Rampa, decembrie 1913 (Anul 2, nr. 588-588)
1913-12-13 / nr. 588
ANUL U. MO. 588 * * BANI 5 BANI EXEMPLAROI ABONAMENTUL : li n A r\ «Al......................................................ao.— Prumâtate »« LEI......................................................................................U.— ADMINISTRAȚIA: 7. - STRADA SÂRINDAR, 7 TELEFON 42/75 Teatru» Muzică» Literatură Vineri 13 Decembrie 190. » ANI 5 BANI EXEMPLARUI PUBLICITATEA aoncmionată exclusiv agunţial de puNoritate 1. BSANIŞTEANU Calea Victoriei 50, Telefon 48/80 ANUNŢURILE SE PRIMESC ŞI LA ADMINISTRAŢIA ZIARULUI REDACŢIA : 7 . - STRADA SĂRINDAR. - 7 Sport» Artă In stingă, muzeul creat de Ion Kalinderu. In dreapta, locuinţa lui, unde a murit Intrarea muzeului «Ion Kalinderu» 3 &65 Vasile Mortun de L. Rebreanu Sînt vreo patru ani de-atunci... Stăteam în faţa unei vitrine şi admiram titlurile ultimelor noutăţi de librărie. Erau mai mulţi admiratori. Un elev de liceu, o cucoană bătrînă, un tînăr cu monoclu şi cu joben, un vînzător de ziare, o fată tinără şi foarte elegantă, un domn cu barbă neagră şi cu o geantă mare sub subţioară... Domnul cu barbă şi cu geantă era cel mai zelos. Venise mai tîrziu şi găsise ocupată toată vitrina. Ca să ajungă mai aproape de geam se îmbulzea, dedea brînci, ofta şi se frămînta. Ea scoase şi o pereche de ochelari şi-i atîrnă pe nas... Mă plictisea grozav domnul acesta. Fiindcă, dintre toţi, pe mine vroia mai ales să mă dea la o parte ca să-mi ocupe locul... Fireşte că şi eu m’am împotrivit din răsputeri, iar cînd l-am găsit prea stăruitor, nu m-am sfiit să-l calc pe bătătură ca să mă scap de dînsul. Din fericire soseşte un dom gras, bărbierit proaspăt, pudrat pînă după urechi, îmblănit şi de asemenea cu o geantă sub subţioară. Domnul acesta însă nici nu se uita la vitrină. Nu. Domnul acesta se duse drept la domnul care ne plictisea. Se duse cu pălăria în mînă, mlădiindu-şi spinarea, şi-i zise topindu-se de afabilitate: — Am onoare să vă salut, Excelenţă... Nu am auzit mai mult, dar a fost destul ca să mă uimească şi să mă nedumerească. Domnul ăsta modest, Excelenţă? Domnul ăsta cu figură obosită, cu înfăţişarea blîndă, cu geanta ceea cît un geamantan, Excelență? Te pomeneşti c’o fi vreun ministru! — Imediat... Doar să cumpăr o carte... Uite-o colo! Acum trebue să fi apărut... „Excelența'' vorbea astfel. Și vorbind, arăta volumul apărut atunci al unui tînăr scriitor român pe care nu-1 mai numesc ca să nu-i fac reclamă. Vorbi şi intră în librărie urmat de domnul cel gras care pare că slăbise puţin de multele zîmbete şi priviri galeşe adresate „Excelenţei". Ce va să zică asta? O „Excelenţă" la vitrina unei librării! Bine, dar asta e un scandal! Excelenţele noastre fac politică şi afaceri. Dar să citească literatură? O, asta e prea mult .Trebuia să aflu cine-i acest corb alb român... Elevul de liceu mă lămureşte repede: — Cum ? Se poate să nu ştii ?... E Morţun, ministrul... Nu mai ţin minte la care departament spunea că e ministru. Ţin minte însă că am rămas scandalizat. Ministru şi citeşte literatură! Nemaipomenit... Adică există la noi şi un ministru în activitate care să citească şi altceva decît cancanuri politice ? Pe ce mîini a ajuns ţara asta, pe ce mîini! Dar întîmplarea de-acum patru ani e nimic faţă de ceea ce am aflat pe urmă despre d. Morţun! Inchipuiţi-vă că acest domn cu înfăţişare blîndă se pricepe serios de tot în literatură şi în artă! Că îl interesează sincer toate manifestaţiile artistice şi literare! Că nu e o premieră la teatrele noastre de la care să lipsească d. Morţun! Că nu e concert să nu fie acolo d. Morţun ! Că nu e actor a cărui activitate să n’o urmărească d. Morţun ! Că nu e expoziţie de artă unde să nu se ducă d. Morţun! Că nu e scriitor român de care să nu se intereseze d. Morţun! Că nu e artist de talent pe care să nu-l încurajeze d. Morţun! Şi mai închipuiţi-vă că d. Morţun nici nu e măcar milionar! Ce-ar fi dacă ar fi d. Morţun milionar! Ar fi în stare d. Morţun să îmbunătăţească situaţia tuturor artiştilor romîni! Ei bine, asta nu mai merge. Omul ăsta e un specimen unic în ţara romînească. Atît de unic, încît poate să jeneze pe mulţi politiciani. Şi nu pricepem cum se face că un astfel de om n’a fost încă cel puţin expulzat! Ce să caute la noi asemenea oameni? Politica şi arta! Sînt două lucruri cu desăvîrşire incompatibile. Cel mult cinematograful poate să-i intereseze pe oamenii politicii... Ce vrea d. Morţun? Ce vrea? Nu cumva crede că făcînd cum face va servă drept pildă şi altora ? Că va face şi pe ceilalţi oameni politici să iubească arta şi literatura romînească? Dar atunci d. Morţun nu ştie, ceea ce ştiu toţi ceilalţi politiciani romîni, că artiştii nu sînt nici măcar alegători... CABALE Fluerăturile şi dezaprobările în teatru pot să aibă un sfîrșit tragic, cînd sînt pornite în contra unor suflete sensibile. D-ra Connell, care juca la Teatrul francez rolurile de confidente și amoreze, din cauza jocului său mai rece, într’o seară căzu victima indignării publicului şi fiind fluerată se îmbolnăvi şi muri în etate de 35 ani. Tot aşa d-ra Priola, aplaudată de atîtea ori la Opera Comică, mult se zice în urma unor fluerături brutale pe care fu silită să le îndure pe nedrept, pe cînd cînta odată pe scena teatrului din Marsilia. e Ion Kalinderu Altădată îl vedeai în dimineţile de vară, călare de obiceiu, pe la şosea. Cu barba-i albă, prin care se juca vîntul glumeţ, îndoit puţin din spate, pe cal, sau pe jos, cu un mers legănat, ritmic, ca un vers lung şi monoton, cu o pălărie neagră şi înaltă, îl vedeai des pe străzile Bucureştiului, privind mai mult în jos, strecurîndu-se necunoscut prin mulţime, îmi făcea impresia unui om care niciodată nu e grăbit, care alunecă printre oamenii ce nu-l cunosc, un om ce nu-şi dă importanţă. Un tic-tac de ceasornic ce măsoară timpul, fără să-i pese de cei din jurul lui, un ceasornic ce merge înainte, tic-tac, tic-tac, fără să-și dea seama de clipa pe care o măsoară de clipa ce n'o să mai vie. Nu știu dacă a fost Ion Kalinderu un ceasornic, dar cînd îl vedeam mergînd pe stradă cu capul plecat cu pălăria cenușie și înaltă, auzeam par’că bătăile unui ceasornic ce'mi loveau tic-tacul în ureche. A murit, acuma au încetat bătăile monotone. Dar cînd trecea prin mulţime, adus uşor de spate, sprijinindu-se pe-un baston, privind în jos, omul ăsta mi s'a părut un simbol. In ţara noastră, omul este lipsit, în mare parte de mîndrie, de adevărata mîndrie, nu de tupeu sau îndrăzneală; caracterul cetăţeanului este să fie supus, plecat celor mai mari şi celor mai puternici. Dela modestul slujbaş şi pînă la don Juanul ce-şi cheltueşte viaţa, dela servitor şi pînă la orice alt mare funcţionar, toţi sînt supuşi, ascultători. Şi în ţară asta, Ion Kalinderu a fost un simbol. Simbolul supuşeniei. Vecini a plecat şi cînd mergea pe stradă strecurîndu-se necunoscut prin mulţime şi mai ales în faţa mai marilor. Nu era iubit de toţi, avea poate şi duşmani, asta însă nu-i un defect, e poate un merit, avea însă şi prieteni şi admiratori. Şi dintre admiratorii lui sîntem şi noi cei dela „Rampa". Intr’un timp cînd oamenii se gîndeau atît de puţin la lucrurile mari din viaţă, Ion Kalinderu a fost o excepţie. In societatea în care trăia el, putea foarte bine, aşa cum fac mulţi, foarte mulţi chiar, putea să petreacă, să-şi cheltuiască milioanele pe lucruri mici, o! cîte nu născoceşte omenirea că să-şi cheltuiască viaţa şi averea ! Putea să-şi împrăştie milioanele în dreapta şi în stînga, să fie admirat şi strălucitor. Cîte nu putea să facă! Am spus însă că a fost o excepţie. S’a preocupat de lucruri mult mai mari, mult mai frumoase, de artă, de literatură. Ştiu, în urechile multora, sau a tuturor din cei ce „trâesc", cuvintele astea sună ciudat. Artă, Literatură. „Să facă Horaţiu, cum zice Scaur, s’o facă cei ce n’au ce mînca, eu pot cumpăra totul, chiar şi poeţi". Sunt mulţi Scauri în lumea noastră, cu mai mulţi sau mai puţini zoili, cari dau mese şi pungi cu bani Neerei. Ion Kalinderu, a făcut un muzeu, a stat şi-a cercetat trecutul, a răscolit colbul vremei, a pătruns secole şi a mai făcut şi literatură, îndeletniciri, fără îndoială, urîte de Scaunii ce cumpără totul în viaţă numai. Pe urmă mor, şi-i acoperă vremea şi pămîntul şi nimeni, niciodată nu mai răscoleşte nici vremea nici pămîntul. A fost o excepţie Ion Kalinderu, şi de aceea l-am admirat şi îl vom admira întotdeauna noi, cari cerem vieţii mai mult decît viaţa. Acuma a murit. In mulţimea celor ce au rămas nu vedem decît pe cei ce vor mînui fraze meşteşugite pe mormîntul lui. Petre Aldea * ÎNSEMNĂRI Filme româneşti Am fost de am văzut încă un film romînesc. Sînt cunoscute sforţările ce se fac de o bucată de vreme la noi de a ne scăpa oarecum de tributul pe care-l dăm zi cu zi străin.u.Uiți pennit plâcerea de a vectea rulînd pe pînză filmele cinematografice. Fără de a fi tocmai un admirator al cinematografului, am urmărit aceste sforţări cu un interes de şovinist. Le-am urmărit aproape cu pasiune, le-am urmărit cu nădejdea orgolioasă, că putem şi noi imprima pe fîşia îngustă şi gelatinoasă a filmului firul unei drame mai mult sau mai puţin de senzaţie, care să ne emoţioneze, ori să ne piardă o oră din viaţă pe preţul cîtorva gologani. Le-am urmărit, dar la fiecare sforţare, şi au fost sforţări mai mult decît onorabile, a trebuit să renunţ vremelnic la acest orgoliu pe cît de şovinist pe atît de nevinovat. Şi în această renunţare vremelnică, întreruptă din cînd în cînd de nădejdea biruinţei unei alte sforţări, m’am tot întrebat : „Care să fie pricina acestor nereuşite, cînd materialiceşte nu s’a cruţat nimic, şi iarăşi nu ne-au lipsit nici artiştii cu mult talent?“... Mi-am pus întrebarea aceasta, dar n’am reuşit să-i găsesc, poate voit, răspunsul Asta nu m a împedicat totuşi să perzist în ideia, că se pot face filme romîneşti şi încă foarte bune. Am fost de-am văzut încă un film romînesc. De rîndul acesta orgoliul meu n’a mai suferit nici o desamăgire. Dimpotrivă, am simţit marea mulţumire că ogoliul meu şi-a avut un temeiu destul de serios. Se pot face filme bune româneşti şi se pot face chiar cu puţine sforţări. „Oţelul răzbună" e o dovadă... frumoasă. Artiştii cît se poate de expresivi, îndeplinesc cu succes cerinţele acţiunii cinematografice. Filmul acesta, cel mai reuşit film romînesc, e un imbold serios şi mai ales e reînvierea multor nădejdi aproape pierdute. Dar despre filmele romîneşti se mai poate spune încă multe şi multe. Se poate deci reveni asupra lor. M. S.. TEATRUL NAŢIONAL DIN IAŞI VINOVAT de VOSS Am fost la un matineu, cînd se juca „Vinovat"; am sosit cu cinci minute înainte de a se ridica cortina; în sală era „obscuritate absolută". Probabil, din economie, nu funcţionau becurile electrice. Mi-am căutat locul, bîjbîind prin întuneric, am simţit în palmă un braţ plin, o manşetă şi balene de corset. Am cerut iertăciune, la fiecare contact neprevăzut cu corpurile străine şi după sferi, discuţii şi pumni, mi-am ocupat cu glorie fotelul. Zăream umbre muşluind în juru-mi; se auzea o rumoare surdă.... Şi vremea trecea calmă şi nepăsătoare. Ceasul, indicat pe afiş ca început al spectacolului, şi-a sunat bătăile în clopotul mitropoliei; dar direcţia s’a răsgîndit: cum a putut hotărî o oră de vreme, o şi poate întîrzia.... Şi am aşteptat în beznă încă o jumătate de ceas. S’a lumind candelabrul, şi am văzut în loji fetiţe cu părul lăsat pe spate şi prins cu panglici; în galerie erau agăţaţi băeţi de prăvălie, în staluri se revărsau, într’o nevinovată promiscuitate, şăpci de liceu şi bucle de externat Dar publicul şi-a isprăvit convorbirile de dragoste şi, adueîndu-şi aminte că a plătit şi că a venit pentru o piesă,—s’a burzuluit, a început să aplaude şi să lovească cu călcîile în podele. Cortina în sfîrşit, — ca un macat pe o frînghie, o mînă de babă,— s’a urcat greoae şi ne-am trezit la o reprezentaţie de teatru. * Reproduc, — din cronica din Viaţa Romînească, de d. G. Topîrceanu,— schiţa piesei: „Vinovatul“ e povestea unui om condamnat pe nedrept pentru o crimă făptuită de altul. Cînd i se descopere nevinovăţia şi eliberat, după nu ştiu cîţi ani de temniţă, el îşi regăseşte familia într’o stare de plîns: fata aproape de prostituţie, băiatul alcoolic şi gata să comită o crimă, soţia brutalizată de o canalie cu care traeşte, crezîndu-şi bărbatul vinovat şi pierdut pentru totdeauna. „Thomas Lehr ucide pe amantul soţiei sale şi reintră, de data asta vinovat, în temniţă". Piesa, ca un aluat, se întinde pe masă, pe scaune şi pe lavoar. Şi, peste foaia de plăcintă, autorul a aruncat apă de flori zahăr şi nuci. Interpretul primului rol din această piesă melodramatică a fost, bine în