Rampa, septembrie 1924 (Anul 7, nr. 2054-2078)

1924-09-01 / nr. 2054

ANUL vn No. 2054 Luni 1 Septembrie 1924 5 LEI8 Paem­! 1 ABONAMENTELE Un an Şase luni Trei luni Abonamentele se plătesc înainte # # #­­ IN ŢARĂ 600 Lei 350 Lei 200 Lei Manuscrisele nepublicate se distrug 4± # Anunciurile se primesc la administraţia ■iarului şi la toate agenţiile de publicitate. 1 IN STRĂINĂTATE 300 Lei soc­ial 300 Lei Direcția: Str. Sărindar 7, etajul I, Telefon 47/35 Redacţia: Str. Sărindar 7, parter. Telefon 1/59 Administraţia: Str. Parlamentului 2, Telefon 25 35 Alt teatru! Comitetele reunite ale Teatrului Naţional, după penibila sarcină pe care au avut-o mai acum o lună să scoată la pensie trei valoroase societare şi să elimine trei­zeci de stagiari, au fost solicitate să re­primească pe unii din cei conce­diaţi. O fac, probabil, cu acelaş sentiment de stânjenire, cu ace­iaşi jenă cu care i-au dat afară. Nu sunt nici din vina direcţiei, nici a actorilor aceste lamentabi­le pertractări — scoateri şi repri­miri — cari se manifestă, de câţi­va ani, la sfârşitul şi începutul oricăror stagiuni. Supra-producţia Conservatorului de artă dramatică şi lipse de lo­caluri — iată pricina conflictului. Sunt prea mulţi actori la Tea­trul Naţional. Aceasta nu numai că încarcă bugetul, dar constitue un prilej de permanentă nemulţu­mire. Nu toată lumea poate juca. Mai ales actriţele. Intr’o piesă sunt a­­bia trei sau patru roluri feminine, iar la Teatrul Naţional sunt opt zeci de femei. Când le va veni rân­dul să joace, fiecăreia ? Atâtea talente, atâtea bunevoin­­ţe cari se pierd, fără să fie între-,­buinţate. Actorul este poate singu­rul simbriaş care vrea să mun­cească, pentru leafa ce-o primeş­te. Vegetând, cu lunile, el îşi pier­de încrederea în sine, obişnuinţa scenei, contactul cu publicul şi e nemulţumit, enervat, înăcrit. Toa­tă nemulţumirea, toată ura lui se duce, bine­înţeles, spre director... Numai directorul e de vină că dom­nişoara sau doamna Corcoduşe, care spune aşa de frumos «La i­­coană», acasă, nu are gloria de care e vrednică. O persecută di­rectorul. Tot directorul persecută pe junele-prim Frunză-verde şi pe bătrânul comic Foaie-lată, al că­ror geniu se iroseşte la cafenea, în comploturi menite să răstoarne pe tiranul care­ a uzurpat scaunul lui Ion Ghica. De fapt, nu e de vină nici bietul actor, nici bietul director. E de vină lipsa unui al doilea teatru, în care să se manifesteze atâtea energii nefolosite la Naţional, un­de nici Dumnezeu însuşi n’ar pu­tea să facă dreptate. In ultimii ani, mişcarea teatra­lă a luat o desvoltare uriaşă. N’a­­vem însă localurile cari s’o adă­postească. De peste şapte-zeci de ani n’am fost capabili să ridicăm un nou teatru, o clădire mare, vrednică de pr­ogresul uriaş al Capitalei. Autori dramatici şi actori, din ce în ce mai numeroşi, mai va­riaţi, cer să le auzim glasul. Dar unde ? N’au de unde vorbi». Celelalte teatre, din nefericire, nu-i pot adăposti. Pentru autori, în deosebi, trupe­le particulare nu există. S’au exi­lat, singure, din sufletul românesc Singura lor preocupare este ce marfă străină s’ar desface mai mult. Piesa originală este pilula amară, pe care onorabilii directori ai teatrelor particulare sunt nevoiţi s’o înghită anual. O’nghit, strâm­­bându-se şi-o servesc şi publicu­lui cum dă Dumnezeu, pe răspun­derea autorului, care de obiceiu, e ales dintre cei cu succesul sigur. Toate sforţările merg spre lucra­rea străină : aranjamente speciale de artişti şi de regizori, decoruri, costume şi tobele mari ale recla­mei. Iar ca epilog autorul de pie­se româneşti primeşte scrisori pu­blice, în care cutare patron de tea­tru îi aminteşte câte mii de lei i-a dat la nevoie, cum l-a scăpat de mizerie, cu copii cu tot, — şi alte graţiozităţi artistico-literare, de cea mai primară distincţie... • E absolută nevoie de un al doi­lea teatru al statului. Nu i-ar tre­bui subvenţii, atât e de numeros personalul artistic, technic şi ad­ministrativ al primei noastre sce­ne. S’ar juca acolo, piesele de de­but ale autorilor tineri, pentru cari Teatrul Naţional e prea so­lemn, prea pretenţios. Cele pe cari critica şi publicul le-ar admite, vor putea fi «oficializate» cu tot fastul cuvenit, intrând în repertoriu ală­turi de lucrările consacrate ale înaintaşilor. In felul acesta am e­­vita neplăceri generale. Orice in­succes de piesă originală se răs­frânge asupra întregei literaturi dramatice și dă pretexte de osti­litate celor cari nu pândesc decât căderile noastre: căderile pieselor străine nu le remarcă nimeni... Acest al doilea teatru ar da pri­lej numeroşilor angajaţi ai Tea­trului Naţional care vegetează, să se producă, să se releve, să pro­greseze. Soluţia «dării afară» a ce­lor tineri sau scoaterea la pensie a celorlalţi poate­ fi eroică ; direc­torul, comitetele sunt felicitate pentru «energia» cu care au pro­cedat. (Admirăm în special, pe oa­menii cari pot produce neplăceri altora...) Nu rezolvă, însă, nimic. Ce sunt de vină atâţia absolvenţi şi premianţi ai Conservatorului, că n’au fost folosiţi când ei nu ce­reau decât să muncească ? ! Pe cine l-ar răbda inima, în a­­ceste vremuri grele, să lase pe dru­muri, scoţându-i la pensie, atâţia valoroşi actori, cari au stat cu ze­cile de ani în slujba Teatrului Na­ţional ? Fiecare-şi poate găsi întrebuin­ţarea. Să facem al doilea teatru. Exis­tă şi actori şi public. Se poate găsi şi localul. Victor Eftimiu —• Ce să mă fac, când oi fi mare, tăticule ! Doctor de urechi sau den­tist ? întreabă Georgică, eless în clasa patra primară, pe tatăl său. — Lucrul este foarte simplu, râs­­punse tatăl. Trebue să te faci den­­tist, fiindcă oamenii n'au de cât două urechi, pe când dinți au... trei zeci şi doui ! Un judecător sațiu avea in fata lui trei acuzați. II întreabă pe primul: — Cum te chiamă ! Răspunde al doilea : — Popescu ! Se adresează atunci celui de.al doilea : — Nu pe d.ta­te.am întrebat ! Răspunde atunci al­ treilea acuzat: — Nici nu v'am răspuns eu, d-le judecător ! Georgică vine târziu la masă. Tatăl său se uită urât la el și se răstește : — Nu fi-am spus de.atât­ea ori să fii punctual ! — Ba da, tăticule ! răspunse Geor­gică. — Nu ți-am ^promis o sfântă de de bă­ie, dacti n’o să fii punctual? — Ba da, tăticule ! replică Georgi­că. Și după o pauză: — Dacă nu m’am finut de cuvânt, n’ai no­ie nici d.ta să te fi de cu­­vânt. Adio Se depărtează tristul călăreţ Şi-un snop din dorul veşnic ce-l apasă, S’a risipit pe mâna ta duioasă, S’o strângă, s’o dezmierde îndrăzneţ... Şi plec cu presimţirea dureroasă Că niciodată nu vei şti cât preţ A pus rătăcitorul cântăreţ Pe ochii’n cari s’a resimţit acasă... O, iar tărmă micuţa mea fiinţă.» — vezi­­—­ cea mai­ violentă suferinţă Mi-a dat voinţa de-a te părăsi... Sărută-mi­­versul, dacă-l vei citi, Să-mi simţi sărutul de recunoştinţă: Aşa sunt visătorii... mor copii!... Tatianei H. Bonciu. lampa apare complet reorganizată Duminică 14 Septembrie 90 ' ew 1 ....----------------------' CIO Goldenberg este întrebat într’o zi de un prieten, de ce întotdeauna imediat după o mare lovitură, după ce câștigă fabuloase sume de bani, ese pe stradă in haine rupte fi mur­dare. — Uite, dragă, care este cauza, replică Goldenberg. Când afacerile merg bine şi câştig multe parale, eu sunt vesel, fericit. Mă îmbrac însă în haine rupte, ca şi prietenii mei să mă creadă în mizerie, şi să fie şi ei la rândul lor fericiţi. — Dar când îmi merg prost afa­cerile, cum procedezi. — Atunci sunt evident supărat, ne­norocit. Dar am un costum nou, foarte frumos, fi o pereche de pan­tofi de lac. Mă, îmbrac cu ele, prie­tenii mei mă cred fericit, şi atunci sunt şi ei la rândul lor supăraţi, ne­norociţi... Duminicii 14 Septembrie RiHPA apare complect reorganizată Ca chestie Cum şi-a găsit oaia... capacul! Afacerii© stagnează. Negustorii, plictisiri, nu mai ştiu ce să facă, ca să atragă publicul în prăvălii. Manequinela vorbitoare, păpuşile cari clipesc din ochi sau omul cu joben care dă din cap nu mai reuşesc de­cât cel mult să de­lecteze pe copilaşii ce vin de la şcoală. In vitrina feeric lumnistă a unui magazin cu obiecte de menaj de curând deschis alături de teatrul Mic, strălucesc aşezate la rând după mărime pe cristalul norm­anţ, o du­zină de vase nnkerate, lustruite, poftitoare.... Prietenul meu Mitică se opreşte o clipă, ademenit de atâta strălu­cire... Ochii îi cad pe eticheta octo­­gonală legată cu un şnur bleu de capacul primului vas. — «167 lei !...», murmură Mitică. «Nu-i scump. Am să iau şi eu unul». Şi intră înăuntru.­­ — «Bună ziua !» — «Saint !» — «Vă rog, daţi-mi un vas in felul celor din vitrină !» — «Poftiţi !»... — «Cât costă ?» întreabă Mitică, scoţând portofelul. — «876 lei !» — «Cum 876, d-le ? Pe etichetă scrie 176 lei !» — «Intr’adevăr : 176 lei e preţul capacului ,plus 700 lei preţul va­sului, total 876 lei». — «Bine, dar asta e o escroche­rie. Laşi lumea să creadă că între­gul vas nu costă decât 176 lei....» — «Lumea, dacă e proastă, e li­­beră să creadă ce vrea !» Mitică n’a mai zis nimic; a eşit din prăvălie, dar... . .... a doua zi de dimineaţă, un demn îmbrăcat cu o admirabilă blană şi înfofolit până la ochi intră grăbit în prăvălie. — «Puteţi să-mi daţi două duzini de vase la fel cu cele din galantarî» — «Numai­decât..» — «Dar sunt la fel ! — «Bine­înţeles !.... Privit­­o !» — «Bun ! Te rog însă să mi le împachetezi frumos unul câte unul, separat să nu se sgârâie... Pune te rog mai multă hârtie... Bagă de seamă că l’ai ciocănit... Pe ăsta te rog să mil schimbi.... !» — «Gata, domnu ! Sunt toate împachetat­e....» — «Bravo! Acum fă-mi te rog din toate un pachet... Aşaaa ! Buun! Ce reducere îmi fa­ci ?» — «Vai de mine ! Dar sunt so­cotite în preţul de cost....» — «Ţi-am luat 24 de bucăţi, tre­bue să -mi faci un rabat... Altfel nu le cumpăr !» — «Poftiţi 5 la sută...!» — «Nu ! 10 la sută dacă vrei să le iau !» — «Fie şi 10 la sută !... Cassa, domnişoară. 19.000 lei.» — «Cum 19.000 lei ?» — «Ar face 21.624 lei ; minus 2.000 lei reducere, nu fac 19.000 lei ?» — «Cum ai ajuns d-ta la­ 21.000 lei, când bucata, costă 176 lei ?...» — «Nu ! Vă înșelaţi ! 176 lei costă capacul plus oala 700 lei, total 876 lei...­» — «Așaaa ? Atunci nu le iau. Sunt prea scumpe.» — «Cum d-le ! După ce m’am căsnit o oră să le împachetez ? Ce vrei să cred despre d-ta ?» — «Dacă ești prost, ești liber să crezi ce vrei­­» răspunse desfofo­­lindu-se.... Mitică, căci tot el era­­ Don Seranos Astăzi Teatrul Naţional, orele 8 şi 30 : «Pescăruşul». ţarcul Otete Meşanu, oreie 9: «Diglanda». Teatrul Cărăbuş, orele 9: «Pi ce ?» şi «Subţire dulce». Teatrul Brezeanu orele 9 şn ju­mătate : «Manasse». Teatrul Central, orele 9 jum. «Fetiţa din Tavernă». Teatrul Jignit la orele 9 şi un sfert «Ebiger Wanderer». Teatrul Eforiei: «Psisa». Grădina Cinema Colos: «Psisa» Grădina cinema Blanduziei «Statuia plăcerii». Cinema Terra: «Casa Misteru­lui». Cinema Frascati: «In­ghiarea aventurierilor». Cinema Boulevard-Palace: «Is­pite nocturne». Cinema Apollo: «Statuia plăce­rii». Cinema Lux : «Casanova». Cinema Pathé-Lipscani: «Ștren­garul». Ce se poate auzi Bucureşti. 30 August 1924 Văzuţi că veni şi la noi svaiul de f­rig» de la Paris ! * — Cum să intru, nene, cu rochia bună, pe sub schele ! * Ce mai ploaie ! Ce trebue să fie la Sinaia• — Iar pilaf cu prepeliţă ? Mai schimbat da frate ! — Şi eu care mi-am lăsat macferlamul la Buşteni !» • — L’ai văzut pe Beatty ! — Nu, dragă că vorbea numai en­­glezește !* Bine, bine, deabia se­­deschid­­ea, freie, și din prima zi două premiere într’o seară ! !• Nu pleacă guvernul nici toamna asta !• E Român, frate, ce mal tra-vura! N’ai văzut ? Toți am răspuns la fel! • Bine că s’a întors lumea din vi­legiatură ! S’a mai populat Bucu­­reştii ! Răbojul vânzătorului de programe Ce se joacă Luni fn Capitală? Ce se joacă ’» Capitală ! Vrei să știi ! Lucru nu.i greu ! Rubrica.mi săptămânală S’o citești însă mereu !... • «Cărăbuşul* lui Tătutse Acuși joacă, (după ce Lumea­ aproape le uitase) «Subfir’—dulce» și' «Pă ce !» • Urmărind succesul pas cu Pas, la «Parc» fă­de habar. 1. Băjescu și cu Lascu. Au reluat «Di Granda» iar. • Cine e cu mutra ternă. O să.i treacă, e fatal Căci «Fetița din tavernă» Joacă—acuma la «Central». • întrebând pe «Puiu»—odată De ce.i vesel și nu-i trist îmi răspunse omu ’n dată: «Ce vrei ! Sunt «Iluzionist» /» • Plin de răni, în niște schele «Nafionalu»î nvăluit. Slab, se tine în proptele... De..... ! «Bolnavii ’nchipuit /» Vânzătorul de progr

Next