Rampa, septembrie 1924 (Anul 7, nr. 2054-2078)

1924-09-15 / nr. 2066

*1 rie. Contele şi cu Karloo sunt frun­taşii conspiraţiei. Când, deodată, şi de astă dată pe întunerec, con­tele descoperă ceia ce n-a văzut de lumină, la el acasă, că domnul Karloo poartă mănuşe. Iată aman­tul, descoperit. E gata să-l ia de gât. Dar iar întrevine chestia cu patria, şi rivalii se împacă provi­zoriu Numai armistiţiu. Când să pornească, oamenii du­celui de Alba îi arestează pe toţi. In al cincilea, contesa, care a fă­cut denunţul ca să-şi salveze a­­mantul, trimiţându-şi soţul la moarte, află în sfârşit că şi aman­tul ei face parte din complot şi că a fost prins. Noroc că Intervine ofticoasa fiică a ducelui Alba, prinsă de un subit amor pentru d. Karlov, şi contesa obţine două pa­şapoarte, unul pentru ea şi altul pentru amantul graţiat. Uf! şi tot nu se termină. In biroul ducelui de Alba, ca într’un hotel, contele poate totuşi să mai stea de vorbă cu Karloo, să-l ierte că l-a înşelat, să-l feli­cite de misterioasa lui graţiere şi să-i dea o misiune, să descopere pe trădător. Karloo jură. Pe ce? Pe capul nevestii contelui? In ultimul act, Karloo desco­peră că trădătorul e contesa şi o omoară, conform promisiunii fă­cute, în timp ce sub ferestrele pa­latului, prietenii lui mor pe eşa­fod. Piesa se termină la unu noap­tea. Se mai poate vorbi de Interpre­tare în piesa aceasta? Vom spune numai că d. Bulfin­­sky a avut nişte bâlbâieli imposi­bile şi de multe ori cacofonic,e şi că a fost complet lipsit de convin­gere. Acest defect a ţintuit pe loc şi pe d-na Lucia Sturza Bulandra Accentul d-sale era monoton, fără pasiunea caldă şi elocventă, atât de necesară acestor roluri, cari cer mai mult pledoarii decât inter­pretări. D Bulandra s-a ţinut în linia mijlocie. In schimb, d. G. Storin a realizat din rolul de compoziţie al ducelui de Alba o frumoasă creaţiune. A avut linia, gestul şi ţinuta. A fost impresionant, deci­siv, şi în jocul d-sale s’a rezumat întreg spectacolul. D-ra Nora Peyov, spălăcită, miorlăitoare, agasantă, la supra­faţă şi cu un gest, care voind să indice un focar ftizic în piept, co­bora involuntar la stomac. Montarea reprodusă după „L’O­­­ustratio­n‘‘, traducerea proastă. Regretăm sforţările şi banii cheltuiţi. Aplauze anemice, obosite şi exceptând scenele cu d. Storin — de complezenţă. SCARLAT FRODA * actul 1 . RYSOOR: Vom muri. LA TREN: Poate d-ta. Eu nu. RYSOOR: Dacă voi muri, să spui acasă să nu mă aştepte cu masa. LA TREN: Fie,fi ţărâna uşoară. RYSOOR: Sunt pierdut! TRIBUNALUL: Eşti liber! (Clo­pote, trâmbiţe, tobe). ACTUL 11 RYSOOR: Vei muri! DOLORES: Da, vreau să mor. RYSOOR: Da. Vreau să mor. RYSCOR: Ei bine. Nu vei muri. Va muri el. DOLORES: A! Eu nu... (Clopote). ACTUL 111 ALBA: Vei muri. KARLOO: Cum crezi d-ta... RAFAELA: Nu, să mai moară. ALBA: Nu vei mu­ri. KARLOO: Eu, liber. Tu vei muri! (Ex. clopote). DOLORES: Vei mu­ri, ALBA: Eu? DOLORES: Te vor ucide conju­raţii. ALBA: Conjuraţii! Vor muri ei? In faţa cortinei ACTUL IV CONJURAŢII: Să murim! ALBA: Nu, îmi veţi spune cine sunt complicii voştri... CONJURAŢII: Nu spunem. (Mor toţi. Clopote). ALBA: Atunci veţi muri! ACTUL V CARLOO: Voi muri! RYSCOR: Nu, numai eu o să mort ALBA: Va muri şi el... RAF­AELA: Să nu moară Moare ea­.­­ ■ ALBA: Nu vei muri. CARLOO: V­reau să mor. RYSCOR: Nu... mori in actul vii­lor, (Moare). . . »Jjjj­' ACTUL VI CARLOO: Vei muri! DOLORES: Nu! CARLOS: Ba da! DOLORES: Mor! (Moare). CARLOS: A murit! (Moare şi el. Intre culise mor şi restul inter­­preţilor, flămânzi Scapă cu viaţă numai câteva personagii de rit spa­niol, el... Colaboratorii 11 Alfred Alessandrescu. George Baiculescu. Mircea Bârsan. Zaharia Bârsan. Gh. Brăescu. Alex. Bogdan. Al. Cazaban. Eman. Cerbu. Traian Cornescu. Nichifor Crainic. Ludovic Dauș. N. Davidescu. Alex. Davila. Grigore Drăgoescu­. Victor Eftimiu. George Ertescu. Vasile Enescu. Eugen Filotii Scarlat Froda N­oica Furtună Gala Galaction George Georgescu. Octavian Goga. Ion Gorun. A. de Herz. Ion lancovescu. Stefan Ioanid. ' . Mihail Jora. Lucrezzia Kar. N. Kiritzescu. Eugen Lovinescu S. Maur. Alex. Mavk­odi. ■V. Maximilian. Cornelia Moldovanu. Alfred Moşoiu, Gh. A. Mugur, George Murnu losif Nădejde. Nick. tt l ’T Const. Nottara. Cincinal Pavelescu. ’’ Perpessicius. Camil Petrescu. T., Petronius Gr. Tăuşanu Ion Pillat, Vitor­ion Popa. Paul I. Prodan.­­ 1, ţ ■­ . Mircea D. Rădulescu. Liviu Rebreanu, Victor Rodan. Radu D. Rosetti. Ion Marin Sadoveanu. Soare Z. Soare. Alex. Th. Stamatiad. H. St. Streitmann, Pamfil Şeicaru. I. Teodorescu-Branişte. Vintilă Russu Şirianu. Dem. Theodorescu. Ion Ţăranu. Tudor Vianu. Alice Viardot-Garcia.­­ Ion Vinea. RA MsamwasfflBtaasBMBS^ssm Roman din viaţa teatrală bucureşteană şl£ pariziană de Lucien Gerard In româneşte de A. Th. «pro­du­cerea interzisă ! TE VOI AVEA. BUCUREŞTI! Repetiţiile se terminaseră. Elvira cobora încet scările tea­trului. Era ameţită Praful şi lu­mina becurilor electrice de pe sce­na luminată, îi dăduse o uşoară a­­meţeală. Dar mai presus de toate o nemulţumea rolul. Rolul ei! Ve­nea de aproape douăzeci de zile în şir, în fiecare după amiază, din mahalaua depărtată unde locuia, ca să figureze. Atât» Juca împreună cu câteva cama­rade într-o piesă, al cărei subiect nu-l cunoştea, fiindcă la repetiţie nu putuse înţelege despre ce era vorba! Se întrerupea mereu piesa şi d. Leopoldy, directorul de sce­nă, făcea observaţii. Figuraţia gră­mădită în colţuri, băieţi şi fete la­olaltă făceau glume sau se plicti­seau într’o tăcere mută. Când can­canurile se epuizau, se povestea cea din urmă cucerire a d-lui di­rector general, sau nebuniile Ste­lei Niţescu, biruitoarea cu ochii ca peruzelele. Elvira asculta cu lăcomie. Auzise multe din viaţa de tea­tru... Ştia destule din conservator... Dar viaţa Stelei. Niţescu în care e­­levii şi figuranţii, priveau ca în­tr’un film şi o comentau, — o în­groziseră. Totul se ştia. Dar ce se povestea, păreau pagini dintr’un roman. Stela Niţescu artista cea mai în vogă, care acum cutremura sala cu accentele ei de dramă, şi ale cărei fotografii jumătate un se înfiorau elevii şi le inspirau insomnii pre­lungite, ducea o viaţă dublă. Pe scenă era eroina pieselor la modă, femeia cinstită şi adulteră, crimi­nală şi fecioară, regină şi ţigancă, în toate rolurile, biruitoare răsfă­ţată, ducea în afară de teatru o viaţă dezordonată pe care nici chiar geniul n’ar ‘fi justificat-o. Şi Stela Niţescu nu avea decât ta­lent. Ultima lovitură făcea acum oco­lul omenilor bine şi al iniţiaţilor snobi din Capitală. Cum în Bucu­reşti, nimic nu poate rămâne tăi­nuit, fie că oraşul e prea mic, fie că discreţia nu e în­deajuns de cu­noscută, ultima nebunie a Stelei Niţescu îi dăduse o aureolă încă necunoscută, ajunsese să fie dis­cutată chiar între culise de ca­botini şi de figuranţi Lucrul era neobişnuit fiindcă actorii între dânşii, nu se interesează de viaţa lor intimă. Prinţul Dimitru, stăpânitor pes­te atâtea moşii şi iobagi, încât nu-i ţinea minte decât administra­torii lui, ajunşi şi ei, cu toţii mi­lionari, hotărâse la întoarcerea sa din Paris să ofere prietenilor un banchet, care să-i amintească întru câtva de viaţa din Capitala lumii. La via lui din Valea Călugărea­scă îşi aranjase conacul pentru p­o­mirea oaspeţilor de neam mare. Casa toată fusese împodobită cu glicine şi ghirlande. In sufrageria de alabastru în care un jet d’eau arunca apa unui izvor de munte, captat pentru desfătarea comese­nilor, masa fusese presărată cu vio­lete de Parma, comandate special de la Nissa, cristalurile cu emble­ma princiară aruncau foc de­ dia­mante, şi întreg decorul era lumi­nat de lulmâinările candelambnelor. Decorul oriental. Pereţii împo­dobiţi cu şaluri turceşti şi icoane bizantine. Colţuri de desfătare şi lenevie, erau amenajate prin un­ghere şi divane odihnitoare cu co­voare de viraz, te chemau la trân­dăvie. O muzică din cei mai renu­miţi lăutari, tocmită de la Piteşti, fusese adusă şi ascunsă după nişte paravane, ca zgomotul ei să nu tulbure comesenii. Trebui să fie un val dulce de lenevie, de muzică şi de culoare. Pentru seara aceia, Prinţul Di­mitry pregătise surpriza cea mare. Cum soseau invitaţii, rând pe rând în caietele mari, în sunetul de trompetă al vestitorilor şi al alaiu­lui domnesc, care-i aducea de la gară, prinţul Dimitry, ieşea afară în ceardac şi în capul scării îm­brăţişa pe fiecare nou sosit. Muzica intona de fiecare dată „Mulţi ani trăiască“. Comesenii se aşezară la masă. Erau doisprezece bărbaţi în cap cu Prinţul Dimitry, toţi neînsu­­raţi. In timp ce se servea masa, fiecare comesean având în spate câte un chelner îmbrăcat în frac, conversaţia începu. Se vorbea de toate. Politică, femei, şi mai ales de Paris. Oh! Parisul. Parisul re­venea ca o obsesie, se lega de a­­mintirea fiecăruia, îi melancoliza şi-i entuziasma. Cu toţii îşi trăi­seră tinereţea acolo, avuseseră me­trese, cheltuiseră aven la Nissa şi Copyright 1924 Bukarest Rampag­eau anonim. Oraşul acela, care se avecina în depărtări cu albastrul erului îşi trimitea ca un răsuflu eabia contenit un murmur înnă­­şit ca o pasiune sugrumată. Mu­­­sul şoselii înverzite aducea un b­rum de pământ şi o adiere de cer proaspăt. Elvirii îi veni în minte rolul ei cu figuraţie, lipsa oricărui spri­­ji, izolarea ei şi succesul trium­fi al Stelei Niţescu. — Voi putea ajunge vreodată şi întreba ea, voi reuşi să însemn­e­ eu ceva prin mine însu­mi, fără mi un ajutor, fără nimeni, şi îm­­ptriva tuturor ? Avu o clipă de îndoială şi se re­pină uşor de pervazul ferestrii. Aci, deodată, fără să-şi dea sea­ma cum, fără nici un motiv, simţi c­­ o ambiţie îndârjită, ereditară, răănească, se ridică în ea, îi adu­se un val de sânge la inimă, îi în coda toţi muşchii, şi în faţa lu­nii care se înălţa pe cer, ca altă dată Salambo, ea îşi spuse cu un aer de biruinţă mistică : — Te voi avea, Bucureşti! Vei fi a picioarele mele, ale acestei mici necunoscute începătoare, pe can azi, o striveşti sub indiferen­ta a ! Vei fi al meu, Bucureşti Mă vei sărbători ca pe o regină. Te mi birui. In fiecare ceas, de azi în zice ani, numele meu va fi cân­tat ca al unei învingătoare, vei fi al meu, Bucureşti, îngenunchiat­e înfrânt, târându-te la picioarele una, voi fi mare, voi fi celebră Emoţia încordării fu prea mare. Elvira singură nu-şi cunoscuse o ambiţie atât de mare. Căzu obosi­tă pe pat şi începu să plângă în­cet, ruşinată ea singură, de planu­rile ei, atât de uriaşe. URĂSC BĂRBAŢII ŞI MI-E SCÂR­BA DE EI! A doua zi dimineaţă, Elvira era încă în pat, când Tantzi Lapoca Intră după o înceată bătaie în uşe. Venise pe scara de serviciu să-şi vadă prietena şi s’o ia în oraş. Ni­meni n’o observase intrând. Elvira ămase surprinsă de această vizi­tă matinală. E drept că între ea și Tantzi se legase un început de prietenie, dar­ era prima vizită ce se făcea acasă și încă atât de matinal. Rămase surprinsă. Cu un gest reflex, se adânci sub pled şi afară rămase numai căpșorul ei, cu pielița mată, cu ochii căprii şi cu părul acela cu reflexe arămii. Surâdea. Şi printre buzele uşor întredeschise se zăreau cele mai frumoase perle şi cele dintâi pe care le căpătase Elvira — dăruite de Dumnezeu. Tautzi se aşeză la picioarele El­virii. Era puţin jenată şi o uşoară roşeaţă îi colora obrajii palizi. Tantzi era o fetişcană, cu părul roşu, cu trăsăturile neregulate, cu un nas obraznic, cu părul vâlvoi, sprintenă şi cu un corp băieţesc. Părea mereu tânără, făcea teatru de trei ani, dar nu izbutise încă să dea lovitura. Nu se ştia din ce trăia. Ea vorbea de nişte părinţi moşieri, de prin Dolj, a căror a­­dresă însă o schimba mereu. Poa­te că nici ea, nu-şi amintea precis ideril naşterii ei şi unde el locuiau Fetele se împrieteniseră fără să ştie cum, de la repetiţii. Pe Elvira o măgulea prietenia micei artiste pentru ea, o simplă debutantă. Totuşi vizita aceasta o contrazi­cea. Tantzi vorbi cam încurcat de întâmplare, care o adusese prin cartierul acela, de un vis ciudat avut cu o seară mai înainte şi mai ales de dorul ei de a-şi revedea mica prietenă. Elvira se simţea emoţionată. Ii strânse mâna, cu căldură, ruşina­tă. Tantzi se aplecă repede şi-i să­rută mâna, încet Şi prelung. Şi deodată, fără nici o pregătire, o sărută pe gură, pe ochi, pe toată faţa. Elvira, sub potopul acestei neaşteptate expansiuni, rămase în­mărmurită. In mişcarea surprizei, Elvira se desveli. Era goală. Ca altădată Phryné, în faţa bă­trânilor atenieni, nudul ei avea linia armonică a sculpturilor cla­sice, pielea de un alb fosforesceint şoldul ondulat ca valul mării, ge­nunchii ca rodia, braţele ca linia elegantă a fluviilor din basme, sânii uşor înmuguriţi, pocale re­geşti. Părea o arătare dintr’o fee­rie cu surâsul ei de cochetă nevi­novăţie, în lumina soarelui de pri­măvară Tantzi, ameţită, se lăsă la genun­chi ca în faţa unei icoane şi apoi repede cu mişcări repezi începu să-i sărute picioarele, apropiând­u­­şi respiraţia fierbinte de genunchi şi pulpe, în timp ce mâinile rătă­ceau pe drumul marelui păcat. Elvira se desmetici. Cu un gest brutal, trase pledul și ruşinată își ascunse capul în pernă. Tantzi își dădu seama că porni­rile ei aprinse o desvăluise. E­­moționată şi contrariată, începu să plângă. Printre lacrămile care-i înnecau obrazul îşi destăinui po­vestea pasiunii ei nenorocite : — N-am fost în­totdeauna aşa, spuse ea. Dar urăsc bărbaţii şi mi-e scârbă de ei. Am suferit atât de mult de pe urma lor. Nici unul nu m-a . Iubit, cu adevărat. Toţi sunt nişte bestii. Tu nu-i cunoşti încă, eşti un copil, dar îmi vei da dreptate mai târziu, când viaţa iţi va arăta cât de înşelătoare sunt cuvintele lor. Şi viaţa din teatru cu lumea noastră se va grăbi să-ţi pulbere cât mai repede iluziile ! Tantzi începuse să se înfierbin­­te. Elvira uitase ce se întâmplase şi asculta interesată. — Şi eu am fost ca tine, conti­nuă Tantzi Lapoca, am avut pă­rinţi bine situaţi, cari au scăpătat apoi, şi eu am învăţat în pension la călugăriţe !De atunci păstrez cele mai frumoase amintiri, fiind­că acolo am avut cea dintâi dra­goste, pe Mica Vania. Era o fată orfană, crescută de un unebru bogat, care o lua cu el odată pe an, în vacanţa cea mare, la ţară. Din viaţă nu cunoscuse pe nimeni decât pe unchiul ei, pe câţiva argaţi bătrâni de la curte, bătrani şi ţărance. Era compact izolată în viaţă. Nu avea nici un prieten în afară de călugăriţe. Era fată retrasă, cuminte şi de o sclipitoare inteligenţă, deşi după aparenţă părea ştearsă, chiar in­signifiantă. Lega cu greu prietenii şi părea că-şi dispreţueşte cama­radele. In clasă însă, după răspun­surile, cari le dedea, se cunoştea că avea o pregătire mai deosebită decât a noastră, o cultură făcută dintr’o lectură aleasă, în afară de băncile şcolii. întâmplarea a făcut să-i fiu colegă de bancă, tot timpul cât am urmat la călugăriţe. Aproape că îmi pot aminti de câte ori am vorbit împreună în cursul primi­lor trei ani. In ultima clasă ne-am împrietenit. O amiciţie caldă s’a legat între noi, şi în timpul unei vizite neaşteptate ce-i făcuse un­chiul ei, m-a prezentat şi pe mine. In vacanţa Paştilor, am fost la ţară invitat cu insistenţă de un­chiul Micu­, d. Vladimir Cozia. Am petrecut admirabil. (Va urma) să nu cumpere un bucheţel de vio­­lete. Miroseau frumos. Le prinse la cingătoare. Ii mai rămâneau zece băni. Tramvaiul era cinspre­­zece. C­a să facă economie, urcă până la biserica sfântul Iosif. — II voi lua de acolo, își spuse ea. Începuse să se întunece și-i era foame. Pe lângă ea treceau pere­chi de îndrăgostiți. Elvira se gân­dea : — Se va găsi oare și pentru mi­ne cineva ca să mă iubească, să mă ia din teatru şi să facă din mine o femeie bună şi de treabă? Se urcă în tramvai pe platfor­ma dinapoi şi rămase în picioare până la capul podului, unde se dă­du jos. Luminile oraşului începuse­ră să se aprindă, becurile mari e­­lectrice luminau şoseaua Kiseleff, cari se Monte-Carlo, ținuseră cai de cur vară răscolitoare. Nu se putu opri mele. Și cu, eu v°i avea toată glo­erau cunoscuti în Montmart­­oti îndrăgeau Parisul mai m decât tara aceasta, în care vene numai odată pe an ca sa strân­graul și aurul recoltelor. Atât Șampania curgea în pahare i alterna cu vinurile naţionale, i desert se serviră vinuri fronti- Şti, licheururi fine, brânzeturi s­­oiare, fructe orientale, aduse i pachete sigilate de la Smyrna. Comesenii aşteptau însă. Ei şti că Prinţul Dimitry nu-i deranjt pentru o masă bună. Asta pute s o aibă ori­când la București. E vorba de altceva, dar nu mai înt legea­u ce, fiindcă femei nu erai Muzica începuse să cânte­­ mai furios. Comesenii se înfierbi taseră și începură să cânte, ţigj rile îngroşau aerul pe care ventilatoare discreteTî curățau m U^tr-C- lui?.infu Ş°seaua. 1 întrerunt si ii i . Privi o clipă echipagiile, muri nsevsta TM ^ a^,Vlle'parfuafundau cu frenezie, în întunere­­pândean un , r&\ul presimțit al împrejurimilor Când de n^ta^s °fa de+«BlcharaBănesei și o porni domol spre ca- Când, de­odată se făcu tăcere... 9â_ starea în mansarda unui imp-Brintul Dimitry se ridică în pi-3il noUi clădit de curând. eroare. Bătu din palme și niște per­ejrcă pe scara îngustă, de servi­­dele se dădură într’o parte. au? cele cinci etaje, printre bonele Intr'o încăpere, luminată de lu­ și furnizorii, cari coborau. Ajunse mina reflectoarelor, patru tigani sus şi încet pe furiş, intră în o­­poate coapse cu un şal roşu purtândăiţa ei. Era o cameră­­scundă, negri, voinici, goi, prinşi numai triunghiulară. Aerul era înăbuşi­­pe umeri o tavă enormă, plină entor. Deschise larg ferestrele şi pin­­flori. Ţiganii se apropiară încet în ei în noapte, sunetul muzicii, şi când lumina Bucureştii se întindeau la picioa­­re fleciorului lumină tava, compt­ele ei ca un oraş fantomatic în senii văzură şi nu le veni să crea­ .are luminile ca nişte candele de dă. Complect goală în atitudinea veghe însemnau atâtea doruri şi lui Venus ieşind din spuma mării aferinţe, care necunoscute, se iva­ Stela Niţescu, cu o roză în mâna stângă le surâdea. La început o tăcere de câteva se­cunde, apoi un strigăt de triumf general, un urlet intens acompa­­niă această intrare triumfală. Co­mesenii bătură cu flori pe birui­toarea naiadă, care de pe tava de argint reuşise să trezească entu­ziasmul adormit al acestor flăcăi tomnatici. Naiada se ridică în pi­cioare, în toată goliciunea vârstei ei triumfătoare, reflectorul schim­ba grăbit culorile, iar comesenii într’un urlet de beţie, paroxism şi entusiasm sparseră cupele, se prin­seră de mână şi începură să dan­seze înebuniţi împrejurul acestei apariţii ca săbatecii din Africa apariţii, ca sălbatecii din Africa sărbătorilor sacre...*) Elvira gândindu-se la apogeul d-nei Niţescu şi la toate amănun­tele pe care le auzise între cumi se ajunse automat la staţia tramva­iului cu cai din strada Câmpi­­neanu. Se gândea, de câte lucruri e legată gloria în teatru, şi ar fi voit să ştie de ce făcuse Stela Ni­­ţescu, acest lucru. Ii veni în minte rolul ei meschin din figuraţie şi îşi spunea, că de­sigur, ea nu va putea ajunge nici­odată. Cine s‘o ajute? Fără protecţie e atât de greu şi talentul e relativ. îşi scotoci în poşetă. Avea două­zeci de bani în patru cincimri. Afară era primăvară. O pnm&­*) In textul fmnea: „les reges phaieque*“ II LUNI 15 SEPTEMBRIE 1924 HBi. (PIAȚA SF GHEORGHE) STR. BARATIEI 2 Uisii­Ufui Kiviv.". 5 id I Hj* jjj COMPLECT,-ASORTAT­­. -u _ ■ ULTIMELE NOUTATI ... , •. . .... .•­•..• A. V : Cv •*■*•..­­ , v - ' Y > ‘a'&zj - ' ' ^ r’i.’ ' " : - LENAJURI • MĂTĂSURI • BONETARIE- CARNITURI ARTICOLE DE FANTESIE \- SALOANE SPECIALE PENTRU ROCHI TAILLEUR MANTOURI

Next