba lui — Szakm­ar. Se explică, așadar, de ce prin 1769 judecătorul suprem al orașu­lui, Zanathy Iozsef a dat numelui o turnură romînească: Satu Mare. Cînd însă contele Teleky și-a construit castel în Satulung, Satu Mare nu mai trăia exclusiv din sarea Ocnei Dejului. La Coștiui și Ocna Șugatag, nu departe, în Ma­ramureș, se afla sare din belșug. Și plutele urmașilor celor ce­ au întemeiat pe aceste meleaguri ce­tatea dărîmată de curuți, au dis­părut. P­e drumurile bolovănoase care legau minele mara­mureșene de Sătmar, s­aci de sare se scurgeau în carele ce coborau alene prin pul­beri și prin tină, ocolind pu­hoaiele ce țîșneau din stîncile te­merare, înfruntînd povârnișurile repezi, urmînd în ceasuri nesfîr­­șite de zi și de noapte, săgeata cadranelor nevăzute ale soarelui, ale lunii, ale stelelor. Care încăr­cate cu sare pentru aceia care, deschizîndu-le gura hambarelor, a­­veau să le transforme în aur. Care încărcate cu saci de sare, dar și alte mărfuri. A trecut numai un veac­­ și nobili fără blazoane au ridicat pe străzile satului devenit oraș, ma­gazine largi și bănci atotputernice. Bancheri și negustori îngroșați în pîntece și guși își întindeau stăpînirea din Sătmar pînă-n Oaș, din Oaș pînă în Baia, din Șomcu­­ta pînă-n Chioar, întocmai ca pe vremea înzăuațiior și trufașilor înaintași cu blazoane din cetatea de piatră vremelnic ocrotită de a­­pele Someșului. Satu Mare era un centru cultural, cu școli datînd de prin 1535, cu un colegiu înființat în 1636, în care se studiau limba greacă și latina, filosofia și limba ebraică. Dar numai centru comer­cial? Și numai centru cultural? Contele Teleky László, descendent din vînătorul de iobagi, s-a desfă­tat adeseori în castelul său din Satulung, în tovărășia prieteni­lor săi din Budapesta și Paris, veniți să-i guste vinurile și buca­tele alese. Dar ospețele dezmățate se sfîrșeau abia la Satu Mare. Aci se transformau în orgii. Intr-o zi, în vara lui 1920, ora­șul a început să fiarbă. La „Frații Princz“ se declarase grevă; mun­citorii protestau împotriva măsu­rilor teroriste ale siguranței. La hotelul „Dacia“, în separeuri, Te­­ leky László și oaspeții lui se mi­ rau: „Grevă? Ce-o mai fi și aia? Tocmai aici, în „orașul cîntaru­­lui“? Și cheful, o clipă tulburat de adierea rece pornită dinspre capătul opus al Sătmarului, a continuat cu zgomot sporit. ★ -------- - I In toamnă, ecoul mișcărilor muncitorești din Valea Prahovei și de la Cluj a răzbătut pînă aici. Și greva generală declarată la 19 octombrie a durat două săptă­­mîni. Nici un muncitor nu a ve­nit la lucru. Greva a fost trădată de social­­democrații de dreapta. Din cei treizeci de muncitori arestați, șase au fost expulzați. Dar după con­stituirea organizației locale a partidului comunist, grevele s-au întețit: în 1922-23, la „Unio“, la „Frații Princz““, în industria forestieră, — pentru încheierea contractelor colective, pentru ma­jorarea salariilor. Li s-au ală­turat muncitorii din construcții, brutarii, croitorii, muncitorii de la uzina electrică — și salariile au fost majorate cu 20 la sută. Teleky László și prietenii săi e­­ rau de-a dreptul indignați chiar dacă îndeletnicirile lor erau în­tunecate, lumina electrică ar fi trebuit să funcționeze. Și pîine, — de ce nu-i pîine­ albă? Ce vor să facă ăștia? Ca în Ungaria? N-au văzut ce au pățit? Se joacă cu focul!... In vara lui­ 1924 a fost mai cald decît în 20. Ardea pămîntul sub picioarele lui Teleky László și ale bunilor săi amici. Prin sate au a­­părut manifeste comuniste: „Pă­­mînt pentru țăranii muncitori, fără contravaloare!“. Muncitorii de la Satu Mare veneau să vor­bească oamenilor pe ogoare, prin colibele lor. Și oamenii îi ascul­tau cu sufletul la gură. In privi­rile lor aprinse era o lucire în­­spăimîntătoare — și Teleky Lász­ló parcă simțea că nu-i mai este cald, așa priveau în 1514, în 1907. Așa și parcă nu știu cum, privi­rea de azi... privirea de azi are o lucire încă nemaicunoscută. Ce e cu țăranii noștri?­iguranța a arestat două­zeci de comuniști, și te­roarea s-a întețit. Dar 80 la sută dintre muncitori au participat la greva din 1927, la „Unio“, iar la alegerile din 1931, blocul munci­toresc-ță­­rănesc a primit majoritatea votu­rilor, la orașe ca și la sate. In 1923, în 1925, în 1927, gre­ve, greve, greve... La hotelul „Da­cia“, la hotelul „Victoria“, or­giile se țineau lanț. Intre o ro­manță parisiană și o arie senzua­lă din opereta maghiară „Graf HOREA LIMAN Rinaldo“ sau un vals vienez, ți­ petele isterice sfidau strada înne­gurată. Cheflii se mirau că mun­citorii de la „Princz“, revendică un spor de 15 la sută și consu­mau vinuri de Tokay și grațiile subretelor importate de pe malu­rile Dunării sau chiar din capi­tala­­ franceză. La „Frații Princz“, muncito­rul Cseh a murit într-un accident de muncă. Dar în restaurantul hotelului „Dacia", vinul de Tokay curgea în valuri. La „Frații Princz“ muncitorul Gacs a fost strivit, într-un accident de mun­că. Protecția muncii este o no­țiune cu totul necunoscută la „Frații Princz“. Dar șampanie, la restaurantul „Victoria“, se găseș­te în abundență. Șampania te mai încălzește puțin,­­ căci nu știu ce au verile, de la o vreme în­coace, îți umbla frigul prin coas­te, ca un cuțit de oțel. Abia spre dimineață, cînd clo­potele catedralei romano-catolice — înaltă, masiva, cenușie — își încep litania monotonă și în­fundată, urletele de voluptate ră­gușesc și nobilii descendenți ai castelelor de piatră își înfundă blazoanele în pernele hotelului a­­toate răbdător. Se... odihnesc, du­pă o noapte de „trudă“. Atunci, la „Princz“ și la „Unio“, la „Bel­­tiug“ și la „Industria Textilă Ar­deleană“, la fabrica de cherestea „Lomaș“ și la fabrica de ciorapi „Dandy“ munca e în toi. E drept, lucrează și siguranța. Cu furie. Agentul provocator Da­­nacskai Ianos a predat 50 de comuniști, mulți dintre ei din conducerea organizației locale: ro­­mîni, maghiari, evrei. Au luat drumul Doftanei, unii, au fost zvîrliți între zidurile Gherlei, alții. Și orgiile nu se mai poto­leau nici ziua: „I-au pus la res­pect, pe comuniști!“. Dar în 1935, în 1937, lasă lu­crul muncitorii de la fabricile de țiglă și cărămizi, muncitorii pan­tofari, muncitorii croitori. In 1937, muncitorii de la „Unio“ au ciocniri cu poliția. Peste o sută de muncitori sunt arestați. Fabri­­cile sînt păzite, agenții de sigu­ranță mișună peste tot, prin ate­liere, pe străzi, prin cafenele și restaurante, ar vrea să se stre­coare și în gîndurile oamenilor. „Arestați! Lichidați partidul!“ așa sună ordinele primite de la mai marii lor. Dar voluntarii pentru Spania, prin Satu Mare trec frontiera. Iar aceia care-i îndru­­mează sînt comuniștii. Grebur Vasile - arestat, in­terogat, schingiuit, dar tace. Bă­tăile, torturile nu se întrerup o clipă, dar Grebur Vasile nu știe să vorbească decît cu ai lui. Ca­nilor, — nici o șoaptă. Și trupul e o zdreanță—însîngerată, și Gre­bur Vasile închide ochii pentru totdeauna, fără a scoate un sin­gur cuvînt. Tovarășii l-au petrecut spre groapă cu gîndul cernii — și par­că înșiși Teleky László și Da­­nacskai János au simțit că pîn­­dește în preajma lor, o mare pri­mejdie. Dar cu toate că senti­mentul acesta îi scotea din minți, cu toate că Grebur Vasile nu mai era, voluntarii pentru Spania continuau să treacă granițele, spre tărîmurile pe care răsuna mîndru lozinca de luptă. „No pas­­saran!“. In 1941, horthyștii au arestat peste o sută de comuniști. Biro­losif, secretarul organizației de partid din Satu Mare a fost exe­cutat. Și nu numai el. Dar ecou­rile orgiilor lui Teleky László nu se risipeau. Ele stăruiru­ adînc, in atelierele mucede și lipsite de soare. In zori, domnii se prăbușeau la semn de plumb. Dar mulțimile a­­nonime și flămânde de la „Unio“, de la „Frații Princz“, de la „Ce­­ramia“, de la fabrica lui Neus­chloss erau însuflețite de alte vi­suri decît acelea ce se urzeau la „Victoria“: peste blazoanele hulite ale aristocrației castelelor și al­covului se înălța a cvea blazonul unei alte aristocrații, iubitoare de soare și adevăr — aristocrația ciocanului și a tractorului. F­­­r­umul coșurilor curge moale spre soarele Sătmarului în­tins acum pe ambele maluri ale Someșului. In trecut, apele umflate de puhoaiele pri­măverii se revărsau peste țăr­­mii lipsiți de apărare, înecau gospodării și pustiau țarinile de­venite sterpe. Acum, nu numai istoriei, ci și rîului i s-a croit o matcă nouă, în care­­ apele năvă­lesc cu frenezie, pline de prospeți­me. Someșul a fost zăgăzuit — și orașul s-a revărsat și pe malul sting, departe, tot mai departe. Aristocrația orgiilor nu s-a în­grijit de spații verzi, în Sătmarul voluptăților de tot felul. Viața ei se petrecea între cecurile de ban­că și cupele de șampanie. De a­­ceea, astăzi încă, Satu Mare nu e un oraș al grădinilor, cu toate că natura nu e vitregă de loc cu me­leagurile acestea. Dar mă gîndesc că Armin Princz nu suporta să va­dă chipul unui copil de muncitor. Astăzi grădinița de copii a uzine­lor „1 Septembrie“ — fosta „Fra­ții Princz“ — este instalată cochet în fosta casă a patronului, iar cre­­șa uzinelor, construită nu de mult la marginea orașului, te întîmpi­­nă, elegantă și strălucitoare, cu imagini din „Albă ca zăpada“ și din „Guliver“. Poate chiar că a lăsat în urmă însăși creșa coope­rativei „Mondiala“, căreia nu i se pot găsi cusururi. De ce n-am cre­de, așadar, că S­atu Mare va fi în curînd și un oraș al florilor și al copacilor înfloriți? In 1938, instalațiile uzinelor „U­­nio“ au fost demontate și expedia­te la București, Arad și Brașov. Din ordinul politicienilor fasciști Octavian Goga și Barbu Ilie (mo­șierul de la Păulești), ca și al po­liticienilor național-țărăniști Mihail Popovici și Pop Octavian — ac­ționari ai uzinelor. In 1939, o bu­nă parte din mașinile fabricilor de dantele „Solidaritatea“ au fost trimise la Moldovenești, lingă Tur­da. Un an mai târziu, burghezia romînească avea să se încline fără murmur la fața dictatului de la Viena. Este aici ceva mai mult decît o simplă coincidență. Cînd porțile de la „Unio“ au fost ferecate, au rămas față-n fața cu spectrul foamei, peste două mii de muncitori. Mașinile însă au fost... salvate. Și nu numai mașini­le, nici măcar dușumelele nu le-au cruțat. Iar fasciștii aveau să desă­­vîrșească opera de distrugere. In 1944, hitleriștii și horthyștii au colaborat foarte strîns: „Unio“ a f­i aruncat în aer, „Frații Princz“ spulberat cu dinamită. Alte mii de muncitori erau lipsiți, într-o sin­gură clipa, de codrul de pîine cu trudă agonisit. Fascismul și viața — sunt două noțiuni antagoniste. Au venit armatele sovietice și, o dată cu ele, presimțirea veacuri­lor viitoare. Trufașul oraș de la­tifundiari și de mulțimi cu iluzii înăbușite și-a schimbat stăpînii. Și o dată cu ei, și înfățișarea, a început a fost numai un impuls. Dar un impuls irezistibil. Pe locul în ca­re se aflau două cimitire de tablă și grinzi incinerate, de moloz și de cenușă, s-au înălțat —­ într-un ritm accelerat cu fiecare an — două mari uzine: „Unio“ și „1 Septembrie". Iar fosta fabrică de dantele și panglici nu mai era proprietatea lui Has­­tajer, și nici nu-și mai avea se­diul pe strada Kossuth. De la hruba bombardată în 1944 pînă la construcția moderna din strada Botizului, cu largi ferestre și lumi­natoare îndreptate spre zările al­bastre, cu lucrătoare înveșmântate în halate albe ca niște strălucitoare case înflorite, cu mașinile și insta­lațiile ca finele dantelării pe care le țes asemenea versurilor unui poem liric, — este un salt care măsoa­ră o revoluție. Și „Mondiala“... In 1949, privind din jalnicul lor sediu, peste gard, pe terenul viran, transformat într-un mare șantier, cooperatorii se întrebau cu scepti­cism: „Oare o să ne mutăm noi vreodată în blocul acela?“. In 1955 ocupau toate cele trei etaje ale sediului cel nou, construcție albă, cu ateliere vaste în care toa­tă lumina soarelui se revarsă, cu încălzire centrală, aer condițio­nat, baie, ascensor, producție com­plet mecanizată, pe bandă rulan­tă. — In curte vom pune răsaduri de flori, mi s-a spus la „Mondia­la“. Iar direcția fabricii „Solidarita­tea“ nu se mulțumește cu atît. — Vom face o grădină, cu flori și copaci, cu bănci pentru odih­nă și lectură. Iată, se schițează peisajul vii­torului oraș al spațiilor verzi, al grădinilor înflorite, al parcurilor umbroase și reconfortante. Mi se pare că secțiile mecanică și sculărie ale uzinelor „Unio“ și „1 Septembrie“ simbolizează în­treaga revoluție care s-a petrecut în anii puterii populare pe locu­rile acestea de la marginea orașu­lui Satu Mare ca și în atîtea al­te întreprinderi de pe meleagurile patriei noastre. O mare raboteză sovietică, o mașină radială de găurit sovietică, strunguri sovie­tice, germane și maghiare, o freză venită de la Budapesta, o morteză construită la „înfrățirea“—Oradea, un strung fabricat la „Iosif Ran­­gheț“-Arad, un alt strung primit de la „Steagul roșu“ din Orașul Stalin... Ideea Internaționalismului este concretizată aci în prezența activă a mașinilor care se-ntîl­­nesc sub acoperișul unui atelier. Ea compleetează în același timp imaginea saltului pe care însăși economia noastră s-a realizat de la „țara eminamente agricolă“ la acel mîndru și plin de vaste pers­pective „fabricat în R. P. R.“: strunguri romînești, șepinguri ro­­mînești, motoare cu explozie, turbogeneratoare, compresoare, po­­lizoare romînești... In trecut, nobilii cu blazon de la Satu Mare înghițeau toate avu­țiile Băii Mari și ale Băii Sprii, ale Șomcutei și ale Careilor: grin și porumb, fructe și aur, lemne și aramă. „Unio“ și „1 Septembrie“ nu se mulțumesc să primească mașini din țările prietene sau de la fabricile surori. La „Unio“ se construiesc trolil și vagonete pentru minele patriei, trucuri pentru transportul buștenilor, pie­se pentru industria alimentară, piese pentru fabrica de electrozi din Cîmpia Turzii. La „1 Septem­brie“ se încheagă: piesă cu piesă, ghilotine pentru tăiat tablă, nece­sare uzinelor „Electromotor“, ma­trițe și ștanțe, lămpi de benzină și lămpi de carbid, bidoane de lapte și capace de canale, mașini de gătit cu gaze lichefiate și car­case pentru motoare electrice. Muncitorii dispun astăzi de ma­șini perfecționate, iar protecția muncii este o lege de fier. De a­­ceea mișcările lor sunt calme și sigure. Numai atelierele vibrează, intens ca niște inimi care ar pal­pita la hotarul orașului fremătător. ar nu numai o revoluție în tehnică s-a petrecut aici. In 1946, la „Unio“ se făceau numai reparații de vagoane. Din 1947 se execută numai construcții noi. In 1945, pentru a putea relua lucrul, au împrumutat scule de la muncitorii din oraș, iar rabotorul Pomian Florea a donat întreprinderii banii obținuți din vînzarea unei vaci. Comandamentul sovietic le-a dă­ruit cîteva sute de metri de șină și o mare cantitate de fier vechi. In 1947 construiau 40 de strunguri mici, 10 strunguri mari, 7 aparate electrice de sudat și — pentru în­­tîia oară în țară, după război — mașini de găurit. Lăcătușul Lega Paul a făcut o inovație: „mașina de mușcat“— o mașină de ajustat piesele de fier, care mușcă fierul cu un cioc de oțel. Și Loga Paul nu e singurul inovator din uzină. In 1955 construiau zece prese lunar, dar în 1956 realizau în fie­care lună douăzeci de prese.­­ Oamenii lucrează mai precis acum, mînuiesc mai bine mași­nile și dau o productivitate spori­tă, mă lămurește Lupșica Gheor­­ghe. Și cu un gest plin de mârn dric. Priviți ce-i aici. O pădure de pre­se. La „1 Septembrie“, în 1938, vo­lumul investițiilor se cifra la 220.000 lei; în 1956, el se ridică la 1.683 000 lei. Vechea turnăto­rie a fraților Princz era o văgău­nă întunecoasă, în care ochii orbă­­căiau ca în subterane, în care piep­tul se înăbușea de praf, de fum, de gaze. In turnătoria cea nouă, spațioasă, luminoasă, vesel țîșneșt­­e fluviul incandescent de fontă spre formele artistic modelate. Și atelierul de montat mașini ara­gaz, mutat din podul muced și rece în clădirea cea nouă de cără­midă, vastă, plină de soare, cu­rată ca o farmacie... Și dușumele­le din atelier, inexistente pînă în 1950... Și canalizarea... Și cister­na de acid sulfuric, care a lichi­­­ dat sinistrele accidente mortale din trecut... Și staționarul... $1 grupul social din Incinta fabricii, cu chiuvete noi, și dușuri noi, și vestiare noi — care, toate, dau perspectivă și calm. Privindu-le nu te poți împiedi­ca să exclami: „Intr-adevăr OMUL, — ce mîndru sună acest cuvînt!“.. ....! . . .» ! iată omul. Masiv, cu mișcări încete dar vigu­roase, a zăbovit în fața teatrului, cercetînd afișele. Programul e interesant. Colectivul teatrului de Stat, fiu e nu­mai tînâr, ci și îndrăzneț, își pune probleme și încearcă — uneori chiar cu succes — să cree­ze un stil propriu. De aceea reper­toriul atrage atenția. Omul va lua trei bilete pentru sîmbătă seara — el, soția și o fii­că în vîrstă de 16 ani —­ și un bilet la concertul pianistului Gheorghe Halm­oș de la Cluj. Fiica lui nu scapă un singur concert. De altfel, studiază vioara la Școa­­la populară de artă. Alte trei bi­lete sînt pentru spectacolul­ Teatrului românesc de la Baia Mare, care vine periodic aci, întocmai cum cei de la ei se duc în turneu la Baia Mare. Dar să nu întîrzie: are de cumpărat niște cărți pentru el și pentru Elem. A rămas în urmă, de vreo trei săptămâni — și se adună: apar atît de multe și interesante! Omul... Unde este hotelul „Dacia“? Și unde contele Teleky László? Acum Someșul nu se mai revarsă — și de o parte și de alta a rîului în­floresc nu numai fabrici noi ci și­ ogoare. Cine ar putea să-și taie cupoane de acțiuni din umilirea omului cu palme bătătorită, fără a se teme ca brațul acesta vînjos îl va ajunge? îmi amintesc de contele Teleky. Nu numai tancurile sovietice l-au spulberat­ înaintea lor și după ele apăruseră minerii, oțelarii, turnă­torii, lăcătușii. Ascuns în bîrlogul lui cu înșelătoare inscripții latine, în care numai țărani desculți și flămînzi vedea — țărani de țintuit la bătaia puștii de vînătoare —, el nu se gîndea la mineri, la tur­nători. Ei munceau în halele înne­gurate ale fabricilor, — și totuși, fără zgomot, fără a se arăta, se îndreptau spre el, mulțime gravă, mută, implacabilă ca o lavină cu neputință de stăvilit. Ei păreau nemișcați și totuși i-au apărut ca un tanc uriaș, un tanc de oțel, cu înfricoșătorul lui uruit de șenile, care nu iartă. Nu-i văzuse pînă atunci. Cînd i-a observat, era tîrziu. Peste blazoa­nele lui anacronice cu narcotizante inscripții latine, s-a suprapus un blazon nou, înfrățind ciocanul cu tractorul. Era blazonul aristocra­ției viitorului, al aristocrației ce­lor cu mîinile bătătorite. Acum, deasupra orașului Satu Mare, bolta cerului parcă este mai înaltă, soarele parcă este o imen­să torță scînteietoare. *) (Fragment din volumul „Hotarul soarelui“ în curs de apariție). s L­D $ ★ !! ...80 la sută dintre muncitori au participat la greva .linia"... din 1927

Next