Rampa, februarie 1925 (Anul 8, nr. 2179-2202)

1925-02-01 / nr. 2179

ANUL VIII NO. 31?V­N PAGINI 3 LSI parc ZII.WIC Diractor: M. FAUST MOHR. Prim-Redactor: SCARLAT FRODA. Blutourile­­ Bacarasti, atr. Strindar 7, etajul I. Telefoane: Ofraația 47/30; Redactia si Administrație : 1/68. O societate prea vie?.■■ de LUDOVIC DAU. Sub titlul „asociaţiile literaţilor“, d-l Dem. Theodorescu, In ziarul Di­mineaţa“ constată, că vremurile noui au adus „proletarizarea defi­nitivă a artistului şi crearea men­talităţii proletare în rândurile lu­crătorilor spiritului“. Din această cauza scriitorii şi artiştii încep să aibă „simţul organizării“ ca şi mun­citorii din fabrici, păşesc hotărât la „apărarea drepturilor lor sociale“. S-a isprăvit cu postura de miluiţi, aşteptând încurajări bine-voitoare şi ajutoare, cum se obicinuia odi­nioară. Nimic mai adevărat până aci. Dar d. Dem. Theodorescu adaogă: „Avem azi o Societate a Scriitori­lor români, care se face, pe zi ce trece o întovărăşire puternică de a­­părare a drepturilor şi intereselor profesionale. Iată şi asociaţia auto­rilor dramatici care, chiar cu unele­­accese de imperialism material, se aşează zdravăn în considerarea on­­talităţii“. De-aci protestul d-lui Dem. Theo­­­orescu împotriva pretinsului im­perialism al Asociaţiei autorilor de Teatru la Ministerul Artelor, pe când Societatea Scriitorilor români, pare­le, nu-şi vădeşte fiinţa în faţa ace­­luiaş Minister al Artelor. Şi d-l Dem. Theodorescu se Întrea­bă : De ce asociaţia autorilor dra­matici şi nu asociaţia tuturor scrii­torilor ?... De ce excesul şi egoismul unei singure categorii­­de artişti ?... De ce n'am avea atunci „o asocierie a nuveliştilor şi o alta a sone­­tiştilor, — căci „nimeni n'a demon­strat până acum că literatura dra­matică cuprinde exclusiv cultura şi Desigur, nimic mai adevărat dacă privim lucrurile In total, fără deo­sebiri de amănunt. Am putea, dacă am generaliza, să mergem mult mai departe de­cât d-l Dem. Theodorescu. Adică de ce numai scriitorii să re­prezinte cultura şi arta ?... Dar filo­zofii, dar arhitecţii, dar muzicanţii, pictorii, sculptorii ?. De ce pe spe­cialităţi şi nu o asociaţie a tuturor ? Şi z I­­­ce numai aceştia când şi mun­citorii puţin mai răsăriţi sunt şi ei nişte artizani ai frumosului, ai spiri­tului, — de la bijutieri la croitorese şi de la acestea la poeţi ?... Dacă nu s‘a ajuns nicăiri până astăzi la apropierea muncitorilor de toate categoriile intr'o singură aso­cial­ie cauza e diversitatea interese­lor fiecărei bresle. Aceste interese sânt uneori absolut contrarii şi vin în conflict iar creaţia diferitelor so­cietăţi şi asociaţii nu este de­cât un mijloc de apărare a intereselor li­mitate­­e fiecărei categorii de mun­citori intelectuali ori manuali. D-l Dem. Theodorescu, romancierul strălucit al „Cetăţii idealului“ ştie acest lucru — şi nu e nevoe să mai insistăm. Reducând însă discuţia la autorii noştri dramatici şi cei­­lalţi scriitori cred că şi d-l Theodorescu va admite că în sfera largă a scrii­torilor, în special autorii dramatici au interese a­parte. Sonetiştii, nuve­liştii, criticii, romancierii se mani­festă prin tinal, fie că scriu în re­viste şi ziare, fie că recurg la editori şi publică volume. La autorii dra­matici, dimpotrivă, contactul cu pu­blicul se face la lumina rampei, şi abia după ce teatrul şi-a dat sen­tinţa vine rândul tiparului Opera nu e a cititorilor de­cât ca un reflex al iluziei rampei; ea e în primul rând a actorilor, a diferitelor înjghe­bări teatrale cari o iau, cu sau fără maximul de foloase şi ades nu plă­tesc tantiemele legale. Nuveliştii, sonetiştii, nu au nici un interes direct sau indicen în repre­zentaţiile teatrale. Pentru o nedrep­tate dusă autorilor dramatici vor putea să protesteze mai platonic sau mai aprins, cum ar putea să protesteze şi iubitorii de teatru sim­plii spectatori, cari şi ei pot uneori ieşi din obicinu sa W a­ ’• Dar de aci şi până la continua şi efectiva apărare mai este drum. Numai au­torii dramatici, strânşi intr-o asocia­ţie a lor, vor avea puterea de acţiu­ne, tăria de a persevera, şi de a se apăra. Ei vor stabili raporturile lor cu teatrele, cu actorii, cu regisorii, cu critica dramatică, căci numai pe ei, dintre scriitori, ii privesc multi­piele probleme legate de lumina rampei.» Sonetiştii, nuveliştii, se confundă în masa mare a spectato­rilor şi singurul­­ desiderat pus în discuţie este doar „biletul de in­vitaţie“ ca un suprem omagiu adus talentului lor de a scrie. Aşa credem că se pune chestiu­nea, fără nici o exagerare. Nu ştim prin ce „Societatea au­torilor dramatici“ şi-a manifestat imperialismul adus în discuţie de d. Dem. Theodorescu. Noi susţinem par­tea finală a articolului d-sale, anu­me că „Societatea scriitorilor“ nu ar fi destul de activă. Ei bine, chiar şi această concluzie a autorului „Ce­­tăţel idealului“ se întoarce în fa­voarea temei noastre, căci dacă „so­cietatea scriitorilor" nu face mai nimic pentru ea, cu atât va face mai pu­!­ pentru autorii dramatici. Deci aceştia sunt îndreptăţiţi să facă prin el ceia ce nu se face de cei­­­alţi co­legi al lor în literatură... Şi când porneşti să faci ceva, desigur stă­rui, te zbaţi şi eşti până la un punct imperialist cu voinţă, ca să nu cazi apatie. Guvernul român a de­corat pe congresiştii bizantinologi D. C. Diamandi, ministrul Ro­mâniei la Paris, a dat joi un de­jun în onoarea d-lui profesor Ni­­colae Iorga şi a savanţilor bi­zantinologi din Paris care au luat parte, ca reprezentanţi ai ştiinţei franceze, la congresul in­ternaţional de bizantinologie ţi­nut în cursul verei trecute la Bucureşti. Cu acest prilej, d. profesor N. Iorga a remis savanţilor francezi însemnele decoraţiilor ce le-au fost acordate de către regele Ro­mâniei. Aceste distncţiuni sunt: mare ofiţei al „Stelei României“ savantului Charles Diehl, mare ofiţer al „Coroanei României“ profesorului Millet şi comandori ai „Coroanei României“ profeso­rii Collinet şi Zeller. La această emoţionantă solem­nitate a luat parte şi d. Appel, rectorul Universităţii din Paris, care, într’o cuvântare călduroasă a scos în evidenţă importanţa ei pentru bunele raporturi dintre Franţa şi România. DIN MINISTERUL ARTELOR Desen de Kapralik D. Elefterescu St. O. Iosiff (Teatrul Naţional a consacrat d­i­-. OTJ 1 de Joi memoriei poetului St. O. Iosif, şi pentru mărirea fo­r"’ului destinat monumentului marelui dispărut. Cu acest prilej d-l Victor Efti­­m­iu a ţinut admirabila conferinţă pe care­ o publicăm în întregime: Doamnelor şi domnilor,„ In aceste clipe mari pline de entu­­siasm pentru cultura naţională, când cuvântul poeţilor începe să fie din ce în ce mai ascultat, simţim mai mult de­cât oricând lipsa unor prie­teni dragi, a unor scriitori de mare talent, cari au murit prea timpuriu. S‘a dus şi Cerna şi Gârleanu, s‘a dus şi Anghel s'a dus şi Ştefan Io­sif. Pe­ acesta din urmă îl vom săr­bători azi, pe Iosif, poetul „Partriar halelor“, al „Credinţelor“ pe truba­durul îndurerat din ultimele sale „Cântece". Iosif n‘a făcut prea mult sgomot in jurul său. E adevărat că sute şi sute de oa­meni, au cântat supt bolta infinită a cerului marşul său „La arme I“. Strofele acestea sunt cele mai cu­noscute ale lui Iosif, dar sunt tot ceia ce este Iosif mai puţin. El a fost cel mai blând dintre poe­ţii pe cari i-am cunoscut vre­odată, cel mai poet dintre toţi. Mergea sfios, vorbia încet, abia dacă-l simţiai alături... Poesia lui e făcută dintr-o sensibi­litate fără pereche, dintr-o simplici­tate clasică. Venit de tânăr din Ardeal care ni-a dat atâţia cântăreţi, el trăieşte cei din urmă ani ai trubadurilor Ca­pitalei. Debutează la „Viaţa“ lui Vlahu­­ţă“, se impune la „Floarea Albastră“ a lui Stans, unde scrie cu Antemirea de VICTOR EFTIMIU nu, Sandu-Alda, Zaharia Bârsan. Se leagă în bună prietenie cu Ila­rie Chendi, acel critic caustic, în care domina totuşi sufletul celui din­ urmă romantic, şi dă „Sămănătoru­­lui“ cele mai frumoase versuri ale sale. Ştefan Iosif nu a căutat nici­odată un vocabular extravagant, atitudini singulare, care să-l impună contem­poranilor. Asemenea poeţilor de odinioară, el scria numai când avea ceva de spus, când inima i se îngreuia de-un dor, când sufletul îi era împovărat de-o bucurie sau de-o durere, când ochiul îi era înduioşat de vederea unui co­pil pe care-l ning fulgii de zăpadă. Un amănunt, o privelişte pe care alţii o zăresc fără s'o vadă, îi inspiră gânduri bune, rânduri gingaşe de du­ioşie, de umanitate, ca ‘n micul său poem: DOI PRIETENI S‘o ştim pe aliii cel din urmă svon Arar un pas răsună monoton Pe trotuarul luciu şi pustiu... La colţ, în umbră, micul vizitiu Aşteaptă un tramvaiu întârziat: El şi căluţul lui, doi bieţi fârtaţi. Bătuţi de vânt şi ploi. Ce bine se 'nţeleg ei amândoi ! Pe după gât el i-a trecut un braţ Şi fruntea şi-a 'ngropat-o ‘n coama Tovarăşului credincios şi blând Iar calul, nemişcat şi el de teama Să nu-i alunge visul prea curând. Ciuleşte doar urechea, când şi când In liniştea târzie ascultând... Şi ninge peste ei, şi nu-şi dau seama. In viaţa lui zbuciumată, întristată din primii ani ai tinereţei, de greu­tăţile vieţii, el a cunoscut totuşi câţi­va ani de mulţumire. Căsătorit cu femeia pe care a iu­bit-o până î n ultimul ceas al vieţii, Iosif cunoaşte bucuriile calme ale că­minului... Un copil vine să încunune această idilă, micuţa Corina, căreia-i închină acel fermecător cântec de leagăn, unic în literatura noastră-O soartă nemiloasă a urmărit pe poet chiar după moartea sa: copilul drag, fetiţa lui răsfăţată a cunoscut un sfârşit îngrozitor, în vremea răz­boiului: a fost sfâşiată de bombele aeroplanelor inamice, în primele săp­tămâni ale războiului... „Cântecul de leagăn“ ni se pare a­­cuma cu atât mai frumos, cu cât se leagă de el o amintire tragică, o du­reroasă apoteosă, ce-i dă un farmec de sfâşietoare duioşie: CÂNTEC DE LEAGAN Corinel Hai, odor, hal, păsărică, Dormi, o dormi fără de frică Să te-alinte Moş cuminte Şi să-fi cânte 'ncetine: „Mugur, mugur, mugurel...' Îngeri vin tiptil şi-alene Să te mângâie pe gene Şi muţi leagă'n Dulce leagăn Fraged trupuşor de din. Ca s'adormi frumos şi lin.* Ce tresari?... Nu-i nime, nim­e.* Linişte şi 'ntunecime, Doar zefirul, Musafirul Cel şăgalnic şi pribeag A trecut pe lângă prag... Şi-a trimis o gâză mied Să-ţi aduc­ o sam­sorică Şi să-ţi spună Noapte bună Că şi el, sătul de drum Merge să se culce-acum... Acest dulce gângurit îl găsiţi în volumul de „Cântece“ apărut puţină vreme înainte de sfârşitul lui Iosif. Sunt printre cântece versuri In O încercare îndrăzneaţă de furt literar Atragem atenţiunea direcţiu­ne! generale a teatrelor asupra următoarei chestiuni.* Mai toate direcţiunile teatre­lor din ţară au înţeles, acum du­pă punerea în aplicare a legii pentru garantarea drepturilor de proprietate literară, că vremurile de brigandaj literar au pierit şi nu vor mai reveni Toţi directorii de teatre înţeleg - înainte chiar de a pune o piesă In repetiţie — că drepturile de autor sunt sfin­te şi deci treimese respectate. Există încă insă in ţară, in­­tr'un oraş de provincie un tea­tru semi-oficial, a cărui direcţi­une nu numai că nu respectă le­gea proprietăţii literare şi artis­tice — dar încearcă să mai reîn­vie vechile deprinderi de hoţie literară. Un cax recent, asupra căruia atragem atenţiunea di­recţiunei generale a teatrelor, ne sileşte să ne ocupăm de trista activitate pe care numita direc­ţiune o desfăşoară în această pri­vinţă Unul din directorii numitului teatru a scris zilele trecuta su­­f­laur­ui ai teatrului Regina Ma­ria, oferindu-i o sumă de bani, dacă îi va remite copia traduce­­rei piesei Kean de Kasimir Ed­­schmidt. Bine Înţeles sufleorul, om cinstit, a refuzat să se prete­ze acestei hoţii. De altfel directo­rul cu pricina e prea naiv dacă işl Închipuia că ar fi putut juca, măcar o singură seară piesa ast­­feL» obţinută Dar omul a încer­cat lovitura şi nu e vina Iui că ea n'a reuşit Dar teatrul acesta nu • o în­treprindere particulară este un teatru semi-oficial, are la dispo­ziţie o sală splendidă luminată, încălzită, complectamente gra­tuită şi pe deasupra, o subvenţie din partea primăriei respective, de peste un milion şi jumătate anual Acum umblă să obţină şi o re­ducere de taxe — cere să fie a­­similat cu teatrele naţionale — şi încearcă să capete şi o subven­ţie din partea ministerului arte­lor. Toate acestea pentru a putea fura mai departe drepturile de autor ale nefericiţilor scriitori? Direcţia generală a teatrelor are datoria de a impune tuturor respectul legilor. Aşteptăm să vedem ce sancţi­une se va aplica directorului, cu pricina, care e recidivist In ma­terie. ✓ n. REGIA MODERNA Teatrele din Paris intro­duc decoruri parfumate Pentru a da decorurilor moder­ne o impresie mai adâncă şi mai via de naturaleţe, regizorii din străinătate au început de la o vre­me să introducă pe scenă decoru­rile întovărăşite de miresme. O grădină de exemplu cu parfu­mul florilor cele mai variate, o pădure cu miros de brad, de ver­deaţă. Şi intr’unul din marile muzic-haluri în care un admira­bil tablou reprezintă „Culesul fructelor exotice“ spectatorul sim­te un miros plăcut al fructelor a­­devărate. Este desigur cea mai perfectă impresie de realism pe care teatrul ţi-o poate da, Căminul Iul Constantin Nottara In vreme ce diferite comitete se atraducee să organizeze adunarea fondurilor pentru căminul lui­­ Nottara, — o împrejurare cu totul neaşteptată rezolvă aproape chestiu­nea căminului ilustrului artist Acum câteva zile, un general în ac­tivitate, suna la locuinţa lui Constan­tin Nottara, în etajul al treilea al casei din strada Regală pe care arti­stul îl ocupă de atâtea decenii. — Domnul Nottara? — Eu sunt, d-l. general. Luaţi loc. — Mulţumesc. Eu sunt generalul de intendenţă... (Vizitatorul îşi spuse numele dar pentru a nu-i demasca I ATtAnimn­nl îl wrvrw An»»«*» * WU WUUUM N­ U* M I V/IM M VW UWVOlUt* dată sub tăcere). „In curând va avea loc sărbători­rea jubileului d-tale de 50 de ani de teatru, continuă vizitatorul. — Da, răspunse modest maestrul. — La 13 Ianuarie. — Când are loc serbarea? — Să-mi dai mie biletele, să mă o­­cup eu de plasarea lor. Şi ce preţuri aveţi de gând să puneţi? — O mie de lei loja benoar... — Ce face ? O mile de lei. E ridicul. Veţi pune 10.000 lei — E prea mult, domnule general. Publicul nostru nu plăteşte preţuri aşa de urcate. Poate că 1000 lei loja. — Fie ! 5000 lei Le plasez eu toate, adaogă d. general... Apoi, uitându-se cu un ochiu cercetător și critic în jurul său, generalul întrebă: „Aici locuiți d-voastră? — Dă, răspunse maestrul, oarecum îngrijorat de tonul milităresc al in­terogatoriului. — D-voastră vă trebue o casă, d-le Nottara. Mă voiu ocupa eu şi de che­stiunea aceasta. Tot eu am constituit pe vremuri, comitetul de iniţiativă care a oferit o casă marelui dascăl al neamului românesc, Nicolae Iorga. Tot eu voi îngriji şi de căminul d­v., d-le Nottara ! Şi cu acestea vizitatorul îşi luă ră­mas bun. Peste câteva zile, generalul bătu din nou la uşa maestrului — Veste bună ! Am adunat până a­­cum un milion de lei, d-le Nottara. Cu banii ăştia aş putea să vă cum­păr o casă modestă — dar d-voastră care aveţi teatru, conservator, nu pu­teţi locui tocmai la periferie. Vă tre­bue o casă pe o rază de cinci sute de metri în jurul centrului d­v. de activitate. Am găsit o casă bună, dar proprietarul cere un milion patru sute de mii Imi mai lipsesc deci pa­tru sute de mii de lei. Ii voiu aduna şi pe aceştia... Maestrul şi d-na Nottara ascultau pe vizitator şi nu le venea să creadă ce auzeau... — Veniţi la reprezentarea de Vi­neri ? reuşi să întrebe, în cele din urmă, marele artist, pe inimosul vi­zitator. Voi căuta să fiu şi eu. Dar banii re­zultaţi din reţetă, să ştiţi că se vor vărsa fondului pentru cumpărarea casei. Până în opt­ sau zece zile veţi avea veştile definitive, adăugă vizita­torul, luându-şi rămas bun. Am povestit lucrurile aşa cum s-au desfăşurat orice cuvânt mai mult ar fi de prisos. Căminul lui Nottara este astăzi a­­sigurat. La chemarea iniţiatorului, vom vărsa şi noi sumele adunate până a­­cum. Aceia cari vor să mai contri­­bue să-şi trimită adeziunile şi banii pe adresa comitetului de iniţiativă pentru casa lui Nottara, la Teatrul Naţional. Nădăjduim ca foarte curând să pu­tem vesti tuturora ziua când se va inaugura „Căminul lui Nottara“. care durerea dragostei găseşte ac­cente pe care numai Eminescu le-a dăruit literaturii noastre Nimeni, de la Eminescu încoace, n'a pus în câteva strofe atâta sufe­rinţă, atâta resemnare... Ştefan Iosif este unul dintre cei mai mari lirici ai vremii noastre. In vreme ce majoritatea poeţilor, la noi sau aiurea, căutau să dea ver­sului lor o cât mai strălucire verba­­lă, el făuria rânduri simple, de-o mare emoţie, cu atât mai mare, cu cât erau mai puţin meşteşugită. Simţirea sa e covârşitoare... Nu ştiu cine-ar putea rămânea rece au­zind acea „Romanţa veche“ , care cu mirare n‘o găsesc în antologiile noas­tre: ROMANŢA VECHE „Mă duc de-acum şi poate că n'am să mai revin, Mă duc în altă ţară cu cerul mai senin Şi nu-ţi mai cer nimica decât, când toamna vine Şi vor foşni salcâmii, să te gândeşti la mine!“ Cu fruntea înclinată apoi încet s'a dus, Era o zi de toamnă frumoasă în apus. Şi pe poteca albă pe care se ducea O rază aurie în pulbere lucra.. S'a dus, şi luni trecură şi n'a mai revenit, Căci moartea'n altă ţară de mire l-a menit. In ea curând o altă iubire se trezi, Şi-i veselă şi cântă şi râde ‘ntreaga zi. E veselă şi râde şi l-a uitat deplin, Şi păsări călătoare se duc şi iarăşi vin; Ea-i veselă şi cântă şi râde zgomotos Şi rase albe-şi prinde tn părul ei frumos. E veselă şi cântă, — şi'n serile târzii, Când negura coboară ca'n seara cea­­ dintăiu. Aşa de trist salcâmii foşnesc în ce­tinel... Ea Insă niciodată nu s'a gândit la el. Un an înnainte de-a muri, Ştefan Iosif a fost poftit de d. Octavian Go­­ga în Ardeal, la Răşinari, cel mai fru­mos, cel mai românesc dintre satele româneşti. Acolo, în umbra munţilor, a găsit Iosif pacea şi reculegerea după fur­tuna care-i zdrobise viaţa... El, care­ a fost întotdeauna un liric preocupat de propriile sale simţiri îşi dă seamă de durerile profunde ale neamului său obijduit... Dar nu poa­te să se răsvrătească, lira sa, căci tri­mite d-lui Octavian Goga această scrisoare în versuri, plină de regre­tul neputinţei sale: SCRISOARE LUI GOGA De-acum te las pe tine şi pe-ai tăi Şi-Ardealul plin de cântece şi jocuri, De mândre fete şi flăcăi... Ştiu eu de mai revin pe-aceste locuri? Ce dor mi-era de cele, — căci pe-aici Am petrecut, ca prunc, odinioară! Te sperii când de pe trecut ridici Păinjenişul care-l înfăşoară.« De-aş fi rămas ca tine, in Ardeal, Statornic stâlp al datinei străbunei într'o căsuţă albă, supt un deal, Ferită de primejdii şi furtune; Să fi rămas acolo, să muncesc Incunjurat de oameni cum se cade, In albele cămăşi ce strălucesc Ca spuma de şuvoaie în cascade; Să fi rămas în casa de supt deal, De unde 'n neguri vezi sclipind Car­paţii Dar eu m'am dus şi te-am lăsat. Ar­deal: Ca un fugar mi-am părăsit cu fraţii. M'am dus, şi spune-mi tu, ce-am folosit Pe unde-am fost cât am umblat prin lume?.* Ce-a folosit? Ce-a recoltat el din zbuciumatul drum în lume? A iubit, a cântat, a suferit... A fost un învins. Omul acesta timid ducea mereu cu el povara unei existenţe înfrânte. Ideia morţii nu l-a înspăi­mântat niciodată. Din potrivă. A chemat-o în atâtea rânduri, ca pe­ un liman al fericirii. Ce mult i se potrivesc lui însuşi versurile scrise pe mormântul unui alt poet nenorocit, Păun-Pincio! Ştefan Iosif a murit în aceiaşi zi când se decreta mobilizata şi când mii de soldaţi treceau pe supt feres­trele spitalului, cântând marşul „La Arme“. El ni-a lăsat câteva volume de ver­suri parte scrise în colaborare cu Dimitrie Anghel, versuri pline de simţire şi de emoţie adevărată, ca­re-l aşează în primul rând al lirici­lor noştri, alături de Mihail Emi­­nescu. Dar, ea şi Mihail Eminescu el n'are un monument în Bucureşti Trebuie să i-l ridicăm. Mulţumită obolului d-voastră, opera ne va fi mai uşoa­ră­ Vă mulţumim că aţi răspuns în nu­măr atât de mare chemării noastre. Aceasta înseamnă că tot se mai gă­sesc inimi recunoscătoare poeţilor, suflete în care mai trăieşte cultul morţilor. VICTOR EFTIMIU St. O. Iosif * Ce m­i­i La una din reprezentaţiile piesei lui Verneuil, Pile ou face, com­patrioata noastră Elvira Popescu, a primit un splendid buchet de flori oferit de d-nii Vintilă Brătianu, N. Titulescu şi Diamandi, cari asista­seră — în calitatea lor de români la Paris — la spectacolul care a dat prilejul Elvirei —­ să înscrie încă un succes pe lista ei destul de plină. Ceva mai mult. Elvira Popescu a primit chiar vizita celor trei ac­tuali, foşti şi viitori miniştri (vorba e tot a unui actual, fost şi viitor mi­nistru) cari au ţinut să-şi manifeste şi prin viu grai — admiraţia lor ar­tistică — faţă de incomparabila in­terpretă din „Pile on Face". Elvira Popescu a mulţumit tutu­ror pentru atenţia şi — apoi zâm­bind — cu zâmbetul acela care a fascinat Parisul — s-a adresat d-lui Brătianu. — Vezi, domnule Brătianu? Când am vrut să plec din ţară şi am ve­nit să te rog să-mi dai valută, m­'ai vrut, m'ai refuzaţi Tot am plecat insă și fără concursul d-tale". In acel moment, d. Titulescu se uita in altă parte și zâmbea pe sub mus­tăţile rase. D. Brătianu a zâmbit și d-lui... ,41 faut savoir tout prendre avec le sourire... și a răspuns: — Nu ți-am dat valută fiindcă mi-era teamă c'o să mănânci banii nu fără și n'o să mai ai cu ce pleca la Paris. Totuș — adăogă machia­velic d. Brătianu tot datorită mie ai ajuns atât de departe. — Nu văd cum l „se miră frumos și irezistibil Elvira. „Prin noi înși­nel" — Lasă, Coană Elvira, — inter­veni în discuție d. Titulescu — dacă vin eu la putere o să-ţi dau valută. D Brătianu zâmbi iarăş. D sa ştie să zâmbească întotdeauna. Ce tot vorbeşti d-ta de „putere" d-le Titulescu, când tot noi te ţinem aici". Cl ma­i simpalizat actor­ul nostru N. n. eu. I. cu Br. z. n. n., despre care se povestesc atâtea anecdote pli­ne de spirit, o să ne ierte dacă­ po­vestim și noi pe una din cele mai re­cente. Făcuse — pardon de expresie — un chef teribil și dela o oră oare care se hotărâ să plece. Foarte obosit insă — ca să zicem aşa — se agăță de gri­lajul care încercuia o statuie, con­vins că e grilajul dela casa sa. Pi­păind mereu grilajul, ca să îneme­­rească poarta, făcu de căte­va ori în­conjurul statuii. Extrem de obosit se opri și constată că se află in acelaș loc de unde por­­jilse, — liiiiil.. ai dracului — exclamă luminat N. n. ea. 1. n. cu­­m'au în­cuiat pe dinăuntru aleii" Puminic*.­­ Februar*­ Casa ROSE - FRANCE 19, Str. General Lahovary,­­Icoanei* Soldează foste mârfu­ri de­­ preturi derizorii Revista revistelor româneşti Sre locul săptămânal: Poezia de sezon GÂNDIREA AN. IV Nr. 7. - ADEVĂRUL LITRAR AN. VI Nr. 216. - CUVÂNTUL LITERAR AN. II Nr. 4. - LUMEA AN. I Nr. 12. - CUVÂNTUL LIBER AN. II Nr. 4 S'ar putea spune că poeţii trăesc şi creiază în funcţie de barometru. Nu e numai o glumă. Facem această constatare în fiecare an, cercetând materialul poetic (stranie împăreche­­re) al revistelor literare. Cum se face că iarna şi toamna, avem cele mai multe poezii triste şi vara ne îmbul­zesc rimele vesele? Explicaţia de si­gur nu poate fi alta de­cât aceasta. Când poetul e coprins de o neobiş­nuită ipersensibilitate nervoasă, a­­proape pathologică, pe care ne-am obicinuit să-i zicem inspiraţie, fâră astâmpăr, (unii l-au comparat tri­vial, insă exact, cu găina care vrea să-şi plaseze oul!...) poetul cântă (aşa se zice) într'o anumită gamă. Sufletul său e una cu natura, cu at­mosfera exterioară. Poeziile pe cari le găsim toamna şi iarna în reviste, au titluri ca acestea: Toamnă, Sple­en, Ploae, Pild­ă, Furtună şi multe variate. Vara, dimpotrivă. Aduceţi-vă aminte de dogoritoarele cupturale din răposata Flacără, în cursul verii ultimului an de apariţie, de nota ve­selă şi enervant de superficială a în­tregii reviste. Şi nu numai atât: de faimoasele apostrofe pentru femeile urâte... de aiurea din paginile revis­tei „Viaţa Românească“. Femeile cu sâni absenţi Şi cu picioare Extraordinare... etc. etc. ... de întreaga producţie sporadică a literaturii umoristice, alunecată pe povârnişul pornografiei, care scan­dalizase toată presa cotidiană şi pe care toamna cu ploi şi cu plictis, a distrus-o nemilos. Cineva spusese odată, mai în glu­mă, mai în serios că toamna e pri­măvara noastră literară. Exact. E se­zonul de producţie. Atunci se scriu, numai atunci cele mai frumoase poe­zii. Avem o antologie a toamnei, cum nu avem una a primăverei sau a verii. Toamna e a poeziei scrise. Vara o trăim zgomotos şi burghez, sau n'o trăim de loc. Un poet mi-a spus odată: Am scris de mult o poemă frumoasă în care respiră întreg farmecul imensităţii cerului aceluia larg de primăvară rece, sub care te simţi par’că mai mic, şi-ţi vine un gând să sbori ca po­rumbeii... sus, sus, în slava albastră a cerului, să respiri aerul primă­verii, să tragi în piept tot cerul... să te spiritualizezi Poetul începuse liric. L’am între­rupt : — Bine, de ce n'o publici ? Și mi-a răspuns: Acuma iarna, dragă? Ar părea poate o simplă banalitate. Eu sunt convins că e o capodoperă. Nu putem creia nimic de absolută va­loare pentru toate timpurile, dar mai ales pentru toate dispoziţiile sufle­teşti, în care ne schimbă vremea. In definitiv, se zice că totul s'a spus. Eu nu sunt de părerea asta, dar, nu ob­servi şi tu că toate câte se spun sunt banalităţi? Poezia nu o scrim şi nu o apreciem decât în funcţia de dispo­ziţii. Şi dispoziţiile ni le face vre­mea. E soarta poeziei lirice. A înce­put să fie inutilă, nu simţi? Opere de mare durabilitate, nu face decât gândul sec, uscat. Aşa se şi esplică avântul prozei Cu atât mai bine da­că în proză putem strecura şi ceva din licoarea poeziei. Banalităţi... banalităţi.» * In fruntea numărului Gândirei, Marginale de Ion Darie: „Scriitorul român, de cele mai multe ori urmaş de ţărani ori de mici proprietari ru­rali, nu se va putea adapta realităţi­lor sociale, va fi un resemnat ori un rebel, în orice caz nu un clasic cu suflet armonios“. Altădată d. Rădulescu-Motru scria asupra vremii: „Am împărţit pămân­tul ca să mulţumim sentimentele, iar nu ca să sporim producţia. Am ur­mărit să împroprietărim pe cât mai mulţi fară să ţinem seamă că neno­roceam pe aceştia fo­ n­ţî legiindu­-i pentru toată viaţa de o fărămituri de pământ, insuficientă. In mijlocul organizaţiei capitaliste europene, noi ne urmărim cu îndărătnicie vechea concepţie medievală: ...uniformizând pe ţărani in sărăcie­*... Asociind aceste adevăruri, e peste putinţă a mai întrevedea „acea îm­păcare a omului cu vremea, care se numeşte clasicism“... e peste putinţă a mai vedea în pătura ţărănească „marele rezervor de energie naţiona­lă de unde printr'o selecţiune a mun­cii calificate, să se primenească ele­mentele celorlalte clase sociale supra­puse ei", prilej de dureroase margi­nale... Cu noi pe nesimţite s’au prăbuşit frunzar« Şi e o destrămare şi un desnodământ Că visul, o nălucă de ceaţă, piere 'n zare Şi sufletul, cu ploaie s’absoarbe în pământ (Scrisoare de Nichifor Crainic). D. Cezar Petrescu publică în conti­nuare, al treilea fragment din roma­nul A sburat o pasăre neagră (capito­lul Iată, a sunat ceasul!...) In restul numărului, versuri de Ion Pillat şi V. Ciocâlteu­­ne-a plăcut mult „Toa­stul": Chiar dacă scris mi-ar fi ca ‘n rai să cad, Când Sfântul Petru o să ‘npartă morţii Eu aş propti picioru ‘n stâlpul porţii Şi aş veni întins la voi în iad... Căci doar cu voi când beau, eu sunt cu spor... De-aceea ‘n amintirea lor Închin, Tovarăşi morţi, mai toţi cheflii de rasă, Şi chem din gropi fantoma lor la masă Să vadă cum golim paharul plin. D. Gib. I. Mihăescu semnează o vi­guroasă nuvelă: Coşul cu tărgueli. Cronici, cronici, cronici, Cezar Pe­trescu, G. M. Ivanov, Oscar Walter Cisek, Ion Marin Sadoveanu, Al. Bu­­dăuţă, Isaia Tolan. Adverul literar şi artistic ne-a a­­dus un interesant fragment de stu­diu al originilor criticei moderne: Critica productivă în Franţa, datorit d-lui Ion Sân-Giorgiu. O schiţă (Necunoscuta) de d-na Alice Gabrie­­lescu, obicinuitele note săptămânale vii ale d-lui Victor Eftimiu, pagina de roman a d-lui Ion Slavici, schiţa sărmanului Klopstock şi o aleasă pa­gină de literatură străină. Versuri de V. Demetrius, Horia Furtună, Tudor Muşatescu, Emil Isac, Th. Râşcanu C. Asiminei. Bogate şi inteligente în­semnări critice (Cărţi reviste) scrise de d. G. Baiculescu. In Cuvântul literar şi artistic d. Ion Darie vorbeşte în chestia miliar­dului pentru cultură. Am găsit ver­suri proaspete. Zi de Noembrie (de Al. A. Phili­pide) Peste vârf de crengi o frunză mică, E ca o friguroasă păsărică Cu penele de aur veşted care In vântul toamnei, gata e să zboare... Finalul ia proporţii de puternică tragedie : Şi frunza cade — păsărică moartă... Iar noaptea ca un şarpe negru vine Pătrunde 'n mine... D. Cezar Petrescu, republică Miţi, Piţi şi Ion, o bucată care ţine tot a­­tât de literatură pe cât ţine de pole­mica pitorească în haină literară (ca în Scrisorile unui răzeş). Cărţi-reviste, însemnările, traduce­rile, polemicile fac din Cuvântul li­terar o revistă vioae şi inteligentă. Lumea — bazat săptămânal — Cri­ticul G. Ibrăiieanu, un articol datorit d-lui M. Sevastos, o nuvelă a d-lui M. Sadoveanu Kiki, două pagini de traducere din însemnările lui Dosto­­ievski. Un mare critic francez: Jules Barbey d’Aurevilly de Dem. Kama­­batt. Note, traduceri.» Cuvântul liber cu bogat material polemic, apare mereu proaspăt şi viciu. In acest număr: Iarăş criza de autoritate de Mihail Ralea, Vino­vaţii dezastrului şcolar de Perpessi­­cius, O conversiune politică de D. I. Suchianu, Ilarie Chendi de Tudor Teodorescu-Branişte, Le Rayon invi­sible de Ion Vinea, Scrisoare d-lui G. Ibrăileanu. Pentru Pamfil Şeicaru de Camil Petrescu, Cronică bogată și inteligente „mizerii“. *• •••••»**•**••* •­* ROMULUS DIANU A­ B@fao@r@a liibiiofeoei nationale din Tokio Biblioteca naţională din Tokio care a pierdut cu dezastrul cu­tremurului de pământ de anul trecut 700.000 de volume a pri­mit de curând din partea cunos­cutului miliardar american Pioc­­kefeller o donaţiune de 4.000.000 de yeni pentru reparaţii şi răs­cumpărare de cărţi. De asemenea numeroşi străini şi bogătaşi japonezi au reuşit să strângă 250.000 de volume pen­tru a înzestra din nou această bibliotecă.

Next