Rampa, septembrie 1924 (Anul 7, nr. 2054-2078)
1924-09-01 / nr. 2054
ANUL vn No. 2054 Luni 1 Septembrie 1924 5 LEI8 Paem! 1 ABONAMENTELE Un an Şase luni Trei luni Abonamentele se plătesc înainte # # # IN ŢARĂ 600 Lei 350 Lei 200 Lei Manuscrisele nepublicate se distrug 4± # Anunciurile se primesc la administraţia ■iarului şi la toate agenţiile de publicitate. 1 IN STRĂINĂTATE 300 Lei social 300 Lei Direcția: Str. Sărindar 7, etajul I, Telefon 47/35 Redacţia: Str. Sărindar 7, parter. Telefon 1/59 Administraţia: Str. Parlamentului 2, Telefon 25 35 Alt teatru! Comitetele reunite ale Teatrului Naţional, după penibila sarcină pe care au avut-o mai acum o lună să scoată la pensie trei valoroase societare şi să elimine treizeci de stagiari, au fost solicitate să reprimească pe unii din cei concediaţi. O fac, probabil, cu acelaş sentiment de stânjenire, cu aceiaşi jenă cu care i-au dat afară. Nu sunt nici din vina direcţiei, nici a actorilor aceste lamentabile pertractări — scoateri şi reprimiri — cari se manifestă, de câţiva ani, la sfârşitul şi începutul oricăror stagiuni. Supra-producţia Conservatorului de artă dramatică şi lipse de localuri — iată pricina conflictului. Sunt prea mulţi actori la Teatrul Naţional. Aceasta nu numai că încarcă bugetul, dar constitue un prilej de permanentă nemulţumire. Nu toată lumea poate juca. Mai ales actriţele. Intr’o piesă sunt abia trei sau patru roluri feminine, iar la Teatrul Naţional sunt opt zeci de femei. Când le va veni rândul să joace, fiecăreia ? Atâtea talente, atâtea bunevoinţe cari se pierd, fără să fie între-,buinţate. Actorul este poate singurul simbriaş care vrea să muncească, pentru leafa ce-o primeşte. Vegetând, cu lunile, el îşi pierde încrederea în sine, obişnuinţa scenei, contactul cu publicul şi e nemulţumit, enervat, înăcrit. Toată nemulţumirea, toată ura lui se duce, bineînţeles, spre director... Numai directorul e de vină că domnişoara sau doamna Corcoduşe, care spune aşa de frumos «La icoană», acasă, nu are gloria de care e vrednică. O persecută directorul. Tot directorul persecută pe junele-prim Frunză-verde şi pe bătrânul comic Foaie-lată, al căror geniu se iroseşte la cafenea, în comploturi menite să răstoarne pe tiranul care a uzurpat scaunul lui Ion Ghica. De fapt, nu e de vină nici bietul actor, nici bietul director. E de vină lipsa unui al doilea teatru, în care să se manifesteze atâtea energii nefolosite la Naţional, unde nici Dumnezeu însuşi n’ar putea să facă dreptate. In ultimii ani, mişcarea teatrală a luat o desvoltare uriaşă. N’avem însă localurile cari s’o adăpostească. De peste şapte-zeci de ani n’am fost capabili să ridicăm un nou teatru, o clădire mare, vrednică de progresul uriaş al Capitalei. Autori dramatici şi actori, din ce în ce mai numeroşi, mai variaţi, cer să le auzim glasul. Dar unde ? N’au de unde vorbi». Celelalte teatre, din nefericire, nu-i pot adăposti. Pentru autori, în deosebi, trupele particulare nu există. S’au exilat, singure, din sufletul românesc Singura lor preocupare este ce marfă străină s’ar desface mai mult. Piesa originală este pilula amară, pe care onorabilii directori ai teatrelor particulare sunt nevoiţi s’o înghită anual. O’nghit, strâmbându-se şi-o servesc şi publicului cum dă Dumnezeu, pe răspunderea autorului, care de obiceiu, e ales dintre cei cu succesul sigur. Toate sforţările merg spre lucrarea străină : aranjamente speciale de artişti şi de regizori, decoruri, costume şi tobele mari ale reclamei. Iar ca epilog autorul de piese româneşti primeşte scrisori publice, în care cutare patron de teatru îi aminteşte câte mii de lei i-a dat la nevoie, cum l-a scăpat de mizerie, cu copii cu tot, — şi alte graţiozităţi artistico-literare, de cea mai primară distincţie... • E absolută nevoie de un al doilea teatru al statului. Nu i-ar trebui subvenţii, atât e de numeros personalul artistic, technic şi administrativ al primei noastre scene. S’ar juca acolo, piesele de debut ale autorilor tineri, pentru cari Teatrul Naţional e prea solemn, prea pretenţios. Cele pe cari critica şi publicul le-ar admite, vor putea fi «oficializate» cu tot fastul cuvenit, intrând în repertoriu alături de lucrările consacrate ale înaintaşilor. In felul acesta am evita neplăceri generale. Orice insucces de piesă originală se răsfrânge asupra întregei literaturi dramatice și dă pretexte de ostilitate celor cari nu pândesc decât căderile noastre: căderile pieselor străine nu le remarcă nimeni... Acest al doilea teatru ar da prilej numeroşilor angajaţi ai Teatrului Naţional care vegetează, să se producă, să se releve, să progreseze. Soluţia «dării afară» a celor tineri sau scoaterea la pensie a celorlalţi poate fi eroică ; directorul, comitetele sunt felicitate pentru «energia» cu care au procedat. (Admirăm în special, pe oamenii cari pot produce neplăceri altora...) Nu rezolvă, însă, nimic. Ce sunt de vină atâţia absolvenţi şi premianţi ai Conservatorului, că n’au fost folosiţi când ei nu cereau decât să muncească ? ! Pe cine l-ar răbda inima, în aceste vremuri grele, să lase pe drumuri, scoţându-i la pensie, atâţia valoroşi actori, cari au stat cu zecile de ani în slujba Teatrului Naţional ? Fiecare-şi poate găsi întrebuinţarea. Să facem al doilea teatru. Există şi actori şi public. Se poate găsi şi localul. Victor Eftimiu —• Ce să mă fac, când oi fi mare, tăticule ! Doctor de urechi sau dentist ? întreabă Georgică, eless în clasa patra primară, pe tatăl său. — Lucrul este foarte simplu, râspunse tatăl. Trebue să te faci dentist, fiindcă oamenii n'au de cât două urechi, pe când dinți au... trei zeci şi doui ! Un judecător sațiu avea in fata lui trei acuzați. II întreabă pe primul: — Cum te chiamă ! Răspunde al doilea : — Popescu ! Se adresează atunci celui de.al doilea : — Nu pe d.tate.am întrebat ! Răspunde atunci al treilea acuzat: — Nici nu v'am răspuns eu, d-le judecător ! Georgică vine târziu la masă. Tatăl său se uită urât la el și se răstește : — Nu fi-am spus de.atâtea ori să fii punctual ! — Ba da, tăticule ! răspunse Georgică. — Nu ți-am ^promis o sfântă de de băie, dacti n’o să fii punctual? — Ba da, tăticule ! replică Georgică. Și după o pauză: — Dacă nu m’am finut de cuvânt, n’ai noie nici d.ta să te fi de cuvânt. Adio Se depărtează tristul călăreţ Şi-un snop din dorul veşnic ce-l apasă, S’a risipit pe mâna ta duioasă, S’o strângă, s’o dezmierde îndrăzneţ... Şi plec cu presimţirea dureroasă Că niciodată nu vei şti cât preţ A pus rătăcitorul cântăreţ Pe ochii’n cari s’a resimţit acasă... O, iar tărmă micuţa mea fiinţă.» — vezi— cea mai violentă suferinţă Mi-a dat voinţa de-a te părăsi... Sărută-miversul, dacă-l vei citi, Să-mi simţi sărutul de recunoştinţă: Aşa sunt visătorii... mor copii!... Tatianei H. Bonciu. lampa apare complet reorganizată Duminică 14 Septembrie 90 ' ew 1 ....----------------------' CIO Goldenberg este întrebat într’o zi de un prieten, de ce întotdeauna imediat după o mare lovitură, după ce câștigă fabuloase sume de bani, ese pe stradă in haine rupte fi murdare. — Uite, dragă, care este cauza, replică Goldenberg. Când afacerile merg bine şi câştig multe parale, eu sunt vesel, fericit. Mă îmbrac însă în haine rupte, ca şi prietenii mei să mă creadă în mizerie, şi să fie şi ei la rândul lor fericiţi. — Dar când îmi merg prost afacerile, cum procedezi. — Atunci sunt evident supărat, nenorocit. Dar am un costum nou, foarte frumos, fi o pereche de pantofi de lac. Mă, îmbrac cu ele, prietenii mei mă cred fericit, şi atunci sunt şi ei la rândul lor supăraţi, nenorociţi... Duminicii 14 Septembrie RiHPA apare complect reorganizată Ca chestie Cum şi-a găsit oaia... capacul! Afacerii© stagnează. Negustorii, plictisiri, nu mai ştiu ce să facă, ca să atragă publicul în prăvălii. Manequinela vorbitoare, păpuşile cari clipesc din ochi sau omul cu joben care dă din cap nu mai reuşesc decât cel mult să delecteze pe copilaşii ce vin de la şcoală. In vitrina feeric lumnistă a unui magazin cu obiecte de menaj de curând deschis alături de teatrul Mic, strălucesc aşezate la rând după mărime pe cristalul normanţ, o duzină de vase nnkerate, lustruite, poftitoare.... Prietenul meu Mitică se opreşte o clipă, ademenit de atâta strălucire... Ochii îi cad pe eticheta octogonală legată cu un şnur bleu de capacul primului vas. — «167 lei !...», murmură Mitică. «Nu-i scump. Am să iau şi eu unul». Şi intră înăuntru. — «Bună ziua !» — «Saint !» — «Vă rog, daţi-mi un vas in felul celor din vitrină !» — «Poftiţi !»... — «Cât costă ?» întreabă Mitică, scoţând portofelul. — «876 lei !» — «Cum 876, d-le ? Pe etichetă scrie 176 lei !» — «Intr’adevăr : 176 lei e preţul capacului ,plus 700 lei preţul vasului, total 876 lei». — «Bine, dar asta e o escrocherie. Laşi lumea să creadă că întregul vas nu costă decât 176 lei....» — «Lumea, dacă e proastă, e liberă să creadă ce vrea !» Mitică n’a mai zis nimic; a eşit din prăvălie, dar... . .... a doua zi de dimineaţă, un demn îmbrăcat cu o admirabilă blană şi înfofolit până la ochi intră grăbit în prăvălie. — «Puteţi să-mi daţi două duzini de vase la fel cu cele din galantarî» — «Numaidecât..» — «Dar sunt la fel ! — «Bineînţeles !.... Privito !» — «Bun ! Te rog însă să mi le împachetezi frumos unul câte unul, separat să nu se sgârâie... Pune te rog mai multă hârtie... Bagă de seamă că l’ai ciocănit... Pe ăsta te rog să mil schimbi.... !» — «Gata, domnu ! Sunt toate împachetate....» — «Bravo! Acum fă-mi te rog din toate un pachet... Aşaaa ! Buun! Ce reducere îmi faci ?» — «Vai de mine ! Dar sunt socotite în preţul de cost....» — «Ţi-am luat 24 de bucăţi, trebue să -mi faci un rabat... Altfel nu le cumpăr !» — «Poftiţi 5 la sută...!» — «Nu ! 10 la sută dacă vrei să le iau !» — «Fie şi 10 la sută !... Cassa, domnişoară. 19.000 lei.» — «Cum 19.000 lei ?» — «Ar face 21.624 lei ; minus 2.000 lei reducere, nu fac 19.000 lei ?» — «Cum ai ajuns d-ta la 21.000 lei, când bucata, costă 176 lei ?...» — «Nu ! Vă înșelaţi ! 176 lei costă capacul plus oala 700 lei, total 876 lei...» — «Așaaa ? Atunci nu le iau. Sunt prea scumpe.» — «Cum d-le ! După ce m’am căsnit o oră să le împachetez ? Ce vrei să cred despre d-ta ?» — «Dacă ești prost, ești liber să crezi ce vrei» răspunse desfofolindu-se.... Mitică, căci tot el era Don Seranos Astăzi Teatrul Naţional, orele 8 şi 30 : «Pescăruşul». ţarcul Otete Meşanu, oreie 9: «Diglanda». Teatrul Cărăbuş, orele 9: «Pi ce ?» şi «Subţire dulce». Teatrul Brezeanu orele 9 şn jumătate : «Manasse». Teatrul Central, orele 9 jum. «Fetiţa din Tavernă». Teatrul Jignit la orele 9 şi un sfert «Ebiger Wanderer». Teatrul Eforiei: «Psisa». Grădina Cinema Colos: «Psisa» Grădina cinema Blanduziei «Statuia plăcerii». Cinema Terra: «Casa Misterului». Cinema Frascati: «Inghiarea aventurierilor». Cinema Boulevard-Palace: «Ispite nocturne». Cinema Apollo: «Statuia plăcerii». Cinema Lux : «Casanova». Cinema Pathé-Lipscani: «Ștrengarul». Ce se poate auzi Bucureşti. 30 August 1924 Văzuţi că veni şi la noi svaiul de frig» de la Paris ! * — Cum să intru, nene, cu rochia bună, pe sub schele ! * Ce mai ploaie ! Ce trebue să fie la Sinaia• — Iar pilaf cu prepeliţă ? Mai schimbat da frate ! — Şi eu care mi-am lăsat macferlamul la Buşteni !» • — L’ai văzut pe Beatty ! — Nu, dragă că vorbea numai englezește !* Bine, bine, deabia sedeschidea, freie, și din prima zi două premiere într’o seară ! !• Nu pleacă guvernul nici toamna asta !• E Român, frate, ce mal tra-vura! N’ai văzut ? Toți am răspuns la fel! • Bine că s’a întors lumea din vilegiatură ! S’a mai populat Bucureştii ! Răbojul vânzătorului de programe Ce se joacă Luni fn Capitală? Ce se joacă ’» Capitală ! Vrei să știi ! Lucru nu.i greu ! Rubrica.mi săptămânală S’o citești însă mereu !... • «Cărăbuşul* lui Tătutse Acuși joacă, (după ce Lumea aproape le uitase) «Subfir’—dulce» și' «Pă ce !» • Urmărind succesul pas cu Pas, la «Parc» făde habar. 1. Băjescu și cu Lascu. Au reluat «Di Granda» iar. • Cine e cu mutra ternă. O să.i treacă, e fatal Căci «Fetița din tavernă» Joacă—acuma la «Central». • întrebând pe «Puiu»—odată De ce.i vesel și nu-i trist îmi răspunse omu ’n dată: «Ce vrei ! Sunt «Iluzionist» /» • Plin de răni, în niște schele «Nafionalu»î nvăluit. Slab, se tine în proptele... De..... ! «Bolnavii ’nchipuit /» Vânzătorul de progr