Rampa, decembrie 1913 (Anul 2, nr. 588-588)

1913-12-13 / nr. 588

»=' "" ■ ...........—— ---------------------­ MAISON LHUILLI6R NOUVKAUTÉ3, robes et manteaux, costumes tailleuk. corsets 8, BOULEVARD ELISABETH, 8 Vis-â-yis du Palais de L’Éphorie Téléphbne 34|49 BUCAREST « — " ■ TM ţeles, d. Vlad Cuzinschi, neobosit montor de decoruri admirabile şi ju­căuşul întregului repertoriu. Thomas Lehr a plîns patru cea­suri: cu lacrimi, fără lacrimi, cu lă­­crămi şi sughiţuri, sau numai cu su­ghiţuri. Bietul Thomas Lehr! Poate are şi el dreptate: a stat 20 de ani în în­chisoare şi s’a zmintit, probabil. To­tuşi,—de ce s'a urcat pe scenă, să ne indispue cu durerea lui fiziologică? Uneori, la berărie sau pe stradă, te intîlneşti c’un prieten sau c’un străin, care-ţi spune, liniştit şi con­centrat, o poveste tristă de dragoste şi de durere; nu plînge, nu-şi şterge ochii cu poala redingotei, nu trîn­­teşte paharul pe masă şi nu zgîlţie ,-^ropace pe bulevard. Clătinatul pleoa­pei şi tremurul uşor al glasului te face să vezi prăpăstii mai adînci, de­cit acele pe care ţi le arată, cu un gest ca de pe afişele mari de reclamă, un actor sfîrtecat de pasiuni neîncercate. Am văzut-o, acum doi ani, pe Su­zanne Despres, în Nora. (Ierte-mi se că o aduc în această discuţie). Lîngă copacul de Crăciun, stînd în genunchi şi rînduind jucăriile copiilor, Suzanne Despres a lăcrămat. Nu şi-a dus ba­tista la ochi să ascundă o durere si­mulată; n'avea nevoe de trucul con­venţional ; nu şi-a întors faţa dela pu­blic; a rămas cu ochii deschişi; s’au frîm trăsăturile feţei ei, în jos; s’a adunat o negură în jurul orbitelor; o lacrimă i-a acoperit lumina; şi spec­tatorii, în tăcere, au plîns în adevăr. D. Cuzinschi a plîns un căuş şi nu ne-a înduioşat nici de-o picătură, dar d. Cuzinschi îşi are publicul său. Şcolăriţe cu obrajii îmbujoraţi îşi ră­suceau pumnii mici în ochi; tineri cavaleri, care cu o clipă înainte se încumetau să ucidă balauri­i pentru o şuviţă din cosiţa Ilenei Cosinzene, repetentă în clasa IV gimnazială la gimnastică şi la religie, boceau acum cu fundul şăpcei la ochi. D. Demetrescu Radu,—anctuos şi blajin în rolurile asemănătoare, pe care le joacă cu aceiaşi clătinare din cap şi cu m­înile zgîrcite ca ghiarele unei păsări de pradă moartă, — a dat un tip nou, violent şi original. Şi în «Vinovat’1 »» Momulear­u şi-a făcut datoria conştîincîos, cu price­pere şi cu talent. Despre domnişoara Horga nu voim să vorbim; s’ar su­păra tare, desigur. L-am lăsat la urmă pe domnul Florescu, un actor tînăr şi nou în Iaşi, fiindcă vrem, cu acest prilej, să spunem cîte­va lucruri potrivite să închee un articol. Vorba din urmă rămîne în urechea cititorului. D. Florescu are temperament ar­tistic (—am luat, cum vedeţi, un ton grav—); e comunicativ: joacă însă în voia Domnului, care nu întotdea­una îl inspiră bine; zburdă şi dă din cap ca un mînz. Un tînăr trebueşte povăţuit, şi învăţătura se prinde cînd povăţuitorul e priceput şi cînd.... dar aceste sînt lucruri ştiute de toţi şi neurmate totdeauna. Prin urmare este absolut necesar un bun director de scenă, şi Tea­trul din Iaşi n’are aşa ceva. Rolurile se împart, probabil, cu zarul (şi une­ori se trişează), şi actorii, pe lîngă o pungă în care îşi vîră leafa, au şi cap în care îndeasă rolurile, d­ae peste grămadă. Rinaldo FEMINA Puţină modă! Cu toată dragostea ce avem pentru variaţie (în materie de modâ, bineîn­ţeles) tot rămînem însă mereu cre­dincioase stofelor păroase. Ratina şi catifeaua de lînă continuă să formeze cele mai cochete toalete de plimbare şi n’au pînă acuma nici o altă rivală. Pentru toaletele de vizite, ceaiuri şi serate, lucrul se schimbă ; catifeaua devine moale, mătăsoasă, crepul de chine face furori şi înfăşurată în ele femeia seamănă cu o statue drapată. Cît despre culori, ele se poartă din ce în ce mai vii. Albul, créme, fraise, cireşiu, de catifea sau broche, sunt culorile cele mai iubite seara. Manşoane şi mănuşi Pentru drăguţele mondene care se încălzesc uşor la mîini, moda actuală nu prea e prielnică. La teatre, vizite, sau «Tango» o elegantă nu trebue să se despartă nici de manşon, în formă rotundă anul acesta nici de mînuşile de piele de Suedia, şi nimic nu e mai plin de contrast ca o drăguţă femeiuşcă într’o bluză de mousseline subţire cu un imens manşon în mîini, plus mă­nuşi peste cot. Pălării de pai­ e de necrezut dar e aşa; pălăriile de paie au început pe ici şi pe colea să se arate, şi nu la Nissa sau Mo­naco ci chiar în plin Paris. E drept că e cam prea de­vreme, dar cu ex­centricele fiice ale Evei nu e de glumit. Fiind­că vorbim însă de pălării, foarte moderne sînt căciulele de ca­tifea, înalte, înalte cît o ţurcănească de roman. O coniţă mititică cu o astfel de căciulă e nostimă de tot. Coafuri şi egrete De altfel tot ce priveşte podoabele capului au o tendinţă de urcare ui­mitoare, şi de ar fi să credem pe d-l Dortheimer, coaforul elitei, sîntem me­nite a purta adevărate mici cozonă­­cele artistice pe cap. Cit despre egrete şi ele se înalţă, se înalţă mereu. De va merge tot aşa, cochetele noas­tre, vor trebui să stea în genuch­i în cupeuri şi automobilele închise, ca pe vremea elegantelor din timpul lui Lud­­dovic al XV-lea. Laura şi Lorica Modificarea Legei Teatrelor Mtutcinul 111 ,V., 1 î­ , •.* publice a depus pe biroul Camerei un proect de lege pentru modificarea le­gei teatrelor, actualmente în vigoare. In rezumat, prin această modificare se tinde la trei lucruri de căpetenie : 1) stabilitatea direcţiunei; 2) mărirea drepturilor de auto-administraţie a so­­cietăţii dramatice, și 3) sporirea mij­loacelor financiare. Pentru realizarea acestor trei puncte se propune modificarea a opt articole din legea teatrelor: Art. 3, în sensul ca directorul general al teatrelor să fie numita pe o periodă de 16 ani . Art. 7, alin. e, prin care să se in­troducă dreptul la apel împricinaţilor judecaţi de consiliul de administraţie din Bucureşti. Art. 12, pentru înzestrarea literatu­­rei noastre dramatice cu traducerea îngrijită a capo­d­operilor din litera­tura universală. Art. 26 şi 27 prin care să se poată răsplăti un artist nu numai după norma vechimei și a imuncei ci și după talent. Art. 43 ar.­e prin care se dublează taxa de 5 la sută asupra reprezenta­țiilor în altă limbă de­cît cea ro­mân­ă. Celelalte două­ articole se anulează dela sine prin modificarea adusă ar­ticolelor de mai sus. „Rampa“ muzicală Soc. corala „Carmen“ ,„La şezătoare“—„Cavaleria Rusticană“— Romînii şi Opera romînă ! Există la noi în ţară o mentalitate foarte curioasă. E destul să găseşti­­ pe vre-un „român", care se ocupă cu­­ vre-o formă oarecare de artă, că e­­ slab, fără talent, fără aptitudine, fără voce sau fără cap, pentru ca să fii arătat cu degetul sau ameninţat, dacă nu chiar bătut. In rîndurile criticilor de cafenele s’a născut ideia că trebue să se laude orice încercare romînească, orice român. Şi mulţumită acestor „încurajări neno­rocite", am reuşit să avem toată viaţa noastră artistică, plină şi condusă de cei mai mediocri indivizi. E „romînesc" sau e „român" ? Apoi trebue lăudat, oricît ar fi de prost. O mentalitate curioasă şi bolnavă. Graţie acestui mod de a lucra avem printre noi o serie de hibrizi în toate manifestările de artă. Şi reuşesc în pictură, în sculptură, architectură, în muzică toţi cei cari formează de multe ori negativul. Adevăratele talente de multe ori rămîn în umbră şi în mizerie din cauza modestiei lor inerente şi a lipsei de protecţie politică. Greşala, pe care o fac cei mulţi, e că judecind pe un român, nu privesc totul din punct de vedere pur artistic. Ei îşi formează mentalitatea în acest sens şi cînd vii să spui ceva contrar „ideilor fixe" eşti un criminal, un inconştient, sau distrugător al româ­nilor şi încă multe epitete, unele mai „romîneşti" decît altele. Am ţinut todeauna calea dreaptă şi cinstită. Pe acest drum curat voi merge neîncetat. Acestea spuse să intrăm în ches­tiune. Societatea corală „Carmen" de sub conducerea d-lui G. Kiriac, dă, de un şir lung de ani, frumoase con­certe în Bucureştiul nostru. Şi dovada muncei neîncetate pe care a depus-o d. Kiriac e înflorirea la care a ajuns numita societate. A cultivat muzica romînească, care se găseşte la noi, a dat interpretări serioase, a strîns rîn­durile între coriști, formînd o fami­lie mare, o familie muzicală de admirat. Anul acesta soc. „Carmen" şi-a transformat „concertele" atît de mult gustate, în cîteva reprezentaţii de operă, de operă romînească. Desigur că munca depusă a fost triplată, şi din acest punct de vedere d. Kiriac trebue respectat. Este adevărat că reprezentaţiile de operă sînt date în „amator", dar în chestie de artă nu putem fi indulgenţi nici chiar cu amatorii. Dacă corul „Carmen" a fost bine în „concertele" lui, apoi a fost slab în „încercările de operă". Cu toată modestia cu care s'a prezen­tat soc. „Carmen",are totuşi pretenţia de a încerca un început de afirmaţiune de operă în ţara noastră. Aci e marea greşală.—Toate încer­cările de operă—şi au fost destule— la noi au eşuat. Şi aceasta nu poate dura. Toţi au reuşit să înghită zeci de mii de lei dela ministerul instru­­cţiunei publice dar n’au răuşit să dea ceva solid, pentru-­ă bazele pe cari voiau să clădească opera romînă erau de carton. D. Kiriac n’a luat nimic. Meritul I e şi mai mare. Ba mai mult, a avutl de îndurat o mulţime de greutăţi şi I chiar din partea acelora, cari trebuiau­­ să-i dea tot concursul. Odată şi-odată se vor afla toate dedesubturile. Soc. „Carmen» a civtat „La şezătoare". „Cavaleria Rusticană". S’a cîntat cum cîntă corurile. Dar nu s’a jucat. Şi s’a cîntat slab şi „prea romîneşte", prea moale, prea dulceag. D. Kiriac e un om de merit şi de muncă, cultivatorul muzicei noastre naţionale. Mă închin. Dar d. Kiriac însă nu este şi nu va putea fi directorul unei opere române, nu are aptitudini pentru a dirija o orchestră şi o re­prezentaţie de operă. Aci trebue să se închine d-sa. «La şezătoare­­a d-lui Brediceanu e o culegere de motive romîneşti, slab armonizate. D. Bre­diceanu a muncit. A cules o mulţime de motive romîneşti. Le-a tratat prea frumos. Opera mare pe care a clă­dit-o prin strîngerea acestor cîntece naţionale se va vedea mai tîrziu. Ei dar, „La şezătoare" e o încercare slabă. E român cu merite multe, dar nu putem să găsim laude pentru încer­carea d-sale. Apoi cum a fost cîntată şi jucată. Corurile bune. Corul „Carmen» are elemente admirabile. Dar se cunoaşte­­ că joacă nişte amatori. Ţărani romîni­­ cu „manşete", cu cămeşe de frac,cu cravate albe, cu cărări nemţeşti ! Ţărance la şezătoare cu pantofi de lac ! D-na Veturia Triteanu mai mult a tăcut. N’am putut să-mi fac o părere despre vocea d-sale în „La şezătoare". Rolul amorezului l-a dat, d. Bredi­ceanu basului. De ce? Pentrucă nu se găsesc tenori ? D. Căpriţă vrea să cînte un rol de tenor, dar n’a fost în stare. O atmosferă prea copilărească, în general. Orchestra „s’a încurcat" la o sîrbă romînească. După această „în­cercare de operă romînă", s’a cîntat „Cavaleria Rusticană". Corul ca număr şi interpretare bine, dar cîntau „prea romîneşte". Şi nu puteau cîntă altfel cînd era o încercare. Orchestra şi cu dirijorul ei, d. Kiriac, au lăsat mult de dorit. Deşi român cu merite şi născătorul soc. „Carmen", dar nu putem spune că e bun dirijor. Pretenţia aceasta nu o poate avea pentru că spun acest lucru —fără pic de răutate domnilor— nu trebue să se supere d-sa. E simplul adevăr. S’a adus în mod special, un tenor din Viena: d. Mărcuş. Un zvoinic înalt, cu nervi şi cu mişcări exube­rante. Dar fără voce. Sau mai bine zis cu voce netimbrată şi voalată. D. Mărcuş n’a cîntat. D-na Zaborowsky are o voce caldă... Elemente de seamă şi singurele sînt d-na Veturia Triteanu şi d. O. Folescu. D-na Triteanu are voce. Un timbru plăcut, o emisiune naturală, bună, o sonoritate, o voce specială. Un fizic apt pentru scenă şi o drăgălăşenie deosebită. Dar... n’are şcoală suficientă şi prea „cade" de multe ori. Admirabil a fost d. Folescu, cu vocea d-sale caldă, puternică, sonoră şi bine impostată. D-sa are şi un temperament artistic, care-l ridică cu mult deasupra tuturor celorlalţi. E adevăratul artist cîntăreţ. E şi d-sa romín. Dar un romín cu talent şi cu o voce de calitate. Pentru ce să nu spunem clar ? Şi nu cunosc pe niciunul. N’am nimic de împărţit cu nimeni. Schimbaţi-vă odată părerea că cri­tica la noi se face după alte norme decît acelea ale adevărului artistic, G. Marius. ­n dorinţa de a da cititorilor „Ram­pei“ proectele şi vederile d lui Maxi­milian, care deschide mîine seară sta­giunea de iarnă la Teatrul Leon Po­­pescu, m’am adresat harnicului suc­cesor al d-lui Origoriu şi binevoitor ca întotdeauna d. Maximilian mi-a spus o mulţime de lucruri după ce m’a condus întîi printre decorurile ce-i sosiseră chiar atunci dela Viena, şi care m’au uimit prin luxul şi ele­ganţa lor. Voi reda cuvintele d-lui Maximilian întocmai cum mi-au fost spuse : „După cum aţi observat în garde­robă şi în sala de rechizite, nimic din cele anunţate în afiş nu sunt exa­­geraţiuni. Dela cea mai neînsemnată rechi­­zită şi pînă la cel mai mare decor, e adus totul din străinătate, coman­dat special pentru „Comp. Lirică ro­­mînă" şi fiind totul schiţat în culori, înaintea executării comenzilor. Să nu vă mire. Am încredere atît îrt ma?cprifi­tmv», eî derea ce am onoarea să conduc. Şi una şi alta îmi sînt dragi şi posed destulă energie, pentru a mă mulţumi la început cu succesele artistice, fără­­ să grăbesc cîtuşi de puţin materialul ce de altfel este inerent bunelor spec­tacole. Mi-am făcut în cariera mea con­vingerea—şi vreau să profit de ea—­­că cu cît s’a urmărit cîştigul într'o afacere de teatru, cu atît a trebuit să se renunţe la îngrijirea reprezentaţiilor şi cu cît s’a renunţat la îngrijirea re­prezentaţiilor cu atît cîştigul a rămas doar o intenţie irealizabilă. Mă vor acuza poate unii în pri­vinţa procedeului meu, mai ales că n am încă un teatru pentru mulţi ani. Aceştia însă sînt departe să înţeleagă că şi teatrul frumos, este o pasiune. Şi cum ştiu să apreciez plăcerile a­­cestei pasiuni, mă voi lăsa cîtva timp supus ei. Voi mai adăuga la aceasta şi fap­tul că opereta, conţinînd mai mult spectacol de­cît celel­alte genuri, cere o deosebită îngrijire scenică. Publicul iubitor de acest gen mu­zical, se înmulţeşte zi cu zi, prin ur­mare sîntem obligaţi să corespundem acestei binevoinţi. Noi avem speranţa că încetul cu încetul, angajînd şi alte elemente, vom putea reprezenta serii întregi de reprezentaţiuni de operă, de aceea e bine să fim pregătiţi cu un public cît se poate de numeros, care să suporte cheltuelile necesare, scutind în acest chip statul dela o prea mare subvenţie. S’a crezut într’un timp, că succe­sele noastre sunt datorite şi lipsei u­­nei opere. Eu nu cred aceasta. Şi drama şi opereta şi opera au publicul lor. Există numai o singură deosebire: opera are cel mai restrîns număr de spectatori. Aşa se explică, micile stagiuni ce le-a făcut opera la noi, — fără să poată trăi —; aşa se explică numărul tea­trelor de operetă în raport cu opera la Berlin şi Viena mai ales. Opera ca să se reînfiinţeze trebue să apeleze­­ la concursul operetei, aşa cum s’a mai procedat, ataşîndu-şi elementele nu­mai dună­re-şi va alcătui un reper­­tor serios, adică după ce va creşte mare, să se separe trăind singură. Noi vom încerca aceasta începînd chiar în­­ stagiunea de iarnă şi credem că vom reuşi. Prin urmare preferinţa publicului P­entru operetă trebue căutată în altă parte şi anume în aceea, că acest gen, aşa cum se scrie astăzi, conţine: farse, comedie, dramă şi muzică. E tot şi pentru toţi. Amestecul acestor patru elemente produce în mod mai lesnicios frumosul, un frumos variat şi necesar unei lu­crări dramatice. Relativ la acest amestec însă, se zice, că opereta ar fi oare­cum lip­sită de natural. Eu cred că e o pă­rere greşită. Arta e artă. Şi oricare ar fi forma sub care se prezintă—după cum am mai spus-o — un singur lu­cru urmăreşte: efectul. O pînză pic­tată, mă emoţionează dacă idea e bine executată, fără să mă gîndesc cîtuşi de puţin că e combinaţie de vopsele. O statue repreznetînd un erou, mă entuziasmează ca un oro, deşi e o piatră. „Dama cu Camelii“ mă face să plîng, indiferent dacă artista vorbeşte sau cîntă ca în „Traviata“. Cine se gîndeşte în faţa efectului la forma sub care ni se prezintă ideea autorului. Cîntecul, versul, sau proza sînt mij­loace cu acelaş scop în adevăratul în­ţeles artistic: efectul, adică raportul dintre artist şi public nu interesează, în acel moment, dacă e o lucrare li­terară, muzicală sau combinată, cum e opereta. Să revenim însă la stagiunea noastră. Sîmbătă, după cum ştiţi începem, sta­giunea cu „Frumoasa Elenă“ cea mai frumoasă lucrare a lui Offenbach. Am căutat înadins să dăm acest loc de o­­noare regelui operetelor franceze, pînă voi avea fericirea să pun în acest loc o lucrare originală. Ei, ce vreţi, avem şi noi consacraţii noştri, Shakespeare-ul nostru e Offen­bach, deci lui i-am încredinţat des­­chiderea stagiunii noastre. Am reluat deci „Frumoasa Elena" cu tot res­pectul ce i se cuvine. In afară de montare, am căutat să obţin pentru această operetă, o traducere nu numai frumoasă, dar potrivită spiritului abun­dent ce conţine. In acest scop am apelat la concursul d-lui P. Gusty. D-sa mi-a satisfăcut dorinţa şi m­i-a asigurat printr-o excelentă traducere, reuşita reprezentaţiilor. D-sa a înţeles perfect de bine intenţiile autorilor şi a scos în evidenţă magistral, comicul diferenţei de obiceiuri dintre zilele noastre şi vremurile legendelor lui Omer. Acestea aveam de spus asupra pre­mierei noastre." D. Maximilian ne-a spus destule. De aceea i-am mulțumit călduros în numele „Rampei “ și l-am lăsat în voia directorului de scenă care-i striga: — In scenă, d-le Max, repetiţia ac­tului al doilea! H. D. CONVORBIRILE „RAMPEI“ Ce ne spune Ö. ÎDaximillan E COURI transformare. — Alaltăseară s’a jucat la Naţional «Onoarea». Cum nu mă ocup nici­odată de distribuţia ro­lurilor, nu ştiu cine juca. Dar deoarece am mai văzut altădată «Onoarea» pot să spun pe «onoarea» mea că actriţa ce juca pe «mama» alaltaseara, juca odinioară pe «fata Müklingk». Vezi d-ta... Eu ştiam că din faţă poţi uşor deveni mamă, dar viceversa... de! Te pomeneşti că mîine-poimîine «Bunicul» d-lui de Herz, devine tînăr şi începe să atragă lumea. Atunci să ascultăm glăsciorul domnilor critici! HIPOLYT ii. — Una din cele mai fru­moase şi mai talentate artiste ale noa­stre care se afla astăvară într’una din staţiunile climaterice reputate din ţară, învăţa în plimbările sale pe po­tecile din parc, rolul «Fedrei» din piesa cu acelaş nume. într’o zi un tînăr trecu pe lîngă frumoasa artistă. O văzu şi lăsîndu-se impresionat de frumu­seţea ei, prinse o dragoste puternică pentru ea. Nu o mai părăsi din ochi nici­odată. Ori­unde o zăreai, trebuia să vezi și pe tînărul amorezat... Dar spre marea lui nefericire, nici nu avu ocazia să-i facă cunoștința. Desperat, băiatul părăsi localitatea. Trei zile după aceea primi o tele­gramă : «De ce ai plecat? Fedra». Zăpăcit de bucurie răspunse artistei: «Nu te temi deTeseu? Hipolyt». Nici pînă azi artista n’a priceput mitologica telegramă. Dar nici amo­­rezatul nu vrea să creadă, pînă azi, că autorul telegramei e un prieten care a vrut să-i joace o farsă. vînătoare. — Intr’un cerc de in­timi, unul de curînd sosit din strei­­nătate — zicea că a fost în Africa — se lăuda că a făcut vînători de «lei», ce merită să fie trecute printre cele mai primejdioase din lume. — Numai pentru atîta ţi-ai părăsit ţara? Puteai foarte uşor să faci vînă­tori de «lei» şi aci. Şi tot atît de pri­mejdioase ar fi fost.. şi poate tot atît de infructuoase. explicaţie. — Am citit în «Der Artist» din Düsseldorf, următoarea explicaţie a cuvîntului «lavalieră». (Explicaţia face parte din «Dicţionarul scenei» semnat de doctorul Knick). «Lavallier (auf deutsch: Schlips) Hauptinventarstück der französischen Chansonniers. Ersatf für keine Stimne. Das L. ist durch Vincent Hyspa, Cle­ment George und andere traditionell geworden in den Cabarets des Mont­martre ; ein Chansonnier ohne Lava­liier wirkt dort wie eine Tänzerin ohne Korsett». In traducere : Lavallier (sic)—în nemţeşte Schlips. —Invenţie capitală a cupletiştilor fran­cezi. Compensaţie pentru cei care n’au voce. Graţie lui Vincent Hyspa, Clé­­ment George şi alţii, lavaliera a deve­nit tradiţie în cabaretele din Mont­martre. Un cupletist fără «lavallier» (sic) face acelaș efect ca o dansatoare fără corset. PALL-MALL Obscurii zadarnici Sínt destui. Chiar în timpul acesta, în care politica a influenţat atîta de mult asupra întregei noastre vieţi, se mai poate spune totuşi că sínt oameni care se complac cît mai puţinului sgomot făcut in jurul numelui lor. Oamenii aceştia sínt desigur rari şi oamenii aceştia, sînt cei mai mulţu­miţi poate... In artă şi literatură se găsesc şi la noi chiar, cele mai triste exemple ale popularităţii grăbite — şi tocmai din pricina aceasta sînt fericiţi cei care ram­in ascunşi multa vreme, de lume şi mai ales feriţi de gura lumei. Nu-i deci un rău cînd poţi învăţa să fii «obscur» multă vreme. Numai în politică obscuritatea e o nenorocire.. Dar mai sînt atîţia în viaţă, care trăind în umbră­­ au atîtea şi atîtea prilejuri de a te întrista... O ! desigur nu i vorba nici de artă, nici de literatură... Aici tot e de un folos faptul că vei putea odată şi o­­dată învăţa că e bine să nu te gră­beşti. Dar sînt atîţia oameni în viaţa asta, al căror singur drept la viaţă pare a fi acela al unor cîrţite... Ce tristă e viaţa unora din ei... E tristă chiar pentru că nu-şi pot da seama. Şi o trăesc, cum ar trăi o cîrţită, neputin­cioasă să vadă lumina soarelui... Acum ciac cinematograful pare a fi la modă la noi... Acum, cînd atîţia dintre noi se duc să se intelectualizeze la cinematograf — priviţi cu luare aminte la pianistele noastre care cîntă marşuri funebre, marşuri războinice, valsuri şi romanţe la modă, în întu­nericul sălii, ascunse într’un colţ in timpul cînd filmul reproduce pe pînză lucruri triste, lucruri tragice, comedii, scene de dragoste sau vederi din Birmania... Filmul se desfăşoară şi degetele pianistei joacă pe clapele pianului desacordat de timp şi dorit de egra­­sia sălei... îndată însă ce filmul se sfîrşeşte, pianista închide domol pianul şi d­e paşi mărunţei şi naivi dispare... Ea nu mai are ce căuta oare în sală, nu mai are nici o slujbă sub lumina can­­delambrelor ?... In locul ei, începe afară, pianola electrică... Viaţa aceasta, de reprezentaţie orală şi-o duc veşnic, pianistele cinema­tografelor, veşnic şi mereu aceiaşi. Marşuri funebre, marşuri războinice, valsuri şi romanţe la modă, în intu­­nericul sălii. Şi altceva nimic?... Toate cîntă atîta de fals, sau atîta de exact... Dar nici în falsitatea nici în exactitatea cîntecului lor — nu vezi nimic... N’au oare nici o dorinţă, nici un vis, nici o ambiţie...­­ Mereu mereu, la nesfîrşit, acelaş cîntec, acelaş lucru... Ce tristă e viaţa uneori... Şi ce zadarnic trăesc unii în obscu­ritate... —x.—y.

Next