Rampa, octombrie 1924 (Anul 8, nr. 2079-2086)

1924-10-01 / nr. 2079

ANUL vsai No. 2079 apare ZILNIC Biurourile București, Str. Sărindar No. 7 ::: Director : M. FAUST MOHR Telefoane: Direcţia 47/35:::: Redacţia $i Administraţia 1/59 teatru di® provincie de ALEXANDRU HODO& fel Pentru actori, provincia a însem­nat totdeauna o călătorie circu­lară în mijlocul infernului Fără tovărăşia lui Dante. Câteodată, cu reducere pe c. f. r... Nopţi de in­somnie în compartimente supra­încălzite ; ploi mărunte de toam­nă prin mohorâte târguri rău pa­vate ; odăi triste de hotel cu mi­ros de aer stătut; culise improvi­zate peste felurite butoaie; obo­seală, nervi, mizerie şi pesimism. Nu cred să existe vreunul din­tre slujitorii Thaliei noastre naţio­­nale, care să nu fi asudat de aceste căi fără popas, de-a lungul cărora amăgirile gloriei abia mai scli­pesc, la lumina palidă a rampei, ca un opaiţ furişat sub aripa unei foi de cort. Mulţi dintr­e aceşti va­gabonzi pasionaţi ai artei nici n’au cunoscut alte drumuri. Idealurile lor actoriceşti au rătăcit prin de­şertul pribegiei, ca o caravană ne­norocoasă de beduini săraci. Nu­mai câteodată, după lungi ceasuri de descurajare, ori după o fărâmis­tură de succes efemer, se ridica în zare, înfășurat în costume stră­lucitoare și încărcat de farduri scum­pe, mirajul ademenitor a! Capitalei, ca un decor de feerie. A­­colo surâdea unica oază ferme­­ctaă, la capătul obositorului ocol, acolo ardea flacăra mult râvnită a căminului definitiv, acolo se deslănţuiau aplauzele la scenă deschisă, acolo aştepta consacra­rea. Aşa era altădată... Dar vremu­rile, cari nu sunt sub cârma omu­­lui, că alunecă odată cu el, s-au schimbat. Provincia se reabilitea­ză. Subvenţionatele turneuri sunt din ce în ce mai puţin melancolice. Ele iau tot mai mult aspectul u­­nor rentabile excursiuni de plă­cere, din care nu lipsesc satisfac­ţiile triumfului cu răsunet. Zidiri încăpătoare, monumentale aproa­pe, se ridică astăzi, acolo unde altădată nimeni nu se gândea să ofere un modest adăpost pentru arta românească, pribeagă la ea acasă. S-au înfiripat durabile gos­podării teatrale, unde oaspeţii sunt primiţi confortabil, şi unde gazda simte, in sfârşit, dulcea senzaţie a relativului belşug. Tea­trul a devenit o instituţie publică importantă, care respiră autori­tate şi răspândeşte respect, poartă pajură regească pe piept şi îi fâl­fâie tricolorul în frunte. Ai zice, un post înaintat al săpânirei po­litice, precum administraţia finan­ciară ori cazarma regimentului 83 infanterie. Un post eroic de răz­boire culturală, într’un timxt pe care urmează să-l recucerim su­fleteşte. Nobilă şi covârşitoare misiune, pentru care, trebuie s‘o recunoaş­tem, s‘a găsit până acum destul entusiasm luminat şi destulă pu­tere de muncă. In al şaselea an de la întemeierea României întregite, teatrele noastre din provinciile dez­robite, adevărate cuiburi de simţi­re românească, îşi afişează cu în­credere programul pentru ziua de mâine. Cu o deosebită grije eclec­tică, spicuind în cataloage de bi­bliotecă şi răsfoind voluminoase antologii, directorii au întocmit repertoriul stagiunei care începe: „Regele Lear”, „Apus de Soare”, „Bolnavul închipuit”, „Când vine viforul”, şi aşa mai departe. Sha­kespeare, Delavrancea, Moli­ere şi­­ Gh. Tătăresc­u, subsecretar de stat la Interne. Literatură drama­tică originală şi operile marilor autori clasici. Iar printre ele, cum ai presăra fire de piper, câteva comedii moderne, un intermediu amuzant, ca un joc nevinovat de recreaţie. Repertoriul, prin urma­re, nu are nici un cusur. De aceea, mica trupă oficială păşeşte cu mândrie, conştientă de misiunea pe care o îndeplineşte, şi în jurul capului fiecăruia luceşte par­că o aureolă de apostol al cuvântului românesc. E un sacerdoţiu supe­rior, cu care nu se glumeşte. Aici nu se face numai artă ; aici nu se face, Doamne fereşte, negustorie ; aici se face, mă rog, propagandă. Suntem ameninţaţi, cu alte cu­vinte, să cădem în altă extremi­tate. Duşmanii de ieri ai teatrului de provincie erau birtaşii şi mer­sul trenurilor. De acum înainte, răsar alte boale. Spiritul de imita­ţie şi anchiloza birocratică. Să ne înţelegem, despre ce e vorba. Fiecare trupă permanentă de teatru, fie ea din Cluj, din Cer­năuţi ori din Chişinău, n’are as­tăzi altă năzuinţă decât să mute cu câteva sute de chilometri mai spre apus, mai spre nord, ori mai spre răsărit, ceea ce se realizează la Bucureşti. Nu ştiu dacă e un ideal de existenţă, acela de a mer­ge mereu cu un pas în urma cuiva o fi mai comod, se poate. Ce rost ar avea experienţa altora, dacă n’am şti s’o utilizăm spre folosul nostru? Din nefericire însă, re­­ţeta nu se potriveşte oriunde. Aşa, de pildă, nu se potriveşte la tea­tru. Votul aprobativ al Capitalei nu e totdeauna un indiciu cert de reuşită. Pecetea biruinţei aplicată pe malurile Dâmboviţei, se întâm­plă să nu fie recunoscută dincolo de Predeal ori dincolo de Prut. Sunt alte gusturi, alte preferinţe, altă mentalitate. Se râde în alt chip. Nu se plânge la fel. Imita­ţia, deci, nu e o soluţie. Haina ve­cinului, nu numai că nu ţi se po­triveşte totdeauna, dar te mai cu­prinde uneori şi amorul propriu de a purta straie croite după mă­sura ta. Fiecare aşezare statornică de teatru ar trebui să-şi trăiască viaţa ei deosebită, cu rădăcini a­­dânci în mijlocul lumii pentru, care a fost creată, împlinind nece­sităţile intelectuale ale mediului înconjurător, oglindind preocupă­rile familiare ale acestuia, îm­prăştiind mulţumiri r­eale şi atră­gând cât m­ai multe simpatii în jurul ei. Cu ei, după modesta noa­stră părere, teatrul, da, a fost zidit pentru public, dar publicul nu s’a x­ăscut numai penntru a fi aşezat, cu sila, în braţele unui fotoliu de orhestră.. Am auzit vorbindu-se adesea, în Ardeal, în Bucovina ori în Basarabia, despre datoria publi­cului românesc de a umple o sală de spectacol. Aş dori să se pome­nească şi despre presupusa lui plăcere de face acest act de devo­ţiune interioară. Căci, imputările cari i se aduc nu sunt mereu în­dreptăţite. Nu i se poate pretinde să aplaude tragediile lui Sofocle ca şi cum şi-ar plăti birul sau şi-ar îndeplini serviciul militar. Teat­­rul ar semăna atunci, într’ade­­văr, prea mult cu administraţia fi­­­nanciară ori cu cazarma regimen­tului 83 infanterie, lax­... funcţio­narii lui n’ar mai face x nici artă, nici negustorie, nici propagandă; ei, pur şi simplu, birocraţie. Iată pericolul. II semxxalăm, fiindcă am zărit subt ochii noştri primele simptome. Ameninţă teu­ren anchiloză nu se poate tămădui decât cu avânt, cu pasiuxne şi cu ti­nereţe Să nu uităm, că Alexan­­dru Davila a desfundat râi­durile indiferente ale pxxblicului bucureş­­tean, jucând admirabil piese nxe­­diocre. Aceste piese mediocre n’au avut decât un singur merit. Au ştiut să placă. Şi toate orizontu­rile s’au deschis astfel posibilită­ţilor viitoare... €_/' J-’Ul A X.-'-'.-L'* ^iCri? t­ j IRoboiul nostru O NOUA CATEGORIE SOCIALA In provincie, spiritul de solida­ritate socială este năuit mai des­­voltat decât în atmosfera de chef şi chiolhan din Capitala noastră. Astfel, la Giurgiu, s’a constituit o secţie a „Uniunii ofiţerilor de rezervă” care, fireşte, înainte de toate şi-a ales un comitet, alcă­tuit din d-nii... dar să dăm cuvân­tul corespondentului giurgiuveaxx al unui mare cotidian: „S’a constituit cu unanimitate de votux-i uix comitet pr­ovizoriu de coxxducere alcătuit din d-ni col. Fotescu, N. R. Paulu căpitan far­macist, Efrem Rădulescu locot.­­proprietar, M. Anastasiu căpitan directorul Băncei Franco-Română, dr. Albulescu maior medic, George Thepharide căpitan A. Cosoi loco­­tenent - moșier, Begnescu căpitan­­profesor, Marin Toader locotenent avocat, și Eugenu B­orici locote­­nent-comerciant”. ../Locotenent-comerciant” nu e rău de loc... IAR CRIZA Nu spuneau eu ? Trăim în epoca crizelor*. iată, s’a inventat una nouă : Cri­za de opoziţie. Cică nu e criză de guvern, fiindcă avem criză de o­­poziţie. Ei uite aşa, cădem din lac în pat! RĂZBOIUL DIN CHINA Ultima situaţie de pe frontul războiului civil din China, Wu- Pei-Fu, atacat­­de Tsing-Dring- Bing, lângă Ha-Otin-Ao, a fost ne­voit să se retragă spre Sic-Sic-Na. Ling-Ping-Ming a căzut în mâi­nile răsculaţilor, cu toate că de la Ha-Ptin-Ho, Wu-Pei-Fu, deşi ur­mărit de Poe-Trose-Plosc, a izbutit să despre soare Sic-Sic-Na. La-Le-Li se apropie în grabă de Lo-Lu-Ly, încolo situația, neschimbată. HAROLD Ecouri / In fata notei, prezintate de porta­rul hotelului, călătorul, pe picior de ducă, rămâne uluit: — Cum? îmi treci la socoteală zece lei pentru toc și călimară ? Da,■ nici nu le-am întrebuințat.. — D-ta poate nu, dar eu cu ce-am scris contul ăsta ? La o stație de frontieră. Un călător de clasa IH-a se a­­propie intimidat de vameșul mustă­cios, cu aere de inchizitor. Cu o mână băgată sub haina murdară și peticită, călătorul se scarpină. Vameșului i se pare că, individul ascunde ceva sub haine. — Ce ai acolo ? — Un purice! răspunse calm in­sul. —­ Să-l vedem / replică vame. wi. . .­JaJ^uU; tor pentru dânsul să se afla în an­turajul maestrului. Dar maestrul Verlaine se îmbată într’o noapte atât de îngrozitor, in cât își perdu complect rațiunea. Courteline îl sui într'o trăsură, dar nu-i știa adresa... — Maestre, maestre, unde stai ? îi sbieră Courteline în ureche. Verlaine mormăi un soi de adre­să, din care nu se pi­­ele­se nimic. — Stradă ?... strigă Corteline. Nimic.­­— Bulevard? repetă nefericitul tânăr. Nimic. — Alee? Verlaine scoase un mormăit afir­mativ. * Courteline își șterse reluă: — Care aleie ? Nimic. — Champs-Elisées ? Nimic, — Bois ? Nimic, 1 . - _•! Ilíú*hi ' '--- t, WftJ — Pang ? Tot nimic. —Chichy ? Verlaine aprobă cu un nou mor­­măit. I . — Alea (avenue) Chichy... spuse Courteline birjarului — dar la ce număr oare ? I?... 2?... 3?... 4 ?... 3?... 6?... 7 ?,„ 8?... 9?... 10?... 11... — Inchipuiți-vă — adaugă Cour­­teline, când povestește anecdota a­­ceasta — nenorocitul locuia la nu­mărul 247/ sudorile, şi CITIŢI IN PAG. IV-a: 1 Rezultatul tragerii pre­miilor „Rampei“ Voi fetele de azi nu vă mai o­­cupaţi de loc de lucrul de casă, nu mai ştiţi ce e gospodăria, se plân­gea deunăzi conu Nae către nepoa­­tele sale. Sunt sigur că tu, Linico, nici nu ştii ce să faci cu acele alea de coler... — Cum să nu ştiu, bunicule! răs­punse râzând I­­nica. Fac să cânte­­gramofonul cu ele ! Se știe că în ultimii ani ai vieții sale, Verlaine o ducea numai într'o beție. Pe -atunci, Courteline era tânăr debutant și socotea foarte măguli. -•................-»-CK..................... OPERA ROMANA ---o— —■„ ----­ Desen de b­anid D. Max Haas Director de scenă La o cofetărie din calea Victo­riei, fugind de lumină, încărcată de ani şi bijuterii demodate, o ci-nă văruită din gros ca o­bina în con­strucţie, sta singură la o masă în faţa unei prăjituri neisprăvite şi răspundea modestă, recunoscătoar­e la salutul cunoscuţilor întârziaţi. — „Cine-i doamna? într­eb pe prietenul meu. — „Riki­­, Costeasca, nu ştii ?” — „O cunoşti ?“ — „Da’ cine n’o cunoaşte... Pla­ta !“ — „Nu te grăbi că plouă”. — „Iar ?” — „Mai stai, n’aveni ce face, po­vesteşte-mi şi mie. Bănuesc o dra­mă.“ — „Te interesează ?“ — „Mă documentez“. — „E mult de atunci. Bărbatu­­lăxx era colonel, un prost cu ochii smochiniţi, cu nume răsunător. Ea o brună cu ochi adânci ca o noapte fără stele, cu buze roşii ce se ofe­reau ispititoare ca nişte cireşe în lumina soarelui“. — „Poet!“ — „Evocând amintiri, devii poet fără să vrei. Când trecea,—nu toc­mai înaltă, cu sâixii mărunţi pal­pitând sub bluza subţire de mă­tase, — te robia întreg, dintr’o pri­vir­e, o urmăreai cu ochii, te luai inconştient după dânsa. Colonelul stătea la un comandament în pro­vincie şi ea la Bucureşti. O vedeai pretutindeni: la premiere, la şosea sau la Hipodrom“. — „Dificilă?“ — „De axide. Se da fără înultă formă, la întâmplare, acceptând cu timpul cadouri şi în cele din ur­mă chiar bani, în case de întâlnir­e. Se trezea a doua zi, ameţită de şampanie, cu sublocotenenţi, în ca­mere de hoteluri suspecte sau în palate, goală, alături de bătrâni vi­cioși ce dormeau cu gurile căscate. Unul singur, un băiat, înalt, brun, cu ochii verzi, un magistr­at timid ca un poet, se topea de dragoste curată, fără succes. Părea că nu-l vede. Ani de zile a trec­­t pe lângă dânsul fără să-i arunce batista“. — „Prost“. — „Nu, s-au încăpățânat amân­doi. Ea cochetă, căuta să-l aprindă, să-l exaspereze, să-l aducă învins la picioarele ei; el, naiv şi sincer, spera s’o înduioşeze, s’o smulgă plăcer­ilor uşoare, s’o aibă pentru dam­sul regenerată într’un colţ de ţară, şi îmbătrâni înainte de vre­me, obosit de mirajul voluptăţilor închipuite. Umblă după ea şi as­tăzi“. — „Glumeşti ?“ — „Ai să-l vezi, trebue să fie a­­fară la uşe. Şi-a dat demisia din magistratură, nu s-a ocupat cu ni­mic, şi-a cheltuit averea, şi acum trăeşte mizerabil. O urmăreşte pas cu pas. Când bea un pahar mai mult — îl învită prietenii câte­o­­dată — plânge, se bate cu pumnii în cap blestemând­u-şi fir­ ea, revol­tat de timiditatea care l-a învins!“ — „Dobitoc!“ — „Nu. Neînţelegerile sufleteşti se transformă în tragedii, dacă nu se lămuresc imediat. Intre ei era acum o duşmănie latentă El jig­nit că nu deosebeşte dragostea lui curată de poftele vulgare, ea plic­tisită în cele din urmă că-i eşea în cale ca o piază­ rea. într’o zi l’a pălmuit desnădăjduită că amaxntul îi închisese uşa. Era ca şi la bolile grele, primul simptom.” — „Tot se ţine bine! — „La lumina lămpilor­. Acum îşi ispăşeşte păcatul”. — „Cum?” — „Aşteaptă să vezi“. Pleca toată lumea. Domnişoara de la casă îşi punea pălăria. Perso­­nalul de serviciu făcea pregătirile de curăţenie pentru a doua zi, ri­dicând scaunele deasupra mese­lor. Când ne-am sculat să plecăm şi noi, un chelner pătrat, fălcos, cu picioarele strâmbe, trecân­d pe lân­gă ea, îi aruncă şortul învelit în­­tr’un ziar vechi şi eși pe uşă ur­mat de Riki ca de un câine credin­cios, hrănit mai mult cu lovituri decât cu pâine. Un bătrân adus de șale s’a luat pe urma lor, împleticindu-se ca un om beat. Deschiderea stagiunei cu celebrul copil JACKIE COOGAN neîntrecut în filmul UN NUMĂR DE SENZAŢIE a stârnit admiraţia a mii de persoane Duminică şi Luni la Cinema CLASIC Filmul rulează zilnic. Se prevede un succes inepuizabil Scrisori din Madrid Criza teatrelor.—Concurenţa luptelor cu taurii Madrid, 10 Septembrie Stagiunea de vară la Madrid se apropie cu paşi repezi de sfârşit. Deşi în timpul zilei, temperatura este încă destul de ridicată, nopţi­­ie au început să fie destul de răco­roase, dând astfel răzgaz Madrile­­zilor să poată respira în voie. Micile teatre cari nu puteau în­frunta In cursul verii concurenţa pe care le-o făceau luptele cu taui'ii şi cari au fost nevoite să joace în săli aproape goale, îşi închid por­ţile, cerând teatrelor mari. Noua stagiune teatrală nu poa­te insă­­— ca şi cea precedentă — să fie din cele mai fericite. Bilanţul trecutei stagiuni tea­­tr­ate este foarte uşor de stabilit, in cursul ei nu s’a dat nici o pre­mieră de succes. Puterea de ima­ginaţie a autorilor indigeni pare să fie cu totul epuizată, iar piesele importate de la Paris, au căzut şi ele. Vizitatorii au fost foarte rari şi chiar directorii teatrelor maii puteau să se considere fer­iciţi când încasau într’o seax­ă 500 până la 600 pesetas. In asemenea condiţii, ne putem foarte uşor da seama că directorii de teatr­e nu-şi inaugurează cu cine ştie ce speranţe noua stagiune. Dintre toate­­piesele jucate în trecuta stagi­une, numai trei au putut cuceri sufragiile publicului. Piesa cu cântece a apreciatului compozitor şi libretist Amedeo Vi­­ves — „Dona Pranzisquita“ — s-a jucat de 50 de ori în şir, şi aceas­ta constitue un mare record la Ma­drid. Piesa este o aşa zisă „Zarzue­la“, o transiţie între operă şi o­­per­etă comică. Apreciind gustul publicului spa­niol, d-l Amedeo Vivesa a decla­rat război comediei moderne fran­ceze şi operetei pariziene. D-sa a însoţit cu melodi frumoase un su­biect popular, care se apropie foar­te mult de basmele pentru copii. O parte din cuplete au străbătut în cafenelele din Madrid, Sevia și Baralona și sunt cântat în în­treaga Spanie. Dar succesul lui Amedeo Vives a fost foarte discutat de Piran­dello. Grotesca acestuia, „Șease personagii în căutarea unui a­­utor.“ a făcut furori la Madrid, şi disperaţii autori spanioli sau aruncat înfometaţi asupra acestui nou gen creat de spiritualul autor, italian. . . Moda Pirandello a dispărut însă şi ea de curând. După ce piesa s’a jucat timp de două luni şi s’au mai prezentat şi două invitaţii slabe, caii nu s’au putut menţine, ea a trebuit să fie scoasă de pe a­­fiş. Piesa fraţilor Quintero, o dramă limitată după Francezi a pus ca­păt seriei succeselor lui Vives şi Pirandello. „Concha cel nevino­­vat” a fost calificată de criticii en­­tusiasmaţi dirept o lucrare de ran­gul întâi și comparată cu dr­amele lui Racine. Și politica a jucat în trecuta stagiune oarecare idol în teatrele madriieze. Lupta înverşunată în­tre dictatorul I­rimo de­­Rivera și Miguel de Unamuno a prilejuit su­primarea dramei sale „Fedox­a”. In afară de lipsa pieselor ati­ă­­gătoar­e, directorii se plâng şi de lipsa actorilor de seamă. Renumiţii artişti de odinioară, ca Diaz de Mendozza, Maria Gue­­rero şi marele tradegian Enrique Bori­as n’au mai putut fi ajunşi de cei de astăzi. E o criză, al cărei sfârşit nu-l vedem... PEDRO COLOMBO Viitoarele premiere de la Teatrul Naţional­­. Paul Gusty ne vorbeşte de înscenarea „Femeei îndărătnice’’ De aproape doi ani, se anunţă m­e­reu în informaţiile ziarelor şi pe a­­fişele interioare de servici­i ale Tea­trului Naţional, că se repetă „Fe­meia îndărătnică“. Era aproape să disperăm că o vom vedea vreodată reprezentată... In sfârşit însă anul acesta, la 1 Octombrie, celebra comedie a lui Shakespeare va revedea lumina rampei la Teatrul Naţional. Va revedea, căci de fapt „Femeea îndărătnică­“ s-a mai jucat pe vre­muri pe prima noastră scenă, cu o distribuţie şi care erau grupaţi: Aristizza Romanescu, Titi Gheor­­ghiu, Vasile Leone­scu, Achille Ge­­orgescu, Iancu Niculescu şi Ion Bre­zeanu. Din distribuţia de atunci, numai d. Ion Brezeanu mai face parte din ansamblul Teatrului Naţional. Piesa a fost pusă în scenă atunci de d­. Paul Gusty, care pregătește şi de astă,dată montarea, dar acum în­­trun stil cu totul deosebit şi­­nou. Traducerea în care se va juca „Femeea îndărătnică”, este tot acea a regretatului Haralamb Lecca, a­­daptată însă azi mijloacelor tech­­­nice de care dispune teatrul. * O convorbire cu d. Paul Gusty, luată cu scopul­ de a fi dată publi­­cităţei, e aproape imposibilă. Apreciatul regi­sor al Teatrului Naţional, care e­­de o modestie ne­bănuită, a refuzat totdeauna să dea interviewuri şi să pozeze pentru ca­­ricaturişti. g­­ !'­­ De astă dată, d. Gusty a făcut însă o excepţie lă­udabilă şi mi-a spus câteva lucruri, fireşte extrem de interesante, în ce priveşte mon­tarea „Femeiei îndărătnice”. Sper că destăinuirea lor, cititori­lor noştri, nu va fi­­considerată de d. Gusty ca un guet­ appens... ! — „După cum ştii, îmi spune d. Gusty, există două texte ale „Fe­­meiei îndărătnice“ atribuite lui Sha­kespeare. Unul cuprinde un prolog și piesa, iar cellalt e fără prolog, dar are în schimb­­an epilog. „Teatrele din străinătate repre­zintă în diferite feluri: în Germa­nia bunăoară.­­..­ se joacă cu epi­log, iar versiunea adoptată de co­media franceză, n’are prolog. „La noi, va fi jucată pentru pri­ma oară cu prolog şi cu epilog“... — „Montarea?... A trebuit să ţină seamă­­de mijloacele technice de care dispune scena Naţionalului. Am adoptat sistemul decorativ pri­­­mitivist. Interioarele sunt stilizate. Utilizez de asemeni un plan neu­tru’’..*­­.Li — — Ce tonalitate aţi adoptat ? — „O tonalitate cenuşie. Decoru­rile sunt lu­crate după schiţele pic­torului T­raian Corne­s­cu. Al doilea tablou din prolog va fi jucat în or­chestră, care va fi special amena­jată în acest scop“. — Dar costumele ? — „Costumele sunt fanteziste!“ îmi spune d. Gusty. — In ce priveşte interpretarea? — „Am numai actori din genera­ţia tânără : Marioara Zimniceanu, Bulfinski, Sârbul, Manu, Bălţa-’ teanu, Pop-Marţiam. Vor fi şi două trei goluri dublate... Se lucrează cu râvnă, sper că vom­­avea și spor... Iar publicul, să-l lăsăm să ne spu­nă după­ premieră cum ne aprecia­ză munca“. STYX. D. Paul Gusty Imn nou teatru la Milano La 18 Octombrie se va deschide la Milano un mic teatru care poar­tă numele de „Teatro del Conveg­­no”; el e or­ganizat în genul teatre­lor „Vieux Calombier” și „Atelier” din Paris. Pe scena acestui teatru nu se vor juca decât piese de autori de pr­imul rang. Conducerea lui o va avea directorul Enzo For­rieri. Din reper­toriul noului teatru fac parte lucr­ări de Pirandello, Rosi di San Se­condo, Lenormand, Kai­ser, Cehov, Shakespeare, Ibsen, Hebbel, Musset, Goldoni, Moliére.

Next