Rampa, ianuarie 1923 (Anul 7, nr. 1555-1577)

1923-01-01 / nr. 1555

ijtmi, 1 Ianuarie 1923 Este oare Arta o oglinda d­in care se reflectă spiritul timpului şi în special al me­diului în care făuritorii ei îşi puizează inspiraţia? Este ea schimbăcioasă sau se rea­dună pe o bază sigură, defi­nitivă, rămânând aceeaşi în­­ toate timpurile­, mister de ne­pătruns, admirată de toţi mu­ritorii şi nerecunoscută de ni­meni? Ne poate răspunde cineva cu adevărat ce e Arta? Şi­ poate ghici oare cineva care este taina legăturei, a a­­imitatei dintre copiii săi ne­­autpăraţi, numiţi opere de artă? Ne punem aceste întrebări , pe cari învăţaţii tuturor timpurilor au încercat să le rezolve, în multe chipuri,­­­­ în faţa deosebirilor funda­mentale pe cari le descoperim între lucrările celor doi expo­zanţi din aceleaşi săli Exar­­cu. Deosebiri de concepţie, deosebiri de vederi, deose­biri de seriozitate a studiului şi a respectului artei... Să fie oare lucrările d-lui Stoenescu acelea în cari se reflectă spiritul mediului său bucureştean? Văzusem la expoziţia Artei Române din anul trecut lu­crări ale domnului I. Jalea. In marea lor majoritate erau, schiţe, mici statuete cari con­turau un gest, notau o mişca­re sufletească, sau prindeau o atitudine. Şi mi se părea prea moale, prea sentimental prea romantic. Putându-mi controla im­presiile prin lucrările mai mari expuse de asta dată, aj­jung la convingerea, că dom­nul Jalea este într’adevăr u­­nul dintre cei mai talentaţi sculptori ai noştri. Cu toate că se închină încă in unele lu-­ crări, plastici cu efecte pic­­­ turale, ridicată de către ma­rele Rodin la o genială virtu­ozitate, care a făcut şcoală în­­detrimentul plasticei archi­tectural şi al celei cu stiliza­te efecte de pură plastică,­­ sculptorul acesta reuşeşte să i se apropie în alte opere (,,Her­c Or­cule doborind Centaurul“ (pia­tră) ,8,8. şi ,, Centaur îndoind arcul“ (piatra) 89 şi chiar în marele grup, Hercule şi Cen­taurul“ 81), de linia larg sti­lizată a plasticei moderne, a cărei ondulare ritmică subli­niază forma minunat simţită, şi a cărei simplificare a ges­turilor întăreşte viaţa sufle­tească închisă de atitudine şi expresie. Credem în succesul operei domnului Jalea care pare să fie pe drumul cel frumos... D­imnul Eustaţiu Stoenes­­cu este prototipul pictorului, a portretistului monden de la noi. έn loc de a lua ca nucleu al operei, melancolia, sau sufe­rinţa sau visurile de care su­fletul său a fost fermecat sau chinuit, sau pe acelea pe cari caută sa le descopere în sufle­tul modelului său, în loc de a analiza auste sentimente, prin ajutorul mijloacelor teh­nice, acest pictor porneşte de la senzaţie, de la efectul exte­rior condiţionat de o uşoară beţie technică, fără a zgudui mai profund complexa natu­ră omenească. Şi aceste efecte nu sunt durabile. O romanţă sau un vals, sen­timentale şi dulci, cari te-au impresionat poate mult pen­tru prima oară, te mai far­mecă oare, şi după ce le-ai auzit de douăzeci de ori? A­rmonia superficială din melodiile acestea, ca şi aceia din tablourile inpregnate de un lirism prea uşor, când dis­pare din urechi sau din faţa ochilor dispare şi din suflet. Şi armonia din­ pânzele a­­cestea va place la toată lumea pent­ru că nu cer privitorului decât să aibă ochiu. La fel se întâmplă oare şi cu o melodie de Beethoven sau cu un tablou de Rem­brandt? Nu. Armonia interi­oară închisă în acestea din urmă, va dura atâta vreme cât va exista o lume civili­zată... Lucifer Pictură, sculptură Expoziţia I. Jan ea şi I. Otoenescu Foiletoanele Rampei Ivan Castro­vie Un soţie al timpului nostru de imense masse de materie cari să-i permită să dea ex­presie simţămintelor sale săl­batec de puternice. Unele dintre măreţele­ sale uri eroice îţi amintesc des­­urile luptelor din Homer, amintesc: scenele cu­­rse de moarte grotesc­­ amintesc de: ,,sabia caldă năcel de sângele închegat atlet, de nimicirea tuturor ibrelor... — de moartea latură a tânărului care o ră acum, rănit de moarte, urăşte ducându-şi maţele aini“, de desnădejdea vă­­lor şi de jeUrea bătrâm­obeerul că, nu surâsul dar convenţional al lup­­lor greci, înfloreşte col buzelor eroilor ai­es pentru că luptătorii.! lui ovic erau barbari, poa- i sufereau toate durerile zele aspru strânse, sau II Arta sculptorului acestuia nu este o compilare virtuoasă de forme goale, nu este o simpla punere in practică a mijloace­lor plastice de exprimare, şi răgeau sfâşietor cu gura larg căscată. Ştiau să moară. Din fanini« marilor sculp­tori ai omonim, Mestrovic ur­măreşte ca şi Rodin» ca şi Mützner tendinţa spre monu­mental. Ca oricare artist de rasă, sculptorul dalmat, creiază, nu anumite figuri individuale, ci tipuri generale. Nu ne ara­tă pe ţăranul X, sau pe ţăran­ca Y, ci pe un bărbat şi o femee —oameni desfăcuţi de tot ce e hilâmp­utor şi trecător. Chiar când­­ romul din busturile sale de eroi prea seamănă a icoană, expresia puternică pe care i-o sădeşte m trăsături, sentimentele general ome­neşti pe cari le zugrăveşte, ne vorbesc îndestul despre eroizmul măreţ al strămoşu­lui cu care se mândreşte. Că acest încă tânăr urmaş al lui Michel Angelo, posedă o audicaţie plastică de rară genialitate, i-au recunoscut toţi criticii, chiar acei ce apă­rau principii diametral opu­se aior sale. (încă de pe când a expus pentru prima dată la Secessionul vienez cam pe la 1907—8). A fost învinovăţit de către unii ca elementul grotesc pre doauna într'un mod exagerat în expresiile şi mişcările mo­­delelor sale. Chiar de ar fi aşa. Nu poate fi şi acest ele­ment generatorul unor senti­mente puternice, groaznice, mari sau chiar frumenise! Câte tragedii nu sunt gro­­tesce şi câte lucruri groteşti nu sunt atât de tragice... De cele mai multe ori Ii re­uşesc a­ de grandioase opere, ce ar putea — aşa cum spu­ne Michel Angelo — fi lăsa­te. întocmai ca un bloc, să a­­lunece de pe vârful unui munte fară să li se întâmple cea mai mică avariere. De altfel se pricepe să evite gău­­rirea formelor mari, fără să fie neverosimil, și impreg­nează operilor sale un ritm original al liniei, o expresie vie a gesturilor, prin ajutorul formei pe care o simte cu to­tul altfel decât ceilalţi. In tot ce face este instinc­tiv şi vibrant. Lucru pe care E­ar­­zianii sau judecat meu pe­­ 1909, când a expus la Sa­lon d’automne, după ce lucra­se doi ani de zile la Paris, întreaga critică pariziană, a găsit cu o rară unitate de vederi, că operile acestui sculptor vor face epocă. Ex­poziţiile cari au urmat apoi, la Viena până la războiul cel mare, au dovedit cu încetul a­­devărul acestor aserţiuni. Ivan Mestrerino, fiul unui popor aspru, care a înspăi­mântat prin vitejia sa pe Gre­cii lui Homer, crescut în mij­locul unei naturi a cărei ca­racteristică e „o severitate în­elita grozitor de nemişcată“ şi ,­o „ mare, neomenească, barbară seriozitate“, a simţit viaţa fantastică din lumina ce plu­tea peste ţara pustie şi groaz­nică, şi-a creiat din sentimen­tele acestea, opera ce ne în­spăimântă prin puterea şi măreţia lor sălbatecă. Piatră găsea destulă în pa­tria sa. Nu avea decât să-şi trezească în sufletul său bă­­trâneştile legende şi cântece de eroi,­­pentru a creia apoi, în orele de binecuvântată inspi­raţie, toate nemuritoarele sa­le opere... * Şi a făcut-o, cu atâta entu­ziasm, şi cu atâta cucernicie, încât vecinii noştri de la sud­­est, au cu cine să-şi porneas­că seria de mari creatori din cartea de aur a artei... S. Maur R­A­M­H­A O pagină de artă... Rechizitorii Criteriile publicului nostru Are publicul nostru criterii după care să judece o operă de artă? Nu. Publicul care marchează la noi succesul, nu are nevoie de aşa ceva. Fiecare public îşi are­ pictorii pe cari îi merită. Pe omul superficial îl farmecă în­velişul. Mai ales când e gol înăuntru, dar viu, colorat, sau stropit cu o dul­ceagă brumă sentimentală, pe dinar fără. Fiecare ora gustă arta după felul său, de­oarece simte mimai ce con­strucţie sufletului său reflectă in- tr’însa. Şi cttm­ putem cere atenei alte pre­ferinţe sărmanului nostru public ? Bobârnac ST Momente din viaţa artiştilor­ ­Cura de foame Pictorul Genelli a scris din Roma, pe când era tânăr, fratelui său Cris­­toph: „Acum câteva zile s’a pornit la masă, între diferiţi artişti, o discuţie asupra lui Carol XII, în timpul căreia s’a povestit anecdota, cum că Carol XII după cinci zile de post complect a mâncat o farfurie de fasole, şi du­­cindu-se la un bal, a arătat prin di­verse figuri de gimanstică, cum cura de foame nu l’a slăbit de loc. Unii dintrînşii au găsit spirituală gluma, alţii însă ,au crezut ei a înşelat pe soldaţii săi, şi la ■ orele obişnuite a luat masa acasă pe ascuns, de oarece nu voiau să creadă că un om, tânăr mai ales, poate susţine atât de mult un post forţat. • JA ie mi s’a părut anecdota vero­similă, judecind după caracterul lui Carol al XII-lea, ti m’am supărat ei nu au cât de puţină încredere în cu­vântul unui erou, şi că acum, după ce e mort, le convine să întoarcă la­curile cum vor. Ca să le arăt că se poate posti, am jurat că nu voi mân­ca cinci zile şi că după aceia — ca să nu fiu un imitator obişnuit, — voi alerga nemâncat în jurul zidurilor Romei. „Ţinui aşa cinci zile şi cinci nopţi nemincat, — lucrând toată vremea, — şi degeaba îmi treceau cele mai bune fripturi pe la nas. Rezistai. „Cum se scurse vremea, fugii o oră şi jumătate in jurul zidurilor Ro­mei, şi pentrucă din cauza Tibrului aş fi trebuit să fiu trecut dincolo, — făcui, fără să mă odihnesc, de două ori, jumătatea oraşului. (De la Torra del Popolo până la Porta S. Seb­as­­­ta­no). Tot ce am observat, e să vii la ţintă cam fără să mai poţi respira, când eşti nemişcat. „Litra de struguri pe care am cum­părat-o la poarta oraşului, mi-a părut de zece ori mai dulce. „Toţi colegii au crezut că era ne­bunie ce făcusem,­­ dar au avut respect de mine. „Şi de eroul meu". Independentul Cu ocazia obţinerei titlului de ca­valer al legiunei de onoare, Courbet i-a­­scris lui Maurice Richard, pe vre­mea aceia ministru al artelor fru­moase, o scrisoare, din care spicuim: „Vederile mele burgheze mă oprasc de a primi o distincţie care se ba­­­­zează pe principii monarhice. Mă văd deci silit să resping acest ordin al Legiunei de onoare, pe care a­ţi rău­­i­şit să-l câştigaţi pentru mine, în tim­pul lipsei mele. ,h­ar şi conştiinţa mea artistică se opune când e vorba să primesc o re­compensă, care îmi este impusă de stat. Statul nu este competent in chestiuni de artă. Când îşi permite să răsplătească, f­ap­tul este un atac la dreptul opiniei publice. Amestecul său­ are un efect demoralizator şi e periculos pentru artist pe care o în­şeală asupra propriei sale valori. :Am vârsta de cincizeci de ani, şi am fost întotdeauna stăpân pe acţiu­nile mele. Lăsaţi-mă să-mi termin viaţa tot independent. Când voi muri, să se poată spune despre mine : n'a aparţiivut nici unei şcoli, nici unei biserici, nici unei direcţii, nici unei academii, nici măcar unui sistem, ci numai aceluia al libertăței complecte". Tom. -—if ■.,■■■, HTr.^r.Tiao

Next