Rampa, iunie 1924 (Anul 7, nr. 1977-2001)

1924-06-25 / nr. 1996

ANUL VII No. 1996 a® '»* '■ «*« ABORAJAEMTELE: m TARA m străinătate m NN AM SASE LUNI TREI LUNI CM 350 »00 TELEF­O­ANE : Direcţi« 41/35; Redact!« 1/59; Administrat!« 25/35 Rivrourile Redacţiei i Bucureşti, Str. Sărindar No. 1 s 8 s s 8 Administraţiei i Bucureşti, str. Parlamentului No. 1 »00 500 s* IMRE rtLXSC Director­­ PAi­rr «OH» mm Prestigiul scriitorilor Cu un surâs de un foarte dure­ros comic, un scriitor spunea deu­năzi: — Ce vrei, dragă?... Pentru tra­ducerile din Shakespeare se plăteş­te mult mai puţin, decât pentru o oarecare facilă tălmăcire de ro­­man-foileton... Şi e explicabil! Tra­ducerile din Shakespeare sunt doa­ră literatură ! Literatura!... Problemă veşnic proaspătă în ţara noastră, motiv e­­tern de meschină retribuire şi de melancolică scuturare din umeri a editorilor: — Literatura e o afacere proas­tă!... De ce nu încercaţi cu o lucra­re sensaţională, ceva în soiul lui Boccaccio, chiar mai puţin lite­rar?... Aia ar «merge»! Şi literaţii cu înaltă conştiinţă ar­tistică surâd la aceste propuneri — acelaş surâs de durere, pe care l-a avut interlocutorul nostru de mai sus.. Da, căci aceasta e situaţia, vai, din păcate, a scriitorilor românii... Sau aceasta va fi fost situaţia lor, până în ziua în care se va împlini promisiunea exprimată de d. Octa­vian Goga, în interviewul ce l-a a­­cordat zilele acestea «Rampei»: «Prima mea dorinţă ar fi să ri­dic prestigiul scriitorilor din so­cietatea românească. Socotesc că în împrejurările actuale, această tagmă e profund nedreptăţită. In comparaţie cu alţi intelectuali, si­tuaţia scriitorilor e mult mai rea. Dorinţa mea ar fi să pun în valoa­re calităţile lor, pentru a li se da reala semnificare pe care o merită în frământarea actuală a societă­­­ţei»... Punerea în valoare a calităţilor scriitorilor români, de aşa manieră ca încrederea în literatura lor să găsească toate suspiciunile şi afron­turile suferite de intelectualii noş­tri până acum, e neapărat, pentru un preşedinte de societate scriitori­ceaşcă, o datorie imperioasă. Ne pa­re bine că d. Goga a exprimat-o, şi nădejdea noastră este de-acum înainte doar, ca d-sa să şi lupte, cu toate resursele de cari dispune, pentru înfăptuirea practică a mare­lui deziderat. Urările noastre fierbinţi sunt pentru succesul lui cât mai grab­nic şi cât mai îmbucurător. E. C. Foilefoaweig! „Wawmel** Holuri important©... Fragment din romanul „Tragedia unui cori­­dian“, ce va apare zăseSe acestea Domnul Strszky a căzut bolnav și zăcu toată luna lui August și Septembrie. Lora Mirandy și mama ei îl în­grijiră cu fidelitate. Veni de câteva ori și principesa Moruzof, cu braelete ’ncărcate cu flori, cutii de bonboane şi cărţi rare. Odată a stat un ceas întreg sin­gură cu domnul Marxmumn şi vor­biră ca doi vechi prieteni, cu sim­plitate. Fusesem foarte bună. Strszky se ’ntreba: — Să mă fi ’nşelat eu ? Femeia asta are un suflet nobil... Păpuşa frumoasă duce şi o inimă cu ea, nu numai mătăsuri... Ii făcură bine aceste vizite. Toată lumea fusese bună cu el. I-a trebuit boala asta vecină cu moartea ca să-şi dea seama că nu e singur pe lume. Lungile săptămâni petrecute în pat, erau tot ce-şi amintea cu drag, tot ce-ar fi vrut să retrăiască în viaţa lui »buciumată. Zile de toamnă cu lumină de aur şi frunze veştede ce pluteau în vi­­braţiunile înduioşate ale cerului de Septembrie, parfum de mucigai şi de smirnă, venit pe fereastră, par­fum de tinereţe şi de garoafe când se deschidea uşa şi intra Lora, par-­ fum de femiilin­talie şi de bogăţie ,câ­nd primea pe Fani Boldescu în I­I­făşurată în blănuri uşoare şi cu­­ mari buchete de violete în mâinile albe, grele de bijuterii. Teatrul se deschise cu Othello, jucat de Alcibiade Pancu. Desdemo­­na era domnişoara Popovici, Cassio era tânărul Aurel Mitrofan. Alcibiade Pancu ţinea cu orice chip să-şi lanseze elevii, opunân­­du-i perechi protejate de director Doamna . Athanasiade, care tre­cuse şi dânsa de partea lor, con­simţi să-şi asume rolul destul de modest al Emiliei. Scontând moartea lui Strszky, ac­torii săi strângeau rândurile în ju­rul măiestrului Alcibiade, indicat de forţele­­ascunse ale naturei să-i ia succesiunea. Sandi Olmazu şi Lora Mirandy treceau pe scenă, printre culise, în­tr-o atmosferă de ostilitate. Se sim­ţeau străini. Mai ales femeile arun­cau fulgere Lored, privind-o cu o­­chii duşmănoşi părând că-i spun : — Aşteaptă! Aşteaptă tu — şi ai să vezi! «Othello» alterna cu «Shylock». Din când în când, în câte un ma­tineu, trecea şi «Romeo şi Julieta». Dar cele mai multe spectacole erau fără Olmazu şi Lora Mirandy. Domnul Maximum, care n’avea voie de la doctor să se ocupe de fel de teatru, primea pe patul său de suferinţă, impresia celor petrecute acolo, fără să-i facă nimeni un ra­port precis. Cunoştea prea bine pe actori, le ştia vocabularul şi tot ce se ascundea sub fiecare frază, sub fiecare entusiasm şi reticenţă a lor, ca să-i scape vre­o mişcare, vre­o intenţie. El însă, lăsă pe Alcibiade Pancu şi pe doamna Athanasiade să-şi fa­că mendrele, aşteptând să se însă­nătoşească, să pună mâna pe frâne şi să înceapă clădirea noului teatru, ale cărui fonduri principesa Moru­­sof se obliga să le găsească în în­tregime. Surszky intenţiona să-şi concedi­eze cea mai mare parte din trupă şi s-o complecteze cu absolvenţi proaspeţi ai Conservatorului şi ac­tori de la Iaşi, Craiova şi Cluj pe cari să-i crească de la început, în autoritatea lui toată. In primele zile ale lui Octombrie, domnul Maximum eşi din casă şi puse în repetiţie «Cymbelin», a că­rei înscen­are o pregătise în vre­mea convalescenţei. Această comedie prea puţin ju­cată, plină de­­ elemente din alte lucrări mai celebre ale lui Shakes­peare, oferita lui Surszky posibili­tatea să rezolve unele probleme, de tehnică teatrală şi să ilustreze teo­ria că «nu există piese nejucabile». E drept că nu se aştepta la un succes prea mare de cassă, dar îi plăcea din când în când, să contra­rieze gustul publicului. Auzind de apropiatele repetiţii, frumoasa Marilena Nastea, cocheta căreia nu-i rezista nici un rol fe­­nonim (— Je joue tout! spusese dânsa cu modestie, unui regisor străin, care o ’ntrebase ce gen are), veni, furioasă, la director, să-i spue că e persecutată în favoarea Lorei Mirandy, care fiind mai tânără, tre­buia să mai aștepte. — Domnișoara Mirandy, n’are de­cât să mă dubleze. A creiat destule roluri... să mai apară și’n dublură. Vreau să joc și eu odată într’o pie­să cu numele pe afiș, nu­­numai roluri secundare 1 — Pardon, o ’ntrerupse Strszky, nedumerit. Dumneata pe cine vrei să joci î — Cum pe cine î Pe Cymbelina 1 — Regret, dar rolul l’am dat alt­cuiva 1 — Lorei Mirandy, știu 1 — Nu, răspunse domnul Maxi­mum. Lui Alcibiade Pancu. ■— Lui Alcibiade Pancu 1 — Alcibiade Pancu 1... răspunse Strszky. — 0 să-l joace ’n travesti. — Nu. 0 să-l joace cum se joacă. Cymbelin e un bărbat nu e o femee. Cymbelin e regele Britaniei și nu-1 chiamă Cymbelina, cu a la urmă, cum pronunţi dumneata. Frumoasa Nana credea că domnul Maximum îşi bate joc de dânsa. E adevărat, nu cunoştea textul, dar nu se convinse decât văzând tipărit «Cymbelin, regele Britaniei», începu să râdă cu dinţii ei fru­moşi, satisfăcută, ca şi cum făcuse o glumă bună. Apoi eşi, pudrându-şi nasul. Nu era întâia oară când domnul Maximum îşi dădea teama de lipsa de cultură, de inconştienţa angaja­ţilor săi. Cei mai mulţi jucau de câte treizeci de ori o piesă, fără să-i cunoască subiectul, fără să ştie adesea cine era personagiul cu care vorbeau în scenă, cum îl chiamă, ce rost are acolo. însuși Alcibiade Pancu, venit să-l ceară pe «Shylock» îi dădu o do­vadă întristătoare de insuficienta lui literară. — Ași vrea să joc pe «Shylock»... — Excelentă idee! răspunse dom­nul Maximum care, în acel moment, avea interes să-și menajeze corifeul. Vom avea şi o distribuţie bună . Nana o să joace pe Porţia, elevii d-tale — foarte buni copii —, Aurel Mitrofan şi domnişoara Popovici pe Lorenzo şi Jessica, Calomfirescu pe neguţătorul din Veneţia... — A nu pe ăsta am spus că-l joc eu... întrerupse Pancu. — Dă-mi voie, îi replică Strszky, dumneata parcă ceruseși pe «Shy­lock»... Alcibiade Pancu se ’ncruntă ne­­dumerit. Se credea victima unei farse. El era convins că Neguţătorul din Veneţia e «Shylock», şi le-a trebuit o lungă discuţie ca să se convingă că rolul destinat lui Ca­­lomfirescu era Antonio şi că Anto­nio, nu Shylock, este neguţătorul din Veneţia. Domnul Pancu primi cu vădită ne­plăcere aceste lămuriri, ca şi cum i se adusese o ofensă personală, el ceru drept satisfacţie, ca pe afiş să se anunţe «Shylock», nu «Neguţă­torul din Veneţia». Victor Eftimiu. Iffff-Adam­ pe un mormânt George Cair A plecat dintre noi prietenul bun şi îndatoritor, iubitorul de fru­mos, de viaţă şi de vise, pe care nemernicia omenească n’a vrut să-l cruţe. A plecat, cu spasmul de durere pe buze, pe buzele care ştiau atât de sincer să râdă şi să glumească, care doreau întotdeauna şi pentru toţi care-l cunoşteau să aibă vor­be blânde şi nespus de afectuoase. Gânditor care a trăit adesea în lume cu două măşti, Cair, care era un sentimental şi un sensibil, un rafinat şi un observator, voia to­­tuşi prin capriciu­­ de om răsfăţat, deşi încercat, să pară un superfi­cial. —­­Viaţa — spunea el — trebue trăită aşa cum e... Nici bună, nici rea. Nici s’o blestemi pentru ce-ţi ia ; şi nici să te încrezi prea mult în ceea ce ar putea să-ţi dea... Fro­ leaz­o ca să nu te doară... Zămbeş­­te-i când ochii îţi ascund lacrimi, ca să nu-ţi rămână prea dese răni amintirilor. Şi iată că viaţa, pentru care ro­stise atâtea gânduri şi simţiri fru­moase, i-a smuls de timpuriu cu­­pa... Cupa veseliei şi a voiei bune, căci Cair era un vesel, un discret umorist, care a semănat ani de-a rândul nu numai în nuvelele şi s­piţele lui de salon şi de femei de lume, dar în societate chiar, bono­mia aceia sclipitoare de vervă şi­­antezie care i-au câştigat atâtea prietenii, atâtea simpatii. Fără pretenţii de mare scriitor, — fără umbră de răutate — le se­măna pe ici pe colo în crâmpeile de romane tinereşti, pe care le scria în orele,­ de liniştită reverie... Versuri mărunte, stihuri fragede, vioaie, pătimaşe, o lume a lui, care nu te plictisea care nu te obosea. Colţişoarele înverzite pe umde si a plimbat plăcerile, oglinda lim­pede a dragostei celor din jurul lui, totul s’a resfrănt şi se va resfrân­­ge şi mâine în ele, cu florile poe­­siei lui, amintire neştearsă a re­gretelor şi a durerei noastre, de a fi pierdut pentru totdeauna un ca­­marad minunat şi un prieten ne­asemuit. Cady Mec« ...în viitoarea stagiune, vom avea două extraordinare companii parti­culare în Capitală. ...că, în consecinţă, stagiunea vii­toare va atinge o neobicinuită stră­lucire, mai ales că şi opera prepa­­ra, în urma recentei împăcări, o activitate excepţională. ..că diversele demisii şi plecări, r-­ se anunţă de la Teatrul Naţional, sunt în legătură cu o manevră de mai mare anvergură. ...că rezultatul acestei manevre va provoca o adevărată revoluţie în sânul societăţii dramatice ro­mâne, ...că revista «­ui i-o spui­­», pe care compania Leonard o va re­prezintă Vineri la parcul Oteteli­­sanu, prepară o mare surpriză pentru anumite cercuri din Capi­tală. ...că, împotriva insistentelor in­­tervenţii venite din aceste cercuri, o anumită scenă din această revis­tă nu a fost modificată. ...că o distinsă artistă, dspre care se spune că va lua direcţia unui teatru naţional din provincie, va rămâne totuşi în Capitală, şi va juca într’o trupă particulară. ...că în iarna viitoare vom avea şi o stagiune de operetă, poate chiar şi două, fiind vorba şi de turneul unei companii streine. George Caur Ecouri Obicei profesional. Discuția urmează pe trotuarul din fața lui Capşa, pe la orele 7 seara. Două fete nostime trec grăbite. Doi ţipi le acostează. Fetele trec înainte. — Mă întreb de ce fetele astea nu ne-au răspuns ! exclamă unul din ţipi. — Fără îndoială, pentru că sunt de la telefon! răspunse cellalt, logic. Croitorul bate în uşe, dar nu pri­meşte nici un răspuns. Când să se hotărască să plece, observă că ghe­tele clientului său erau în faţa uşii, ceea ce dovedea că nu plecase. — Dar deschideţi, vă rog! Ghetele dv. sunt în faţa uşii, aşa că sunteţi acasă ! imploră croitorul. — Asta nu dovedeşte nimic răs­punse cu o voce de stentor cunoscu­tul scriitor. Am plecat azi în pan­tofi. — Da ce­ a păţit, dragă, profesorul Zăpăceanu că aleargă azi toată ziua prin oraş ? — A descoperit o greşeală de or­tografie pe un afiş de teatru şi caută toate afişele din oraș ca să le în­drepte greșeala... — Când vreau să împrumut bani, nu mă adresez nici­odată unui prie­ten, se spovedea zilele trecute un cu­­noscut scriitor unui ban­cher bucu­­reștean, foarte vestit prin sgăr­­cenia sa. — N’ai idee ce simpatic îmi ești, dragă ! răspunse liniștit bancherul. Am avut de foarte multe ori impre­sia că eşti cel mai bun prieten al meu. Intr’un magazin de mode. — Domnule, vă rog, aş dori să cumpăr o bluză, pentru o doamnă... — E pentu soţia d.v. ! Sau doriţi ceva mai fin . Fixarea datei premierei revistei «tCui i.o spui ! ?» la parcul Oteteli­­şanu a fost o adevărată tragedie. Autorii ţineau morţiş ca revista să se reprezinte pentru prima oară în seara de 27 Iunie. — De ce, domnilor ? De ce tocmai la 27 f. îi întrebă d. Leonard. — De ce 9 Mai întrebi ? Păi 27 e abataj 1 2 şi cm 7 nu fac nouă 9 râs­punseră toţi trei (Doamnei şi toţi trei­­.). — Eu zic mai bine să o punem la 28 9 interveni şi d. Cazes. — La 28 9 Nici gând ! Săriră iar cei trei. E leac, domnule, vrei să ne nenoroceşti ! 9 Şi revista se va juca, fireşte, la 27 1... Astăzi Parcul Oteteleşanu, orele 9: «Fire de artist». Teatrul Cărăbuş, orele 9: «Vor­ba vine». Teatrul Brezeanu orele 9 şi ju­mătate: «Socrul marchizului». Grădina Jigniţa, orele 9 şi un sfert: «Wilner Balabest». Teatrul Eforiei : «Tânărul Me­­dardus». Grădina Cinema Colos: «Tânărul Medardus». Grădina­ cinema Clasic: «Nibe­lungii». Grădina cinema Blanduziei : «Notre dame d’amour». Cinema Boulevard-Palace: «Tra­gedia dragostei». Cinema Pathé-Palace : «Afară din ceaţă». Cinema Lux: «Infanta cu tran­dafiri». Cinema Select: «Fedora». Cinema Apollo : «Notre dame I amour». Cinema Frascatti: «El, soţul, ea» Teatrul Majestic: Varietăţi. 3 LEI comemorarea lui Puşkin In oraşele mai însemnate ale Ru­siei, s’a serbat de curând prin re­prezentaţii teatrale — aniversarea a 125 de ani dela naşterea marelui poet rus Puşkin. In satul Michailovskoje în care poetul a scris câte­va din lucră­rile sale de seamă, s'a deschis un muzeu «Puşkin». Mascagni contra fu­turismului în muzică Piedro Mascagni, acordând un interview corespondentului din Mi­lano al lui «The Musical Digest» ,a declarat că are toată încrederea în noua generaţie de compozitori italieni, de­oarece Italia este «ma­ma muzicei, şi fecunditatea ei este inepuizabilă». Mascagni a adăugat : — «Tendinţele, mai mult sau mai puţin futuriste, ale muzicei anu­mitor compozitori­­ruşi, germani, francezi şi italieni nu sunt decât o formă de snobism şi vor dispare în curând, când bunul simţ îşi va relua toate drepturile».

Next