Rampa, iunie 1923 (Anul 7, nr. 1675-1700)

1923-06-10 / nr. 1683

ANUL VII No. 1683 UMA3 IN 8 PAGINI: 2 LEI Duminecă 10 Iunie 1923 APARE ZILNIC director­­ M. PAUST MOHR ABONAMENTELE Un an Sase luni • Trei luni IN TOATĂ ȚARA Lei 500 Lei 300 Lei 150 IN STRĂINĂTATE Lei 700 Lei 300 Lei 200 Abonamentele se plătesc înainte stua Manuscrisele nepublicate se distrus­e a Anunciurile se primesc la administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate Biurourile, Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. Sărindar No. 7, parter — Telefon I/B9 AL AGA A D E A A USCAT LUNEL TO­KAV Reprezentanta Centera­lă „GLOBUS“ Soc pentru întreprinderi ind aştri*!# IMPORT EÎRMIT Birourile:. Str. Sf. Vineri, 8 DepozHeles Str. Morilor 30 Repertoriul Teatrului Naţional Unde să jucăm literatura dramatică originală ? In interviewul pe care ni l-a acordat acumn câteva zile, d. Valjean, directorul general al teatrelor, vorbind de reperto­riul pe care ar vroi să-l dea Teatrului­­Naţional din Bucu­reşti, declară din nou şi în chi­pul cel mai hotărât, predilec­­ţiunea d-sale pentru teatrul o­­riginal.­­ ■ Cetitorii noştri cunosc spri­jinul cald pe care l-am acor­dat până acum literaturei pri­­­ale. Aceiaşi atitudine o vom avea şi în viitor; înţelegem prea bine rostul pe care aceas­tă literatură îl are în promo­varea culturei româneşti şi vom şti să-i dăm, la vreme, modestul nostru ajutor. E bine însă să analizăm pro­­b­i­ic­toriu al Teatrului Naţional şi să vedem dacă, îmbrăţişând prea tare literatura dramatică română, nu sufocăm, în acelaş timp,­­Teatrul Naţional din Bu­cureşti.­ Pentru a cunoaşte reperto­riul pe care publicul îl cere Teatrului Naţional, e destul să ne coborâm, de câteva ori pe stagiune, în sala teatrului, în serile cari urmează premiere­lor şi să urmărim cu atenţiune acest public, mulţimea ia sluj­ba căreia suntem, în definitiv, cu toţii, şi teatrul, şi actorii, şi scriitorii şi presa, înainte de război, aveau un public de teatru. Restrâns, e drept, neputând furniza se­riile mari pieselor de succes, — dar conştient şi înţelegător. Mulţimea care umple astăzi sala Teatrului Naţional — şi vom arăta cu alt prilej de ce aceeaşi mulţime dezertează ce­lelalte săli de teatru! — este lumea nouă, pe care războiul, cu urmările lui, a ridicat-o. înainte, o parte din această mulţime umplea cârciumile!­­ cea mai mare parte dintr’însa n’avea încă gust şi nu simţea încă nevoia plăcerei superioa­re pe care ţi-o procură o lectu­ră bună, sau un spectacol ales de teatru. Mulţimea aceasta de astăzi vine la teatru ca să se amuze dar ca să se şi instruiască. Mai ales ca să se instruiască. Nu-şi ‘­dă încă bine seama de acest lucru, dar instinctiv îl face. Mulţimea aceasta, mun­citoare, care n’a avut vremea să înveţe carte, — căci în anii în cari noi ne-am ros coatele şi pantalonii pe băncile şcoa­­lei, aceşti bravi şi cum se ca­de oameni munceau din greu ca să-şi câştige o pâine. — s’a trezit astăzi într’o stare ma­terială prosperă. Sunt îmbo­găţiţi de războiu, — dar nu cei zece sau o sută de arhi­­milionari îmbogăţiţi peste noapte şi cari ne sfidează din automobilele lor luxoase. — sunt miile, sunt zecile de mii de oameni simpli şi muncitori cari, câştigân­d astăzi ceva ■ mai mult de­cât le­­trebue,­­ simt nevoia să se cultive. Şi, prea leneşi sau prea comozi pentru a­ ceti câteva ore, pe zi sau pe seară,­dar dornici de a se cultiva, au ales teatrul ca cel mai practic, mai comod, mai lesnicios şi mai amuzant instrument de învăţătură. Aceştia umplu sălile teatru­lui Naţional: negustori, func­ţionari de birrou, comptabili, meseriaşi,­­ oameni cărora cursurile de seară şi şcolile de adulţi le au deşteptat dorul de a se instrui. Ce repertoriu trebue să dăm acestui publici -Numai literatura originală! Dar Shakespeare- dar Cor­neille, » Schiltţî sing, Sofoele, ’Molcâre !' Intr’o ţară ca a noastră, în care starea culturală genera­lă este aceea pe care o... cu­noaştem şi o avem, Teatrul Na­ţional are încă ,mulţi, foarte mulţi ani, datoria de a repre­zintă teatrul clasic. Din cele 330 de spectacole anuale ale­ Teatrului National, cel puţin 200 trebue să fie teatru cla­sic. Amintiţi-vă ce serie for­midabilă a făcut, acum câţi­va ani, Hamlet. Apoi Noap­tea regilor, şi Macbeth şi Visul unei nopţi de vară şi Nunta lui Figaro... Publicul pe care-l pregătiţi astfel, cul­­tivându 1, va fi cel mai aprig susţinător al literaturii ori­ginale bune. Dar, continuaţi a-l cultiva, clasicii mai au în­că mult de lucru în direcţiu­nea aceasta şi rostul lor nu s’a sfârşit la teatrul Naţional. • Aceasta nu înseamnă însă­­ că literatura dramatică origi­nală nu trebue sprijinită din toate puterile­ Dar, pentru că nu mai este loc, pe scena Tea­trului Naţional,­­de cât pentru piesele bune ale autorilor consacraţi, e nevoe să se înfi­inţeze — şi cât mai neîntâr­ziat.­­ » -tituirea Teatru Na­ţional Tn B­ucureşti. Această idee a­ noastră am emis-o ,a­­cum două ani, sub directora­tul atât de bogat în rezultate al lui Victor Eftimiu, — dar eterna lipsă de bani nu a în­găduit realizarea ei. D. _Val­i­­ean trebue s’o înfăptuiască însă, — dacă vrea să facă ce­va mare, o operă eternă. H. F. M. ECOURI Mare zar,vă deunăzi în trenul care se întorcea delă Sinaia. O doamnă grasă voia ca fe­reastra Compartimentului să fie închisă. Un domn slab, voia din contra, s’o deschidă. Interveni conductorul. — Mă înăbuș cmi fereastra în­chisă, spuse domnul slab. — Pe mine m’apUcă damblaua la curent, ripostă doamna grasă. Conductorul se afla în faţa un­nei probleme, într adevăr foarte greu de rezolvat.­­ Un călător interveni şi-l scoase din înch­ipătură: —­ Mai întâi, deschidem fereas­tra ca să moară doamna, apoi o închidem ca să se înăbuşe dom­nul, şi, di­pă ce amândoi vor fi morţi, o să avem, în fine, li­nişte. — Suntem numaî trei!.­. — zisa e! Unde naiba găsim an al patrulea... In clipa aceasta, în plata Tea­trului apare silueta unui actor al primei noastre scene. Un ziarist îl vede: — Uite-l pe X.! Avem al pa­trulea! — Știe poker? întreabă al doi­lea ziarist. — Da, da! asigură prinsul. — Joacă bine? întrebă iar­ al doilea. — Foarte bine! NU te mira! Nu trebue să te iei după cum­­joacă pe scenă... — interveni bunul co­leg, actorul. La Elysée, seara târziu­. La o masă un grup zgomotos de actori şi ziarişti discută de o oră chestiuni, desigu­r foarte im­portante, fiindcă seriile de şpri­ţuri se succed din cinci în cinci minute. Dar cu vremea grupul se ră­reşte. Au mai rămas doar trei, doi ziarişti şi tin actor. Deodată altul din ziariști are o idee genială: — Să facem un poker? — Admirabil! Unde? — La mine! Dar... — Dar ce? O fată de pension se prezintă la un ghișeu poștal și întrebă, ru­gină: — Este cumva o scrisoare poste-restante sub „F. B. 26?“ ! Impiegatul o descoase, glu-­ mind: — Este o scrisoare de afaceri sau tina de dragoste? — De afaceri, răspunse scurt fata de pension. Impiegatul cercetează și întor­­cându-se, răspunde fetei: — Nu e nici o scrisoare cu ini­țialele acestea! Fata plecă, dar se întoarse pes­te câteva minute și întrebă pe impiegat: — Mă rog, d-le, dacă ești atât de gentil... Caută și la scrisorile de dragoste, ! Ca chestie Pe dulcele glob terestru Pământul continuă să fie un admirabil local de distracţii, pentru cei cari îşi­ dau ostenea­la să-l cerceteze. Iată, Jack London, de pildă, faimosul romancier american, a fost recent mâncat de pa­­puaşi în insulele Salomon, un­de plecase in exeursie. Iar în apropiere de aceste insule, la Port-Dickson, în pe­ninsula Malacca, un cultivator întrebuinţă — după cum ne spune „L’Oeuvre“ — cadavrul unui servitor al său, pentru a atrage in­­cursă un tigru. Afacerea aceasta, povestită de ziarul local „Kuala-Lim­­­pur-Star“, a stârnit mare sen­zaţie. Umanitariştii s’au revol­tat, şi o polemică violentă se încinse. In nojlocul ei, căzu ca un trăsnet scrisoarea d-lui Thomp­son, un ba­tron şi respectabil cultivator care mărturisea can­did : „De multă vreme nu mai în­trebuinţez, pentru a atrage ti­grii, decât carne omenească...“* D. Thompson uită să ne spue numai de unde o ia. Ky. Smaraldul D. de Max, strălucitul socie­tar al Comediei Franceze, are intre altele, cultul bijuteriilor rare şi al pietrelor preţioase. Colecţia lui e, zice se, b­ună de un muzeu. Ori, de curând, marele artist voi să vândă un smarald pe cât de frumos, pe atât de mare. Bijutierul său aflând de acea­sta, îi expediă o pereche de im­­bogăţiţi de războiu, cari mani­festaseră dorinţa de a cumpăra o astfel de piatră. Se prezintă mai întâi soţul, Care — fără nici un respect de calitatea gazdei — critică, se tocmi, apoi declară Că va reveni a doua zi, întovărăşit de soţia sa, pentru care era destinată, piatra. Şi într’adevăr, veni a doua zi, însoţit de nevasta lui, care şi ea, la rândul ei, cercetă piatra; a­­poi spuse cu oarecare dispreţ: — Ah! nu e ceea ce vreau eu... Eu aş vrea Un smarald! — Dax, d-nă, spiâse uimit de Max, aveţi tocmai un smarald... — Dai Asta e un smarald._ Ei bine.... nuu vreau Un smarald verde­, vreau Unul albastru sau roşiu. De Max s’a înroşit și el... Dai de râs! Fals. Notiţe Un tiran !Unul din motivele pentru care la noi regisorul e admis cu greutate, e şi „inexplicabila“ atitudine a acestuia. Actorii, în prima linie, nu au deprinderea de a asculta. Soco­telile ce şi le fac acasă, cetind rolul, nu sunt de multe ori bune de nimic, când vin la tea­tru să repete în faţa regisoru­­lui.­­ „Concepţia de interpretare“ pe care o aduce cu sine —­ mai mult sau mai puţin logi­că — fiecare actor, nu poate să dea unitatea unui spectacol, — şi regisorul tocmai aceas­tă unitate o urmăreşte. E de sigur greu să cerem ac­torilor să renunţe, dintr’odată, la orgoliul lor, dar nu e impo­sibil să se realizeze şi aceasta. încetul cu încetul, printrio tenace pregătire a terenului, se va ajunge la concluzia re­­cunoaşterei necesitatei regiso­­rului, care e încă socotit de unii inoportun Un mic succes In această di­recţie s’a şi realizat, oricum. Cele câteva spectacole în a­­fară de comun, de până acum, au evidenţiat, că venind în con­tact tou regisorul, actorul ro­mân nu e cu desăvârşire recal­citrant. Nu admite însă nici în ruptul capului tirania regisor­lui — şi cel care scrie aceste rânduri nu-şi poate închipui un regisor care nu ar fi tiran . Rostul regisorului fiind să facă artă, el are de luptat, în primul rând, cu scena, care nu în­totdeauna îi dă posibilită­ţile technice de care are ne­­voe; apoi cu autorul, care de cele mai multe ori nu prea ştie ce vrea; în urmă cu acto­rul care aduce concepţii ; cu directorul care cere economii, și în sfârşit cu publicul, care trebue și el — mai ales el! —* educat-Cum ar putea să realizeze­ regisorul, care știe ce vrea, un singur spectacol de artă, lup­tând cu atâtea piedici, dacă', n’ar fi tiran până la urmă, refuzând să facă cea mai mi­că concesie oricui . Regisorul trebue văzut prin­ prisma mecanicului care con­duce locomotiva — și nu cere nimeni niciodată părerile loco­motivei. Abandonându-se in­ mâna re­gisorului, autorul, actorii și di­rectorul nu pierd nimic Dim­potrivă, fermii

Next