Rampa, octombrie 1924 (Anul 8, nr. 2079-2086)
1924-10-01 / nr. 2079
ANUL vsai No. 2079 apare ZILNIC Biurourile București, Str. Sărindar No. 7 ::: Director : M. FAUST MOHR Telefoane: Direcţia 47/35:::: Redacţia $i Administraţia 1/59 teatru di® provincie de ALEXANDRU HODO& fel Pentru actori, provincia a însemnat totdeauna o călătorie circulară în mijlocul infernului Fără tovărăşia lui Dante. Câteodată, cu reducere pe c. f. r... Nopţi de insomnie în compartimente supraîncălzite ; ploi mărunte de toamnă prin mohorâte târguri rău pavate ; odăi triste de hotel cu miros de aer stătut; culise improvizate peste felurite butoaie; oboseală, nervi, mizerie şi pesimism. Nu cred să existe vreunul dintre slujitorii Thaliei noastre naţionale, care să nu fi asudat de aceste căi fără popas, de-a lungul cărora amăgirile gloriei abia mai sclipesc, la lumina palidă a rampei, ca un opaiţ furişat sub aripa unei foi de cort. Mulţi dintre aceşti vagabonzi pasionaţi ai artei nici n’au cunoscut alte drumuri. Idealurile lor actoriceşti au rătăcit prin deşertul pribegiei, ca o caravană nenorocoasă de beduini săraci. Numai câteodată, după lungi ceasuri de descurajare, ori după o fărâmistură de succes efemer, se ridica în zare, înfășurat în costume strălucitoare și încărcat de farduri scumpe, mirajul ademenitor a! Capitalei, ca un decor de feerie. Acolo surâdea unica oază fermectaă, la capătul obositorului ocol, acolo ardea flacăra mult râvnită a căminului definitiv, acolo se deslănţuiau aplauzele la scenă deschisă, acolo aştepta consacrarea. Aşa era altădată... Dar vremurile, cari nu sunt sub cârma omului, că alunecă odată cu el, s-au schimbat. Provincia se reabilitează. Subvenţionatele turneuri sunt din ce în ce mai puţin melancolice. Ele iau tot mai mult aspectul unor rentabile excursiuni de plăcere, din care nu lipsesc satisfacţiile triumfului cu răsunet. Zidiri încăpătoare, monumentale aproape, se ridică astăzi, acolo unde altădată nimeni nu se gândea să ofere un modest adăpost pentru arta românească, pribeagă la ea acasă. S-au înfiripat durabile gospodării teatrale, unde oaspeţii sunt primiţi confortabil, şi unde gazda simte, in sfârşit, dulcea senzaţie a relativului belşug. Teatrul a devenit o instituţie publică importantă, care respiră autoritate şi răspândeşte respect, poartă pajură regească pe piept şi îi fâlfâie tricolorul în frunte. Ai zice, un post înaintat al săpânirei politice, precum administraţia financiară ori cazarma regimentului 83 infanterie. Un post eroic de războire culturală, într’un timxt pe care urmează să-l recucerim sufleteşte. Nobilă şi covârşitoare misiune, pentru care, trebuie s‘o recunoaştem, s‘a găsit până acum destul entusiasm luminat şi destulă putere de muncă. In al şaselea an de la întemeierea României întregite, teatrele noastre din provinciile dezrobite, adevărate cuiburi de simţire românească, îşi afişează cu încredere programul pentru ziua de mâine. Cu o deosebită grije eclectică, spicuind în cataloage de bibliotecă şi răsfoind voluminoase antologii, directorii au întocmit repertoriul stagiunei care începe: „Regele Lear”, „Apus de Soare”, „Bolnavul închipuit”, „Când vine viforul”, şi aşa mai departe. Shakespeare, Delavrancea, Moliere şi Gh. Tătărescu, subsecretar de stat la Interne. Literatură dramatică originală şi operile marilor autori clasici. Iar printre ele, cum ai presăra fire de piper, câteva comedii moderne, un intermediu amuzant, ca un joc nevinovat de recreaţie. Repertoriul, prin urmare, nu are nici un cusur. De aceea, mica trupă oficială păşeşte cu mândrie, conştientă de misiunea pe care o îndeplineşte, şi în jurul capului fiecăruia luceşte parcă o aureolă de apostol al cuvântului românesc. E un sacerdoţiu superior, cu care nu se glumeşte. Aici nu se face numai artă ; aici nu se face, Doamne fereşte, negustorie ; aici se face, mă rog, propagandă. Suntem ameninţaţi, cu alte cuvinte, să cădem în altă extremitate. Duşmanii de ieri ai teatrului de provincie erau birtaşii şi mersul trenurilor. De acum înainte, răsar alte boale. Spiritul de imitaţie şi anchiloza birocratică. Să ne înţelegem, despre ce e vorba. Fiecare trupă permanentă de teatru, fie ea din Cluj, din Cernăuţi ori din Chişinău, n’are astăzi altă năzuinţă decât să mute cu câteva sute de chilometri mai spre apus, mai spre nord, ori mai spre răsărit, ceea ce se realizează la Bucureşti. Nu ştiu dacă e un ideal de existenţă, acela de a merge mereu cu un pas în urma cuiva o fi mai comod, se poate. Ce rost ar avea experienţa altora, dacă n’am şti s’o utilizăm spre folosul nostru? Din nefericire însă, reţeta nu se potriveşte oriunde. Aşa, de pildă, nu se potriveşte la teatru. Votul aprobativ al Capitalei nu e totdeauna un indiciu cert de reuşită. Pecetea biruinţei aplicată pe malurile Dâmboviţei, se întâmplă să nu fie recunoscută dincolo de Predeal ori dincolo de Prut. Sunt alte gusturi, alte preferinţe, altă mentalitate. Se râde în alt chip. Nu se plânge la fel. Imitaţia, deci, nu e o soluţie. Haina vecinului, nu numai că nu ţi se potriveşte totdeauna, dar te mai cuprinde uneori şi amorul propriu de a purta straie croite după măsura ta. Fiecare aşezare statornică de teatru ar trebui să-şi trăiască viaţa ei deosebită, cu rădăcini adânci în mijlocul lumii pentru, care a fost creată, împlinind necesităţile intelectuale ale mediului înconjurător, oglindind preocupările familiare ale acestuia, împrăştiind mulţumiri reale şi atrăgând cât mai multe simpatii în jurul ei. Cu ei, după modesta noastră părere, teatrul, da, a fost zidit pentru public, dar publicul nu s’a xăscut numai penntru a fi aşezat, cu sila, în braţele unui fotoliu de orhestră.. Am auzit vorbindu-se adesea, în Ardeal, în Bucovina ori în Basarabia, despre datoria publicului românesc de a umple o sală de spectacol. Aş dori să se pomenească şi despre presupusa lui plăcere de face acest act de devoţiune interioară. Căci, imputările cari i se aduc nu sunt mereu îndreptăţite. Nu i se poate pretinde să aplaude tragediile lui Sofocle ca şi cum şi-ar plăti birul sau şi-ar îndeplini serviciul militar. Teatrul ar semăna atunci, într’adevăr, prea mult cu administraţia financiară ori cu cazarma regimentului 83 infanterie, lax... funcţionarii lui n’ar mai face x nici artă, nici negustorie, nici propagandă; ei, pur şi simplu, birocraţie. Iată pericolul. II semxxalăm, fiindcă am zărit subt ochii noştri primele simptome. Ameninţă teuren anchiloză nu se poate tămădui decât cu avânt, cu pasiuxne şi cu tinereţe Să nu uităm, că Alexandru Davila a desfundat râidurile indiferente ale pxxblicului bucureştean, jucând admirabil piese nxediocre. Aceste piese mediocre n’au avut decât un singur merit. Au ştiut să placă. Şi toate orizonturile s’au deschis astfel posibilităţilor viitoare... €_/' J-’Ul A X.-'-'.-L'* ^iCri? t j IRoboiul nostru O NOUA CATEGORIE SOCIALA In provincie, spiritul de solidaritate socială este năuit mai desvoltat decât în atmosfera de chef şi chiolhan din Capitala noastră. Astfel, la Giurgiu, s’a constituit o secţie a „Uniunii ofiţerilor de rezervă” care, fireşte, înainte de toate şi-a ales un comitet, alcătuit din d-nii... dar să dăm cuvântul corespondentului giurgiuveaxx al unui mare cotidian: „S’a constituit cu unanimitate de votux-i uix comitet provizoriu de coxxducere alcătuit din d-ni col. Fotescu, N. R. Paulu căpitan farmacist, Efrem Rădulescu locot.proprietar, M. Anastasiu căpitan directorul Băncei Franco-Română, dr. Albulescu maior medic, George Thepharide căpitan A. Cosoi locotenent - moșier, Begnescu căpitanprofesor, Marin Toader locotenent avocat, și Eugenu Borici locotenent-comerciant”. ../Locotenent-comerciant” nu e rău de loc... IAR CRIZA Nu spuneau eu ? Trăim în epoca crizelor*. iată, s’a inventat una nouă : Criza de opoziţie. Cică nu e criză de guvern, fiindcă avem criză de opoziţie. Ei uite aşa, cădem din lac în pat! RĂZBOIUL DIN CHINA Ultima situaţie de pe frontul războiului civil din China, Wu- Pei-Fu, atacatde Tsing-Dring- Bing, lângă Ha-Otin-Ao, a fost nevoit să se retragă spre Sic-Sic-Na. Ling-Ping-Ming a căzut în mâinile răsculaţilor, cu toate că de la Ha-Ptin-Ho, Wu-Pei-Fu, deşi urmărit de Poe-Trose-Plosc, a izbutit să despre soare Sic-Sic-Na. La-Le-Li se apropie în grabă de Lo-Lu-Ly, încolo situația, neschimbată. HAROLD Ecouri / In fata notei, prezintate de portarul hotelului, călătorul, pe picior de ducă, rămâne uluit: — Cum? îmi treci la socoteală zece lei pentru toc și călimară ? Da,■ nici nu le-am întrebuințat.. — D-ta poate nu, dar eu cu ce-am scris contul ăsta ? La o stație de frontieră. Un călător de clasa IH-a se apropie intimidat de vameșul mustăcios, cu aere de inchizitor. Cu o mână băgată sub haina murdară și peticită, călătorul se scarpină. Vameșului i se pare că, individul ascunde ceva sub haine. — Ce ai acolo ? — Un purice! răspunse calm insul. — Să-l vedem / replică vame. wi. . .JaJ^uU; tor pentru dânsul să se afla în anturajul maestrului. Dar maestrul Verlaine se îmbată într’o noapte atât de îngrozitor, in cât își perdu complect rațiunea. Courteline îl sui într'o trăsură, dar nu-i știa adresa... — Maestre, maestre, unde stai ? îi sbieră Courteline în ureche. Verlaine mormăi un soi de adresă, din care nu se pielese nimic. — Stradă ?... strigă Corteline. Nimic.— Bulevard? repetă nefericitul tânăr. Nimic. — Alee? Verlaine scoase un mormăit afirmativ. * Courteline își șterse reluă: — Care aleie ? Nimic. — Champs-Elisées ? Nimic, — Bois ? Nimic, 1 . - _•! Ilíú*hi ' '--- t, WftJ — Pang ? Tot nimic. —Chichy ? Verlaine aprobă cu un nou mormăit. I . — Alea (avenue) Chichy... spuse Courteline birjarului — dar la ce număr oare ? I?... 2?... 3?... 4 ?... 3?... 6?... 7 ?,„ 8?... 9?... 10?... 11... — Inchipuiți-vă — adaugă Courteline, când povestește anecdota aceasta — nenorocitul locuia la numărul 247/ sudorile, şi CITIŢI IN PAG. IV-a: 1 Rezultatul tragerii premiilor „Rampei“ Voi fetele de azi nu vă mai ocupaţi de loc de lucrul de casă, nu mai ştiţi ce e gospodăria, se plângea deunăzi conu Nae către nepoatele sale. Sunt sigur că tu, Linico, nici nu ştii ce să faci cu acele alea de coler... — Cum să nu ştiu, bunicule! răspunse râzând Inica. Fac să cântegramofonul cu ele ! Se știe că în ultimii ani ai vieții sale, Verlaine o ducea numai într'o beție. Pe -atunci, Courteline era tânăr debutant și socotea foarte măguli. -•................-»-CK..................... OPERA ROMANA ---o— —■„ ---- Desen de banid D. Max Haas Director de scenă La o cofetărie din calea Victoriei, fugind de lumină, încărcată de ani şi bijuterii demodate, o ci-nă văruită din gros ca obina în construcţie, sta singură la o masă în faţa unei prăjituri neisprăvite şi răspundea modestă, recunoscătoare la salutul cunoscuţilor întârziaţi. — „Cine-i doamna? întreb pe prietenul meu. — „Riki, Costeasca, nu ştii ?” — „O cunoşti ?“ — „Da’ cine n’o cunoaşte... Plata !“ — „Nu te grăbi că plouă”. — „Iar ?” — „Mai stai, n’aveni ce face, povesteşte-mi şi mie. Bănuesc o dramă.“ — „Te interesează ?“ — „Mă documentez“. — „E mult de atunci. Bărbatulăxx era colonel, un prost cu ochii smochiniţi, cu nume răsunător. Ea o brună cu ochi adânci ca o noapte fără stele, cu buze roşii ce se ofereau ispititoare ca nişte cireşe în lumina soarelui“. — „Poet!“ — „Evocând amintiri, devii poet fără să vrei. Când trecea,—nu tocmai înaltă, cu sâixii mărunţi palpitând sub bluza subţire de mătase, — te robia întreg, dintr’o privire, o urmăreai cu ochii, te luai inconştient după dânsa. Colonelul stătea la un comandament în provincie şi ea la Bucureşti. O vedeai pretutindeni: la premiere, la şosea sau la Hipodrom“. — „Dificilă?“ — „De axide. Se da fără înultă formă, la întâmplare, acceptând cu timpul cadouri şi în cele din urmă chiar bani, în case de întâlnire. Se trezea a doua zi, ameţită de şampanie, cu sublocotenenţi, în camere de hoteluri suspecte sau în palate, goală, alături de bătrâni vicioși ce dormeau cu gurile căscate. Unul singur, un băiat, înalt, brun, cu ochii verzi, un magistrat timid ca un poet, se topea de dragoste curată, fără succes. Părea că nu-l vede. Ani de zile a trect pe lângă dânsul fără să-i arunce batista“. — „Prost“. — „Nu, s-au încăpățânat amândoi. Ea cochetă, căuta să-l aprindă, să-l exaspereze, să-l aducă învins la picioarele ei; el, naiv şi sincer, spera s’o înduioşeze, s’o smulgă plăcerilor uşoare, s’o aibă pentru damsul regenerată într’un colţ de ţară, şi îmbătrâni înainte de vreme, obosit de mirajul voluptăţilor închipuite. Umblă după ea şi astăzi“. — „Glumeşti ?“ — „Ai să-l vezi, trebue să fie afară la uşe. Şi-a dat demisia din magistratură, nu s-a ocupat cu nimic, şi-a cheltuit averea, şi acum trăeşte mizerabil. O urmăreşte pas cu pas. Când bea un pahar mai mult — îl învită prietenii câteodată — plânge, se bate cu pumnii în cap blestemându-şi fir ea, revoltat de timiditatea care l-a învins!“ — „Dobitoc!“ — „Nu. Neînţelegerile sufleteşti se transformă în tragedii, dacă nu se lămuresc imediat. Intre ei era acum o duşmănie latentă El jignit că nu deosebeşte dragostea lui curată de poftele vulgare, ea plictisită în cele din urmă că-i eşea în cale ca o piază rea. într’o zi l’a pălmuit desnădăjduită că amaxntul îi închisese uşa. Era ca şi la bolile grele, primul simptom.” — „Tot se ţine bine! — „La lumina lămpilor. Acum îşi ispăşeşte păcatul”. — „Cum?” — „Aşteaptă să vezi“. Pleca toată lumea. Domnişoara de la casă îşi punea pălăria. Personalul de serviciu făcea pregătirile de curăţenie pentru a doua zi, ridicând scaunele deasupra meselor. Când ne-am sculat să plecăm şi noi, un chelner pătrat, fălcos, cu picioarele strâmbe, trecând pe lângă ea, îi aruncă şortul învelit într’un ziar vechi şi eși pe uşă urmat de Riki ca de un câine credincios, hrănit mai mult cu lovituri decât cu pâine. Un bătrân adus de șale s’a luat pe urma lor, împleticindu-se ca un om beat. Deschiderea stagiunei cu celebrul copil JACKIE COOGAN neîntrecut în filmul UN NUMĂR DE SENZAŢIE a stârnit admiraţia a mii de persoane Duminică şi Luni la Cinema CLASIC Filmul rulează zilnic. Se prevede un succes inepuizabil Scrisori din Madrid Criza teatrelor.—Concurenţa luptelor cu taurii Madrid, 10 Septembrie Stagiunea de vară la Madrid se apropie cu paşi repezi de sfârşit. Deşi în timpul zilei, temperatura este încă destul de ridicată, nopţiie au început să fie destul de răcoroase, dând astfel răzgaz Madrilezilor să poată respira în voie. Micile teatre cari nu puteau înfrunta In cursul verii concurenţa pe care le-o făceau luptele cu taui'ii şi cari au fost nevoite să joace în săli aproape goale, îşi închid porţile, cerând teatrelor mari. Noua stagiune teatrală nu poate insă— ca şi cea precedentă — să fie din cele mai fericite. Bilanţul trecutei stagiuni teatrate este foarte uşor de stabilit, in cursul ei nu s’a dat nici o premieră de succes. Puterea de imaginaţie a autorilor indigeni pare să fie cu totul epuizată, iar piesele importate de la Paris, au căzut şi ele. Vizitatorii au fost foarte rari şi chiar directorii teatrelor maii puteau să se considere fericiţi când încasau într’o seaxă 500 până la 600 pesetas. In asemenea condiţii, ne putem foarte uşor da seama că directorii de teatre nu-şi inaugurează cu cine ştie ce speranţe noua stagiune. Dintre toatepiesele jucate în trecuta stagiune, numai trei au putut cuceri sufragiile publicului. Piesa cu cântece a apreciatului compozitor şi libretist Amedeo Vives — „Dona Pranzisquita“ — s-a jucat de 50 de ori în şir, şi aceasta constitue un mare record la Madrid. Piesa este o aşa zisă „Zarzuela“, o transiţie între operă şi operetă comică. Apreciind gustul publicului spaniol, d-l Amedeo Vivesa a declarat război comediei moderne franceze şi operetei pariziene. D-sa a însoţit cu melodi frumoase un subiect popular, care se apropie foarte mult de basmele pentru copii. O parte din cuplete au străbătut în cafenelele din Madrid, Sevia și Baralona și sunt cântat în întreaga Spanie. Dar succesul lui Amedeo Vives a fost foarte discutat de Pirandello. Grotesca acestuia, „Șease personagii în căutarea unui autor.“ a făcut furori la Madrid, şi disperaţii autori spanioli sau aruncat înfometaţi asupra acestui nou gen creat de spiritualul autor, italian. . . Moda Pirandello a dispărut însă şi ea de curând. După ce piesa s’a jucat timp de două luni şi s’au mai prezentat şi două invitaţii slabe, caii nu s’au putut menţine, ea a trebuit să fie scoasă de pe afiş. Piesa fraţilor Quintero, o dramă limitată după Francezi a pus capăt seriei succeselor lui Vives şi Pirandello. „Concha cel nevinovat” a fost calificată de criticii entusiasmaţi dirept o lucrare de rangul întâi și comparată cu dramele lui Racine. Și politica a jucat în trecuta stagiune oarecare idol în teatrele madriieze. Lupta înverşunată între dictatorul Irimo deRivera și Miguel de Unamuno a prilejuit suprimarea dramei sale „Fedoxa”. In afară de lipsa pieselor atiăgătoare, directorii se plâng şi de lipsa actorilor de seamă. Renumiţii artişti de odinioară, ca Diaz de Mendozza, Maria Guerero şi marele tradegian Enrique Borias n’au mai putut fi ajunşi de cei de astăzi. E o criză, al cărei sfârşit nu-l vedem... PEDRO COLOMBO Viitoarele premiere de la Teatrul Naţional. Paul Gusty ne vorbeşte de înscenarea „Femeei îndărătnice’’ De aproape doi ani, se anunţă mereu în informaţiile ziarelor şi pe afişele interioare de servicii ale Teatrului Naţional, că se repetă „Femeia îndărătnică“. Era aproape să disperăm că o vom vedea vreodată reprezentată... In sfârşit însă anul acesta, la 1 Octombrie, celebra comedie a lui Shakespeare va revedea lumina rampei la Teatrul Naţional. Va revedea, căci de fapt „Femeea îndărătnică“ s-a mai jucat pe vremuri pe prima noastră scenă, cu o distribuţie şi care erau grupaţi: Aristizza Romanescu, Titi Gheorghiu, Vasile Leonescu, Achille Georgescu, Iancu Niculescu şi Ion Brezeanu. Din distribuţia de atunci, numai d. Ion Brezeanu mai face parte din ansamblul Teatrului Naţional. Piesa a fost pusă în scenă atunci de d. Paul Gusty, care pregătește şi de astă,dată montarea, dar acum întrun stil cu totul deosebit şinou. Traducerea în care se va juca „Femeea îndărătnică”, este tot acea a regretatului Haralamb Lecca, adaptată însă azi mijloacelor technice de care dispune teatrul. * O convorbire cu d. Paul Gusty, luată cu scopul de a fi dată publicităţei, e aproape imposibilă. Apreciatul regisor al Teatrului Naţional, care ede o modestie nebănuită, a refuzat totdeauna să dea interviewuri şi să pozeze pentru caricaturişti. g !' De astă dată, d. Gusty a făcut însă o excepţie lăudabilă şi mi-a spus câteva lucruri, fireşte extrem de interesante, în ce priveşte montarea „Femeiei îndărătnice”. Sper că destăinuirea lor, cititorilor noştri, nu va ficonsiderată de d. Gusty ca un guet appens... ! — „După cum ştii, îmi spune d. Gusty, există două texte ale „Femeiei îndărătnice“ atribuite lui Shakespeare. Unul cuprinde un prolog și piesa, iar cellalt e fără prolog, dar are în schimban epilog. „Teatrele din străinătate reprezintă în diferite feluri: în Germania bunăoară... se joacă cu epilog, iar versiunea adoptată de comedia franceză, n’are prolog. „La noi, va fi jucată pentru prima oară cu prolog şi cu epilog“... — „Montarea?... A trebuit să ţină seamăde mijloacele technice de care dispune scena Naţionalului. Am adoptat sistemul decorativ primitivist. Interioarele sunt stilizate. Utilizez de asemeni un plan neutru’’..*.Li — — Ce tonalitate aţi adoptat ? — „O tonalitate cenuşie. Decorurile sunt lucrate după schiţele pictorului Traian Cornescu. Al doilea tablou din prolog va fi jucat în orchestră, care va fi special amenajată în acest scop“. — Dar costumele ? — „Costumele sunt fanteziste!“ îmi spune d. Gusty. — In ce priveşte interpretarea? — „Am numai actori din generaţia tânără : Marioara Zimniceanu, Bulfinski, Sârbul, Manu, Bălţa-’ teanu, Pop-Marţiam. Vor fi şi două trei goluri dublate... Se lucrează cu râvnă, sper că vomavea și spor... Iar publicul, să-l lăsăm să ne spună după premieră cum ne apreciază munca“. STYX. D. Paul Gusty Imn nou teatru la Milano La 18 Octombrie se va deschide la Milano un mic teatru care poartă numele de „Teatro del Convegno”; el e organizat în genul teatrelor „Vieux Calombier” și „Atelier” din Paris. Pe scena acestui teatru nu se vor juca decât piese de autori de primul rang. Conducerea lui o va avea directorul Enzo Forrieri. Din repertoriul noului teatru fac parte lucrări de Pirandello, Rosi di San Secondo, Lenormand, Kaiser, Cehov, Shakespeare, Ibsen, Hebbel, Musset, Goldoni, Moliére.