Pentru Socialism, august 1959 (Anul 10, nr. 1726-1750)
1959-08-01 / nr. 1726
2 Intreprinzîndu-și vizita de documentare în regiunea noastră,graficienii gravori Natalia Matei și Gheorghe Ivancenco, membri ai Uniunii artiștilor plastici (București), s-au inspirat în lucrările închinate zilei de 23 August din trecutul de luptă al muncitorilor băimăreni și din viața lor nouă, făurită în anii regimului democrat-popular. Clișeul de sus: Natalia Matei: „Prima șarjă“. Clișeele de jos: Natalia Matei: „11 februarie 1945“ (stingă) și Gh. Ivancenco: ,,Metalurgiști din Baia Mare“ (dreapta). IOSIF TĂTARU Eu sînt dator să-nalt din răsputerea lumii fericire, pe pămînt — Muncitorească, liberă putere s-o sprijin, pretutindeni și oricînd 1 în muncă-n orice faptă să mă port așa, încît viața mea și munca-mi toată oamenii drept pildă să mi-o ia. Dator sînt. Eu sînt dator să-mi slujesc poporul, muncind, într-una pentru el. Să-i făuresc prin fapte viitorul Cu grijă și cu zel. Dator sînt, Patria s-o apăr cu exist — să urc stindardul leninist spre creste — Și dîrz să lupt în frontul comunist încununînd mereu cu falnici lauri Ale păcii minunate idealuri, vvvvwwvvvwwvvvwvwvvvvvvv PENTRU SOCIALISM TEOFIL BĂLAI! SOLII NOȘTRI Au plecat ducînd în inimi Aurul din Bărăgan, Soarele din Hunedoara, Albul piscurilor ninse, Codri, ape, toată țara ! Toată țara adunată în amici și-n fir cusută Și în suflet și pe ie Ei o duc să spună umii Gindul nostru: PRIETENIE! Cîntece de August Apropierea celei de-a 15-a aniversări a eliberării patriei a generat o puternică efervescență creatoare și în rîndurile compozitorilor. Sărbătorirea marelui eveniment constituie pentru compozitori, ca și pentru toți oamenii muncii, un prilej minunat de a-și exprima adîncul lor devotament față de partid și față de regimul democratpopular. Căutînd să fie prezenți la sărbătorirea acestui eveniment deosebit din viața poporului nostru, compozitorii au terminat, deja, ori au în lucru, noi piese și lucrări muzicale pe care le închină zilei de 23 August. Inspirîndu-se din viața nouă a colectiviștilor din regiunea Constanța, maestrul Ion Chirescu, artist al poporului, laureat al Premiului de stat, a compus două lucrări corale — „Dobrogea de dor“ și „Darul soarelui bogat“". Compozitorul Dumitru Botez a compus lucrarea „Cintec de dragoste pentru țara sovietică". Drept recunoștință față de partidul nostru, compozitorii Marțian Negrea și Alfred Mendelsohn, Premiului de Stat, a laureați ai compus fiecare cîte o lucrare în genul cîntecului de mase: primul, „Imn Partidului", iar al doilea își intitulează noua sa lucrare „Partidului". Cunoscutul compozitor Sabin Drăgoi, unul dintre cei mai fecunzi creatori de cîntece, cu o îndelungată experiență muzicală, a terminat de curînd un ciclu de patru cintece de mase, destinate formațiilor corale de amatori, din care amintim: „In cei cincisprezece ani", pe versuri de Cicerone Theodorescu și ,,Din temelie te-am clădit", pe versuri de Dumitru Corbea. Constantin Palade, cunoscut prin frumoasele sale compoziții la baza cărora se află tematica și intonația muzicii noastre populare, a terminat de curînd un nou cântec de mase intitulat „Zilei de 23 August Tot pe această temă, au mai compus cîntece de mase și alți compozitori ca: Emil Lerescu, Mircea Neagu, Dariu Pop, Achim Stoia, Tudor Jarda, Matei Socor, Laurențiu Profeta, Cornel Țăranu, George Danga și alții. Ca rod al colaborării cu poeta Maria Banuș, compozitorul Alfred Mendelson a finisat de curînd o amplă partitură in genul muzicii simfonice, o lucrare de un larg suflu dramatic, o simfonie pe care și-o intitulează ,,Sub cerul de vară". Lucrarea, care va fi interpretată de Filarmonica de Stat „George Enescu" din București in cinstea zilei de 23 August, este scrisă pentru cor, soliști și orchestră. Apoi, compozitorul mai definitivează in aceste zile, împreună cu poetul Eugen Jebeleanu, „Oratoriul Patriei" consacrat zilei de 23 August. Teatrul de Opcă și Balet din București a înscris in repertoriul său noua lucrare a compozitorului G p Drmitrescu, „Răscoala", realizată după romanul cu același nume de Liviu Rebreanu, iar Opera română din Cluj a început repetițiile la o nouă lucrare, rod al muncii compozitorului Tudor Jarda, care a creat o valoroasă partitură muzicală după Neamul Șoimăreștior“ de Sadoveanu. Ambele lucrări vor fi prezentate cu ocazia manifestărilor prilejuite de cea de-a 15-a aniversare a eliberării patriei. SANDU T. DUMITRU i Sâmbătă’, T august 1959 Instrumente muzicale populare din regiunea Baia Mare In înțelesul strict al cuvîntului, prin instrumente muzicale populare se înțeleg instrumente făurite de oameni din popor cu propriile lor mîini și care sînt răspîndite pe un teritoriu mai întins, într-o perioadă de timp mai îndelungată. In înțelesul larg al cuvîntului, instrumente muzicale populare sînt și acelea care, chiar dacă nu sînt făurite de mîinile țăranilor, sînt folosite pe o scară foarte întinsă de către masele de oameni. In articolul de față mă voi referi la instrumentele muzicale populare specifice regiunii Băii Mari. la, începem mai întîi cu vioanumită în Maramureș, Oaș și Lăpuș „cetera“, iar în restul raioanelor și „higheghe“ după cuvîntul maghiar „hegedű“ (mai mult în raioanele Satu Mare, Cărei și Tășnad). In orice împrejurare cînd se folosește vioara, acompaniatul se face de către o a doua sau o a treia vioară, numită ,,contră“ care de obicei are numai trei strune, pe care executantul, „contraitul“, le calcă în același timp cu arcușul, obținînd acorduri de trei sunete. In Oaș acompaniamentul se întrebuințează prea puțin, întrucît acesta este realizat în joc de ritmul bătăilor din palme, de tropăitul de picioare, sau, la nunți, de clopoțeii (,Zurgălăi“) de la steaguri. In Maramureș și Lăpuș acompaniamentul se face și prin chitară cu două sau cu trei strune. Chitarele și mandolinele se întrebuințează în special de ucrainenii din Maramureș (Poienile de sub Munte, Rona de Sus, etc.). Un instrument muzical îndrăgit de populația satelor regiunii Băii Mari este fluierul ciobănesc numit și trișcă. Este confecționat din lemn, la un capăt prevăzut cu un dop și, de-a lungul, cu șase găuri pentru degete. El scoate o scară muzicală diatonică, de obicei terța și septima Fluierul ciobănesc se neutrală, întrebuințează mai mult în cele patru zone folclorice ale regiunii: Maramureș, Oaș, Lăpuș și Chioar. Din fluier se pot executa cîntece bătrînești, doine (Maramureș, Valea Someșului), melodia „Oilor pierdute“, „A pribeagului“, „Pelungu“(Maramureș) sau melodii de horă. In regiunile muntoase ciobanii cîntă din bucium (numit „trîmbiță“ în regiunea noastră). Buciumul este făcut din lemn, dar pe zi ce trece este înlocuit cu instrumente asemănătoare, făcute din tuburi cilindrice de tablă albă, sudate și prelungite conic. Buciumul este o unealtă muzicală a păstorilor, care îl folosesc mai des pentru semnalizări. Raioanele care mai sînt păstrătoare ale acestui instrument sînt: Vișeu, Sighet, Oaș și Lăpuș. Un alt instrument muzical popular este drîmba („drîmboaie“, sau „dring“) făcută dintr-o sîrmă tare de fier îndoită în forma de potcoavă. Se cîntă ținîndu-se între dinți, scoțînd sunete bîzîite și neclare. Bătrînii din Oaș (Bixad, Cămîrzana, Prilog) și Maramureș (Vișeu de Jos, Petrova, Cuhea, Budești) își amintesc de tinerețea lor, cîntînd din drîmbe jocuri și alte melodii simple. Pe teritoriul Mari se folosesc regiunii Băii nu numai instrumentele muzicale populare amintite mai sus, ci și altele cum sînt: clarinetul, țambalul, contrabasul, acordeonul, toba și frunza, cu ajutorul cărora oamenii își amintesc de durerile trecutului, cîntă bucuria prezentului și fericirea viitorului. I. RIPA, metodist al casei regionale de creație populară Locotenentul de rezervă Demian își ștergea sudoarea de pe față cu o batistă mare, soldățească. — Cald, don Locotenent... — Cald, Marine... — Vară, nu glumă, don Locotenent. — Vară, Mărine. Fiindcă umblau printr-o tranșee nu destul de adîncă, trebuiau să meargă aplecați. — Am ajuns, donr locotenent. Demian nici nu și-a dat seama cînd tranșeea s-a adîncit și au pornit în picioare. Acum iată-i la punctul de comandă al companiei. Față de linia întîia, aici e confort. In adăpost primește căpitanul Teodorui, fiul îi generalului din a cărui divizie făceau și ei parte. — Bine-ai venit, locotenente! — răsună vocea de bariton supărător de contrastantă cu gesturile și ținuta fiului generalului. Cam neras, locotenente, cam neras — încercă să glumească comandantul... — N-am avut timp, domnule căpitan. — Pentru ținută trebuie găsit timp întotdeauna. Chiar și cînd ne retragem. Nu-i așa caporal? — Așa e, să trăiți donr capitan ! Demian se întoarse pe jumătate ca să-și poată privi caporalul. — Nu bănuiești de ce te-am chemat ? Ochii lui Demian clipiră des ca în fața unei lumini. — Nu, domnule căpitan! — Nici tu nu bănuiești, caporale ? — Nu bănuiesc nici eu, să trăiți, doar căpitan ! Comandantul zîmbi: — Așa e bine, caporal! Cînd șeful tău nu bănuiește, nici subalternul n-are voie să bănuiască ceva. Ești disciplinat, caporale ! ... Ochii albaștri nu se mai plimbau prin încăpere. S-au oprit pe masă asupra unei hărți. Un minut. Două. — Ce crezi, locotenente, ne mai retragem ? — Nu știu... Și această întrebare și răspunsul lui liniștit, îi aduse aminte de realitate. Rușii îi fugăreau de două sute de kilometri. Dar mai mult decât rușii pe Demian îl fugăreau gîndurile lui. Din prima zi a războiului a vrut să dezerteze. In prima zi n-a putut. N-a putut nici în a doua. Și nici în a treia ... Dar de ce voia să dezerteze ? îi era frică ? Nu, altceva era. Dar acel „altceva“ îl ținea ascuns în suflet. Mai dezertaseră și alții, printre care și doi bănuiți de a fi comuniști, din plutonul lui. Al treilea fugit azi-noapte. Acum începea să bănuiască de ce a fost chemat aici.. Nu bănuiește, știe precis. Cineva, o fi auzit discuția lui cu fugarul și acum, acum... Dar de ce l-a chemat împreună cu Mărin ? Poate ca să-l escorteze ... Da, da ... Mărin e un caporal „model“, are circiumă la Filig și Oamenii, șușotesc c-ar fi coadă de topor. Azi-noapte a tras după Mitruț, dezertorul. — Să revenim la chestiunile noastre, îi curmă gîndurile căpitanul, strivind țigara de colțul mesei de brad. Nu se vorbește și în plutonul dumitate că va fi in curînd armistițiu ? Locotenentul clipește des. O fi vreo cursă. — Eu n-am auzit. — Chiar dacă n-ai auzit să spui oamenilor că așa ceva nu va fi, că Romînia va lupta alături de Germania pînă la ultimul soldat. Mă rog, știi ce să le mai spui, doar ești învățător. Și tu să le spui, caporale ! — Am înțeles, doar căpitan. —Țin să li se facă educație, mai ales că m-am gîndit ca din plutonul dumitale să alegem o patrulă de incursiune. Caporalul păli. Picioarele parcă începeau să i se usuce, asemenea noroiului de pe bocanci, îi venea să strige : Dar dacă incursiunea nu reușește ? Nevasta ! Copiii ! — Ești bolnav, caporale? Tocmai la tine mă gîndeam pentru comanda patrulei. Caporalul nu mai putea zice nimic. în gîtlej i se uscase orice sunet, îi venea să se arunce în genunchi, să plîngă ... — E slăbit, domnule căpitan. Cu învoirea dumneavoastră aș conduce cu misiunea ... ★ în ultimul timp dezertările se întețiseră. Oamenii au început să treacă dincolo cum ai trece de pe o parte a unui drum, pe cealaltă. Te tîrai pînă către jumătatea distanței dintre noi și ruși și acolo începeai să fluturi o batistă în lumina rachetelor. Asta era semnalul. Rușii nu mai trăgeau. — Domnule locotenent, oamenii sînt gata pentru inspecție. Bine, vin acum ... Locotenentul se dezlipi cu greu de umezeala peretului tranșeei. Avea cearcăne mari în jurul ochilor care îi străluceau nefiresc. Părul, altădată argintiu, îi ieșea acum de sub cască în smocuri năclăite de praf și nădușală. Și-l aranjă și porni anevoie. „Inspecție“ — cuvîntul ăsta îi aducea aminte de atîtea lucruri, de atîtea momente din viața lui legate de tot ce intră în această noțiune. Inspecțiile de la școală normală ... Inspecțiile de dimineață la școala militară ... Inspecțiile dese făcute lui ca oricărui învățător bănuit că e comunist. Căpitanul Teodoru a venit la pluton cam către miezul nopții, cînd împușcăturile s-au mai rărit, dar cînd rachetele se întețiseră. — O să fie cam greu, murmură căpitanul. — Nu-i nimic, zise hotărît Demian. O să răzbim !... Era hotărît să treacă, dar să nu se mai întoarcă. — îmi placi locotenente, zise căpitanul, în timp ce o rachetă îi întări luciul ochilor albaștri cu pete... Dacă-mi aduci un ofițer te propun pentru înaintare. — O să fie cam greu, murmură de data asta Demian, privind rachetele care se spărgeau în aer ca niște muguri. în cîmpul luminat ca ziua orice ieșire din tranșee însemna moartea. — Pentru țară nimic nu e greu, locotenente. — Așa e ! — Puteți să porniți. Dar înainte de a ieși din tranșee, toți oamenii să predea batistele caporalului Mărin. Caporalul se răsti către oamenii care nu pricepeau dacă e o glumă sau nu . — N-auziți ? Batistele la mine ! Executarea fiind pe rînd batistele mari, cîndva albe, părăsiră buzunarele și se strînseră în mina caporalului. Căpitanul privi spre Demian. — Și dumneata, locotenente... Știi, să nu fie excepții. Pe front toți sîntem egali... Demian păli. Mai bine i-ar fi luat casca, revolverul. Ar fi dat tot, absolut tot pentru batista spălată în după-amiaza care trecuse. Ar fi dat tot în afară de viață. Gîndurile se îmbulzeau în cascadă la porțile creierului, dar mina scoase liniștită, resemnată, batista ... Intr-un moment de întuneric, oamenii au ieșit din tranșee și au început să se tîrască în rînd. In frunte, locotenentul prin iarbă. Nu-i mai stăpînea nici un gînd. Parcă pe creier i s-a pus o batistă umedă , să nu mai intre și să nu mai iasă gîndurile, fiindcă totul părea piedut. După vreo cîteva minute de tîrîș, o mitralieră rusească s-a simțit și acum bătea în direcția celor șapte oameni. Răpăitul mitralierei l-a trezit. Deasupra capetelor gloanțele șuierau și se înfigeau în micile ridicători. Demian s a lingă pămînt. Capul căuta strîns un loc mai adinc, cît mai adinc, cînd palma-i a atins o față rece, rourată. Un mort, s-a gîndit locotenentul și s-a strîns lingă trupul neînsuflețit ca un copil care caută apărarea în spatele fratelui mai mare. A închis ochii să nu mai vadă nimic, dar urechile distingeau deasupra fîșîitul ca de chibrit aprins al rachetelor, șuieratul gloanțelor. Nu știe cît a strîns ochii, dar cînd i-a deschis, o rachetă a luminat clar fața celui mort. „Mitruț!“ Era soldatul care fugise noaptea trecută... A început să-l scuture , poate trăia. Mîinile lui Demian au dat spatele tunicii de sînge îndelagat. — „Măria l-a împușcat“, i-a țîșnit un gînd și mîinile au simțit cele trei găuri din spatele lui Mitruț. Cartușe explozive ... Nu numai atît. Parcă îi lipsea și o mină. A început s-o caute... Nu, nu-i lipsea. Era întinsă, către „dincolo“. Locotenentul a ridicat puțin capul peste umărul mortului și a privit înainte. In mină, Mitruț avea o batistă albă. S-a întins după ea, rostogolindu-se peste cadavru... Deodată, în cîmpul luminat de rachete s-a ridicat o batistă albă care se legăna într-o parte și în alta. Mitraliera de „dincolo“ a tăcut. Numai dinspre tranșeea plutonului a început să țăcăne o pușcă mitralieră. Trăgea caporalul Mărin. Batista se legăna însă mai departe. Cu o singură mină, Demian se tîră înainte. Știa că patrula face la fel — înaintează după el, tîrîș, spre „dincolo“, într-o străfulgerare de gînd, șopti: „Mulțumesc, Mitruț !“ Și imaginea soldatului mort, îl urmări, dîndu-i noi puteri, pînă cînd o voce izbucni chiar în fața lui poruncindu-i pe rusește oprirea. Răsuflă adine „ era festiv"' BATISTA schiță dt Valentin Munteanu t 4