Rampa, ianuarie 1925 (Anul 8, nr. 2155-2178)

1925-01-01 / nr. 2155

O polemică în jurul unui articol de PAUL L PRODAN A apărut, de curând, In ediţia „Flamarion“, o carte intitulată „Oa­meni de teatru“, in care găsim adu­nate articolele lui Octave Mirbeau, In legătură cu teatru, şi cari nu fu­seseră Încă publicate în volum. Apariţia „Oamenilor de teatru“ a Stârnit mult interes în cercurile cri­ticilor teatrali şi ale artiştilor. Paul Souday, criticul teatral la „Journal des Débats“ şi criticul lite­rar al lui „Le Temps“, pusese între­barea mai zilele trecute, pentru ce nu se reimprimase în acest volum şi faimosul articol „Comedianul“. D-na Alice Octave Mirbeau a răs­puns că acel articol fusese cumpă­rat, odinioară, de acelaş editor, care astăzi se împotriveşte reproducerea lui. La rubrica „Curierului literar“ din „Figaro“, „les Alguazils“ precizează că editorul, d-l Brunox, a tipărit, a doua zi după faimoasa polemică, o broşură, care purta aceste două ti­tluri : „Scandalul de ieri : „Comedia­nul“ de un gazetar (Octave Mirbeau) şi „Răspunsul d-lui Coquelin, de la Comedia Franceză: „Comedianii“. In afară de aceste două articole, bro­şura mai conţinea : intenţiunea lui Auguste Vitre, titularul cronicei dra­matice de atunci la „Le Figaro“, in care dezaproba articolul Incendiar al lui Mirbeau, scrisoarea lui Mir­beau către Magnard, directorul zia­rului, asupra originei cronicei şi or­dinea de zi de protestare votată de artişti, la teatrul „Chateau d’Eau“. Broşura poartă data anului 1883 şi nu se mai găseşte de multă vreme în vânzare la librării. Articolul lui Mirbeau a apărut în numărul din 20 octombrie 1882 al ziarului „Le Figaro“. Era scris cu Vervă, dar cu o violenţă brutală şi nedreaptă. Din acel articol reproducem două pasagii — cele mal sugestive : „Comedianul — scria Mirbeau, — prin felul meseriei sale este o fiinţă inferioară. Din momentul, In care p’a­ suit pe scândurile scenei, a pă­răsit calitatea sa de om: nu mai are nici personalitate, ceea ce omul cel mai inteligent posedă, nici forma ■a fizică. El nu mai are, nici măcar ce poesdă cel mai săraci, proprieta­tea figurii. Nimic nu-i mai apar­ţine“. „Comedianul este ca un flaut, tre­­bue sa sufli ca să poţi dobândi un sunet. Iată exact la ce se reduce ro­lul comedianului un rol inert şi pa­siv“. Articolul, cum era de aşteptat a Acut senzaţie, chiar în redacţia zia­rului „Figaro“. A doua zi, după apa­riţia lui, a scris Auguste Vitre câteva rânduri de dezaprobare. Preşedin­tele societăţii de ajutor a artiştilor dramatici a protestat. Comedianii s-au Întrunit în adunare generală la teatrul „Chateau d’Eau“ şi şi-au ex­primat indignarea, în termeni vio­lenţi. Mirbeau a fost provocat la duel, dar sânge n’a curs. Curând to­tul s’a liniştit, fiindcă dacă in a­­ceastă lume înfrigurată şi nervoasă a oamenilor de teatru — genus irri­tabile — flacăra se aprinde repede, tot atât de curând se şi potoleşte, fi­indcă furtunile nu sunt de lungă durată. Ori­cum broşura apărută în 1883 ar putea fi reeditată, fiindcă ea con­­stitue un document preţios pentru istoria teatrului contimporan. Amorul propriu al comedianilor din zilele noastre nu ar mai putea fi jignit la citirea, în Întregime, a arti­colului lui Mirbeau, fiindcă ei ar găsi, în aceeaşi broşură pledoaria lui Coquelin, ca răspuns rechizitoru­lui acuzatorului. De altminteri, în­suşi Mirbeau, în 1903, douăzeci de ani mai târziu, a publicat, tot în „Le Figaro“, un alt articol, sub titlul: „Pentru comediani“. Autorul „Banilor“, scria în acest ultim articol: „Am săvârşit, ca toată lumea de altminteri, multe prostii în viaţa mea, am comis multe nedrep­tăţi. Şi, fiindcă mi se prezintă oca­zia să şterg acel articol din opera mea — oricât de umilă ar fi s o fac cu o bucurie liniştită“. Această declaraţie a şters cu desă­vârşire orice urmă de vrăjmăşie sau de neînţelegere. In 1880, cu doi ani mai înaintea a­­cestei polemici, Coquelin publicase într’o broşură o conferinţă a sa a­­■upra „Artei şi Comedianului“, care constituia un elogiu atât de căldu­ros pentru actori, încât scriitorii de pe acea vreme l’au găsit excesiv, şi în numele lor a răspuns, Alphonse Daudet. Mirbeau ca şi Daudet nu putea admite ca un actor să se socotească superior autorului. La această frază din conferinţa lui Coquelin: „Da, actorul creează, chiar când interpretează visul unor genii ca Racine, Corneille, Hugo, şi, chiar când interpretează un perso­nagiu gândit şi conceput de aceşti doi maeştri, cari au fost şi el actori : Shakespeare şi Molière. Totdeauna e o distanţă mare, între tipul creiat şi tipul care trăeşte , fiindcă nu a­­junge să creezi un suflet, mai e ne­­voe să’l aș­ezi într’un corp“. Alphonse Daudet a ripostat: „Iată la ce monstruoase erezii nu poate 3 vo’i­ duce un cuvânt râu Întrebuinţa. Să dai numele; „visuri" unor opere a­­tât de complecte, atât de admirabil realitate ca „Phedra“, „Rodogine”, „Hernani", „Romeo il Juleta". Să-ţi Închipui că ele trăesc numai la a­­vantscena şi că dacă un vânt ar stinge pentru totdeauna rampa, a­­ceste creaţii nemuritoare, e’ar cu­funda In întunerec pe dată î“ Polemicile Intre autori, critici fi artişti există din toate vremurile, diferă, însă, Intre ele, ca ton fi ca limbaj. Acest mic scandal teatral e­­vocat, cu ocazia, apariţiei volumului lui Mirbeau, capătă un relief deose­bit pentru generaţiile de azi, cari se interesează tot atât de mult de tea­tru şi de actori, ca şi acele de altă dată „Miss America“ In tara tuturor excenitricitatilor s‘au dat si se dau mereu premii de tot felul, printre care cel mai des e cel de frumuseţe- Initr’ade­­v&r In Atlantic­ City s‘a ales fata cea mai frumoasă pe care conce­tăţenii au numit-o „Miss Ame­rica“. Această frumoasă­­,Miss“ a pri­mit o mulţime de cadouri, dar mai ales cereri In căsătorie- Co­­­raitetul însă» a luat iniţiativa de a contrabalansa aceste ofrande cu adevărate cadouri printre care se numără fi un automobil dintr'o marcă de dincolo de America ! Ce păcat că româncele noastre mu s‘au născut în America î Ideile lui Mahatma Gandhi Publicişti ca O. F. Andrews, Peni­son, Joseph L­ooke, Romsin Rol­land şi articolele lui Gandhi din „Young India“ au fost un preţios indiciu pentru cunoaşterea sufle­tului acestui profet modem. Reuşind să unească şi să pună în mişcare trei sute de milioane de oameni, fără îndoială, Mahatma Gandhi e cel care de la Hristos, a inaugurat în politica umană, cea mai extraordinară afervescenţă de masse. Mohandas Karamchand Gandhi, după portretul schiţat de Romain Rolland e un om mic, cu faţa sla­bă. Portul simplu. Foarte munci­tor. Duce o viaţă de anahoret. Din acest portret, nu poţi păstra ni­mic caracteristic. învăţătura o tra­gi din biografia acestui om, care, constitue o adevărată pildă. Ca apărător al Dreptului Omu­lui, el reprezintă lupta unei conş­tiinţe şi­ a unui caracter împotri­va masei brutale şi forţei ilegale a statului. Cât timp a profesat avocatura, a demonstrat din punct de vedere juridic, ilegalitatea „actului exclu­­siunei asiatice“, care face din India o provincie nenorocită a im­periului britanic. Mahatma Gandhi a mers cu e­­nergia şi cu abnegaţia atât de de­parte încât s-a sacrificat complect pentru fericirea ţării sale. Rând pe rând în 1899, 1904, 1906, a pus bazele crucii roşii în India, a organizat un spital şi a luat parte la războiul contra indigenilor, fon­dând o secţie de brancardieri. Dar furia xenofobă n’a fost de­zarmată şi el a fost de mai multe ori închis. In cartea sa , „Hind Swarraj“, e tot crezul lui umanitar. „Religia mea n’are limite geo­grafica . Dacă credinţa mea e pu­ternică, va depăşi desigur dragos­tea ca-o port ţării mele“«-------­Gandhi e religios, dar spune că toate religiile sunt drumuri di­verse care duc spre aceeaşi ţintă. Ele au ca temelie aceleaşi legi na­turale. Religia sa etică e făcută din dog­me, care leagă pe toţi oamenii de pe glob. Cu toate că iubeşte religia sa, care a atins perfecţia în ino­cenţă (Ahimaa), în adevăr (Satya) şi’n cumpătare (Brahmacharya), el se ridică împotriva erorilor ca­re s-au introdus în cursul veacuri­lor, înălţând crezul său pe piedes­talul unei religii universale. Infulenţat profund de religia creş­tină, anume de „Noul“ şi „Vechiul Testament“ şi de misticsmul slav al contelui Tolstoi, rămâne ca şi acesta un duşman al civilizaţiei moderne, care are ca scop fericirea materială a oamenilor, lăsând la o parte fericirea lor sufletească. Gandhi e contra diferitelor pro­fesiuni care sunt imorale. Printre altele, medicina este şi ea imorală. Nu se ocupă de vindecarea rănilor sufleteşti. Nu vrea să-şi creeze o disciplină psihologică. Bazată pe aceste idei, e cartea „A Guide to Health“ (îndrumăto­rul sănătăţii). E un manual de mo­rală­­ terapeutică. Gandhi e un duşman neîmpăcat al „Economiei politice“. Socoteşte cât e imorală, din cauză că Învaţă pe individ să-şi concentreze mintea saupra bunurilor materiale şi să aibe o deviză : bogăţia. Banul după el, e un viciu. Tot deodată e contra maşinelor, care întrebuinţate în industrie, fac din urm­eri nişte sclavi ale lor Ca partizan al ideilor pe care le discută Engine Pelletan în cartea sa „Les Droits de l’homme“, apă­rută în 1858, Gandhi e pentru re­voluţia — idee şi contra revoluţiei­­forţă, combătând cu înverşunare în „Young-India" „doctrina săbiei“. Rezistenţa pasivă a lui Gandhi isvorăşte din învăţăturile conţinu­te în principiul „Ahimsa“ principiu care a servit de călăuză morală noi­lor sale precepte. Dospind o nouă umanitate, Ma­hatma Gandhi e un adevărat apos­tol. Dacă pentru fanatici el este un al doilea Christ, pentru toţi este în tot cazul un apostol al Iubirii şi­ al înfrăţirii umane. Politica lui Gandhi lasă însă de dorit. Pozând în duşman al civili­zaţiei, deci al drumului de fier, al maşinelor, al telefonului, etc., vrând să re ’nvieze o himerică e­­pocă patriarhală, Gandhi nu face o operă utilă. Progresul omenirei stă în civilizaţie, în progres. Aşa vor deveni oamenii mai bu­ni, mai umanitari Paralel cu In­venţia drumului de fier şi a ae­roplanului, oamenii, având mijloa­ce sigure de locomoţiune, s-au cu­noscut mai bine şi au început să se iubească. Pe măsură ce vor creşte efectele minunate ale civilizaţiei, sufletele se vor uni din ce în ce mai mult, alcătuind francmasoneria ideală a rasselor, a spiritelor și a popoare­lor. Reculegeri în nemurirea ta de C­AMIL BALTAZAR Deslănţue-ţi bulevard prelung aleele de umbre, fiecare fanar­iot picură galbeni uşori pe lut; cerurile toate t‘au desăvârşit, noaptea s'a desfăcut. Desghioacă-ii tăcerile albe şi brutte, fii simfonie de stea ce creşte încânte de a apune; fii rai ce descuiat vorbește. Spune de întoarcerile serale sub stele înghețate, spune de mâni ce suiau , tămăi curate. 4) De un trup de adolescent, polen de calice, risipit jertfă în cele patru vânturi, dornic de suis pe 'nalte colnice. Deslantue-i bulevard copacii prieteni, să suim de-acum nemărginiri; să fii tu în mine tristeţe cu freamăt de cetini, eu irosit în ramurile tale subţiri. CAMIL BALTAZAR -----''y- -■w O mare premieră de Wedekind .au „Francisca1 sub regia lui Karlheinz Martin Iată un autor căruia i se po­triveşte scena in spaţiu, schela articulate. Insuru­ate din etaj în etaj prin rampă de lemn şi scară, turnantă de fier, înnălţată de pe podium în spaţiul vizibil, ca şi când s’ar pierde în neant, deco­ruri cubiste, notaţii viguroase, schimbări de decor la scenă des­chisă cu tam-tam şi jazz-band, a­­mestec de maşină şi balet, trepi­daţie de motor, sonerie electrică şi dans, numere de cabaret şi aiureală. Lui Frank Wedekind i se potrivesc toate astea. Karlheinz Martin, regisorul, adaptează formula teatrului „des­cătuşat“ al lui Tayroff-Mayer­­hold din Moscova dar adaugă: — „Ruşii n’au avut astfel de teatru care să aducă viaţă în viaţă nouă ca Wedekind. „Fran­cisca“ neînţeleasă la apariţia ei în 1911 capătă expresia modernă pe care, e­goatinsa în stare, la­tentă, Atitudinea lui Wedekind faţă de viaţă ! Romantismul sensualităţii. Din Fruhliggserwachen, şi întregul şir al creaţiilor lui dramatice pul­sează erotismul forţei, moralita­tea trupului tânăr, despuiat de convenţiun. Cinismul ripostelor e muiat în veninul autobatjocorii sângeroase, trăsătură esenţială şi la Wedekind şi la Bernard Shaw, doi contimporani înrudiţi prin atitudine. Tipurile lui Wedekind sânt potentate şi de sum­aomenes­cul lui Nietsche se pot deslega şi cu cheia simplistă a lui Walt Whitman. ..Şi dacă n’ar fi tru­pul, ce e sufletul î‘‘. Wedekind a luntat cu îndârjire pentru propovăduirea nouii re­ligii a sfinţeniei trupuhi. Nu pentru problemă ci pentru crez. La el arta e mijloc, nu scop. Au­torul predică: .-Am trăit jumăta­te din viata mea fără artă. Fă­ră religie n’as putea trăi o cli­­pei“! Si predica o nouă viată ac­tuală, corectează sentimentaliz­­mul pieselor cu teză. Preamăreşte în Lulu­me pros­tituata care-si îndeplineşte cu plă­cere si tărie menirea. In Marquis von Keith pune în lumină meri­tul omului care luptă cu pasiune să se înalte si totuşi alunecă. Erotismul trupurilor tari, sfin­ţenia trupurilor frumoase, toate acestea se află în Francisca. In primele scene Francisca plictisi­tă de casa monotonă în care stă cu mama ei fata se lasă sedusă de un Herr Doktor cu prejude­căţi-, de care se oboseşte repede. Îşi găseşte scăparea în Kun­za Deit, maestru de canto şi agent de asigurare. Kunt spune : „O să te fac cântăreaţă“. Francisca: „N’am de loc auz muzical“. Kunz: „Ai eu mult mai mult. Eşti aşa de proporţionat crescută, cum nu se întâmplă de două ori între o mie de cântăreţi“. Şi Francisca face cu acest Kunz Deit un pact mefistofelic. Să colinde travesti­tă în haine bărbăteşti, lumea cu el timp de doi ani de zile. Să în­veţe canto, să devie cântăreaţă. Iar după aceia să-i devie sclavii *i soţie. Francisca e * astfel o parodiere a lui Faust Mefisto e Kun* Deit agentul de asigurare. Francisca SlE&bsM ffiateeso. Da ei la drama lui Goethe eroul robit în sală la urmă pe cumpărătorul diabolic. Francisca, înşeală pe Kuiz Deil cu un artist cu care joacă într'o piesă chiar a bărbatului ei. In sfârşit în epilog, are un copil cu Deil sau poate şi cu artistul Ralf, şi îşi găseşte fericirea mo­destă în braţele unui pictor bur­ghez din Wachau care-i afer­ă bra­ţul protector. Alfred Kerr­ spunea în­tr'o critică : „Francisca“ e fără adâncime tragică. Dacă ici colo sânt scăpărări geniale. se simte drama deslânată în ansamblu. Lec­turi alambicate, fără rezultantă aforistică. Mai multă critică de­cât sinteză creatoare de cugetare. Totuşi domneşte un amarnic gro­tesc la temelia celor 8 tablouri, o notă originală neîntâlnită în alt teatru. Mor personagii de scenă, împuşcate, străpunse, strangula­te, ucise sau sinucise dar regia nu cade în duioşie sau sentimen­talitate ei conduce acţiunea sar­castică, neînduplecată în atmos­fera de voinţe tari pasionate, cu întrebări cinice, perverse, naive, cu gesturi de desfrâu, cu critică sângeroasă a mediului şi a carac­terului profesional cu rare lumi­nişuri de poezie, îndată înnecate în neguri întunecoase luminate as fosföfieseeeta dlabaika .. tfy/m Şi în unele versuri e strâns tot sensul „misterului modern“ al sorţii unei fete din clasa de jos care din aventură în aventură se refugiază tot în alta braţe de bărbaţi şi se regăseşte pe sine atunci când îşi asigură existenţa ei şi a copilului în gospodărie umilă : „Griji, ruşine, teamă, chin vreau să le duc toate, numai nu vreau să mă plâng“. Tilly Durieux poate nu prea mult intelectualism a dat tonul acesta de oţel ansamblului, şi o­­ţelul se şterge de sânge şi stră­luceşte mai departe. Şi revoluţionar­ul Karlheinz Martin a fost ecoul fidel al poetu­lui şi ne-a desvăluit cadru de aur, pumnalul modern. Viena. EMIL RIEGLER ■«%«f.y­ ' j [BlBllOTECA^ASTRA« SIBIU ANUL VIII No. 2158 jjtpareZILNIC Ob­sotor: M. FAUST MOHR. Prim-rUdaptor: 80ARLAT FRODA. Blurourll« , Baearefti, «Ir. 8i­lndar 7, etaja I­I. Telefoane: Diraed­a 47/88. Radacţia «­ Administraţia : 1/88. ALEXANDRU BILCIURESCU „Anaîoie France'1 en pantoufies“ Jean Jacques Brousson a publicat de curând la Paris faimosul volum „Anatole France en pantoufies" care a suscitat o vie curiositate in tot pu­blicul şi mai ales în cercurile lite­rare şi gazetăreşti. Zilele acestea însă, a apărut în „Cri de Paris“ un violent articol de protest contra lucrării lui Jean Jac­ques . Brousson articol care e sem­nat de cunoscutul ziarist Paul Gsell. Gsell descrie cu deamănuntul pa­tima acestei cărți care nu tinde de cât să discrediteze un om atât de no­bil, convins, făcând din el un labo­rios „rhéteur“, al cărui geniu con­sista a contrazice epitetele, a uza de foarfeci şi de o artificială ingeniosi­­tate. Şi ce este mai revoltător, adaugă Gseil, „e că prin insinuări şirete să se tindă a afirma că Anatole France n’a fost decât un şarlatan fără con­vingere, căutând gloria populară pentru a-şi satisface interesele, un fals profet care exploata în folosul său naivitatea admiratorilor săi. De altfel din convorbirile pe care le redă autorul volumului „Anatole France eu pentoufles“ reese că nu poţi avea nici o siguranţă că cineva ar mai fi auzit aceste „aproposuri”. Şi ca Încheiere Gsell face apel la toţi scriitori şi prietenii lui France să-şi dea părerea asupra personali­tăţii şi operilor lui şi printre aceştia figurează: Charles Maurras, Paul Souday, Robert de Flers, Lucien şi Sacha Guitry, Crucy, Georges Bour­delle, Couchoud şi fără Îndoială că polemica nu se va termina aci. ••••»'S*. *­*••»4 „PAN ‘AICI” LA EFORIE Desen de Kapralik D. Tănase (în Ioniță Prepeleac) ..............»-%-Q«*.' O Academie a humorului francez La Paria există o „Academie a humorului”, care a premiat anul acesta pe d-1 Georges Armand Mas­son pentru cartea sa „Parfait Pla­­giare“. D-1 Masson, un autor destul de fecund, a debutat cu poemele „O mie şi una de nopţi“ şi o carte de poeme în proză. Şi-a anunţat apa­riţia a încă două lucrări : „Le ca­­lendrier du Plaisir“ şi „L’art d’ac­­commoder las classiques“. J­­­ pate ACORDAM Momiri de plată, făptfimânale sau lunare Fraţii BLOCH , Calea Victoriei 47 Slot T Tfinuarie 1925 EN GROS. ~­EN DETMÎL Cel mai frumos cadou de s­tu&torî pentru o gospo­dină este o casetă de tacâ­­muri de masă dela în fraţii BLOCH La adăpostul conştiinţei de CATON THEODORIAN Găsind o analogie între sfârşitul dramoletei mele intr’un act: „Mâna care vindecă“, publicată în „Rampa“ de Crăciun şi desnodământul din­­tr’o piesă a domniei-sale, d-na Lu­­crezzia Karnabatt ţine să stabileas­că faptul că piesa d-sale a fost scri­să mai înainte, „spre a se pune la a­­dăpost de vreo bănuială ce s’ar naş­te in cazul unei reprezentări a ope­rei domniei sale“. Piesa d-nei Karnabatt n’a fost ju­cată şi nu e publicată. Dar fiind pre­zentată Teatrului Naţional, spune domnia sa, în Noemvrie 1928, a ră­mas cunoscută câtorva onorabile persoane din jurul teatrului naţio­nal şi al alor teatre. iff Nu cunosc­ piesa d-nei Karnabatt nici din auzite. Şi n’aş avea nimic de zis în stabilirea cazului de „tele­patie“ pe care îl relevă d-sa, „decla­rând cu toată tăria că e departe de domnia sa ideea de a-mi bănui pro­bitatea literară cu care — după vor­ba franţuzească — e mulţumită că se întâlneşte în idei“. Recunoscând că subiectul meu diferă totuşi de al d-sale, d-na Karnabatt u­­tilizează o frază care nu ştiu cum mi se pare. Zice: „Dar ni­mic mai primejdios ca o piesă ne­­jucată care e, totuş, cunoscută“. Nu se îndoieşte de probitatea mea lite­rară... însă, e primejdios, etc. Iată ce mă obligă să intervin. Ori ca de mică importanţă aş da eu unei dramolete într’un act, scri­să într’o seară, apoi uitată într’un saltar, destinată mai mult unui „Grand Guignol“ şi tipărită înainte de a fi reprezentată, este, cu toate acestea, o lucrare pe care am sem­­nat-o şi cată să vorbesc pentru ea. * întâiul lucru: asemănarea desno­­dământului nu e atât de izbitoare cum i se pare d-nei Karnabatt, fiind­că sfârşitul actului meu nu e „o in­jecţie de otravă UN LOC DE morfi­nă“, ci o injecţie de curată otravă, cerută într’adins de personagiul care vrea să moară. Apoi se mai întâmplă că „Mâna care vindecă“ e scrisă cu câtva timp mai înainte de a fi fost cunoscută de cineva lucrarea d-nei Karnabatt. In­tr’adevăr, după articolul domniei sale din „Rampa“, am scotocit în coşul de hârtii unde, în ajun, arun­casem manuscrisul meu ce devenise netrebuincios prin publicarea lucră­rii şi, reconstituindu-l din petice, am constatat că conceptul poartă data din 9 octomvrie 1923. Prie­tenul meu L. Rebreanu care, de mult, e confidentul gândurilor mele şi al subiectelor ce mă urmă­resc înainte de le trata, o să-şi aducă aminte când i-am povestit şi subiectul cu injecţia de otravă drept desr­odământ. * Prin urmare telepatia, dacă s’a produs, s’a produs invers de cum a presupus d-na Lucrezzia Karnabatt. Nu e vreun merit pentru nici unul din noi doi, fiindcă în văzduhuri spiritele noastre nu s’au întâlnit a­­supra cine ştie cărei idei mari. O in­jecţie omorâtoare! Dar aceasta e un lucru banal ca revolverul, ca pum­nalul, ca vitriolul, sau ca paharul cu vin înveninat. Şi nu e nicio noutate într’însele. Precum nu e nimic nou subt soare. Poate când o scăpa pă­mântul din axul lui şi în locu-i o veni altă planetă să ia viaţă dela soare, să se mai nască şi noutatea cea adevărată. Până atunci s’o căutăm în specifi­cul atomsferei, în pictura persona­giilor. In desghiogarea sufletelor în tratarea brumei de subiect­e care ne hărăzeşte Dumnezeu, când e bun cu noi. Nu în senzaţionalul mai puţin scump. Nu-mi pare rău s’o spun aceasta vorbind despre o lucrare pe care nici eu n’am conceput-o totemai... dupi împărtăşanie... ■* # ȘI CU Universitatea analelor glorifică memoria lui Anatole France La Universitatea Analelor, la Pa­ris, a vorbit zilele trecute d-nul Barthou despre Anatole France. D-sa arată cum marele dispărut a trăit mai mult în trecut, cum ins­­pirându-se chiar din vechile texte, el totuși prin geniul său de admi­rabil povestitor şi stilist, da un co­lorit atât de viu şi de caustic lu­crărilor sale. Astfel în „Scolastica se găsesc aproape cuvânt cu cu­vânt pasagii întregi din „Grégoi­­re“ de Tours. In „Les Dieux ont soit“ însă, a pus atâta ştiinţă de romancier, atâta artă, atât de ma­re e viziunea pe care el o desvă­­lue încât numai această singură lucrare l-ar aşeza în rândul celor mai buni romancieri. Şi tot» scris şi pe „Crainquebillyj care este absolut genta vie, şi tronului ironi iubit ca vechi pe martine, ne desp. volum. D va p,­sele astfel­­m­u de GH. BRAESCU Se discuta aprins la Mircea in ar­­junul Crăciunului, când inimile tu­­tulor înclină spre generozitate. Fie­care da şi bea in contul bogăţiilor, că după atâtea sincere urări, urma, să le aducă numai­decât anul nou. Se făceau mii de planuri, se pu­neau la cale afaceri, cari toate pă­reau strălucite. Unul se vedea pro­prietar. „Cu cinzeci de mii de lei " zicea el, „cumpăr o casă de șapte, sute cinzeci de mii de lei, fără să am un ban". —­­Cum?". — „Bau cinzeci de mii de lei a­­cont". — „De unde — „Fac actele și o pun la credit Destul în rate1". — „Să-ți dau eu afacere mai bună. Fă o fabrică de scobitori; nu există în tot oraşul. Nu roloisti, vi se pare un fleac, e colosal... Nu costă nimic, din coade de mături vechi, pe cari toată lumea le arun­că, tăiate frumos la mașină..." — „Ce mai vorbă frate, sunt afa­ceri de făcut, da trebue să fii e­­vreu"... — „Ori englez..." — „Mai tari sunt americanii. As­cultaţi să vedeţi ce afaceri a pus la cale un american. A adunat zece mii de pisici rătăcite. Ştiui că la New-York pisicile rătăcesc pe stra­dă, ca la noi maimuţele pe Belve­dere. Fiecare pisică face doispraze pisoi pe an. Pielea de pisică se vin­de dacă e albă, bunăoară, cu cinci­sprezece­ lei bucata; cea neagră, nu­mai cu șapte lei. In mijlocie, una peste alta, să zicem, zece lei bucata. Ar avea prin urmare un­­ milion două sute de mii de blănuri de pi­sici sau douăsprezece milioane de lei. Scade plata oamenilor cari ju­poaie pisicile..." — „Da cu ce le hrăneşte ?"­— „S‘a gândit el, nu te teme. Ame­ricanul nu-i prost. A făcut alături un parc de şobolani. Şobolanii se înmulţesc, se ştie, de patru ori mai repede decât pisicile". — „Da şobolanii cu ce-i hrăneşte?" ■—­ „Cu carnea pisicilor jupuite". ,vni* Jt-auzi dom'le'-f... etc. S' . i ■iv* ?/ '­&

Next