Pentru Socialism, august 1959 (Anul 10, nr. 1726-1750)

1959-08-01 / nr. 1726

2 Intreprinzîndu-și vizita de documentare în re­­­­giunea noastră,­graficienii gravori Natalia Matei și Gheorghe Ivancenco, membri ai Uni­unii artiștilor plastici (București), s-au inspi­rat în lucrările închinate zilei de 23 August din trecutul de luptă al muncitorilor băimă­­reni și din viața lor nouă, făurită în anii re­gimului democ­rat-popular. Clișeul de sus: Natalia Matei: „Prima șarjă“. Clișeele de jos: Natalia Matei: „11 februarie 1945“ (stingă) și Gh. Ivancen­­co: ,,Metalurgiști din Baia Mare“ (dreapta). ­ IOSIF TĂTARU Eu sînt dator să-nalt din răsputere­a lumii fericire, pe pămînt — Muncitorească, liberă putere s-o sprijin, pretutindeni și oricînd 1 în muncă-n orice faptă să mă port așa, încît viața mea și munca-mi toată oamenii drept pildă să mi-o ia. Dator sînt. Eu sînt dator să-mi slujesc poporul, muncind, într-una pentru el. Să-i făuresc prin fapte viitorul Cu grijă și cu zel. Dator sînt, Patria s-o apăr cu­ exist — să urc stindardul leninist spre creste — Și dîrz să lupt în frontul comunist încununînd mereu cu falnici lauri Ale păcii minunate idealuri, vvvvwwvvvwwvvvwvwvvvvvvv PENTRU SOCIALISM TEOFIL BĂLAI! SOLII NOȘTRI Au plecat ducînd în inimi Aurul din Bărăgan, Soarele din Hunedoara, Albul piscurilor ninse, Codri, ape, toată țara ! Toată țara adunată în amici și-n fir cusută Și în suflet și pe i­e Ei o duc să spună­­ um­ii Gindul nostru: PRIETENIE! Cîntece de August Apropierea celei de-a 15-a aniversări a eliberării patriei a generat o puternică eferves­cență creatoare și în rîndurile compozitorilor. Sărbătorirea marelui eveniment constituie pentru compozitori, ca și pentru toți oamenii muncii, un prilej minunat de a-și exprima adîn­­cul lor devotament față de par­tid și față de regimul democrat­­popular. Căutînd să fie prezenți la sărbătorirea acestui eveniment deosebit din viața poporului nostru, compozitorii au termi­nat, deja, ori au în lucru, noi piese și lucrări muzicale pe ca­re le închină zilei de 23 August. Inspirîndu-se din viața nouă a colectiviștilor din regiunea Con­stanța, maestrul Ion Chir­escu, artist al poporului, laureat al Premiului de stat, a compus două lucrări corale — „Dobro­­gea de dor“ și „Darul soare­lui bogat“". Compozitorul Du­mitru Botez a compus lucrarea „Cintec de dragoste pentru ța­ra sovietică". Drept recunoștin­ță față de partidul nostru, com­­­­pozitorii Marțian Negrea și Al­fred Mendelsohn, Premiului de Stat, a laureați ai compus fiecare cîte o lucrare în genul cîntecului de mase: primul, „Imn Partidului", iar al doilea își intitulează noua sa lucrare „Partidului". Cunoscutul com­pozitor Sabin Drăgoi, unul din­tre cei mai fecunzi creatori de cîntece, cu o îndelungată expe­riență muzicală, a terminat de curînd un ciclu de patru cin­­tece de mase, destinate forma­țiilor corale de amatori, din care amintim: „In cei cincispre­zece ani", pe versuri de Cice­rone Theodorescu și ,,Din teme­lie te-am clădit", pe versuri de Dumitru Corbea. Constantin Palade, cunoscut prin frumoase­­le sale compoziții la baza căro­ra se află tematica și intonația muzicii noastre populare, a ter­minat de curînd un nou c­ântec de mase intitulat „Zilei de 23 August Tot pe această temă, au mai compus cîntece de mase și alți compozitori ca: Emil Lerescu, Mircea Neagu, Dariu Pop, Achim Stoia, Tudor Jarda, Matei Socor, Laurențiu Profe­ta, Cornel Țăranu, George Dan­ga și alții. Ca rod al colaboră­rii cu poeta Maria Banuș, com­pozitorul Alfred Mendelson a finisat de curînd o amplă par­titură in genul muzicii simfoni­ce, o lucrare de un larg suflu dramatic, o simfonie pe care și-o intitulează ,,Sub cerul de vară". Lucrarea, care va fi in­terpretată de Filarmonica de Stat „George Enescu" din Bu­curești in cinstea zilei de 23 August, este scrisă pentru cor, soliști și orchestră. Apoi, com­pozitorul mai definitivează in a­­ceste zile, împreună cu poetul Eugen Jebeleanu, „Oratoriul Patriei" consacrat zilei de 23 August. Teatrul de Opcă și Balet din București a înscris in repertoriul său noua lucrare a compozitorul­ui G­ p Dr­mitrescu, „Răscoala", realizată după ro­manul cu același nume de Li­­viu Rebreanu, iar Opera ro­mână din Cluj a început repe­tițiile la o nouă lucrare, rod al muncii compozitorului Tudor Jarda, care a creat o valoroa­să partitură muzicală după Neamul Șoimăreșt­ior“ de Sa­­doveanu. Ambele lucrări vor fi prezentate cu ocazia manifestă­rilor prilejuite de cea de-a 15-a aniversare a eliberării patriei. SANDU T. DUMITRU i Sâmbătă’, T august 1959 Instrumente muzicale populare din regiunea Baia Mare In înțelesul strict al cuvîn­­tului, prin instrumente muzi­cale populare se înțeleg in­strumente făurite de oameni din popor cu propriile lor mîini și care sînt răspîndite pe un teritoriu mai întins, într-o perioadă de timp mai îndelungată. In înțelesul larg al cuvîntului, instrumente mu­zicale populare sînt și acelea care, chiar dacă nu sînt făuri­te de mîinile țăranilor, sînt folosite pe o scară foarte în­tinsă de către masele de oa­meni. In articolul de față mă voi referi la instrumentele muzicale populare specifice regiunii Băii Mari. la, începem mai întîi cu vioa­numită în Maramureș, Oaș și Lăpuș „cetera“, iar în restul raioanelor și „highe­­ghe“ după cuvîntul maghiar „hegedű“ (mai mult în raioa­nele Satu Mare, Cărei și Tăș­­nad). In orice împrejurare cînd se folosește vioara, a­­companiatul se face de către o a doua sau o a treia vioa­ră, numită ,,contră“ care de obicei are numai trei strune, pe care executantul, „contra­­itul“, le calcă în același timp cu arcușul, obținînd acorduri de trei sunete. In Oaș a­­companiamentul se întrebuin­țează prea puțin, întrucît a­­cesta este realizat în joc de ritmul bătăilor din palme, de tropăitul de picioare, sau, la nunți, de clopoțeii (,Zurgă­lăi“) de la steaguri. In Mara­mureș și Lăpuș acompania­mentul se face și prin chita­ră cu două sau cu trei strune. Chitarele și mandolinele se întrebuințează în special de ucrainenii din Maramureș (Poienile de sub Munte, Rona de Sus, etc.). Un instrument muzical îndrăgit de popu­lația satelor regiunii Băii Mari este fluierul ciobănesc numit și trișcă. Este con­fecționat din lemn, la un ca­păt prevăzut cu un dop și, de-a lungul, cu șase găuri pentru degete­. El scoate o scară mu­zicală diatonică, de obicei terța și septima Fluierul­ ciobănesc se neutrală, între­buințează mai mult în cele patru zone folclorice ale regiu­nii: Maramureș, Oaș, Lăpuș și Chioar. Din fluier se pot executa cîntece bătrînești, doi­ne (Maramureș, Valea Some­șului), melodia „Oilor pierdu­te“, „A pribeagului“, „Pe­lun­­gu“­­(Maramureș) sau melodii de horă. In regiunile muntoase cio­banii cîntă din bucium (nu­mit „trîmbiță“ în regiunea noastră). Buciumul este făcut din lemn, dar pe zi ce trece este înlocuit cu instrumente asemănătoare, făcute din tu­buri cilindrice de tablă albă, sudate și prelungite conic. Buciumul este o unealtă mu­zicală a păstorilor, care îl fo­losesc mai des pentru semna­lizări. Raioanele care mai sînt păstrătoare ale acestui instru­ment sînt: Vișeu, Sighet, Oaș și Lăpuș. Un alt instrument muzical popular este drîmba („drîm­­boaie“, sau „dring“) făcută dintr-o sîrmă tare de fier în­doită în forma de potcoavă. Se cîntă ținîndu-se între dinți, sco­­țînd sunete bîzîite și neclare. Bătrînii din Oaș (Bixad, Că­­mîrzana, Prilog) și Maramu­reș (Vișeu de Jos, Petrova, Cuhea, Budești) își amintesc de tinerețea lor, cîntînd din drîmbe jocuri și alte melodii simple. Pe teritoriul Mari se folosesc regiunii Băii nu numai instrumentele muzicale popu­lare amintite mai sus, ci și altele cum sînt: clarinetul, țambalul, contrabasul, acor­deonul, toba și frunza, cu aju­torul cărora oamenii își amin­tesc de durerile trecutului, cîntă bucuria prezentului și fericirea viitorului. I. RIPA, metodist al casei regionale de creație populară Locotenentul de rezervă De­­mian își ștergea sudoarea de pe față cu o batistă mare, soldă­țească. — Cald, don Locotenent... — Cald, Marine... — Vară, nu glumă, don Loco­­tenent. — Vară, Mărine. Fiindcă umblau printr-o tran­șee nu destul de adîncă, trebu­iau să meargă aplecați. — Am ajuns, donr locotenent. Demian nici nu și-a dat sea­ma cînd tranșeea s-a adîncit și au pornit în picioare. Acum ia­­tă-i la punctul de comandă­­ al companiei. Față de linia întîia, aici e confort. In adăpost primește căpitanul Teodorui, fiul îi generalului din a cărui divizie făceau și ei parte. — Bine-ai venit, locotenente! — răsună vocea de bariton su­părător de contrastantă cu ges­turile și ținuta fiului generalu­lui. Cam neras, locotenente, cam neras — încercă să glumească comandantul... — N-am avut timp, domnule căpitan. — Pentru ținută trebuie gă­sit timp întotdeauna. Chiar și cînd ne retragem. Nu-i așa ca­poral? — Așa e, să trăiți donr capi­­tan ! Demian se întoarse pe jumă­tate ca să-și poată privi capo­ralul. — Nu bănuiești de ce te-am chemat ? Ochii lui Demian clipiră des ca în fața unei lumini. — Nu, domnule căpitan! — Nici tu nu bănuiești, ca­­porale ? — Nu bănuiesc nici eu, să trăiți, doar căpitan ! Comandantul zîmbi: — Așa e bine, caporal! Cînd șeful tău nu bănuiește, ni­ci subalternul n-are voie să bănu­iască ceva. Ești disciplinat, ca­­porale ! ... Ochii albaștri nu se mai plimbau prin încăpere. S-au oprit pe masă asupra unei hărți. Un minut. Două. — Ce crezi, locotenente, ne mai retragem ? — Nu știu... Și această în­trebare și răspunsul lui liniștit, îi aduse aminte de realitate. Rușii îi fugăreau de două sute de kilometri. Dar mai mult de­cât rușii pe Demian îl fugăreau gîndurile lui. Din prima zi a războiului a vrut să dezerteze. In prima zi n-a putut. N-a pu­tut nici în a doua. Și nici în a treia ... Dar de ce voia să de­zerteze ? îi era frică ? Nu, alt­ceva era. Dar acel „altceva“ îl ținea ascuns în suflet. Mai de­zertaseră și alții, printre­ care și doi bănuiți de a fi comuniști, din plutonul lui. Al treilea fugit azi-noapte. Acum începe­a să bănuiască de ce a fost che­mat aici.. Nu bănuiește, știe precis. Cineva, o fi auzit discu­ția lui cu fugarul și acum, acum... Dar de ce l-a chemat împreună cu Mărin ? Poate ca să-l escorteze ... Da, da ... Mărin e un caporal „model“, are circiumă la Filig și­ Oamenii, șușotesc c-ar fi coadă de topor. Azi-noapte a tras după Mitruț, dezertorul. — Să revenim la chestiunile noastre, îi curmă gîndurile că­pitanul, strivind țigara de col­țul mesei de brad. Nu se vor­bește și în plutonul dumitate că va fi in curînd armistițiu ? Locotenentul clipește des. O fi vreo cursă. — Eu n-am auzit. — Chiar dacă n-ai auzit să spui oamenilor că așa ceva nu va fi, că Romînia va lupta ală­turi de Germania pînă la ulti­mul soldat. Mă rog, știi ce să le mai spui, doar ești învățător. Și tu să le spui, caporale ! — Am înțeles, doar căpitan. —Țin să li se facă educație, mai ales că m-am gîndit ca din plutonul dumitale să ale­gem o patrulă de incursiune. Caporalul păli. Picioarele parcă începeau să i se usuce, aseme­nea noroiului de pe bocanci, îi venea să strige : Dar dacă in­cursiunea nu reușește ? Ne­vasta ! Copiii ! — Ești bolnav, caporale? Toc­mai la tine mă gîndeam pentru comanda patrulei. Caporalul nu mai putea zice nimic. în gîtlej i se uscase ori­ce sunet, îi venea să se arunce în genunchi, să plîngă ...­­ — E slăbit, domnule căpi­tan. Cu învoirea dumneavoastră aș conduce cu misiunea ... ★ în ultimul timp dezertările se întețiseră. Oamenii au înce­put să treacă dincolo cum ai trece de pe o parte a unui drum, pe cealaltă. Te tîrai pînă către jumătatea distanței din­tre noi și ruși și acolo începeai să fluturi o batistă în lumina rachetelor. Asta era semnalul. Rușii nu mai trăgeau. — Domnule locotenent,­­ oa­menii sînt gata pentru inspec­ție. Bine, vin acum ... Locote­nentul se dezlipi cu greu de umezeala peretului tranșeei. Avea cearcăne mari în jurul ochilor care îi străluceau nefi­resc. Părul, altădată argintiu, îi ieșea acum de sub cască în smocuri năclăite de praf și nă­­dușală. Și-l aranjă și porni ane­voie. „Inspecție“ — cuvîntul ăsta îi aducea aminte de atîtea lucruri, de atîtea momente din viața lui legate de tot ce intră în această noțiune. Inspecțiile de la școală normală ... Inspec­țiile de dimineață la școala mi­litară ... Inspecțiile dese făcute lui ca oricărui învățător bă­nuit că e comunist. Căpitanul Teodoru a venit la pluton cam că­tre miezul nopții, cînd împușcăturile s-au mai ră­rit, dar cînd rachetele se în­tețiseră. — O să fie cam greu, mur­mură căpitanul. — Nu-i nimic, zise hotărît Demian. O să răzbim !... Era hotărît să treacă, dar să nu se mai întoarcă. — îmi placi locotenente, zi­se căpitanul, în timp ce o ra­chetă îi întări luciul ochilor al­baștri cu pete... Dacă-mi aduci un ofițer te propun pentru înaintare. — O să fie cam greu, mur­mură de data asta Demian, pri­vind rachetele care se spărgeau în aer ca niște muguri. în cîm­­pul luminat ca ziua orice ieși­re din tranșee însemna moartea. — Pentru țară nimic nu e greu, locotenente. — Așa e ! — Puteți să porniți. Dar îna­inte de a ieși din tranșee, toți oamenii să predea batistele ca­poralului Mărin. Caporalul se răsti către oa­menii care nu pricepeau dacă e o glumă sau nu . — N-auziți ? Batistele la mi­ne ! Executarea f­iind pe rînd batistele mari, cîndva albe, pă­răsiră buzunarele și se strînse­­ră în mina caporalului. Căpitanul privi spre Demian. — Și dumneata, locotenente... Știi, să nu fie excepții. Pe front toți sîntem egali... Demian păli. Mai bine i-ar fi luat casca, revolverul. Ar fi dat tot, absolut tot pentru batista spălată în după-amiaza care trecuse. Ar fi dat tot în afară de viață. Gîndurile se îmbulzeau în cascadă la porțile creierului, dar mina scoase liniștită, re­semnată, batista ... Intr-un moment de întuneric, oamenii au ieșit din tranșee și au început să se tîrască în rînd. In frunte, locotenentul prin iar­bă. Nu-i mai stăpînea nici un gînd. Parcă pe creier i s-a pus o batistă umedă , să nu mai in­tre și să nu mai iasă gîndurile, fiindcă totul părea pie­dut. După vreo cîteva minute de tîrîș, o mitralieră rusească s-a simțit și acum bătea în direcția celor șapte oameni. Răpăitul mitralierei l-a trezit. Deasupra capetelor gloanțele șuierau și se înfigeau în micile ridicători. Demian s­ a lingă pămînt. Capul căuta strîns un loc mai adinc, cît mai adinc, cînd palma-i a atins o față re­ce, rourată. Un mort, s-a gîndit locotenentul și s-a strîns lingă trupul neînsuflețit ca un copil care caută apărarea în spatele fratelui mai mare. A închis ochii să nu mai vadă nimic, dar urechile distingeau dea­supra f­îșîitul ca de chibrit aprins al rachetelor, șuieratul gloanțelor. Nu știe cît a strîns ochii, dar cînd i-a deschis, o rachetă a lu­minat clar fața celui mort. „Mitruț!“ Era soldatul care fugise noaptea trecută... A în­ceput să-l scuture , poate trăia. Mîinile lui Demian au dat spatele tunicii de sînge înd­e­la­gat. — „Măria l-a împușcat“, i-a țîșnit un gînd și mîinile au simțit cele trei găuri din spa­tele lui Mitruț. Cartușe explo­zive ... Nu numai atît. Parcă îi lipsea și o mină. A început s-o caute... Nu, nu-i lipsea. Era întinsă, către „dincolo“. Locotenentul a ridicat puțin ca­pul peste umărul mortului și a privit înainte. In mină, Mitruț avea o batistă albă. S-a întins după ea, rostogolindu-se peste cadavru... Deodată, în cîmpul luminat de rachete s-a ridicat o batistă albă care se legăna într-o parte și în alta. Mitraliera de „dincolo“ a tă­cut. Numai dinspre tranșeea plutonului a început să țăcăne o pușcă mitralieră. Trăgea ca­poralul Mărin. Batista se legăna însă mai departe. Cu o singură mină, Demian se tîră înainte. Știa că patrula face la fel — înaintea­ză după el, tîrîș, spre „dincolo“, într-o străfulgerare de gînd, șopti: „Mulțumesc, Mitruț !“ Și imaginea soldatului mort, îl ur­mări, dîndu-i noi puteri, pînă cînd o voce­ izbucni chiar în fa­ța lui poruncindu-i pe rusește oprirea. Răsuflă adine „ era­­ festiv"' B­AT­I­ST­A schiță dt Valentin Munteanu t 4

Next