Rampa, ianuarie 1923 (Anul 7, nr. 1555-1577)
1923-01-01 / nr. 1555
ijtmi, 1 Ianuarie 1923 Este oare Arta o oglinda din care se reflectă spiritul timpului şi în special al mediului în care făuritorii ei îşi puizează inspiraţia? Este ea schimbăcioasă sau se readună pe o bază sigură, definitivă, rămânând aceeaşi în toate timpurile, mister de nepătruns, admirată de toţi muritorii şi nerecunoscută de nimeni? Ne poate răspunde cineva cu adevărat ce e Arta? Şi poate ghici oare cineva care este taina legăturei, a aimitatei dintre copiii săi neautpăraţi, numiţi opere de artă? Ne punem aceste întrebări , pe cari învăţaţii tuturor timpurilor au încercat să le rezolve, în multe chipuri, în faţa deosebirilor fundamentale pe cari le descoperim între lucrările celor doi expozanţi din aceleaşi săli Exarcu. Deosebiri de concepţie, deosebiri de vederi, deosebiri de seriozitate a studiului şi a respectului artei... Să fie oare lucrările d-lui Stoenescu acelea în cari se reflectă spiritul mediului său bucureştean? Văzusem la expoziţia Artei Române din anul trecut lucrări ale domnului I. Jalea. In marea lor majoritate erau, schiţe, mici statuete cari conturau un gest, notau o mişcare sufletească, sau prindeau o atitudine. Şi mi se părea prea moale, prea sentimental prea romantic. Putându-mi controla impresiile prin lucrările mai mari expuse de asta dată, ajjung la convingerea, că domnul Jalea este într’adevăr unul dintre cei mai talentaţi sculptori ai noştri. Cu toate că se închină încă in unele lu- crări, plastici cu efecte pic turale, ridicată de către marele Rodin la o genială virtuozitate, care a făcut şcoală îndetrimentul plasticei architectural şi al celei cu stilizate efecte de pură plastică, sculptorul acesta reuşeşte să i se apropie în alte opere (,,Herc Orcule doborind Centaurul“ (piatră) ,8,8. şi ,, Centaur îndoind arcul“ (piatra) 89 şi chiar în marele grup, Hercule şi Centaurul“ 81), de linia larg stilizată a plasticei moderne, a cărei ondulare ritmică subliniază forma minunat simţită, şi a cărei simplificare a gesturilor întăreşte viaţa sufletească închisă de atitudine şi expresie. Credem în succesul operei domnului Jalea care pare să fie pe drumul cel frumos... Dimnul Eustaţiu Stoenescu este prototipul pictorului, a portretistului monden de la noi. În loc de a lua ca nucleu al operei, melancolia, sau suferinţa sau visurile de care sufletul său a fost fermecat sau chinuit, sau pe acelea pe cari caută sa le descopere în sufletul modelului său, în loc de a analiza auste sentimente, prin ajutorul mijloacelor tehnice, acest pictor porneşte de la senzaţie, de la efectul exterior condiţionat de o uşoară beţie technică, fără a zgudui mai profund complexa natură omenească. Şi aceste efecte nu sunt durabile. O romanţă sau un vals, sentimentale şi dulci, cari te-au impresionat poate mult pentru prima oară, te mai farmecă oare, şi după ce le-ai auzit de douăzeci de ori? Armonia superficială din melodiile acestea, ca şi aceia din tablourile inpregnate de un lirism prea uşor, când dispare din urechi sau din faţa ochilor dispare şi din suflet. Şi armonia din pânzele acestea va place la toată lumea pentru că nu cer privitorului decât să aibă ochiu. La fel se întâmplă oare şi cu o melodie de Beethoven sau cu un tablou de Rembrandt? Nu. Armonia interioară închisă în acestea din urmă, va dura atâta vreme cât va exista o lume civilizată... Lucifer Pictură, sculptură Expoziţia I. Jan ea şi I. Otoenescu Foiletoanele Rampei Ivan Castrovie Un soţie al timpului nostru de imense masse de materie cari să-i permită să dea expresie simţămintelor sale sălbatec de puternice. Unele dintre măreţele sale uri eroice îţi amintesc desurile luptelor din Homer, amintesc: scenele curse de moarte grotesc amintesc de: ,,sabia caldă năcel de sângele închegat atlet, de nimicirea tuturor ibrelor... — de moartea latură a tânărului care o ră acum, rănit de moarte, urăşte ducându-şi maţele aini“, de desnădejdea vălor şi de jeUrea bătrâmobeerul că, nu surâsul dar convenţional al luplor greci, înfloreşte col buzelor eroilor aies pentru că luptătorii.! lui ovic erau barbari, poa- i sufereau toate durerile zele aspru strânse, sau II Arta sculptorului acestuia nu este o compilare virtuoasă de forme goale, nu este o simpla punere in practică a mijloacelor plastice de exprimare, şi răgeau sfâşietor cu gura larg căscată. Ştiau să moară. Din fanini« marilor sculptori ai omonim, Mestrovic urmăreşte ca şi Rodin» ca şi Mützner tendinţa spre monumental. Ca oricare artist de rasă, sculptorul dalmat, creiază, nu anumite figuri individuale, ci tipuri generale. Nu ne arată pe ţăranul X, sau pe ţăranca Y, ci pe un bărbat şi o femee —oameni desfăcuţi de tot ce e hilâmputor şi trecător. Chiar când romul din busturile sale de eroi prea seamănă a icoană, expresia puternică pe care i-o sădeşte m trăsături, sentimentele general omeneşti pe cari le zugrăveşte, ne vorbesc îndestul despre eroizmul măreţ al strămoşului cu care se mândreşte. Că acest încă tânăr urmaş al lui Michel Angelo, posedă o audicaţie plastică de rară genialitate, i-au recunoscut toţi criticii, chiar acei ce apărau principii diametral opuse aior sale. (încă de pe când a expus pentru prima dată la Secessionul vienez cam pe la 1907—8). A fost învinovăţit de către unii ca elementul grotesc pre doauna într'un mod exagerat în expresiile şi mişcările modelelor sale. Chiar de ar fi aşa. Nu poate fi şi acest element generatorul unor sentimente puternice, groaznice, mari sau chiar frumenise! Câte tragedii nu sunt grotesce şi câte lucruri groteşti nu sunt atât de tragice... De cele mai multe ori Ii reuşesc a de grandioase opere, ce ar putea — aşa cum spune Michel Angelo — fi lăsate. întocmai ca un bloc, să alunece de pe vârful unui munte fară să li se întâmple cea mai mică avariere. De altfel se pricepe să evite găurirea formelor mari, fără să fie neverosimil, și impregnează operilor sale un ritm original al liniei, o expresie vie a gesturilor, prin ajutorul formei pe care o simte cu totul altfel decât ceilalţi. In tot ce face este instinctiv şi vibrant. Lucru pe care Earzianii sau judecat meu pe 1909, când a expus la Salon d’automne, după ce lucrase doi ani de zile la Paris, întreaga critică pariziană, a găsit cu o rară unitate de vederi, că operile acestui sculptor vor face epocă. Expoziţiile cari au urmat apoi, la Viena până la războiul cel mare, au dovedit cu încetul adevărul acestor aserţiuni. Ivan Mestrerino, fiul unui popor aspru, care a înspăimântat prin vitejia sa pe Grecii lui Homer, crescut în mijlocul unei naturi a cărei caracteristică e „o severitate înelita grozitor de nemişcată“ şi ,o „ mare, neomenească, barbară seriozitate“, a simţit viaţa fantastică din lumina ce plutea peste ţara pustie şi groaznică, şi-a creiat din sentimentele acestea, opera ce ne înspăimântă prin puterea şi măreţia lor sălbatecă. Piatră găsea destulă în patria sa. Nu avea decât să-şi trezească în sufletul său bătrâneştile legende şi cântece de eroi,pentru a creia apoi, în orele de binecuvântată inspiraţie, toate nemuritoarele sale opere... * Şi a făcut-o, cu atâta entuziasm, şi cu atâta cucernicie, încât vecinii noştri de la sudest, au cu cine să-şi pornească seria de mari creatori din cartea de aur a artei... S. Maur RAMHA O pagină de artă... Rechizitorii Criteriile publicului nostru Are publicul nostru criterii după care să judece o operă de artă? Nu. Publicul care marchează la noi succesul, nu are nevoie de aşa ceva. Fiecare public îşi are pictorii pe cari îi merită. Pe omul superficial îl farmecă învelişul. Mai ales când e gol înăuntru, dar viu, colorat, sau stropit cu o dulceagă brumă sentimentală, pe dinar fără. Fiecare ora gustă arta după felul său, deoarece simte mimai ce construcţie sufletului său reflectă in- tr’însa. Şi cttm putem cere atenei alte preferinţe sărmanului nostru public ? Bobârnac ST Momente din viaţa artiştilor Cura de foame Pictorul Genelli a scris din Roma, pe când era tânăr, fratelui său Cristoph: „Acum câteva zile s’a pornit la masă, între diferiţi artişti, o discuţie asupra lui Carol XII, în timpul căreia s’a povestit anecdota, cum că Carol XII după cinci zile de post complect a mâncat o farfurie de fasole, şi ducindu-se la un bal, a arătat prin diverse figuri de gimanstică, cum cura de foame nu l’a slăbit de loc. Unii dintrînşii au găsit spirituală gluma, alţii însă ,au crezut ei a înşelat pe soldaţii săi, şi la ■ orele obişnuite a luat masa acasă pe ascuns, de oarece nu voiau să creadă că un om, tânăr mai ales, poate susţine atât de mult un post forţat. • JA ie mi s’a părut anecdota verosimilă, judecind după caracterul lui Carol al XII-lea, ti m’am supărat ei nu au cât de puţină încredere în cuvântul unui erou, şi că acum, după ce e mort, le convine să întoarcă lacurile cum vor. Ca să le arăt că se poate posti, am jurat că nu voi mânca cinci zile şi că după aceia — ca să nu fiu un imitator obişnuit, — voi alerga nemâncat în jurul zidurilor Romei. „Ţinui aşa cinci zile şi cinci nopţi nemincat, — lucrând toată vremea, — şi degeaba îmi treceau cele mai bune fripturi pe la nas. Rezistai. „Cum se scurse vremea, fugii o oră şi jumătate in jurul zidurilor Romei, şi pentrucă din cauza Tibrului aş fi trebuit să fiu trecut dincolo, — făcui, fără să mă odihnesc, de două ori, jumătatea oraşului. (De la Torra del Popolo până la Porta S. Sebastano). Tot ce am observat, e să vii la ţintă cam fără să mai poţi respira, când eşti nemişcat. „Litra de struguri pe care am cumpărat-o la poarta oraşului, mi-a părut de zece ori mai dulce. „Toţi colegii au crezut că era nebunie ce făcusem, dar au avut respect de mine. „Şi de eroul meu". Independentul Cu ocazia obţinerei titlului de cavaler al legiunei de onoare, Courbet i-ascris lui Maurice Richard, pe vremea aceia ministru al artelor frumoase, o scrisoare, din care spicuim: „Vederile mele burgheze mă oprasc de a primi o distincţie care se bazează pe principii monarhice. Mă văd deci silit să resping acest ordin al Legiunei de onoare, pe care aţi răuişit să-l câştigaţi pentru mine, în timpul lipsei mele. ,har şi conştiinţa mea artistică se opune când e vorba să primesc o recompensă, care îmi este impusă de stat. Statul nu este competent in chestiuni de artă. Când îşi permite să răsplătească, faptul este un atac la dreptul opiniei publice. Amestecul său are un efect demoralizator şi e periculos pentru artist pe care o înşeală asupra propriei sale valori. :Am vârsta de cincizeci de ani, şi am fost întotdeauna stăpân pe acţiunile mele. Lăsaţi-mă să-mi termin viaţa tot independent. Când voi muri, să se poată spune despre mine : n'a aparţiivut nici unei şcoli, nici unei biserici, nici unei direcţii, nici unei academii, nici măcar unui sistem, ci numai aceluia al libertăței complecte". Tom. -—if ■.,■■■, HTr.^r.Tiao