Rampa, februarie 1925 (Anul 8, nr. 2179-2202)
1925-02-01 / nr. 2179
ANUL VIII NO. 31?VN PAGINI 3 LSI parc ZII.WIC Diractor: M. FAUST MOHR. Prim-Redactor: SCARLAT FRODA. Blutourile Bacarasti, atr. Strindar 7, etajul I. Telefoane: Ofraația 47/30; Redactia si Administrație : 1/68. O societate prea vie?.■■ de LUDOVIC DAU. Sub titlul „asociaţiile literaţilor“, d-l Dem. Theodorescu, In ziarul Dimineaţa“ constată, că vremurile noui au adus „proletarizarea definitivă a artistului şi crearea mentalităţii proletare în rândurile lucrătorilor spiritului“. Din această cauza scriitorii şi artiştii încep să aibă „simţul organizării“ ca şi muncitorii din fabrici, păşesc hotărât la „apărarea drepturilor lor sociale“. S-a isprăvit cu postura de miluiţi, aşteptând încurajări bine-voitoare şi ajutoare, cum se obicinuia odinioară. Nimic mai adevărat până aci. Dar d. Dem. Theodorescu adaogă: „Avem azi o Societate a Scriitorilor români, care se face, pe zi ce trece o întovărăşire puternică de apărare a drepturilor şi intereselor profesionale. Iată şi asociaţia autorilor dramatici care, chiar cu uneleaccese de imperialism material, se aşează zdravăn în considerarea ontalităţii“. De-aci protestul d-lui Dem. Theoorescu împotriva pretinsului imperialism al Asociaţiei autorilor de Teatru la Ministerul Artelor, pe când Societatea Scriitorilor români, parele, nu-şi vădeşte fiinţa în faţa aceluiaş Minister al Artelor. Şi d-l Dem. Theodorescu se Întreabă : De ce asociaţia autorilor dramatici şi nu asociaţia tuturor scriitorilor ?... De ce excesul şi egoismul unei singure categoriide artişti ?... De ce n'am avea atunci „o asocierie a nuveliştilor şi o alta a sonetiştilor, — căci „nimeni n'a demonstrat până acum că literatura dramatică cuprinde exclusiv cultura şi Desigur, nimic mai adevărat dacă privim lucrurile In total, fără deosebiri de amănunt. Am putea, dacă am generaliza, să mergem mult mai departe decât d-l Dem. Theodorescu. Adică de ce numai scriitorii să reprezinte cultura şi arta ?... Dar filozofii, dar arhitecţii, dar muzicanţii, pictorii, sculptorii ?. De ce pe specialităţi şi nu o asociaţie a tuturor ? Şi z Ice numai aceştia când şi muncitorii puţin mai răsăriţi sunt şi ei nişte artizani ai frumosului, ai spiritului, — de la bijutieri la croitorese şi de la acestea la poeţi ?... Dacă nu s‘a ajuns nicăiri până astăzi la apropierea muncitorilor de toate categoriile intr'o singură asocialie cauza e diversitatea intereselor fiecărei bresle. Aceste interese sânt uneori absolut contrarii şi vin în conflict iar creaţia diferitelor societăţi şi asociaţii nu este decât un mijloc de apărare a intereselor limitatee fiecărei categorii de muncitori intelectuali ori manuali. D-l Dem. Theodorescu, romancierul strălucit al „Cetăţii idealului“ ştie acest lucru — şi nu e nevoe să mai insistăm. Reducând însă discuţia la autorii noştri dramatici şi ceilalţi scriitori cred că şi d-l Theodorescu va admite că în sfera largă a scriitorilor, în special autorii dramatici au interese aparte. Sonetiştii, nuveliştii, criticii, romancierii se manifestă prin tinal, fie că scriu în reviste şi ziare, fie că recurg la editori şi publică volume. La autorii dramatici, dimpotrivă, contactul cu publicul se face la lumina rampei, şi abia după ce teatrul şi-a dat sentinţa vine rândul tiparului Opera nu e a cititorilor decât ca un reflex al iluziei rampei; ea e în primul rând a actorilor, a diferitelor înjghebări teatrale cari o iau, cu sau fără maximul de foloase şi ades nu plătesc tantiemele legale. Nuveliştii, sonetiştii, nu au nici un interes direct sau indicen în reprezentaţiile teatrale. Pentru o nedreptate dusă autorilor dramatici vor putea să protesteze mai platonic sau mai aprins, cum ar putea să protesteze şi iubitorii de teatru simplii spectatori, cari şi ei pot uneori ieşi din obicinu sa W a ’• Dar de aci şi până la continua şi efectiva apărare mai este drum. Numai autorii dramatici, strânşi intr-o asociaţie a lor, vor avea puterea de acţiune, tăria de a persevera, şi de a se apăra. Ei vor stabili raporturile lor cu teatrele, cu actorii, cu regisorii, cu critica dramatică, căci numai pe ei, dintre scriitori, ii privesc multipiele probleme legate de lumina rampei.» Sonetiştii, nuveliştii, se confundă în masa mare a spectatorilor şi singurul desiderat pus în discuţie este doar „biletul de invitaţie“ ca un suprem omagiu adus talentului lor de a scrie. Aşa credem că se pune chestiunea, fără nici o exagerare. Nu ştim prin ce „Societatea autorilor dramatici“ şi-a manifestat imperialismul adus în discuţie de d. Dem. Theodorescu. Noi susţinem partea finală a articolului d-sale, anume că „Societatea scriitorilor“ nu ar fi destul de activă. Ei bine, chiar şi această concluzie a autorului „Cetăţel idealului“ se întoarce în favoarea temei noastre, căci dacă „societatea scriitorilor" nu face mai nimic pentru ea, cu atât va face mai pu! pentru autorii dramatici. Deci aceştia sunt îndreptăţiţi să facă prin el ceia ce nu se face de ceialţi colegi al lor în literatură... Şi când porneşti să faci ceva, desigur stărui, te zbaţi şi eşti până la un punct imperialist cu voinţă, ca să nu cazi apatie. Guvernul român a decorat pe congresiştii bizantinologi D. C. Diamandi, ministrul României la Paris, a dat joi un dejun în onoarea d-lui profesor Nicolae Iorga şi a savanţilor bizantinologi din Paris care au luat parte, ca reprezentanţi ai ştiinţei franceze, la congresul internaţional de bizantinologie ţinut în cursul verei trecute la Bucureşti. Cu acest prilej, d. profesor N. Iorga a remis savanţilor francezi însemnele decoraţiilor ce le-au fost acordate de către regele României. Aceste distncţiuni sunt: mare ofiţei al „Stelei României“ savantului Charles Diehl, mare ofiţer al „Coroanei României“ profesorului Millet şi comandori ai „Coroanei României“ profesorii Collinet şi Zeller. La această emoţionantă solemnitate a luat parte şi d. Appel, rectorul Universităţii din Paris, care, într’o cuvântare călduroasă a scos în evidenţă importanţa ei pentru bunele raporturi dintre Franţa şi România. DIN MINISTERUL ARTELOR Desen de Kapralik D. Elefterescu St. O. Iosiff (Teatrul Naţional a consacrat di-. OTJ 1 de Joi memoriei poetului St. O. Iosif, şi pentru mărirea for"’ului destinat monumentului marelui dispărut. Cu acest prilej d-l Victor Eftimiu a ţinut admirabila conferinţă pe care o publicăm în întregime: Doamnelor şi domnilor,„ In aceste clipe mari pline de entusiasm pentru cultura naţională, când cuvântul poeţilor începe să fie din ce în ce mai ascultat, simţim mai mult decât oricând lipsa unor prieteni dragi, a unor scriitori de mare talent, cari au murit prea timpuriu. S‘a dus şi Cerna şi Gârleanu, s‘a dus şi Anghel s'a dus şi Ştefan Iosif. Pe acesta din urmă îl vom sărbători azi, pe Iosif, poetul „Partriar halelor“, al „Credinţelor“ pe trubadurul îndurerat din ultimele sale „Cântece". Iosif n‘a făcut prea mult sgomot in jurul său. E adevărat că sute şi sute de oameni, au cântat supt bolta infinită a cerului marşul său „La arme I“. Strofele acestea sunt cele mai cunoscute ale lui Iosif, dar sunt tot ceia ce este Iosif mai puţin. El a fost cel mai blând dintre poeţii pe cari i-am cunoscut vreodată, cel mai poet dintre toţi. Mergea sfios, vorbia încet, abia dacă-l simţiai alături... Poesia lui e făcută dintr-o sensibilitate fără pereche, dintr-o simplicitate clasică. Venit de tânăr din Ardeal care ni-a dat atâţia cântăreţi, el trăieşte cei din urmă ani ai trubadurilor Capitalei. Debutează la „Viaţa“ lui Vlahuţă“, se impune la „Floarea Albastră“ a lui Stans, unde scrie cu Antemirea de VICTOR EFTIMIU nu, Sandu-Alda, Zaharia Bârsan. Se leagă în bună prietenie cu Ilarie Chendi, acel critic caustic, în care domina totuşi sufletul celui din urmă romantic, şi dă „Sămănătorului“ cele mai frumoase versuri ale sale. Ştefan Iosif nu a căutat niciodată un vocabular extravagant, atitudini singulare, care să-l impună contemporanilor. Asemenea poeţilor de odinioară, el scria numai când avea ceva de spus, când inima i se îngreuia de-un dor, când sufletul îi era împovărat de-o bucurie sau de-o durere, când ochiul îi era înduioşat de vederea unui copil pe care-l ning fulgii de zăpadă. Un amănunt, o privelişte pe care alţii o zăresc fără s'o vadă, îi inspiră gânduri bune, rânduri gingaşe de duioşie, de umanitate, ca ‘n micul său poem: DOI PRIETENI S‘o ştim pe aliii cel din urmă svon Arar un pas răsună monoton Pe trotuarul luciu şi pustiu... La colţ, în umbră, micul vizitiu Aşteaptă un tramvaiu întârziat: El şi căluţul lui, doi bieţi fârtaţi. Bătuţi de vânt şi ploi. Ce bine se 'nţeleg ei amândoi ! Pe după gât el i-a trecut un braţ Şi fruntea şi-a 'ngropat-o ‘n coama Tovarăşului credincios şi blând Iar calul, nemişcat şi el de teama Să nu-i alunge visul prea curând. Ciuleşte doar urechea, când şi când In liniştea târzie ascultând... Şi ninge peste ei, şi nu-şi dau seama. In viaţa lui zbuciumată, întristată din primii ani ai tinereţei, de greutăţile vieţii, el a cunoscut totuşi câţiva ani de mulţumire. Căsătorit cu femeia pe care a iubit-o până î n ultimul ceas al vieţii, Iosif cunoaşte bucuriile calme ale căminului... Un copil vine să încunune această idilă, micuţa Corina, căreia-i închină acel fermecător cântec de leagăn, unic în literatura noastră-O soartă nemiloasă a urmărit pe poet chiar după moartea sa: copilul drag, fetiţa lui răsfăţată a cunoscut un sfârşit îngrozitor, în vremea războiului: a fost sfâşiată de bombele aeroplanelor inamice, în primele săptămâni ale războiului... „Cântecul de leagăn“ ni se pare acuma cu atât mai frumos, cu cât se leagă de el o amintire tragică, o dureroasă apoteosă, ce-i dă un farmec de sfâşietoare duioşie: CÂNTEC DE LEAGAN Corinel Hai, odor, hal, păsărică, Dormi, o dormi fără de frică Să te-alinte Moş cuminte Şi să-fi cânte 'ncetine: „Mugur, mugur, mugurel...' Îngeri vin tiptil şi-alene Să te mângâie pe gene Şi muţi leagă'n Dulce leagăn Fraged trupuşor de din. Ca s'adormi frumos şi lin.* Ce tresari?... Nu-i nime, nime.* Linişte şi 'ntunecime, Doar zefirul, Musafirul Cel şăgalnic şi pribeag A trecut pe lângă prag... Şi-a trimis o gâză mied Să-ţi aduc o samsorică Şi să-ţi spună Noapte bună Că şi el, sătul de drum Merge să se culce-acum... Acest dulce gângurit îl găsiţi în volumul de „Cântece“ apărut puţină vreme înainte de sfârşitul lui Iosif. Sunt printre cântece versuri In O încercare îndrăzneaţă de furt literar Atragem atenţiunea direcţiune! generale a teatrelor asupra următoarei chestiuni.* Mai toate direcţiunile teatrelor din ţară au înţeles, acum după punerea în aplicare a legii pentru garantarea drepturilor de proprietate literară, că vremurile de brigandaj literar au pierit şi nu vor mai reveni Toţi directorii de teatre înţeleg - înainte chiar de a pune o piesă In repetiţie — că drepturile de autor sunt sfinte şi deci treimese respectate. Există încă insă in ţară, intr'un oraş de provincie un teatru semi-oficial, a cărui direcţiune nu numai că nu respectă legea proprietăţii literare şi artistice — dar încearcă să mai reînvie vechile deprinderi de hoţie literară. Un cax recent, asupra căruia atragem atenţiunea direcţiunei generale a teatrelor, ne sileşte să ne ocupăm de trista activitate pe care numita direcţiune o desfăşoară în această privinţă Unul din directorii numitului teatru a scris zilele trecuta suflaurui ai teatrului Regina Maria, oferindu-i o sumă de bani, dacă îi va remite copia traducerei piesei Kean de Kasimir Edschmidt. Bine Înţeles sufleorul, om cinstit, a refuzat să se preteze acestei hoţii. De altfel directorul cu pricina e prea naiv dacă işl Închipuia că ar fi putut juca, măcar o singură seară piesa astfeL» obţinută Dar omul a încercat lovitura şi nu e vina Iui că ea n'a reuşit Dar teatrul acesta nu • o întreprindere particulară este un teatru semi-oficial, are la dispoziţie o sală splendidă luminată, încălzită, complectamente gratuită şi pe deasupra, o subvenţie din partea primăriei respective, de peste un milion şi jumătate anual Acum umblă să obţină şi o reducere de taxe — cere să fie asimilat cu teatrele naţionale — şi încearcă să capete şi o subvenţie din partea ministerului artelor. Toate acestea pentru a putea fura mai departe drepturile de autor ale nefericiţilor scriitori? Direcţia generală a teatrelor are datoria de a impune tuturor respectul legilor. Aşteptăm să vedem ce sancţiune se va aplica directorului, cu pricina, care e recidivist In materie. ✓ n. REGIA MODERNA Teatrele din Paris introduc decoruri parfumate Pentru a da decorurilor moderne o impresie mai adâncă şi mai via de naturaleţe, regizorii din străinătate au început de la o vreme să introducă pe scenă decorurile întovărăşite de miresme. O grădină de exemplu cu parfumul florilor cele mai variate, o pădure cu miros de brad, de verdeaţă. Şi intr’unul din marile muzic-haluri în care un admirabil tablou reprezintă „Culesul fructelor exotice“ spectatorul simte un miros plăcut al fructelor adevărate. Este desigur cea mai perfectă impresie de realism pe care teatrul ţi-o poate da, Căminul Iul Constantin Nottara In vreme ce diferite comitete se atraducee să organizeze adunarea fondurilor pentru căminul lui Nottara, — o împrejurare cu totul neaşteptată rezolvă aproape chestiunea căminului ilustrului artist Acum câteva zile, un general în activitate, suna la locuinţa lui Constantin Nottara, în etajul al treilea al casei din strada Regală pe care artistul îl ocupă de atâtea decenii. — Domnul Nottara? — Eu sunt, d-l. general. Luaţi loc. — Mulţumesc. Eu sunt generalul de intendenţă... (Vizitatorul îşi spuse numele dar pentru a nu-i demasca I ATtAnimnnl îl wrvrw An»»«*» * WU WUUUM N U* M I V/IM M VW UWVOlUt* dată sub tăcere). „In curând va avea loc sărbătorirea jubileului d-tale de 50 de ani de teatru, continuă vizitatorul. — Da, răspunse modest maestrul. — La 13 Ianuarie. — Când are loc serbarea? — Să-mi dai mie biletele, să mă ocup eu de plasarea lor. Şi ce preţuri aveţi de gând să puneţi? — O mie de lei loja benoar... — Ce face ? O mile de lei. E ridicul. Veţi pune 10.000 lei — E prea mult, domnule general. Publicul nostru nu plăteşte preţuri aşa de urcate. Poate că 1000 lei loja. — Fie ! 5000 lei Le plasez eu toate, adaogă d. general... Apoi, uitându-se cu un ochiu cercetător și critic în jurul său, generalul întrebă: „Aici locuiți d-voastră? — Dă, răspunse maestrul, oarecum îngrijorat de tonul milităresc al interogatoriului. — D-voastră vă trebue o casă, d-le Nottara. Mă voiu ocupa eu şi de chestiunea aceasta. Tot eu am constituit pe vremuri, comitetul de iniţiativă care a oferit o casă marelui dascăl al neamului românesc, Nicolae Iorga. Tot eu voi îngriji şi de căminul dv., d-le Nottara ! Şi cu acestea vizitatorul îşi luă rămas bun. Peste câteva zile, generalul bătu din nou la uşa maestrului — Veste bună ! Am adunat până acum un milion de lei, d-le Nottara. Cu banii ăştia aş putea să vă cumpăr o casă modestă — dar d-voastră care aveţi teatru, conservator, nu puteţi locui tocmai la periferie. Vă trebue o casă pe o rază de cinci sute de metri în jurul centrului dv. de activitate. Am găsit o casă bună, dar proprietarul cere un milion patru sute de mii Imi mai lipsesc deci patru sute de mii de lei. Ii voiu aduna şi pe aceştia... Maestrul şi d-na Nottara ascultau pe vizitator şi nu le venea să creadă ce auzeau... — Veniţi la reprezentarea de Vineri ? reuşi să întrebe, în cele din urmă, marele artist, pe inimosul vizitator. Voi căuta să fiu şi eu. Dar banii rezultaţi din reţetă, să ştiţi că se vor vărsa fondului pentru cumpărarea casei. Până în opt sau zece zile veţi avea veştile definitive, adăugă vizitatorul, luându-şi rămas bun. Am povestit lucrurile aşa cum s-au desfăşurat orice cuvânt mai mult ar fi de prisos. Căminul lui Nottara este astăzi asigurat. La chemarea iniţiatorului, vom vărsa şi noi sumele adunate până acum. Aceia cari vor să mai contribue să-şi trimită adeziunile şi banii pe adresa comitetului de iniţiativă pentru casa lui Nottara, la Teatrul Naţional. Nădăjduim ca foarte curând să putem vesti tuturora ziua când se va inaugura „Căminul lui Nottara“. care durerea dragostei găseşte accente pe care numai Eminescu le-a dăruit literaturii noastre Nimeni, de la Eminescu încoace, n'a pus în câteva strofe atâta suferinţă, atâta resemnare... Ştefan Iosif este unul dintre cei mai mari lirici ai vremii noastre. In vreme ce majoritatea poeţilor, la noi sau aiurea, căutau să dea versului lor o cât mai strălucire verbală, el făuria rânduri simple, de-o mare emoţie, cu atât mai mare, cu cât erau mai puţin meşteşugită. Simţirea sa e covârşitoare... Nu ştiu cine-ar putea rămânea rece auzind acea „Romanţa veche“ , care cu mirare n‘o găsesc în antologiile noastre: ROMANŢA VECHE „Mă duc de-acum şi poate că n'am să mai revin, Mă duc în altă ţară cu cerul mai senin Şi nu-ţi mai cer nimica decât, când toamna vine Şi vor foşni salcâmii, să te gândeşti la mine!“ Cu fruntea înclinată apoi încet s'a dus, Era o zi de toamnă frumoasă în apus. Şi pe poteca albă pe care se ducea O rază aurie în pulbere lucra.. S'a dus, şi luni trecură şi n'a mai revenit, Căci moartea'n altă ţară de mire l-a menit. In ea curând o altă iubire se trezi, Şi-i veselă şi cântă şi râde ‘ntreaga zi. E veselă şi râde şi l-a uitat deplin, Şi păsări călătoare se duc şi iarăşi vin; Ea-i veselă şi cântă şi râde zgomotos Şi rase albe-şi prinde tn părul ei frumos. E veselă şi cântă, — şi'n serile târzii, Când negura coboară ca'n seara cea dintăiu. Aşa de trist salcâmii foşnesc în cetinel... Ea Insă niciodată nu s'a gândit la el. Un an înnainte de-a muri, Ştefan Iosif a fost poftit de d. Octavian Goga în Ardeal, la Răşinari, cel mai frumos, cel mai românesc dintre satele româneşti. Acolo, în umbra munţilor, a găsit Iosif pacea şi reculegerea după furtuna care-i zdrobise viaţa... El, care a fost întotdeauna un liric preocupat de propriile sale simţiri îşi dă seamă de durerile profunde ale neamului său obijduit... Dar nu poate să se răsvrătească, lira sa, căci trimite d-lui Octavian Goga această scrisoare în versuri, plină de regretul neputinţei sale: SCRISOARE LUI GOGA De-acum te las pe tine şi pe-ai tăi Şi-Ardealul plin de cântece şi jocuri, De mândre fete şi flăcăi... Ştiu eu de mai revin pe-aceste locuri? Ce dor mi-era de cele, — căci pe-aici Am petrecut, ca prunc, odinioară! Te sperii când de pe trecut ridici Păinjenişul care-l înfăşoară.« De-aş fi rămas ca tine, in Ardeal, Statornic stâlp al datinei străbunei într'o căsuţă albă, supt un deal, Ferită de primejdii şi furtune; Să fi rămas acolo, să muncesc Incunjurat de oameni cum se cade, In albele cămăşi ce strălucesc Ca spuma de şuvoaie în cascade; Să fi rămas în casa de supt deal, De unde 'n neguri vezi sclipind Carpaţii Dar eu m'am dus şi te-am lăsat. Ardeal: Ca un fugar mi-am părăsit cu fraţii. M'am dus, şi spune-mi tu, ce-am folosit Pe unde-am fost cât am umblat prin lume?.* Ce-a folosit? Ce-a recoltat el din zbuciumatul drum în lume? A iubit, a cântat, a suferit... A fost un învins. Omul acesta timid ducea mereu cu el povara unei existenţe înfrânte. Ideia morţii nu l-a înspăimântat niciodată. Din potrivă. A chemat-o în atâtea rânduri, ca pe un liman al fericirii. Ce mult i se potrivesc lui însuşi versurile scrise pe mormântul unui alt poet nenorocit, Păun-Pincio! Ştefan Iosif a murit în aceiaşi zi când se decreta mobilizata şi când mii de soldaţi treceau pe supt ferestrele spitalului, cântând marşul „La Arme“. El ni-a lăsat câteva volume de versuri parte scrise în colaborare cu Dimitrie Anghel, versuri pline de simţire şi de emoţie adevărată, care-l aşează în primul rând al liricilor noştri, alături de Mihail Eminescu. Dar, ea şi Mihail Eminescu el n'are un monument în Bucureşti Trebuie să i-l ridicăm. Mulţumită obolului d-voastră, opera ne va fi mai uşoară Vă mulţumim că aţi răspuns în număr atât de mare chemării noastre. Aceasta înseamnă că tot se mai găsesc inimi recunoscătoare poeţilor, suflete în care mai trăieşte cultul morţilor. VICTOR EFTIMIU St. O. Iosif * Ce mii La una din reprezentaţiile piesei lui Verneuil, Pile ou face, compatrioata noastră Elvira Popescu, a primit un splendid buchet de flori oferit de d-nii Vintilă Brătianu, N. Titulescu şi Diamandi, cari asistaseră — în calitatea lor de români la Paris — la spectacolul care a dat prilejul Elvirei — să înscrie încă un succes pe lista ei destul de plină. Ceva mai mult. Elvira Popescu a primit chiar vizita celor trei actuali, foşti şi viitori miniştri (vorba e tot a unui actual, fost şi viitor ministru) cari au ţinut să-şi manifeste şi prin viu grai — admiraţia lor artistică — faţă de incomparabila interpretă din „Pile on Face". Elvira Popescu a mulţumit tuturor pentru atenţia şi — apoi zâmbind — cu zâmbetul acela care a fascinat Parisul — s-a adresat d-lui Brătianu. — Vezi, domnule Brătianu? Când am vrut să plec din ţară şi am venit să te rog să-mi dai valută, m'ai vrut, m'ai refuzaţi Tot am plecat insă și fără concursul d-tale". In acel moment, d. Titulescu se uita in altă parte și zâmbea pe sub mustăţile rase. D. Brătianu a zâmbit și d-lui... ,41 faut savoir tout prendre avec le sourire... și a răspuns: — Nu ți-am dat valută fiindcă mi-era teamă c'o să mănânci banii nu fără și n'o să mai ai cu ce pleca la Paris. Totuș — adăogă machiavelic d. Brătianu tot datorită mie ai ajuns atât de departe. — Nu văd cum l „se miră frumos și irezistibil Elvira. „Prin noi înșinel" — Lasă, Coană Elvira, — interveni în discuție d. Titulescu — dacă vin eu la putere o să-ţi dau valută. D Brătianu zâmbi iarăş. D sa ştie să zâmbească întotdeauna. Ce tot vorbeşti d-ta de „putere" d-le Titulescu, când tot noi te ţinem aici". Cl mai simpalizat actorul nostru N. n. eu. I. cu Br. z. n. n., despre care se povestesc atâtea anecdote pline de spirit, o să ne ierte dacă povestim și noi pe una din cele mai recente. Făcuse — pardon de expresie — un chef teribil și dela o oră oare care se hotărâ să plece. Foarte obosit insă — ca să zicem aşa — se agăță de grilajul care încercuia o statuie, convins că e grilajul dela casa sa. Pipăind mereu grilajul, ca să înemerească poarta, făcu de căteva ori înconjurul statuii. Extrem de obosit se opri și constată că se află in acelaș loc de unde porjilse, — liiiiil.. ai dracului — exclamă luminat N. n. ea. 1. n. cum'au încuiat pe dinăuntru aleii" Puminic*. Februar* Casa ROSE - FRANCE 19, Str. General Lahovary,Icoanei* Soldează foste mârfuri de preturi derizorii Revista revistelor româneşti Sre locul săptămânal: Poezia de sezon GÂNDIREA AN. IV Nr. 7. - ADEVĂRUL LITRAR AN. VI Nr. 216. - CUVÂNTUL LITERAR AN. II Nr. 4. - LUMEA AN. I Nr. 12. - CUVÂNTUL LIBER AN. II Nr. 4 S'ar putea spune că poeţii trăesc şi creiază în funcţie de barometru. Nu e numai o glumă. Facem această constatare în fiecare an, cercetând materialul poetic (stranie împărechere) al revistelor literare. Cum se face că iarna şi toamna, avem cele mai multe poezii triste şi vara ne îmbulzesc rimele vesele? Explicaţia de sigur nu poate fi alta decât aceasta. Când poetul e coprins de o neobişnuită ipersensibilitate nervoasă, aproape pathologică, pe care ne-am obicinuit să-i zicem inspiraţie, fâră astâmpăr, (unii l-au comparat trivial, insă exact, cu găina care vrea să-şi plaseze oul!...) poetul cântă (aşa se zice) într'o anumită gamă. Sufletul său e una cu natura, cu atmosfera exterioară. Poeziile pe cari le găsim toamna şi iarna în reviste, au titluri ca acestea: Toamnă, Spleen, Ploae, Pildă, Furtună şi multe variate. Vara, dimpotrivă. Aduceţi-vă aminte de dogoritoarele cupturale din răposata Flacără, în cursul verii ultimului an de apariţie, de nota veselă şi enervant de superficială a întregii reviste. Şi nu numai atât: de faimoasele apostrofe pentru femeile urâte... de aiurea din paginile revistei „Viaţa Românească“. Femeile cu sâni absenţi Şi cu picioare Extraordinare... etc. etc. ... de întreaga producţie sporadică a literaturii umoristice, alunecată pe povârnişul pornografiei, care scandalizase toată presa cotidiană şi pe care toamna cu ploi şi cu plictis, a distrus-o nemilos. Cineva spusese odată, mai în glumă, mai în serios că toamna e primăvara noastră literară. Exact. E sezonul de producţie. Atunci se scriu, numai atunci cele mai frumoase poezii. Avem o antologie a toamnei, cum nu avem una a primăverei sau a verii. Toamna e a poeziei scrise. Vara o trăim zgomotos şi burghez, sau n'o trăim de loc. Un poet mi-a spus odată: Am scris de mult o poemă frumoasă în care respiră întreg farmecul imensităţii cerului aceluia larg de primăvară rece, sub care te simţi par’că mai mic, şi-ţi vine un gând să sbori ca porumbeii... sus, sus, în slava albastră a cerului, să respiri aerul primăverii, să tragi în piept tot cerul... să te spiritualizezi Poetul începuse liric. L’am întrerupt : — Bine, de ce n'o publici ? Și mi-a răspuns: Acuma iarna, dragă? Ar părea poate o simplă banalitate. Eu sunt convins că e o capodoperă. Nu putem creia nimic de absolută valoare pentru toate timpurile, dar mai ales pentru toate dispoziţiile sufleteşti, în care ne schimbă vremea. In definitiv, se zice că totul s'a spus. Eu nu sunt de părerea asta, dar, nu observi şi tu că toate câte se spun sunt banalităţi? Poezia nu o scrim şi nu o apreciem decât în funcţia de dispoziţii. Şi dispoziţiile ni le face vremea. E soarta poeziei lirice. A început să fie inutilă, nu simţi? Opere de mare durabilitate, nu face decât gândul sec, uscat. Aşa se şi esplică avântul prozei Cu atât mai bine dacă în proză putem strecura şi ceva din licoarea poeziei. Banalităţi... banalităţi.» * In fruntea numărului Gândirei, Marginale de Ion Darie: „Scriitorul român, de cele mai multe ori urmaş de ţărani ori de mici proprietari rurali, nu se va putea adapta realităţilor sociale, va fi un resemnat ori un rebel, în orice caz nu un clasic cu suflet armonios“. Altădată d. Rădulescu-Motru scria asupra vremii: „Am împărţit pământul ca să mulţumim sentimentele, iar nu ca să sporim producţia. Am urmărit să împroprietărim pe cât mai mulţi fară să ţinem seamă că nenoroceam pe aceştia fo nţî legiindu-i pentru toată viaţa de o fărămituri de pământ, insuficientă. In mijlocul organizaţiei capitaliste europene, noi ne urmărim cu îndărătnicie vechea concepţie medievală: ...uniformizând pe ţărani in sărăcie*... Asociind aceste adevăruri, e peste putinţă a mai întrevedea „acea împăcare a omului cu vremea, care se numeşte clasicism“... e peste putinţă a mai vedea în pătura ţărănească „marele rezervor de energie naţională de unde printr'o selecţiune a muncii calificate, să se primenească elementele celorlalte clase sociale suprapuse ei", prilej de dureroase marginale... Cu noi pe nesimţite s’au prăbuşit frunzar« Şi e o destrămare şi un desnodământ Că visul, o nălucă de ceaţă, piere 'n zare Şi sufletul, cu ploaie s’absoarbe în pământ (Scrisoare de Nichifor Crainic). D. Cezar Petrescu publică în continuare, al treilea fragment din romanul A sburat o pasăre neagră (capitolul Iată, a sunat ceasul!...) In restul numărului, versuri de Ion Pillat şi V. Ciocâlteune-a plăcut mult „Toastul": Chiar dacă scris mi-ar fi ca ‘n rai să cad, Când Sfântul Petru o să ‘npartă morţii Eu aş propti picioru ‘n stâlpul porţii Şi aş veni întins la voi în iad... Căci doar cu voi când beau, eu sunt cu spor... De-aceea ‘n amintirea lor Închin, Tovarăşi morţi, mai toţi cheflii de rasă, Şi chem din gropi fantoma lor la masă Să vadă cum golim paharul plin. D. Gib. I. Mihăescu semnează o viguroasă nuvelă: Coşul cu tărgueli. Cronici, cronici, cronici, Cezar Petrescu, G. M. Ivanov, Oscar Walter Cisek, Ion Marin Sadoveanu, Al. Budăuţă, Isaia Tolan. Adverul literar şi artistic ne-a adus un interesant fragment de studiu al originilor criticei moderne: Critica productivă în Franţa, datorit d-lui Ion Sân-Giorgiu. O schiţă (Necunoscuta) de d-na Alice Gabrielescu, obicinuitele note săptămânale vii ale d-lui Victor Eftimiu, pagina de roman a d-lui Ion Slavici, schiţa sărmanului Klopstock şi o aleasă pagină de literatură străină. Versuri de V. Demetrius, Horia Furtună, Tudor Muşatescu, Emil Isac, Th. Râşcanu C. Asiminei. Bogate şi inteligente însemnări critice (Cărţi reviste) scrise de d. G. Baiculescu. In Cuvântul literar şi artistic d. Ion Darie vorbeşte în chestia miliardului pentru cultură. Am găsit versuri proaspete. Zi de Noembrie (de Al. A. Philipide) Peste vârf de crengi o frunză mică, E ca o friguroasă păsărică Cu penele de aur veşted care In vântul toamnei, gata e să zboare... Finalul ia proporţii de puternică tragedie : Şi frunza cade — păsărică moartă... Iar noaptea ca un şarpe negru vine Pătrunde 'n mine... D. Cezar Petrescu, republică Miţi, Piţi şi Ion, o bucată care ţine tot atât de literatură pe cât ţine de polemica pitorească în haină literară (ca în Scrisorile unui răzeş). Cărţi-reviste, însemnările, traducerile, polemicile fac din Cuvântul literar o revistă vioae şi inteligentă. Lumea — bazat săptămânal — Criticul G. Ibrăiieanu, un articol datorit d-lui M. Sevastos, o nuvelă a d-lui M. Sadoveanu Kiki, două pagini de traducere din însemnările lui Dostoievski. Un mare critic francez: Jules Barbey d’Aurevilly de Dem. Kamabatt. Note, traduceri.» Cuvântul liber cu bogat material polemic, apare mereu proaspăt şi viciu. In acest număr: Iarăş criza de autoritate de Mihail Ralea, Vinovaţii dezastrului şcolar de Perpessicius, O conversiune politică de D. I. Suchianu, Ilarie Chendi de Tudor Teodorescu-Branişte, Le Rayon invisible de Ion Vinea, Scrisoare d-lui G. Ibrăileanu. Pentru Pamfil Şeicaru de Camil Petrescu, Cronică bogată și inteligente „mizerii“. *• •••••»**•**••* •* ROMULUS DIANU A B@fao@r@a liibiiofeoei nationale din Tokio Biblioteca naţională din Tokio care a pierdut cu dezastrul cutremurului de pământ de anul trecut 700.000 de volume a primit de curând din partea cunoscutului miliardar american Piockefeller o donaţiune de 4.000.000 de yeni pentru reparaţii şi răscumpărare de cărţi. De asemenea numeroşi străini şi bogătaşi japonezi au reuşit să strângă 250.000 de volume pentru a înzestra din nou această bibliotecă.