Pentru Socialism, martie 1959 (Anul 10, nr. 1597-1622)

1959-03-01 / nr. 1597

2 7 PENTRU SOCIALISM FOLCLORUL $1 EPOCA NOASTRĂ Sînt aproape 200 de ani de cînd o mină de învățați din diferite părți ale Europei, en­tuziasmați de ineditul, de nou­tatea poeziei populare, au fă­cut cele dintîi însemnări ale u­­nor texte de acest fel, pentru ca apoi ideea „geniului popu­lar“ să intre în conștiința unor mari personalități culturale și să se afirme astfel definitiv. Apărută într-o epocă de mari frămîntări, care aveau să scoa­tă la lumina istoriei noi forțe sociale, ideea aceasta a avut darul să stimuleze, să încuraje­ze activitatea cărturarilor de­mocrați, călăuzind-o totodată către noi orizonturi. Sub influ­ența ei, învățați de seamă își schimbă sensul propriei lor creații: inspirîndu-se din viața celor mulți și năpăstuiți, ei a­­jung astfel la opere nepieritoa­re. Cu timpul, ideea „geniului popular“ se extinde, dovedind o uriașă forță de atracție și se întemeiează pe materiale din cele mai felurite din viața su­fletească și materială a mase­lor. In chip natural sporesc și considerațiile teoretice în le­gătură cu materialele adunate, în care se căutau nu numai frumuseți artistice, ci și docu­mente prețioase. La început, totul se făcea dintr-un sincer și sentiment de dragoste patriotic pentru cei mulți și pentru bunurile create de ei. Drept urmare, stu­diile ce apăreau erau scrise cu o deosebită căldură și entuzi­asm, dar în același timp nu e­­rau străine nici de anumite e­­xagerări ce nu corespundeau adevărului. A intervenit apoi, încetul cu încetul, spiritul științific,­ care cerceta creația celor mulți în mod critic. S-au pus astfel ba­zele celor două mari discipline științifice ale culturii populare: folcloristica, ce studiază cultu­ra spirituală populară și et­nografia, care se ocupă cu stu­diul culturii materiale populare. Schimbarea unghiului de a­­preciere a materialului, prin părăsirea atitudinii sentimenta­le a dus în general la propăși­rea celor două discipline știin­țifice, dar nu e mai puțin ade­vărat, că a dus și în această direcție la anumite exagerări, rătăciri și judecăți nesănătoa­se. Așa s-au petrecut lucrurile și la noi, ca pretutindeni în Europa. Un lucru rămîne, ori­cum, destinate valabil, că preocupările culturii materiale și spirituale populare au dezlăn­țuit energii noi în rîndurile căr­turarilor, începînd cu marile personalități științifice și artis­tice și terminînd cu intelectua­lii satelor. Iar dezlănțuirea a­­cestor energii a fost de natură să deschidă o etapă nouă în cultura omenirii, aceea a cultu­rii democratice. Dacă ar fi să se facă un bi­lanț al înfăptuirilor de pînă a­­cum în folcloristica romîneas­­că — domeniul ce ne intere­sează mai de aproape — unii ar fi ispitiți să creadă că ceea ce s-a realizat e suficient, da­că nu prea mult. Puzderia de culegeri apărute în tomuri mai voluminoase, în broșuri, sau prin ziare și reviste, la care se adaugă imensitatea materiale­lor existente în arhivele de fol­clor din țară, precum și nume­roasele studii și articole, răvă­șite și ele­ în volume și mai a­­desea prin ziare și reviste, au consumat fără îndoială forțe și pasiuni nebănuite. Dar dacă e să raportăm aceste înfăptuiri la importanța folclorului în si­ne, la ceea ce a însemnat el pentru știința, arta și literatu­ra romînească sau dacă ar fi să le raportăm mai cu seamă la ceea ce a însemnat el pentru milioanele și milioanele de oa­meni generații simpli în lungul șir de care s-au perindat înaintea noastră, aceste reali­zări sînt departe de a ne putea mulțumi, îmi vin în minte cuvintele în­temeietorului realismului socia­list: „Poporul nu este numai o pu­tere care creează toate valorile materiale —denume Maxim Gorki —el este singurul izvor inepuiza­bil al valorilor spirituale, iar din punct de vedere cronologic, ca genialitate și frumusețe primul filozof și poet care este creat toate poemele mari și is­­­toria culturii universale, cea mai măreață creație dintre toa­te.“ Toate aceste cuceriri nu s-au făcut fără jertfe. Cine știe cît zbucium și cîtă experiență omenească nu se ascund în cuvintele simple ale unui cîn­­tec popular și cîte mii de oameni nu se vor fi regăsit în el de-a lungul timpului! Cu­ suflet nu vor fi pus creatorii și interpreții de veacuri într-o ba­ladă voinicească și cite mîn­­gîieri și nădejdi nu le va fi in­suflat aceasta! Iată care este tîlcul adevărat al uriașei activități folcloristice care se desfășoară în actualita­te la noi și de ce trebuie să se răspundă cu o deosebită înțe­legere tuturor eforturilor pe care le fac instituțiile de spe­cialitate: Institutul de Folclor, Academia R.P.R., universități­le etc. In special cadrelor dactice de pe întinsul țării di­revine un rol din cele mai im­m­­portante. Elogiul activ al folclorului. Culegerea și studiul lui, într-o­­ epocă de supremație a mase­lor populare însemnează supre­mul elogiu al creatorilor și purtătorilor lui de-a lungul veacurilor. Dacă creatorii culți din toate domeniile sînt onorați prin editarea operelor lor, prin studii, sărbătoriri ș.a.m.d., dacă li se ridică statui, care să le eternizeze memoria, studiul continuu al folclorului, călăuzit de spiritul unei drepte judecăți de valoare, este ce­a mai înaltă prețuire a geniului popular. La toate acestea se adaugă însemnătatea propriu-zisă folclorului. Pe lîngă momente­­­le de aleasă desfătare, pe care ni le prilejuiește prin valorile lui estetice, artistice (Tudor Arghezi spune că din toată li­teratura noastră Miorița ar pu­tea fi întrecută doar de Lucea­fărul lui Eminescu), folclorul este un prețios document sufle­tesc, istoric și lingvistic și un admirabil mijloc educativ. Din cuprinsul lui putem descifra modul de a simți și gîndi al celor mulți, atitudinea lor față de lume și viață, față de fapte­le, figurile și instituțiile dife­ritelor epoci istorico-sociale, precum și starea lor culturală. Din studiul lui ne putem­­ da seama de graiul specific pe ca­re îl vorbește majoritatea lo­cuitorilor din diferitele regiuni ale țării. Dar folclorul nu este numai o oglindă a ceea ce fost, ci și un veritabil capitol a de pedagogie populară. El fost o mare școală pentru ge­n­­erațiile trecutului. Cîntecele de vitejie le-au înălțat sufletul și le-au pus armele în mîini pentru apărarea hotarelor, atunci cînd cotropitorii le în­­călcau. Cîntecele haiducești le-au mînat în lupta cu jefui­torii dinlăuntrul țârii. Strigătu­rile și cîntecele satirice, prover­bele și zicătorile le-au făcut educația cetățenească, le-au în­drumat în viața de fiecare zi. Din toate acestea cercetătorul poate scoate și numeroase în­vățăminte pentru prezent. Culegerea și­­ studierea fol­clorului sînt astăzi dintr-un punct de vedere, mai intere­sante decît oricînd. Sîntem în­­tr-un moment de răscruce a is­toriei noastre, cînd pe toate fronturile se dă bătălia cea mare între formele noului și ale vechiului. Întreaga noastră creație folclorică a intrat în vadul unor prefaceri adînci și trebuie urmărită cu atenție pe tot parcursul dezvoltării ei. Sub ochii noștri se plăsmuiesc și se încheagă creațiile zilelor noastre; ele trebuie însemnate cu grijă, ca rod al vremurilor pe care le trăim. Asupra modului cum trebuie făcută această m­uncă vom re­veni într-unul din numerele acestui ziar-Lector univ. DUMITRU POP cercetător principal la sec­ția din Cluj a Institutului­­ de Folclor. I —Articol scris pentru ziarul „Pentru Socialism"— Cele două clișee de mai sus redau cîteva din frumusețile por­tului popular lăpușean. De pe șantierele de artă plastică Curioasă să aflu unele noutăți legate de arta plastică băimă­­reană, m-am îndreptat spre fi­liala uniunii artiștilor plastici. Am bătut la intrarea in atel­lierul Lidiei Agricola. M-a înt­timpinat familiară și bine dis­pusă, însăși artista. Mi-a arătat cu multă bunăvoință cîteva schi­țe, cele mai multe reprezentînd figuri de mineri și mi-a încre­­dințat un mare vis al ei: să realizeze un tablou cu aspecte din lupta greviștilor de la „Unio“ împotriva capitaliștilor. Am părăsit atelierul presărat cu tablouri al Lidiei Agricola, ca să mă îndrept spre „grupul tinerilor“. „Tinerii" sînt cei trei proaspeți absolvenți ai Institu­tului de artă plastică din Cluj: pictorii Ileana Crainic, Zoltán Bitai și sculptorul Maria Gerko. Grupul tinerilor artiști inten­ționează să deschidă la primă­vară o expoziție pentru a se face cunoscuți publicului băimărean. — Ați primit repartizarea în producție pentru Baia Mare? — Nu, am cerut noi această regiune ale cărei peisaje pitorești sînt vestite în toată țară, a spus Zoltán Bitai. Deocamdată ne străduim să cunoaștem cit mai bine specificul locurilor și abia ulterior vom pătrunde în adevă­rata muncă de creație. S. M. Printre ultimele lucrări ale pictoriței băimărene Thormane Kiss Margit, e și cea din clișeul alăturat: „Lucrări de amena­jare pe malul Săsarului". Sătul Căsuțe triste, girbovite Sub coperiș de stuf sau paie. Copii cu fețe ofilite Și cîrpe rupte-n loc de straie. Vi"­.. Era atita sărăcie Și-atita maldăr de dureri Că l-am crezut pe veșnicie Sleit de bine și puteri. Așa-l credeam... Dar într-o zi Bătu primăvăratic unit. De-atunci la viață se trezi întreg al satului pămint. Departe-i satul cei de-acum De oropsitul sat de-atunci, Că nu te-ntîmpină pe drum Flăminzii, zdrențăroșii prunci. Sunt case noi, sunt oameni noi Și visuri noi se calcă-n pra­­­guri. Și satu-ntreg par­că-i un roi Ce-ncepe-ntiia muncă-n fa­­[guri. VERA CHIRA Duminică, 1 martie 195S Cîntec stelar Pămîntul nostru-n urmă a rămas. Racheta calcă netrecute spații, Plecîndu-i-se-n față fără glas Armate-ntregi de alte constelații. Sînt mîndru, parcă eu aș fi trimis Solia-n universul fără margini Căci visul meu și-a­ omenirii vis Se-ncheagă­ acum în pământești imagini. Departe-i de pămînt, și o­ simt încă . Cu inima o simt — biruitoare — Și-n noaptea universului adîncă. Sovietica planetă­i — parcă — soare. VALENTIN MUNTEANU Congresul se­­ ­ăd șapte decenii în numai șapte ani. I­ văd pe Lenin urcînd la tribună, Să spargem pînza vremii, Să cucerim milenii Să se cutremure de admirație Chiar aprigii dușmani. II văd pe Lenin urcînd la tribună... Partidul împHntă în vreme șapte Hamuri Cu stele de rubin Ce-or lumina și timpuri Și bucurii și neamuri... .. ■ Congres la Kremlin. MI­HAI OLOS Cearta dintre Mikloși Adal­bert și președintele gospodăriei a făcut repede ocolul satului. Se știa cu precizie ce spu­sese Mikloși, ce spusese pre­ședintele și toți se acum, ce se va întîmpla întrebau pînă la urmă. Mulți își aminteau ziua aceea din anul 1949, cînd omul acesta care azi trîntea ușa gospodăriei semnase cel dintîi cererea de înscriere și fu­sese fotografiat. Omul muncise, era un om harnic, dar ce-i venise ! se urîse cu binele? Se acum? vede treaba că așa vrea. Ce va ieși de-aici, se întrebau colectiviștii, care îl stimaseră și îl urmase­ră pe Mikloși. Ce se va întîm­pla, se întreba însă cu același interes și vecinul lui, Gheza, care nu mai vorbise cu Mikloși de la intrarea acestuia în gos­podărie și care de atunci, cînd îl vedea, scuipa de parcă vedea pe necuratul. Se va împăca Mikloși cu președintele sau va ieși din gospodăria colectivă?... A­­ceasta era întrebarea pe ca­re și-o punea în ziua a­­ceea Gheza și nu mai avea astîmpăr. Parcă era încălțat cu niște opinci înroșite în foc, în­torcea aceeași întrebare în min­te, pe toate fețele... Dar dacă se vor împăca și lucrurile se vor liniști? „Aceasta nu trebuie să se întîmple în ruptul capu­lui, hotărî Gheza. Acum e mo­mentul să puneip umărul și să dărîm­ăm colectiva aceasta“­­Dar cum o să facă să stea de vorbă cu Mikloși pe care-l bat­jocorise de­­ 4 ani încoace, cum îi venise la gură,­ întâmplarea îi veni în ajutor. Tocmai în ziua aceea, vaca lui A Mikloși intră în grădina chiaburului și începu să-i mănînce varza de toamnă din straturi. Din împrejmuirea care îi separia, căzuseră cîteva scînduri mai vechi. Chiaburu­lui îi săltă inima de bucurie. Puțin îi păsa de pagubă. Din contră, îi venea să pupe vaca pentru prilejul fericit ce i-l dă­dea, de a deschide vorba din nou cu vecinul lui. *— Măi vecine, vino de-ți la Vaca... A scăpat la mine în varză, a vede femeia mea, și se face foc... ! Rosti aceste cuvinte rîzînd, parcă el și cu Mikloși ar fi fost prieteni de cînd lumea și nu dușmani de moarte. Mikloși cînd văzu fața chiaburului, nu­mai unu și invitație la pace, tre­sări : „Să știi ca asta a înne­bunit", gîndi el. Dar Gheza era în toate mințile... Mikloși trebuia oricum să-și aducă vaca în curte. Intră cu sfială în grădina chiaburului, pe unde intrase și vaca, se în­dreptă spre Gheza pentru a se scuza că n-a băgat de seamă, dar acesta îi întinse mîna și-i vorbi ca unui frate. — Lasă varza că mai rămîne destulă. Bate mîna aici, că nu șade frumos între vecini ca noi, să fim supărați unul pe altul. Cine știe cum se întâmplă să aibă nevoie unul de­­ altul, dacă nu de altceva, măcar de o vor­ba bună, așa la un năcaz... Și-i făcu cu ochiul, în semn că el știa ceva. 1 Mikloși înțelese. Chiaburul îi da lui dreptate în cearta cu pre­ședintele. Și nu era din păca­te, singurul. Ii întinse și elimi­na și ghiața care ținuse 4 ani. Se topi în clipa aceea... Gheza îl ajută apoi să re­pare gardul stricat. Cînd să ba­ta în rm­p, și ultima scîndură desprinsă din gard, Mikloși îl opri pe Gheza. Las-o numai rezemată și... poftește pînă l­a mine să te cin­stesc pentru paguba făcută de vacă. Gheza nu stătu pe gînduri nici o secundă. — Bine, bine, vin, vin cum să nu. Și-amîrtdoi trecură prin spăr­tura gardului și intrară în ca­să,.. . " Cînd veni Iulia, fata cea mai mare a lui Miklósi acasă, îi găsi cinstindu-se și vorbind roșii la față, prieteni la toartă și rămase mută de mirare. Fusese martora unei dușmănii crîncene, care ți­nuse 4 ani și deodată dușmanii se făcuseră prieteni, numai că nu se pupau... «! ! Fata știa în ușă și nu-și re­venea din uimire. Tatăl ei, ca scuză, ca explicație, nu știa nici el, îi povesti fetei pe scurt în­­tîmplarea cu vaca, se făcu­ră o ceartă că nu a văzut stricăciu­nea, apoi reluă clișcuț­a cu ch­ia­burul. Fata se așeză pe o laviță cu miinile în poală și­ ascultă a­­tentă la ce vorbeau cei doi. — În­ om, îi spunea chiabu­rul, bătînd cu pumnul în masă. Nu te închina calicului. Nu vezi că-i mi ai mîndru ca un grof? Ieși din gospodărie. Dacă ieși tu, miai ies și alții și răsmine numai el singur, președinte și nevastă-sa. Vacile le vinzi și cumperi cai și ai să vezi tu ce treburi Bune faci cu cărăușia. Orașul e aproape. Cite nu se pot face cu o căruță cu doi cai! Cînd lauzi aceste cuvinte, Iu­lia sări ca mușcată de șarpe. ■— Pentru asta ne-ai călcat pragul chiaburule? Ieși din ca­să, că te opăresc, îți scot ochii! Mikloși avea ochii roșii de băutură. Se ridică de la masă și se apropie de fată clătinîndu-se. — Cine-i capul familiei, eu sau tu? Cine poruncește aici?. Și-i dădu fetei o palmă răsună­toare, apoi încă una­’— Ieși tu afară și să nu te m­ai prind pe aici, m-ai auzit?. — Bine, mă duc. Și fata a plecat. . — N-ai făcut bine, vecine, îi spuse mieros Gheza. E o fată bună. .­.­. — Lasă, să știe de frică. Spu­ne tu, cîți comandă într-o casă? Unul singuri* Cap­ul familiei. Hai să bem, Gheza... servus. După plecarea chiaburului Mikloși făcu o inspecție prin gospodăria lui. Urcă în pod. Po­dul era plin cu saci de porumb și de grîu, primit în toamna a­­ceea după zilele­ muncă, și cu ceea ce ii mai rămăsese din re­colta anului trecut. Avea cu ce trăi. Trecu pe la cotețul de porci. Și aici era bine. Trecu și pe la grajd. Avea o vacă și o junincă de nașă, soi bun de lap­te. Nu treț primise destul. „Nu-mi pasă, zise el. Am cu ce trăi, îi arăt eu președintelui...“ In ziua aceea, el și făcu pa­sul acela necugetat, se retrase din gospodărie. Orice încercare de a-l reține a fost fără folos. — Pleacă, i-sa spus președin­tele, dar ține minte Mikloși, o să-ți pară rău pînă la urma ur­­­melor «îs. . — Niciodată, replică tăios Mikloși. Pot trăi și singur, fără voi. , *­­ Și a trăit un an,­­doi, pînă­ i s-au terminat rezervele. A mun­cit apoi din greu, s-­a sbatut într-o parte di-n alta dar zadar­nic : viața nu mai era atît de darnică cu el. Din cît cîștiga îi ajungea să trăiască. Avea în­să copii de școală cărora le trebuiau haine. Cumpără-le da­­­că mai ai de unde! Necazurile se îngrămădeau­ văzînd cu ochii. Peretele casei, care era vechi, crăpase în partea dinspre uliță. Din ziua cind o pălmuise, fata plecase de­ acasă și intrase lu­crătoare intr-o întreprindere de broderie din oraș. Venea numai sîmbăta acasă- Éa vedea cu o­­chii ei cum casa lor se ruinează. Nu trecuseră nici doi ani și fa­milia Miklósi trebuia să cumpe­re cu bani atît plin ea cît și lap­tele pentru copii. Să cumpere, dacă avea cu ce. Fatia însă avea inima bună. Ii era milă de co­pii și de la o vreme ea ajuta clasa cu banii pe care-i cîștiga la atelier. Dar nu-i era ușor! Și mai ales, nu-i era ușor să stea departe de viața cea nouă a sa­tului. Apoi mîinile ei nu erau făcute pentru broderie, ci pen­tru munca cîmpului. Cu asta crescuse. Intr-una din zile, ea-și destăi­nui necazurile directorului între­prinderii unde lucra. — Ai dreptate Iulia. Du-te in sat și sfătuiește-l pe tatăl tău să facă din nou cerere de intra­re în gospodărie. — Așa am să­ fac. ]" Mikloși se mutase. Vedea și el că a greșit, că in casa altă dată îmbelșugată erau acum semne de sărăcie. In podul altă­­ lata plin cu șiaci de porumb și grîu, nu erau acum grăunțe nici pentru un șoarece. Făcu deci ce-i ferea și se duse cu ea la gos­podărie. Dar adunarea generală i-o respinse. Ce era de făcut? Iulia își luă inima în dinți și se duse ]a președinte. "­­ — Faceți într-un fel, tovarășe președinte, că nu mai putem. Mi-e milă de frații mei mai mici. Trebuie îmbrăcați și dați la —Hm ... Mila ... Adunarea generală a h­otărit un lucru și eu nu pot, nu am dreptul sa nu respect hotărirea ei... înțe­legi?. .. Dar știi ce?... Fă-ți ce­rerea pe numele tău... Dacă ceilalți din casă te vor urma ca membri de familie poate că a­­dumarea vă va primi... — Chiar asta și vreau. Să fiu cap de familie. Știu eu de ce, a răspuns Iulia. — Buun.. .. i-a răspuns președintele și-i strînse mina cu putere. Știa și el de ce. Cel dintîi lucru pe care l-a făcut Iulia, cînd s-a întors aca­să de la gospodărie, după con­vorbirea cu președintele, a fost să astupe spărtura din gard. A căutat o scîndură nouă cît mai trainică și a bătut-o cu piroa­ne... De atunci au trecut doi ani. Doi ani buni, Mikloși se cumin­țise și muncea cît doi. Au repa­rat casa, și-au cumpărat un a­­parat de radio. Podul era din nou plin cu saci de grăunțe. Mikloși nici nu se mai gîndea să lege vorbă cu chiaburul. Ve­dea și el unde s-au dus sfaturile acestuia.­ La împărțirea avansurilor sau cu vaste prilejuri, cînd era stri­gată Iulia cap de familie in lo­cul lui Mikloși, unii încercau să glumească pe socoteala lui, dar el avea obiceiul să le spu­nă:­­„Cînd s-a născut fata asta, eu așteptam un băiat. Acum văd că nu m-am înșelat cu totul. Nevasta mi-a născut o fată, dar fata asta are minte cît ,doi băr­bați. Merită să fie cap de fa­milie și la urm­a urmei,T.- nu e fata mea?,“­i Ș­­­i AR . I balan

Next