Rampa, aprilie 1925 (Anul 8, nr. 2229-2251)

1925-04-01 / nr. 2229

ANUL VIII No. 322 I­ nstituiri da Infrum­­satare Sucursala Institutului Fizioplastic din Paris STR. B­FTU CONSTANTIN No. 1 îngrijirea feţei prin metode ştiinţifice: îndepărtarea petelor, coşunilor, zbârcelilor, perilor, Depozit de ereme, pudre loţiuni al Institutului din Paris. Orele de consultații de la 10 mi­. *-& Galeria de tablouri de la Castelul Peleş într’unul din recentele suplimen­­te literare ale statului „Cuvântul" d. Cezar Petrescu, vorbind de colec­­ţiunea de artă din castelul Peleş, adunată de regele Carol nu numai cu stăruinţa şi spiritul de continui­tate ce caracteriza toate actele sale, ci şi cu un rar noroc, face o propu­nere, a cărei realizare — pe care, cu oare­care bunăvoinţă, o socotim foarte posibilă — ar fi de cel mai mare folos spirtual atât pentru tine­rii noştri artişti, cât şi pentru pu­blic. D. Cezar Petrescu propune ca ta­blourile care alcătuesc preţioasa co­lecţie din castelul Peleş, exilate a­­colo într'o aristocratică sihăstrie in care nu pot pătrunde decât un foar­te restrâns număr de aleşi, deci cu puterea lor de iradiare comprimată In cercuri limitate, dincolo de care nu se poate revărsa peste sufletul avid al mulţimei, să fie odată pe an transportate in Bucureşti şi ordona­te Intr’un muzeu temporar deschis marelui public. O asemenea iniţiativă nu poate strica rostul nimănui, nu va turbu­ra nimic din binefacerile liniştei, ordine! şi păcei — cel mult va să­vârşi pe îndelete, in substraturile profunde şi in tainele sufletului co­lectiv o paşnică primenire de lumi­nă şi armonie, o imbibare cu soare şi spirit divin a lutului uman. Asemeni expoziţii temporare aiu­rea nu sunt lipsite de precedente , din potrivă. In timpul de faţă e des­chisă la Paris o expoziţie a desem­­nurilor lui Ingres, care aduc o nouă contribuţie asupra psihologiei şi teh­­nicei marelui pictor, adunate din di­versele muzee ale Franţei şi din di­ferite colecţiuni particulare. In 1910 guvernul belgian a orga­nizat cu prilejul expoziţiei univer­sale din Bruxelles în palatul Ciri­­cuantenaire o grandioasă expoziţie a artei flamande, cu bucăţi aduse nu numai din muzeele şi bisericele din Belgia, dar din toate marile muzee ale Europei şi din principa­lele colecţiuni particulare atât din Europa, cât şi din America. Şi astfel, într’un moment unic şi fulminant, am văzut desfăşurându­­-s sub ochi, atât pensula personală a fiecărui pictor, cât şi întreaga pa­letă a picture! flamande, în care co­loarea urcă Intr’un patetic crescen­do dela notele gigante ale primitivi­lor la exuberanţa şi la orgia de lu­mină a lui Rubens, după ce a popo­sit o clipă de visare în sensibilita­tea morbidă a lui Van Dyck. Organizarea unui muzeu tempo­rar In Capitală din comorile de ar­tă ale castelului Peleş, tăinuite oa­recum prin insă­şi firea lucrurilor şi prevederile protocolare şi reduse astfel la o sterilitate incompatibilă şi cu voinţa geniului creator şi cu menirea operei de artă, ar constitui în viaţa sufletească a publicului de astăzi o revelaţie şi o revoluţie in a­­acelaş timp. Condiţiile economice şi financiare care ne încercuesc ca un corolar al războiului au interzis publicului no­stru — afară de rare excepţiuni —, contactul direct cu marile opere de artă, emoţia şi magia imediată ce se revarsă din opera originală, şi accesul marilor muzee europene, bi­­sericelor şi mănăstirilor în care evoluţia artelor plastice şi-a lăsat urmele divine ca nişte taloane de lumină ale gloriosului drum. Tragedia noastră valutară, a În­chis o generaţie Întreagă nu numai materialmente, ci şi moralmente, strict in hotarele ţării, stânjenind, ori rupând total pe alocuri, legătu­rile directe cu trecutul şi cu maxime curente occidentale. Dacă pentru un Intelectual român cumpărarea unei cărţi străine con­­stitue o sforţare eroică, de care rare ori este capabil publicul cel mare, o călătorie de studii prin muzeele europene apare în ochii generaţiei de astăzi, nu ca un ideal, — fiind­că idealul are uneori sorţi de iz­bândă — ci ca un vis, când strălu­cind de frumuseţile imposibilului, când mohorât de inconştienta invi­­diare a generaţiei ante­belice care s’a putut împărtăşi atât de uşor şi cu atâta voioşie din comorile mu­­zeelor europene. Astfel suntem ameninţaţi să avem o întreagă generaţie de intelectuali, de scriitori, de amatori de artă, de artişti şi chiar de critici de artă, cari în viaţa lor nu au venit cândva in contact cu originalul unei cape d’opere plastice, care nu au avut prilejul unei tresăriri directe şi i­­mediate in ciocnirea cu fluidul di­vin ce se desface din una din acele minuni de culoare, bronz ori mar­moră în care geniul şi-a pus forţa misterioasă şi enigma fascinatoare. O generaţie întreagă va fi osândi­tă să cunoască arta europeană ex­clusiv din reproduceri fotografice — şi în materie de artă, fotografia nu constitue nici măcar un documera, ci o vagă indicaţie, în măsură der­a fi o sugestie numai pentru cel care cunoaşte originalul. In sfera popoa­relor civilizate se poate închipui e­­d­ucaţia unei generării lipsită de Cultura estetică . Organizarea unui muzeu tempo­rar in Capitală cu operele de artă, adunate în castelul Peleş de regele Carol, nu numai cu sârguinţa şi metoda carcteristică spiritului şi ac­­activităţei lui, ci şi cu un rar noroc in alegere şi cumpărare, va umple în bună parte această sinistră la­cună sufletească şi culturală a a­­pei Întregi generaţi e® o lacună ce de D. KARNABATT ia proporţiile unei prăpăstii, unui stigmat de barbarie. Un astfel de muzeu va constitui un act de mistică Iniţiere a unei întregi generaţii candide şi vergine in misterul hermetic al artei, o ope­ră de educare atât a publicului, cât şi a tinerilor artişti, de cizelare a sufletului şi formare a gustului — o viguroasă şi delicată infuziune de superioară vitalitate spirituală pe calea directă, elocventă şi convingă­toare a liniei şi culorei. Propunerea aceasta­­* atât de simplă în formă, atât de profundă şi revoluţionară un fond — are într’o balanţă toate binefacerile, frumuse­ţile şi minunile, iar în cealaltă go­lul nici unei neplăceri ori primejdii. Pentru a fi înfăptuită nu se cere decât delicioasa şi măgulitoarea sforţare a unui gest elegant, care de­sigur va fi săvârşit cu toată vo­ioşia şi regala mărinimie. Va fi tem­porara expropriere a unui fabulos latifundiu estetic şi moral care va desăvârşi primejduita educaţie a u­­nei întregi generaţii, de care Istoria culturei româneşti va ţine seamă ca de o dată iniţiatoare şi genera­­toare de­ noui energii spirituale. ............. Tarifarea actorilor germani După cum se ştie, directorii teatre­lor berlineze au încheiat o conven­ţie conform căreia actorii germani au fost împărţiţi pe categorii cu un salariu zilnic minimal de 50 mărci şi maximum 800 mărci. In urma cererii directorilor de teatre din cuprinsul imperiului ger­man, convenţia aceasta a fost extin­să şi în restul ţării. Având în vedere cheltuelile ocazio­nate cu transportul actorilor s-a ad­mis mărirea, în caz de deplasare, a salariilor, cu cel mult 50 la sută, ast­fel că salariul maxim deţinut de un actor german nu va putea trece de 450 mărci. Aceasta în ce priveşte re­prezentaţiile la teatrele de dramă şi operetă. Aşa aşii actori­stere plănuuesc însă să ia atitudine în contra acestei ho­­tărîri, prin aceea că se vor abţine să joace. Celebrele fresce ale catedralei din Kiev ame­ninţate să dispară Câteva ziare ruseşti anunţau zilele acestea că minunatele freies ale ca­tedralei Sf. Vladimir din Kiev şi semnate de cei mai renumiţi pc­­tori rugi, sunt ameninţate din lipsa de căldură în interiorul edificiului, să se năruie complect. E o pierdere mare pentru arta bisericească rusă care a ocupat de-a lungul veacuri­lor un loc de seamă. aaaaaBaaaBBBBBBaaBaaBBBSBBaaaBBBBaaasi FATA DIN DAFIN LA TEATRUL COMUNAL DIN ERAILA R*ra Annie Gapustin Gura Lumii V *** ___ «fi» 40 izite Soneria sbdmdie prelung ca o sâr­mă de telegraf lovită cu piatra. Doamna LUea Ifi ridică ochii după carte fi ascultă. Domnul LUea fumea­­tă impasibil. — Gogule, sună In fată... trebue să fi venit cineva. — Nu suntem acasă. Nu poate p­­rivi să stea un minut liniștit tn casa lui, nici măcar Duminica. — Du-te dragă, de veri cine !... Nu putem să spunem că nu primim... — Auzi— a deschis servitoarea. Din vestibul se aud pași fi voci... — Du-te frate, de fine tu companie până vin eu... până foni schimb ro­chia. Servitoarea crapă tncetinel ușa fi tfi vără capul cu ochi insignifianți fi bute rustice. — Coniță, a venit Domnul Rddules cu fi cu cocoana, i-am poftit un sa­lon. Domnul Lilea aruncă mucul țigării tn gura sobei. — Dobitoaca... de ce nu ne întrebi întâi dacă suntem acasă. — Păi... — Nici un păi... Doamna Lilea a lăsat să-i lunece — desgolind umerii plini fi sânul abon­­dent — capotul de casă. — Du-te frate, până vin eu... Ce dracu eşti atât de nesimţitor... Stau oamenii singuri. — Fi-ţi-ar vizitele ale Dracului... o să mă nnebuneşti... o să mă faci să mă duc la schit. — La maici... cum ai fost la întâi Mai atunci când ai venit după două zile acasă. — Ia nu mai dezgropa Dumneata morţii... Morţii le morţi... scurt. — Sigur... tfi convine Dumitale... cum să nu-ţi convie? Când e vorba de chefurile pe care le faci la mă­năstirile de maici... știu eu... nici nu vrei s'auzi... — Da ce crezi d-ta că dacă m'am însurat, m'am băgat la stăpân? Unde scrie că n'am­ voe să petrec fi eu la un an odată, cu prietenii? Unde scrie? — Ahl Doamne!— mare dreptate a­­vea mama Dumnezeu s'o ierte — când tmi spunea: Să nu te măriţi de tânără, maică.» Să petreci odâi pâ­nă U saturi fi pe urmă să-ţi închizi zilitoarele Intre patru pereţi... ca să ştergi praful de pe pian ţi/să faci copii... / — Ce praf? Când ai pus d-ta mâna să ştergi un fir de praf? Ce copii? N'am avut ţi eu parte d'un moşteni­tor... să ftiu fi eu că după mine ră­mâne cineva care să-mi poarte nu­mele­.. să nu mi se stingă neam­ul— N'am avut nici atâta bucurie dela d-ta. — Dela mine?.. Auzi mişelul?... par­că eu aş fi cu douăzeci de ani mai mare ca el Ahl Doamne!... mişei sunt bărbaţii... — Te rog să-fi măsori vorbele... că pe urmă.... — Ce pe urmă? Ce să-mi măsor?... Ata ei­ scurt! Așa e!... Am să spui să știe toată lumea.... Să judece lumea... să știe și lumea in ce iad trăesc eu... — Divorțează... — Să știi că divorţez... chiar acum, imediat... — N'ai decât!.. Atâta mi-e să mă văd iară liber... — Liber?... Nu fi­e ruşine... boccea bătrână... — Să nu fi obraznică... — Mojicule... se cunoaște că eşti neam de măcelar... — Parcă Dumneata eşti cine ştie ce prinţesă— Tacto umbla cu ghete cu elastic şi de sgârcit ce era îşi mânca unghiile. — Nu-ţi permit să te legi de me­moria tatei—­ Mitocanule, Mitoca­nule— D-nul Lilea n'a mai răspuns nimic. Şi-a pus pardesiul, pălăria, şi deschi­zând uşa să iasă­— Mitocancă eşti d-ta... care stai şi te cerţi de-un ceas cu mine şi laşi musafirii să stea ca nişte caraghioşi în salon. Adio!... LUNETTES NOIRES CITIŢI IN PAGINA II-a CONTINUAREA ANCHETEI NO­A­­STRE ASUPRA­ VIITORULUI PALAT COMUNAL Neo-romantîsmul românesc In acest de curând inaugurat de­ ferestrele spre Apus pentru a primi zon al conferinţelor, am ascultat cu un deosebit interes, un eican în care câţiva intelectuali căutând să desci­freze din actualitate caracterele spe­cifice epocii pe care o trăim, au în­cercat să aplice formule consfinţite de istoria literaturii, stabilind şi oa­­recari puncte de vedere pentru un repertoriu critic. Este fapt în­deobşte cunoscut că epocile se caracterizează mai bine postum şi sarcina revine istoriogra­fului. Eticheta cel puţin are atunci avaratagiul de a nu mai fi discutată. Cum însă cuvântul cel din urmă a fost spus astăzi ne îngăduim să re­venim asupra ideii centrale a cic­lului de conferinţe, adăugând pe­remptoriului dignostic al reputatului grup, măruntul nostru comentariu. Eminenţii conferenţiari cercetând caracterele romantismului care a i­­lustrat secolul al nouăsprezecilea, au căutat să reliefeze din manifestările literaturii şi artei contimporane ro­mâneşti, anumite simptome roman­tice. Civilizaţia, în sensul strict al cu­vântului, este o colaborare de cul­turi şi de personalităţi. Nu se poate presupune o cultură fără forţo­ge­­nii anonime cari să lucreze neştiute Pornind de la ideea aceasta, ţinând seamă şi de faptul că după un atât de tardiv început de viaţă culturală în răsăritul Euronex deschidem ţara curentul neoromantic răsturnător de valori, ciclul de conferinţe care nu intenţiona să fie decât cercetător, ca­pătă aspectul unui vast „cuvânt in­troductiv“, ca o prefaţă la o nouă e­­pocă — şi a recunoaşte de binevenit noul curent, credem dintru început că este o gravă eroare. Romantismul este o descătuşare din formula tip şi o exasperată eşire a Eului, impunător şi revoluţionar. Cultul Eului dacă poate fi un cult într'o cultură deja formată, şi din toate punctele de vedere completă, este în cazul nostru dăunător. Şi ia­tă cum: Inchipuiţi-vă o personalitate a Mu­latrilor sau a Cafrilor. O persona­litate autentică. Dar nu e aşa că ea e infinit infe­rioară chiar celei mai mediocre in­teligenţe din Europa? Desigur că da. Personalitatea are în cazul acesta o valoare foarte relativă, în funcţie de mediul cultural din care se ridică. Epocile de romantism s-au succe­dat în viaţa culturală a Europei cu dese intermitenţe. Dar până în seco­lul al nouăaprezecilea, el n'a fost creator de valori cari să dureze la vreme. Şi doar câteva excepţii N'am nuipi decât pe Shakespeare. In secolul al nouăsprezecelea în­­triadevăr romantismul face străluci­ta epocă. Şi aceasta numai pentru bunul m­otiv că înainte de sburdal­nicul romantism, Europa Apuseană (vorbim mai ales de Franţa) trecuse printr-o epocă de disciplinat clasi­cism. Fusese o epocă în care totul era codificat, redus la tip, la esenţa primitivă a lucrurilor. Clasicismul care se impusese atât de vehement prin celebra formulă a lui Pascal „le Moi est hăis sabie" contribuise mult la o nivelare a personalităţilor pentru clădirea unui edificiu cultu­ral de bază. Clasicismul francez supusese for­ţele, le anonimase, într'un anumit fel, le contopise in mulţime şi ridi­case cu aceste forţe reţinute, blocul uriaş al mulţimii setoase de o sub­stanţială cultură. Are clasicismul a­­cest extraordinar merit, pe care ori­cât am vrea noi să-l credem o ab­surditate a epocii, rămâne un real merit. A fost o coordonare a forţelor în­tr-un singur bloc. Şi după această a­­nomimă colaborare abia, vine roman­tismul care amplifica viziunea prin Eu. Clasicismul oprimase orice eşire din tip. Se împrăştiase ideea că ta­lentele reale creează şi un tipare mai dinainte impuse. Neputinţa creaţiei în afară de cod, era socotită ca o to­tală aberaţie sau ca o şarlatanie. A­­ceastă înăbuşire de forţe pe care o exercita clasicismul, canaliza forţele în scară coborâtoare. Masseie trăiau intens din fructul muncii intelectualului constrâns de formula impusă de gustul public. Ro­mantismul venea deci ca o violentă spargere a vasului cu aburi, înce­peţi o revărsare a Eului în opera de artă, romanticul strânsese mocnit în sufletul lui Eul său, îşi cultivase un suflet complex şi acum începea să vorbească. Dar tocmai această com­plexitate a sufletului lui l-a împie­decat să vorbească. Romanticul a suferit întotdeauna de durerea de a nu putea spune tot» Eva, cum foarte frumos a caracte­rizat unul dintre conferenţiari, o luptă cu inefabilul. Poate această continuă luptă, acest siucium, a dat artei romantice un caracter de lirism excesiv. De aci anti-ştiinţificismul e­­pocilor romantice. Dar sufletul romanticului era pre­gătit pentru această eșire din tip. Lirismul rămâne lirism plin de suc strâns într'o perioadă de clasicism. Popoarele cari n'au trecut prin a­­cest purgatoriu care este clasicis­mul, merg pe marginea prăpastiei, avân­tându-se în fluiditatea romantis­mului liric. Riscă să se prăbuşească iremediabil în superficialitate. La noi romantismul este prema­tur. Este, credem isvorât din acea docilitate a spiritului care se adap­tează vremilor şi curentelor, chiar nepregătit fiind, acea docilitate pe care de conivenţă o numim snobism. Căci înainte de a fi epuizat toate rit­murile şi rimele limbii româneşti, am introdus din Apus versul alb — care acolo era determinat de o epui­­zare a facultăţilor de suggestiune a limbii, — înainte de a fi avut un teatru al Iubirii al Datoriei şi al Onoare!, cu alte cuvinte. Înainte de a fi avut un Corneille şi un r^.^-~~ am împrumutat maniera euro-eera­­nistă germană, —^ care iarăș — mania aia determinată — şi am ina­ugurat o literatură nevrotică departe de sufletul românesc. Astăzi bisăm şi aplaudăm epilep­tic orice inovaţie. Se pare că spiritul de modă, a luat înaintea oricărui spi­rit de discernământ. Acest fapt ne falsifică de atâta amar de vreme su­fletul şi facultăţile creatoare. înaintea unei epoci de coagulare a forţelor, primim cu osanale una de descentralizare, prin ridicarea stin­dardului personalităţii. Aici este origina hibridismului şi deselor schimbări la faţă a aspecte­lor vieţii noastre intelectuale. Critica şi literatura capătă un caracter fu­til şi pentru cei cari-şi fac cultura în Apus, o reîntoarcere în mediul ro­mânesc pare un pleonasm şi o vino­vată colaborare la o fadă şi degra­datoare parodie. De aceea mai mult ca totdeauna, credem astăzi necesară o puternică orientare. Poate nu s-ar putea face decât prin sacrificiul unei întregi generaţii, dar ea trebue făcută. O cer în cele din urmă şi interesele noastre politice­ naţio­nale. Apusul care în toţi ai noştri bieţi cincizeci de ani de viaţă culturală a fost Mecca poeţilor şi oamenilor de cultură români, va trebui pentru un timp să-şi suspende această funestă influenţă care ne falsifică şi ne aser­veşte. ROMULUS DIANU WWitUA^ASTIW* I SIBIU 4 PJRUNTY Uk APARE ZILNIC )d­onctor r M. FAUST HOHR. Prim -Redactor i SCARLAT FRODA Blurourile I BmraregtL str. Sărindar T. etajul X. Telefoane s Direcţia 17/9% Redacţia şi Administraţia i 2788. Mişcarea teatrală din România comentată de presa din Brazilia Reproducem articolul din «A. No­­ticiaa «a mai răspândit ziar ari de Janeiro. titlu: apărut tub Rio următorul Teatrul fu rromânEa E ORIGINAL, STRĂLUCIT, BOGAT IN AUTORI, ACTORI ŞI CINEMA­TOGRAFE Mihalescu admirabilul comedian şi „metteur en scene“ român, pe care Parisul l-a aplaudat în adânca lui interpretare din „Patima Regie“ de Sorbul a condus multă vreme cu distinsa artistă Elvira Pope­scu, Teatrul Mic din București. Actualmente director de scenă la Teatrul de L’Oeuvre depune o sâr­­guitoare activitate. Robert de Flers referindu-se la Mihalescu spune că „e un talent personal rar şi pito­­resc“. Bine subvenţionat şi administrat Teatrul Naţional din Bucureşti poa­te echivala cu „Comedia Franceză“. Directorul său este d. Cornel­iu Mol­­dovanu, un personagiu oficial a­­proape de valoarea unui ministru. Repertoriul cuprinde o varietate Infinită de piese moderne, piese clasice,­­ originale şi streine. Printre cei mai apreciaţi autori cităm pe: Shakespeare, Moliére, Calderon, Beaumarchais, Ibsen, Strindberg, Gorki. Repertoriul clasic românesc nu­mără de asemenea pe Alecsandri, Haşdeu, Delavrancea, Caragiale, Da­vila Fiecare In gen diferit au îm­bogăţit teatrul cu poeme în versuri cu drame istorice cu comedii popu­lare. Alexandri e socotit ca cel m­ai mare poet român şi lucrarea sa „Fântâna Blanduziei“ a dobândit succesul câtorva generaţii Hasdeu cu faimoasa sa „Răzvan şi Vidra", Caragiale cu „Scrisoarea pierdută“. Printre celelalte teatre de seamă, e teatrul „Regina Maria“ condus de Tony şi Lucia Sturza-Bulandra, din care a făcut parte celebra Ma­­rioara Ventura, pe urmă Teatrul Popular patronat de distinsul isto­ric şi om de litere N. Iorga a cărui piesă „Tudor Vladimirescu“ a scos în evidenţă viaţa şi faptele eroului naţional. Şi în sfârşit Teatrul Carol cel Mare, în care se perindă adesea tur­neuri şi trupe streine, representaţii de ocazie şi companii de operetă ca aceea care a deţinut Îndelungi suc­cese sub direcţia tenorului Leo­nard. Printre capitalele care au de ase­menea teatre subvenţionate trebue să cităm: Iaşi, Craiova, Cernăuţi, Cluj. In ceea ce priveşte autorii şi scrii­torii dramatici cei mai populari ve­dem pe d-nii: V. Efimiu, Mircea Ră­dulescu, M. Sorbul, Corneliu Moldo­­vanu, A. de Hertz, Rebreanu. Printre artiştii cei mai reputaţi,­­ decanul scenei române Nottara, un al doilea gi admirabil „Mounet Sully“ care a creat în mod magis­tral „Hamlet“ şi „Ruy Blas“. In numărul măriilor tragediene de la Agatha Bârsescu care a jucat la Burg-Theater“ din Viena se ilus­trează Marioara Voiculescu, condu­cătoarea unui teatru propriu. Apoi faimoasa tragediană Agepsina Ma­ori, inegalabilă în Electra, Lady Mac­beth și în alte capodopere, Maria Ciucurescu, Maria Filotti, Tantzi Ba­­rozzi. Printre artişti: Demetriad, Mano­­lescu, Storm, Petrescu, Soreanu, Brezeanu, Sturdza Ciprian, Bul­­finsky. Ca „regisori de seamă“: Paul Gusty, Nottara, V. Enescu, Victor Bumbeşti la Naţional, Bulandra la Teatrul Regina Maria, Soare Z. Soare, al cărui strălucitor talent a adus arta registratului pe culmi nou. Arta punerii In scenă e insă ade­sea sub influenţa teatrului francez şi rus, lăsând prea puţin loc unui gen original al spiritului naţional. Architectura şi pictura Insă se re­simt de stilul bizantin. Se zice disas Una dintre marile noastre revis­te negociază cu un romancier şi dra­maturg de renume mondial publi­c­area unui roman... ...că acest roman ar fi absolut ine­dit, ...că romancierul care are prin­tre români prieteni pe cari nu-i poa­te refuza, se lasă totuşi greu, în faţa avansurilor minime pe care Ie poate acorda revista... ...că o româncă frumoasă a fost trimisă în ambasadă la romancie­rul care se lasă greu... ...că acest romancier care e un mare cinic, când nu are femeea în față, la vederea ambasadoarei noas­tre, a devenit subit sentimental... ...că dama se prezentase la roman­cier, conform unei consfinţite tradi­ţii româneşti, voalata ...că începând negocierile cu ro­mancierul, a fost nevoită să ridice voalul... ...că romancierul, om modern, dă­duse de multă vreme un faliment fraudulos in viaţă cu femeile... ...că, adică, aşa că ambasadoarea n’a cedat prea mult. ...că, în sfârşit, chiar să fi cedat, n’ar fi avut ce pierde... .„că romancierul a cedat şi că romanul va apare în curând în pa­­ginele reputatei reviste... O nouă lucrare a lui Maurice Rostand la Comedia Franceză In curând Comedia Franceză va representa o nouă lucrare a lui M. Rostand intitulată „La mort des Amants“. Premiera aceasta pare să fie un eveniment Parisian așteptat cu o deosebită nerăbdare. ­ceull In cabinetul nume­­rului X (nu-i spunem nici măcar inițialele pentru că: Politica cea bună în asemenea mo­mente este de a zice l grec la persoa­ne influente) intră un cunoscut care avea probabil să-l roage pentru un serviciu. Ministrul îl întâmpină vesel. — S'a făcut de ieri— Am aranjat— Prietenul rămase paf. — Păi— nici nu ţi-am dat petiţia... Aşa sunt miniştrii cu prietenii... do­vnule care mei n'ai dat petiţia... ti servesc întotdeauna.' Redactorul nostru H. întâlneşte ori pe stradă pe unul din cei mai spiri­tuali autori de reviste ai noştri. — Ai auzit dragă, ultima noutate? Redactorul nostru, fireşte, se miră — Ce noutate? — Berc­ovici a cumpărat „Univer­sul". Redactorul nostru rămâne trăsnit. — Când? — Eri de dimineaţă... — Şi cât a dat? Autorul de reviste tşi aprinde ţi­gara şi aruncă un fum in spaţiu. — Doi lei!..." Una nostimă i s'a întâmplat zilele trecut prietenului nostru P. P. O povestim cum el Insuş ne-a po­vestit-o. P. P. deşi am preocupat tot timpul de litere, mai era preocupat fi de căutarea unei servitoare care să în­grijească de cei doi copii ai săi. (Pri­etenul nostru e divorţat). In urma unui anunţ publicat in „Universul" s'au prezentat diverse candidate. Printre acestea, una tre­cută de patruzeci de ani și literal­mente urâtă, P. P. a întrebat-o. La biroul unui director de gazetă — Ce mai faci, dragă directore ? — Sunt plictisit, mancher. — De ce? — Caut un casier. — Păi, par'că săptămâna trecută ai angajat umil. — Da­, tocmai pe-ala , caut. Miercuri, 1 Aprilie 1925 Institutul de înfrumuseţare Sucursala Institutului Fizioplastic din Paris BEHL­E­FTU CONSTANTIN No. » îngrijirea feţei prin metode ştiinţifice« îndepărtarea petelor, coşunilor, sbârpelilor, perilor, Depozit de creme, pudre le nimi al Institutului din Paria. Oroile de consultații de la 10—11 M. Conferinţe D-l St. Neniţescu la Sindicatul Ziariştilor despre Arta lui Eminescu D. Ştefan Neniţescu, criticul de are plastice, al revistei „Ideea Eu­ropeană“ a vorbit Sâmbătă seara despre Arta lui Eminescu, în conti­nuarea ciclului organizat de Iniţia­torii statuei marelui nostru poet. A fost — ne pare rău că trebue s-o mărturisim — o conferinţă care a mers în virtutea inerţiei celorlalte anterioare. O sală selectă, presărată cu câte­va figuri obicinuite. De pe scena, e­­femerului Teatru Liber, conferenţia­rul vorbeşte cu un grup de prieteni. Figura 1 se plimbă calm între ma­nuscript şi colţul din dreapta, în­­tr’un unghiu de nouzeci de grade. Un suveran dispreţ pentru restul au­ditoriului pe care poate lar fi ui­tat cu desăvârşire dacă la mijlocul conferinţei nu sar fi ridicat din scârţâitoarele scaune un grup de câteva doamne dornice să iasă cât mai repede dintr-o atmosferă care le b­ufoca. Sexul femenin are în a­­ceastă privinţă o sensibilitate fină şi un bun simţ admirabil. După titlu, se anunţase o extrem de interesantă conferinţă şi mărtu­risim că ne-am dus să audiem cu cea mai neprecupeţită încredere. Cunoşteam mai de multă vreme scrisul d-lui Nenie­scu, pentru care ne şi entuizasmasem cândva. Cre­dem chiar, că e un neîntrecut co­mentator. Ii cunoteam şi ca poet. Deniile ne sunt printre cărţile de versuri în cari răsfoim des. Dar toate aceste considerente nu ne-au alinat Indignarea după conferinţă. Căci ne-a fost peste putinţă să pri­mim preţiozităţi seci, sau observaţii didactice cu privire la poezia lui E­­minescu, drept idei şi analiză. Un moment am crezut că ni se joacă o farsă sub auspiciile Teatrului Li­ber. In urmă ne-am convins că e numai o simplă conferinţă, sau mai exact, o conferinţă simplă. Din apoasa desfăşurare, subliniem singura observaţie justă, pătrunsă până la psihologie, deşi paradoxală la extrem. Eminescu n’a fost un poet pesi­mist. Pesimismul nu e posibil de­cât în filosofie. Poetul nu poate fi pe­simist fiindcă el are însăşi bucuria creaţiei sale. Din partea întâia a conferinţei, tratând despre ritmul, muzicalitatea, dialectica sonoră a poeziei lui E­­minescu am reţinut observaţia, des­tul de platonică de altfel, că Emi­­nescu infuzează ritmul în însăşi i­deia poeziei, fapt pe care conferen­ţiarul l-a analizat şi exemplificat până la speculaţia Puţin, puţin, foarte puţin. 'ÎW­ Ştefan Neniţescu Conferinţa D-nei Dr. Indra Ruskova Sub auspiciile Micei Antante Fe­minine, d-na dr. Indra Huskova, conferenţiară de limba română la universitatea din Bratislava a vor­bit Sâmbătă seara la Fundaţia Ca­rol despre muzica cehoslovacă. In­­tr’o românească perfectă, d-na a ca­racterizat Întâi pe principalii trei compozitori cehi: Bedrich Smetana, Anton Dvorak şi Zdenek Flbich, a­­nalizând opera lor bogată şi mul­tiplă. Smetana, părintele muzicei naţionale cehe, a fost un emul al lui Wagner, dar a rămas totuşi o In­dividualitate reprezentativă a sufle­tului ceh. In celebra operă „Mireasa Vândută“­ el a reînviat opera comi­că, acest gen părăsit după moartea lui Mozart. Dar opera lui capitală este „Libusa“, una din cele mai per­fecte realizări muzicale clasice. Pe Dvorak, conferenţiara îl aşează deasupra lui Brahms, pornind de la motivele muzicei populare cehe, Dvorak a creia­t în muzica absolută nenumărate simfonii şi compoziţii de cameră în fruntea cărora stră­luceşte quintelul op. 4 — Flbich, a fost mai cosmopolit în tendinţe, dar nu a părăsit nici mediul ceh, cre­­ind în opera „Şarpa“ a doua com­poziţie dramatică neperitoare a mu­rii cehe. Conferenţiara evoacă apoi pe com­pozitorii mai noui care au continuat marea linie trasă de Smetana, Dvo­rak şi Fibich. Dintre ei merită a fi amintiţi mai ales Förster, Novak, Suk, Astracil, Vycpalek, Karel, Kri­­cka, Ieremias şi Kovarovic, Nedhal, Neumann, Weiss, Ianacek şi com­pozitorul slovac Bella care a condus corul „Armoniei“ din Sibiu. După conferinţă, care a fost viu aplaudată, d-na Bartf­edd, violonistă cehă, elevă a lui Sevcik şi d-na No­sek, o desăvârşită pianistă, au exe­­cutat mai multe bucăţi de Smeta­na, Fibich, Dvorak, Şuk şi Novak, cu avânt, frăgezime şi multă inte­ligenţă muzicală, Rp. „Nerone“ la teatrul Regio din ierna La teatrul Regio din Roma s-a re­prezentat săptămâna aceasta fai­moasa operă a lui Boito „Nerone". Premiera aceasta la care a asistat întreaga familie regală a fost o a­­devărată sărbătoare a artei. Toscanini a dat lucrării o execu­ție superbă. Marcel Joumnet de la Ca­peta Mare din Paris și baritonul Saroche au fost călduros aplaudați. r.­d. Premieră de operă la München Direcţiunea generală a teatrelor de stat bavareze a obţinut spre re­prezentare la teatrul Naţional din München opera „Li Tai-Pe" a com­pozitorului Klemens von Francken­­stein. Compozitorul a renunţat la tan­tieme în folosul casei de pensii a ac­torilor teatrelor de stat. Premiera susnumitei opere va a­­vea loc în a doua jumătate a lunei Aprilie sub conducerea muzicală a dirijorului Hans Knappertsbusch şi ln montarea regisorului Max Hofmu­­ller cu schiţe pentru decoraţiuni de pictorul Leo Pasotti. Un tablou celebru furat din Muzeul din Colonia De curând a dispărut din cunos­cutul muzeu de artă din Colonia u­­nul din cele mai vechi şi renumite tablouri „Fecioara şi Copilul“ în valoare de peste 80.000 de mărci aur. Furtul acestei opere de artă con­­stitue o egală pierdere cu aceea a „Giocondei“. E de văzut însă dacă minunatul tablou german va avea norocul Giocondei de a fi regăsiţi delaţiunile artistice Franco-Române Asociaţia franceză de expansiune şi de schmburi artistice a organizat Liégeard o mare şezătoare de mii­de curând la Dijon în sala Stéphen­­ică românească de un interes deo­sebit. Această manifestaţie a fost pregătită de către „Societatea Ami­cii Universităţii" şi sub preşidenţia d-lui Gérard primarul din Dijon. D. Gérard care a fost de curând într’o călătorie în România a vorbit In termenii cei mai entuziaşti de po­porul român şi de compatriotul no­stru d. Stan Golestan unul din com-, pozitorii de seamă ai ţării. La rândul său d. Stan Golestan într’o catiserie din cele mai intere­sante a vorbit de originele limbii de poezia şi de muzica populară româ­nească, de doine, balade, colinde. Un ansamblu original de pian, vioară şi flaut a executat apoi mi­nunate arii şi bucăţi de G. Enescu, Alfred Alessandrescu, Nona Otc­­scu, Mihalovici, Filip Lazăr, Stan Golestan. Şi cronica ziarului din Dijon în­­chee articolul său spunând că : „ma­nifestaţiile de acest gen sunt nu se poate mai necesare legăturilor fran­­ co-române şi ar trebui înmulţite în toate oraşele din Franţa.

Next