Rampa, septembrie 1924 (Anul 7, nr. 2054-2078)
1924-09-15 / nr. 2066
*1 rie. Contele şi cu Karloo sunt fruntaşii conspiraţiei. Când, deodată, şi de astă dată pe întunerec, contele descoperă ceia ce n-a văzut de lumină, la el acasă, că domnul Karloo poartă mănuşe. Iată amantul, descoperit. E gata să-l ia de gât. Dar iar întrevine chestia cu patria, şi rivalii se împacă provizoriu Numai armistiţiu. Când să pornească, oamenii ducelui de Alba îi arestează pe toţi. In al cincilea, contesa, care a făcut denunţul ca să-şi salveze amantul, trimiţându-şi soţul la moarte, află în sfârşit că şi amantul ei face parte din complot şi că a fost prins. Noroc că Intervine ofticoasa fiică a ducelui Alba, prinsă de un subit amor pentru d. Karlov, şi contesa obţine două paşapoarte, unul pentru ea şi altul pentru amantul graţiat. Uf! şi tot nu se termină. In biroul ducelui de Alba, ca într’un hotel, contele poate totuşi să mai stea de vorbă cu Karloo, să-l ierte că l-a înşelat, să-l felicite de misterioasa lui graţiere şi să-i dea o misiune, să descopere pe trădător. Karloo jură. Pe ce? Pe capul nevestii contelui? In ultimul act, Karloo descoperă că trădătorul e contesa şi o omoară, conform promisiunii făcute, în timp ce sub ferestrele palatului, prietenii lui mor pe eşafod. Piesa se termină la unu noaptea. Se mai poate vorbi de Interpretare în piesa aceasta? Vom spune numai că d. Bulfinsky a avut nişte bâlbâieli imposibile şi de multe ori cacofonic,e şi că a fost complet lipsit de convingere. Acest defect a ţintuit pe loc şi pe d-na Lucia Sturza Bulandra Accentul d-sale era monoton, fără pasiunea caldă şi elocventă, atât de necesară acestor roluri, cari cer mai mult pledoarii decât interpretări. D Bulandra s-a ţinut în linia mijlocie. In schimb, d. G. Storin a realizat din rolul de compoziţie al ducelui de Alba o frumoasă creaţiune. A avut linia, gestul şi ţinuta. A fost impresionant, decisiv, şi în jocul d-sale s’a rezumat întreg spectacolul. D-ra Nora Peyov, spălăcită, miorlăitoare, agasantă, la suprafaţă şi cu un gest, care voind să indice un focar ftizic în piept, cobora involuntar la stomac. Montarea reprodusă după „L’Oustration‘‘, traducerea proastă. Regretăm sforţările şi banii cheltuiţi. Aplauze anemice, obosite şi exceptând scenele cu d. Storin — de complezenţă. SCARLAT FRODA * actul 1 . RYSOOR: Vom muri. LA TREN: Poate d-ta. Eu nu. RYSOOR: Dacă voi muri, să spui acasă să nu mă aştepte cu masa. LA TREN: Fie,fi ţărâna uşoară. RYSOOR: Sunt pierdut! TRIBUNALUL: Eşti liber! (Clopote, trâmbiţe, tobe). ACTUL 11 RYSOOR: Vei muri! DOLORES: Da, vreau să mor. RYSOOR: Da. Vreau să mor. RYSCOR: Ei bine. Nu vei muri. Va muri el. DOLORES: A! Eu nu... (Clopote). ACTUL 111 ALBA: Vei muri. KARLOO: Cum crezi d-ta... RAFAELA: Nu, să mai moară. ALBA: Nu vei muri. KARLOO: Eu, liber. Tu vei muri! (Ex. clopote). DOLORES: Vei muri, ALBA: Eu? DOLORES: Te vor ucide conjuraţii. ALBA: Conjuraţii! Vor muri ei? In faţa cortinei ACTUL IV CONJURAŢII: Să murim! ALBA: Nu, îmi veţi spune cine sunt complicii voştri... CONJURAŢII: Nu spunem. (Mor toţi. Clopote). ALBA: Atunci veţi muri! ACTUL V CARLOO: Voi muri! RYSCOR: Nu, numai eu o să mort ALBA: Va muri şi el... RAFAELA: Să nu moară Moare ea. ■ ALBA: Nu vei muri. CARLOO: Vreau să mor. RYSCOR: Nu... mori in actul viilor, (Moare). . . »Jjjj' ACTUL VI CARLOO: Vei muri! DOLORES: Nu! CARLOS: Ba da! DOLORES: Mor! (Moare). CARLOS: A murit! (Moare şi el. Intre culise mor şi restul interpreţilor, flămânzi Scapă cu viaţă numai câteva personagii de rit spaniol, el... Colaboratorii 11 Alfred Alessandrescu. George Baiculescu. Mircea Bârsan. Zaharia Bârsan. Gh. Brăescu. Alex. Bogdan. Al. Cazaban. Eman. Cerbu. Traian Cornescu. Nichifor Crainic. Ludovic Dauș. N. Davidescu. Alex. Davila. Grigore Drăgoescu. Victor Eftimiu. George Ertescu. Vasile Enescu. Eugen Filotii Scarlat Froda Noica Furtună Gala Galaction George Georgescu. Octavian Goga. Ion Gorun. A. de Herz. Ion lancovescu. Stefan Ioanid. ' . Mihail Jora. Lucrezzia Kar. N. Kiritzescu. Eugen Lovinescu S. Maur. Alex. Mavkodi. ■V. Maximilian. Cornelia Moldovanu. Alfred Moşoiu, Gh. A. Mugur, George Murnu losif Nădejde. Nick. tt l ’T Const. Nottara. Cincinal Pavelescu. ’’ Perpessicius. Camil Petrescu. T., Petronius Gr. Tăuşanu Ion Pillat, Vitorion Popa. Paul I. Prodan. 1, ţ ■ . Mircea D. Rădulescu. Liviu Rebreanu, Victor Rodan. Radu D. Rosetti. Ion Marin Sadoveanu. Soare Z. Soare. Alex. Th. Stamatiad. H. St. Streitmann, Pamfil Şeicaru. I. Teodorescu-Branişte. Vintilă Russu Şirianu. Dem. Theodorescu. Ion Ţăranu. Tudor Vianu. Alice Viardot-Garcia. Ion Vinea. RA MsamwasfflBtaasBMBS^ssm Roman din viaţa teatrală bucureşteană şl£ pariziană de Lucien Gerard In româneşte de A. Th. «producerea interzisă ! TE VOI AVEA. BUCUREŞTI! Repetiţiile se terminaseră. Elvira cobora încet scările teatrului. Era ameţită Praful şi lumina becurilor electrice de pe scena luminată, îi dăduse o uşoară ameţeală. Dar mai presus de toate o nemulţumea rolul. Rolul ei! Venea de aproape douăzeci de zile în şir, în fiecare după amiază, din mahalaua depărtată unde locuia, ca să figureze. Atât» Juca împreună cu câteva camarade într-o piesă, al cărei subiect nu-l cunoştea, fiindcă la repetiţie nu putuse înţelege despre ce era vorba! Se întrerupea mereu piesa şi d. Leopoldy, directorul de scenă, făcea observaţii. Figuraţia grămădită în colţuri, băieţi şi fete laolaltă făceau glume sau se plictiseau într’o tăcere mută. Când cancanurile se epuizau, se povestea cea din urmă cucerire a d-lui director general, sau nebuniile Stelei Niţescu, biruitoarea cu ochii ca peruzelele. Elvira asculta cu lăcomie. Auzise multe din viaţa de teatru... Ştia destule din conservator... Dar viaţa Stelei. Niţescu în care elevii şi figuranţii, priveau ca într’un film şi o comentau, — o îngroziseră. Totul se ştia. Dar ce se povestea, păreau pagini dintr’un roman. Stela Niţescu artista cea mai în vogă, care acum cutremura sala cu accentele ei de dramă, şi ale cărei fotografii jumătate un se înfiorau elevii şi le inspirau insomnii prelungite, ducea o viaţă dublă. Pe scenă era eroina pieselor la modă, femeia cinstită şi adulteră, criminală şi fecioară, regină şi ţigancă, în toate rolurile, biruitoare răsfăţată, ducea în afară de teatru o viaţă dezordonată pe care nici chiar geniul n’ar ‘fi justificat-o. Şi Stela Niţescu nu avea decât talent. Ultima lovitură făcea acum ocolul omenilor bine şi al iniţiaţilor snobi din Capitală. Cum în Bucureşti, nimic nu poate rămâne tăinuit, fie că oraşul e prea mic, fie că discreţia nu e îndeajuns de cunoscută, ultima nebunie a Stelei Niţescu îi dăduse o aureolă încă necunoscută, ajunsese să fie discutată chiar între culise de cabotini şi de figuranţi Lucrul era neobişnuit fiindcă actorii între dânşii, nu se interesează de viaţa lor intimă. Prinţul Dimitru, stăpânitor peste atâtea moşii şi iobagi, încât nu-i ţinea minte decât administratorii lui, ajunşi şi ei, cu toţii milionari, hotărâse la întoarcerea sa din Paris să ofere prietenilor un banchet, care să-i amintească întru câtva de viaţa din Capitala lumii. La via lui din Valea Călugărească îşi aranjase conacul pentru pomirea oaspeţilor de neam mare. Casa toată fusese împodobită cu glicine şi ghirlande. In sufrageria de alabastru în care un jet d’eau arunca apa unui izvor de munte, captat pentru desfătarea comesenilor, masa fusese presărată cu violete de Parma, comandate special de la Nissa, cristalurile cu emblema princiară aruncau foc de diamante, şi întreg decorul era luminat de lulmâinările candelambnelor. Decorul oriental. Pereţii împodobiţi cu şaluri turceşti şi icoane bizantine. Colţuri de desfătare şi lenevie, erau amenajate prin unghere şi divane odihnitoare cu covoare de viraz, te chemau la trândăvie. O muzică din cei mai renumiţi lăutari, tocmită de la Piteşti, fusese adusă şi ascunsă după nişte paravane, ca zgomotul ei să nu tulbure comesenii. Trebui să fie un val dulce de lenevie, de muzică şi de culoare. Pentru seara aceia, Prinţul Dimitry pregătise surpriza cea mare. Cum soseau invitaţii, rând pe rând în caietele mari, în sunetul de trompetă al vestitorilor şi al alaiului domnesc, care-i aducea de la gară, prinţul Dimitry, ieşea afară în ceardac şi în capul scării îmbrăţişa pe fiecare nou sosit. Muzica intona de fiecare dată „Mulţi ani trăiască“. Comesenii se aşezară la masă. Erau doisprezece bărbaţi în cap cu Prinţul Dimitry, toţi neînsuraţi. In timp ce se servea masa, fiecare comesean având în spate câte un chelner îmbrăcat în frac, conversaţia începu. Se vorbea de toate. Politică, femei, şi mai ales de Paris. Oh! Parisul. Parisul revenea ca o obsesie, se lega de amintirea fiecăruia, îi melancoliza şi-i entuziasma. Cu toţii îşi trăiseră tinereţea acolo, avuseseră metrese, cheltuiseră aven la Nissa şi Copyright 1924 Bukarest Rampageau anonim. Oraşul acela, care se avecina în depărtări cu albastrul erului îşi trimitea ca un răsuflu eabia contenit un murmur înnăşit ca o pasiune sugrumată. Musul şoselii înverzite aducea un brum de pământ şi o adiere de cer proaspăt. Elvirii îi veni în minte rolul ei cu figuraţie, lipsa oricărui spriji, izolarea ei şi succesul triumfi al Stelei Niţescu. — Voi putea ajunge vreodată şi întreba ea, voi reuşi să însemne eu ceva prin mine însumi, fără mi un ajutor, fără nimeni, şi împtriva tuturor ? Avu o clipă de îndoială şi se repină uşor de pervazul ferestrii. Aci, deodată, fără să-şi dea seama cum, fără nici un motiv, simţi c o ambiţie îndârjită, ereditară, răănească, se ridică în ea, îi aduse un val de sânge la inimă, îi în coda toţi muşchii, şi în faţa lunii care se înălţa pe cer, ca altă dată Salambo, ea îşi spuse cu un aer de biruinţă mistică : — Te voi avea, Bucureşti! Vei fi a picioarele mele, ale acestei mici necunoscute începătoare, pe can azi, o striveşti sub indiferenta a ! Vei fi al meu, Bucureşti Mă vei sărbători ca pe o regină. Te mi birui. In fiecare ceas, de azi în zice ani, numele meu va fi cântat ca al unei învingătoare, vei fi al meu, Bucureşti, îngenunchiate înfrânt, târându-te la picioarele una, voi fi mare, voi fi celebră Emoţia încordării fu prea mare. Elvira singură nu-şi cunoscuse o ambiţie atât de mare. Căzu obosită pe pat şi începu să plângă încet, ruşinată ea singură, de planurile ei, atât de uriaşe. URĂSC BĂRBAŢII ŞI MI-E SCÂRBA DE EI! A doua zi dimineaţă, Elvira era încă în pat, când Tantzi Lapoca Intră după o înceată bătaie în uşe. Venise pe scara de serviciu să-şi vadă prietena şi s’o ia în oraş. Nimeni n’o observase intrând. Elvira ămase surprinsă de această vizită matinală. E drept că între ea și Tantzi se legase un început de prietenie, dar era prima vizită ce se făcea acasă și încă atât de matinal. Rămase surprinsă. Cu un gest reflex, se adânci sub pled şi afară rămase numai căpșorul ei, cu pielița mată, cu ochii căprii şi cu părul acela cu reflexe arămii. Surâdea. Şi printre buzele uşor întredeschise se zăreau cele mai frumoase perle şi cele dintâi pe care le căpătase Elvira — dăruite de Dumnezeu. Tautzi se aşeză la picioarele Elvirii. Era puţin jenată şi o uşoară roşeaţă îi colora obrajii palizi. Tantzi era o fetişcană, cu părul roşu, cu trăsăturile neregulate, cu un nas obraznic, cu părul vâlvoi, sprintenă şi cu un corp băieţesc. Părea mereu tânără, făcea teatru de trei ani, dar nu izbutise încă să dea lovitura. Nu se ştia din ce trăia. Ea vorbea de nişte părinţi moşieri, de prin Dolj, a căror adresă însă o schimba mereu. Poate că nici ea, nu-şi amintea precis ideril naşterii ei şi unde el locuiau Fetele se împrieteniseră fără să ştie cum, de la repetiţii. Pe Elvira o măgulea prietenia micei artiste pentru ea, o simplă debutantă. Totuşi vizita aceasta o contrazicea. Tantzi vorbi cam încurcat de întâmplare, care o adusese prin cartierul acela, de un vis ciudat avut cu o seară mai înainte şi mai ales de dorul ei de a-şi revedea mica prietenă. Elvira se simţea emoţionată. Ii strânse mâna, cu căldură, ruşinată. Tantzi se aplecă repede şi-i sărută mâna, încet Şi prelung. Şi deodată, fără nici o pregătire, o sărută pe gură, pe ochi, pe toată faţa. Elvira, sub potopul acestei neaşteptate expansiuni, rămase înmărmurită. In mişcarea surprizei, Elvira se desveli. Era goală. Ca altădată Phryné, în faţa bătrânilor atenieni, nudul ei avea linia armonică a sculpturilor clasice, pielea de un alb fosforesceint şoldul ondulat ca valul mării, genunchii ca rodia, braţele ca linia elegantă a fluviilor din basme, sânii uşor înmuguriţi, pocale regeşti. Părea o arătare dintr’o feerie cu surâsul ei de cochetă nevinovăţie, în lumina soarelui de primăvară Tantzi, ameţită, se lăsă la genunchi ca în faţa unei icoane şi apoi repede cu mişcări repezi începu să-i sărute picioarele, apropiânduşi respiraţia fierbinte de genunchi şi pulpe, în timp ce mâinile rătăceau pe drumul marelui păcat. Elvira se desmetici. Cu un gest brutal, trase pledul și ruşinată își ascunse capul în pernă. Tantzi își dădu seama că pornirile ei aprinse o desvăluise. Emoționată şi contrariată, începu să plângă. Printre lacrămile care-i înnecau obrazul îşi destăinui povestea pasiunii ei nenorocite : — N-am fost întotdeauna aşa, spuse ea. Dar urăsc bărbaţii şi mi-e scârbă de ei. Am suferit atât de mult de pe urma lor. Nici unul nu m-a . Iubit, cu adevărat. Toţi sunt nişte bestii. Tu nu-i cunoşti încă, eşti un copil, dar îmi vei da dreptate mai târziu, când viaţa iţi va arăta cât de înşelătoare sunt cuvintele lor. Şi viaţa din teatru cu lumea noastră se va grăbi să-ţi pulbere cât mai repede iluziile ! Tantzi începuse să se înfierbinte. Elvira uitase ce se întâmplase şi asculta interesată. — Şi eu am fost ca tine, continuă Tantzi Lapoca, am avut părinţi bine situaţi, cari au scăpătat apoi, şi eu am învăţat în pension la călugăriţe !De atunci păstrez cele mai frumoase amintiri, fiindcă acolo am avut cea dintâi dragoste, pe Mica Vania. Era o fată orfană, crescută de un unebru bogat, care o lua cu el odată pe an, în vacanţa cea mare, la ţară. Din viaţă nu cunoscuse pe nimeni decât pe unchiul ei, pe câţiva argaţi bătrâni de la curte, bătrani şi ţărance. Era compact izolată în viaţă. Nu avea nici un prieten în afară de călugăriţe. Era fată retrasă, cuminte şi de o sclipitoare inteligenţă, deşi după aparenţă părea ştearsă, chiar insignifiantă. Lega cu greu prietenii şi părea că-şi dispreţueşte camaradele. In clasă însă, după răspunsurile, cari le dedea, se cunoştea că avea o pregătire mai deosebită decât a noastră, o cultură făcută dintr’o lectură aleasă, în afară de băncile şcolii. întâmplarea a făcut să-i fiu colegă de bancă, tot timpul cât am urmat la călugăriţe. Aproape că îmi pot aminti de câte ori am vorbit împreună în cursul primilor trei ani. In ultima clasă ne-am împrietenit. O amiciţie caldă s’a legat între noi, şi în timpul unei vizite neaşteptate ce-i făcuse unchiul ei, m-a prezentat şi pe mine. In vacanţa Paştilor, am fost la ţară invitat cu insistenţă de unchiul Micu, d. Vladimir Cozia. Am petrecut admirabil. (Va urma) să nu cumpere un bucheţel de violete. Miroseau frumos. Le prinse la cingătoare. Ii mai rămâneau zece băni. Tramvaiul era cinsprezece. Ca să facă economie, urcă până la biserica sfântul Iosif. — II voi lua de acolo, își spuse ea. Începuse să se întunece și-i era foame. Pe lângă ea treceau perechi de îndrăgostiți. Elvira se gândea : — Se va găsi oare și pentru mine cineva ca să mă iubească, să mă ia din teatru şi să facă din mine o femeie bună şi de treabă? Se urcă în tramvai pe platforma dinapoi şi rămase în picioare până la capul podului, unde se dădu jos. Luminile oraşului începuseră să se aprindă, becurile mari electrice luminau şoseaua Kiseleff, cari se Monte-Carlo, ținuseră cai de cur vară răscolitoare. Nu se putu opri mele. Și cu, eu v°i avea toată gloerau cunoscuti în Montmartoti îndrăgeau Parisul mai m decât tara aceasta, în care vene numai odată pe an ca sa strângraul și aurul recoltelor. Atât Șampania curgea în pahare i alterna cu vinurile naţionale, i desert se serviră vinuri fronti- Şti, licheururi fine, brânzeturi soiare, fructe orientale, aduse i pachete sigilate de la Smyrna. Comesenii aşteptau însă. Ei şti că Prinţul Dimitry nu-i deranjt pentru o masă bună. Asta pute s o aibă oricând la București. E vorba de altceva, dar nu mai înt legeau ce, fiindcă femei nu erai Muzica începuse să cânte mai furios. Comesenii se înfierbi taseră și începură să cânte, ţigj rile îngroşau aerul pe care ventilatoare discreteTî curățau m U^tr-C- lui?.infu Ş°seaua. 1 întrerunt si ii i . Privi o clipă echipagiile, muri nsevsta TM ^ a^,Vlle'parfuafundau cu frenezie, în întunerepândean un , r&\ul presimțit al împrejurimilor Când de n^ta^s °fa de+«BlcharaBănesei și o porni domol spre ca- Când, deodată se făcu tăcere... 9â_ starea în mansarda unui imp-Brintul Dimitry se ridică în pi-3il noUi clădit de curând. eroare. Bătu din palme și niște perejrcă pe scara îngustă, de servidele se dădură într’o parte. au? cele cinci etaje, printre bonele Intr'o încăpere, luminată de lu și furnizorii, cari coborau. Ajunse mina reflectoarelor, patru tigani sus şi încet pe furiş, intră în opoate coapse cu un şal roşu purtândăiţa ei. Era o camerăscundă, negri, voinici, goi, prinşi numai triunghiulară. Aerul era înăbuşipe umeri o tavă enormă, plină entor. Deschise larg ferestrele şi pinflori. Ţiganii se apropiară încet în ei în noapte, sunetul muzicii, şi când lumina Bucureştii se întindeau la picioare fleciorului lumină tava, comptele ei ca un oraş fantomatic în senii văzură şi nu le veni să crea .are luminile ca nişte candele de dă. Complect goală în atitudinea veghe însemnau atâtea doruri şi lui Venus ieşind din spuma mării aferinţe, care necunoscute, se iva Stela Niţescu, cu o roză în mâna stângă le surâdea. La început o tăcere de câteva secunde, apoi un strigăt de triumf general, un urlet intens acompaniă această intrare triumfală. Comesenii bătură cu flori pe biruitoarea naiadă, care de pe tava de argint reuşise să trezească entuziasmul adormit al acestor flăcăi tomnatici. Naiada se ridică în picioare, în toată goliciunea vârstei ei triumfătoare, reflectorul schimba grăbit culorile, iar comesenii într’un urlet de beţie, paroxism şi entusiasm sparseră cupele, se prinseră de mână şi începură să danseze înebuniţi împrejurul acestei apariţii ca săbatecii din Africa apariţii, ca sălbatecii din Africa sărbătorilor sacre...*) Elvira gândindu-se la apogeul d-nei Niţescu şi la toate amănuntele pe care le auzise între cumi se ajunse automat la staţia tramvaiului cu cai din strada Câmpineanu. Se gândea, de câte lucruri e legată gloria în teatru, şi ar fi voit să ştie de ce făcuse Stela Niţescu, acest lucru. Ii veni în minte rolul ei meschin din figuraţie şi îşi spunea, că desigur, ea nu va putea ajunge niciodată. Cine s‘o ajute? Fără protecţie e atât de greu şi talentul e relativ. îşi scotoci în poşetă. Avea douăzeci de bani în patru cincimri. Afară era primăvară. O pnm&*) In textul fmnea: „les reges phaieque*“ II LUNI 15 SEPTEMBRIE 1924 HBi. (PIAȚA SF GHEORGHE) STR. BARATIEI 2 UisiiUfui Kiviv.". 5 id I Hj* jjj COMPLECT,-ASORTAT. -u _ ■ ULTIMELE NOUTATI ... , •. . .... .••..• A. V : Cv •*■*•.. , v - ' Y > ‘a'&zj - ' ' ^ r’i.’ ' " : - LENAJURI • MĂTĂSURI • BONETARIE- CARNITURI ARTICOLE DE FANTESIE \- SALOANE SPECIALE PENTRU ROCHI TAILLEUR MANTOURI