Rampa, iunie 1925 (Anul 8, nr. 2278-2300)

1925-06-04 / nr. 2278

&K­SL VESS NO. 2273 4 mmm3 lii Sportsman!! Cetiţi în fiecare zi „RAMPA SPORT“ care publică cele mai bune şi sigure pro­nosticuri Redacţia, Administraţia şi Atelierele grafice Director : FAUST MOHR Prim Redactor : SCARLAT FRODA Bucureşti, CALEA VICTORIEI 31, in curte Telefon 1­59 Studenţii la sate Am în­demnat pe studien­ţi să meargă la sate, în vederea a două scopuri : unul,­­imediat,— strângerea de fonduri pentru înfiinţarea căminelor univer­sitare, fără de care o viaţă să­nătoasă studenţească nu pu­tem avea; şi altul, ceva mai depărtat, dar tot as imperativ, — crearea unei atmosfere cul­turale în mijlocul sătenilor, din care­­nădăjduiesc să iasă o înviorare a întregii inteligenţi româneşti. Nu îndrenm pe tineri la nici u­n fel de romantism. Mergerea la sate nu este un romantism. Din potrivă este o datorie cam întârziată, pe care numai stu­denţii o mai pot astăzi înde­plini. Oligarhia, care ne-a guver­nat până acum, a avut pentru ţărani toată solicitudinea. A fost pentru aceştia o adevărată mamă. Dan o mamă neprevă­zătoare. Ea a împărţit ţărani­lor pământ, credit şi drept de vot... A uitat însă să înveţe pe fţ­ăranii­ cul­ să îşi folosească­ aceste bunuri. Pământul­­este până acum pe numele ţărani­lor, dar venitul lui întră în mâ­na canctumaritar. Creditul, in principiu, merge la băncile populare, dar dobânzile în pun­gile privilegiaţilor. Votul este al ţăranilor, dreptul de a gu­verna însă este al politiciani­­lor... Cu toată solicitudinea oli­garhiei sufletul tănaim­ulb­ui­ a ră­mas gol, mai gol decât trupul. Nici o gri­je de cele ce vor veni peste ziua de mâine. Niciodată nua trăit ţăranul, — aşa de as­tăzi pe mâine, —­cum trăeştil a­­cum. Studenţii să duc să trezeas­că la sate ce­l puţin o grije : grija de viaţă pe care o vor du­ce în timpul studiilor universi­tare tinerii eşiii d­in rândurile ţăranilor ! Viaţa pe care o duc astăzi odraslele satelor în oraşele cu Universităţi, este din cele mai nenorocite. Gazdă dubioasă, de C. Rădisiescu-Motria De la Academia Română locuinţă neigienică, mâncare proastă. In epoca, în care tru­pul şi sufletul lor cer mai mul­tă hrană, atunci tocmai ele sunt lăsate la voiaj întâmplată. Sta­rea aceasta trebuie să înceteze. Oraşele cu Universităţi trebue să aibă cămine pentru studenţi, clădite într’un cuart­er cu aer sănătos şi cu morală şi mai să­nătoasă. Solidaritatea dintre a­­ceia ere vor locui aceste că­mine, spiritul de muncă desin­­teresată şi creatoare, care va­­ domni aci, vor fi o anticipare la solidaritatea şi spiritul de muncă de care avem nevoie în viaţa noastră publică. Studenţii să duc la sate, ca să smulgă din mâna când­ru­­manului prisosul care să cuvi­ne generaţiei de mâine. Şi se mai duc pentru a înălţa nivelul cultu­rei satelor. Cultura satelor este grav a­meninţată astăzi de trivialita­tea politicianismului. Ţăranii au început să citească jurna­lele. Şi jurnalele ţin în current pe cititorii lor cu discursurile politici­eni­lor. Toată vorbăria otrăvitoare a acestora îşi are astfel asigurată o lume care ascultă. Eroii creaţiunilor culturale nu mai intereseaiză pe nimeni; toate privirile sunt îndreptate spre eroii din dealul Mitropo­liei. Lumea satelor începe să se deprindă cu mentalitatea politicianHor- Aed este marele pericol, pe care studenţii vor avea să-l săture. Cu intrarea lor în sate se va da ocazie ţăranilor să asculte şi altceva decât politică. Inte­resul pentru artă şi gândire cu­rată, cinstită, se va lăţi. Iniţia­tivele generoase vor fi întărite. Se va deprinde lumea satelor iarăşi, ca să venereze aceea ce se şade... după vechiul obicei al pământului. Profesorii, care iubesc pe studenţi vor trebui să fie ală­turi de ei, dacă n’au putut să fie înaintea lor. -Ocea. Nebunia faimoaselor „mots croi­­ses" a sosit în fine şi la Bucureşti, dar după cum se poate vedea, nu va face epocă fiindcă altceva con­tinuă să pasioneze frivolitatea mon­denelor noastre. Într’un cerc de foarte tinere mon­dene, d-şoara aceia blondă... blon­dă, pe care aţi văzut-o tu primele rânduri la deschiderea Cărăbuşu­lui, ceru partenerelor: — „Repede un cuvânt la întreba­rea: Ce te face să slăbeşti? — Amorul, a răspuns prompt o vecină brună. Acum spune tu ce te face să slăbeşti? — Tot amorul, a răspuns blonda plecând ochii. Domnul S. R. e poate un cinic dar nu e atât de prost cum îşi în­chipuie lumea. Dăunăzi îl dojenea un prieten bi­nevoitor la Capşa. — Bine dragă. Îi pierzi nopţile şi banii la Club, trăeşti cu Fiji cu care cheltueşti o avere, dar ştii că ea te înşeală cu Mişu pe care-l în­treţine? Iţi dai seamă în ce cerc viţios primejdios te învârtești. — Imi dau perfect de bine sea­ma. Dar cercul vicios nu-i atât de primejdios cum crezi. Eu însemn toate hărți­le pe care le dau lui Fifi, și la club le iau regulat înapoi de la Mișu. — Paul, ce faci monşer adevă­rat că te-ai certat cu Georges. — Da adevărat. — Cum se poate? prieteni nșii de buni ca voi. Din ce v'a­ i luat. — O nimica toată, dragă... N’am vrut să mă culc cu nevastă-sa. La palatul de justiție. Doi camarazi de puşcărie se întâlnesc la una din esiri. — Ce faci pe-aici șefule ? — Sunt victima unei erori judiciare. ? — M’au achitat! Un manuscris şi un fascimil de pictură­­heraldică Pietonul Rich­ier dim Nancy e în posesia unui manuscript de­­pictură heraldică care a a­­parţinut dancilor Buliganiei, şi câine e opera unui franciscan anume Jean d’Aucy. Imtr’o re­centa­­Conferinţă făcută Acade­miei de Inscripţii Arte frumoa­se și Litere. Literatul și savan­tul Entert a stabilit originile buloneze a­le acestui autor și a izbutit să dateze vitrouri­le re­produse pe acest interesant manuscript. Succesul Elmei Popescu la Bruxelles Spicuiri din aprecierile streine Compatrioata noastră d-na Elvi­ra Popescu, terminând seria repre­zentaţiilor la Paris cu piesa „Pile on face” de Louis Verneuil, a dat o serie de reprezentaţi la Bruxe­lles. Prima reprezentaţie a avut loc în seara de 25 Mai la teatrul „Royal des galeries St. Hubert” ultima re­­prezentaţie dată de ansamblul tea-Elvira Popescu trulul „Antoine” din Paris cu cele­­bra piesă „Pile ou face” de Louis Vernéill. In rolul principal a apă­rut d-na Elvira Popescu, faimoasa ■ creatoare a acestui rol. O sală ar­hiplină a ovaţionat după fiecare act pe d-na Elvira Popescu acope­rită în scena finală de o profuziune de flori ce nu conteneau să fie a­­runcate din lojii, staluri şi balcoane. Cortina s-a ridicat de zeci de­ ori, publicul aclamând alături de d-na Elvira Popescu pe d. Louis Ver­neuil, autorul piesei și totdoată prin­cipalul interpret masculin „Pile ou face” reprezentată a­­sear­ă aci pentru a douăsprezecea oară, închee seria de 304 repre­zentată pe care a avut-o în totul. De notat este faptul­ că în vreme ce interpreţii principali jucau la Bruxelles piesa continua să fie a­­fişul la Paris cu alţi interpreţi. Ziarele locale afirmă că succesul de la Bruxelles al d-nei Elvira Po­pescu e fără precedent. Unul din aceste ziare scrie tex­tual: „D-na Elvira Popescu este idolul bruxelejilor încă de anul tre­cut când a apărut pentru prima­­oară în celălalt succes al d­lui Verneuil „Ma cousine de Varşovie” De astă dată, continuă a scrie ziarul, publicul nu s’a manifestat prin admiraţie ci printr’un adevă­rat delir”. întreaga presă belgă este pl­ită de elogii la adresa compatrioatei noastre. CE SPUNE D-NA ELVIRA POPESCU După succesul primei reprezen­taţii compatrioata noastră a acor­dat un interview unui ziar local din care spicuim următoarele: „Sunt fericită să pot contribui in limita forţelor mele la stabili­rea unei bune reputaţii artistice a României în Occident. Dacă astăzi m­i se adresează elogii ele se res­trâng de bună seamă şi asupra ţă­rii în al cărui mediu artistic m'am desvoltat pentru a putea ajunge la situaţia de faţă. De altminteri sper să­ pot curând vedea ţara şi prie­­tenii ce-i am acolo căci dacă îm­prejurări diferite nu se vor împo­trivi proectelor mele — un turneu îi, Spania este In re­spectvă — atunci cred să vin la București la începutul lunii viitoare. După atâ­ta muncă, un repaos se m­i-mmne, căci toamna mă va readuce­­lin nou la Paris, de astă dată la „Gym­­nase” într’o noua lucrare a Iul Ver­­neuil”, spune d-na Elvira Popescu. N­P :v X mmma', ;«•< . —.r_ •..­. . .. . v ■ ' ' ■' v> -> Moartea lui Lucien Guitry din Petrograd unde se juca Id­ba,3 C.­JB183 . limba franceză, Lucien Guitry rămăne 20 de ani in fosta capitală a Rusiei țariste. Revenit la Paris era unul din cei care a jucat la teatrele Reiane, Porte St. Martin, Sarah Bernhard Renaissance, Vaudeville etc. Rampa se asociază doliului În­cercat de arta franceză prin aceas­tă ireparabilă pierdere. Paris, moar­tea n­efius artist Luciei Ciulică. Teatrul francez încearcă o grea pierdere prin moartea unui­a din cei mai străluciţi aeprezentanţi ai artei actoriceşti Lucien Gu­ty moare în plină maturitate a forțe­lo­r sale creatoare întrerupând seria strălucită a piesei On ne joue pa­s pour s'amuser... în care alături de fiul său, Sacha Guitry, considerat astăzi ca un Moliere contemporan, obținuse un strălucit succes. Arta lui Guitry a avut și la voi un reprezentant de o egală valoa­re, pe neîntrecutul Radovici, stins şi dânsul în tragice împrejurări. Lucien Gutry face perie din ma­rea generaţie a Bojanei şi a Saret Bernhardt. A fost interpretul ideal al pie­selor lui Henry Bernstein şi Ba­taille. A creat principalele roluri din „Ghiara”, „Samson” și „Asaltul” de Bernstein „Scandalul" de Henry Ba­taille. In ultimii ani a jucat în „Tartu­ff­e" cu un remarcabil succes si nu­meroase roluri in piesele lui Sachs Guitry: „Jacqueline ”, „Pas­tew”, „Mon pere a vait raison". Lucien Guitry, născut la Paris, a jucat in primii ani ai carierei sale toate rolurile de Tineri din nuvele npertoriu. Angajat la teatrul „Mi­ --------------------------­ „ODATA SI SA MOR” LA TA­­NASE Tuchy Eremia în Mărcuţa Cărţi franceze L’homme â 6’Hfspsffi®, de Pierre Frosidaie Nos vmg! ans, de todrâ Madeline. Noul roman al lui Pierre Fron­­daie nu e o lucrare de mare pro­porţie. Căci titlul nu l-a fost ales pentru simplă lejeritate şi din capriciul de a-şi plimba ecoul în­tr’un automobil de marcă. Dar este oricum o analogie şi un punct de asemănare Intre puternica şi lu­xoasa maşină pe care o conduce, şi acest Pierre Dewalter»­elevait şi robust care după ce s’a oţetit în războiul­­popoarelor din­­secolul no­stru, absoarbe viaţi ra tocmai cum maşina îi absoarbe depărtările. In- sfârşit, în lipsa acestui l’Homme a l’Hispano, niciodată n’am fi cunos­cut pe Stefane, nici beţia, ni­­ pe­ripeţiile unei iubiri fatale... N’am mai fi întâlnit pe acest Wiliam Merredith Osswill, pe a­­cest baron missogin, straniu şi pot­vers, a cărui neliniştitoare şi mă­reaţă figură aminteşte prin câte­va trăsături pe aceea a lordului Chelsea şi te face să te gândeşti la câţiva eroi ai lui Oscar Wilde. Pierre Dewalter îl întâlneşte la Biarritz, îl cunoaşte şi îi mărtu­riseşte toată taina vieţii lui, îi po­vesteşte întreaga lui viaţă în cu­lorile cele mai vii Crezi că e bo­gat. Realitate este că a sfârşit cu toate şi e cu desăvârşire ruinat. O ultimă pierdere şi iată-l căutând să se îmbarce pe un vas, pentru Se­negal, când întâlnind un prieten, fost tovarăş de tranşee e rugat să se dea drept proprietarul unui Hispa­no a cărui achiziţie recentă nu voia s’o mărturisească— Pier­re Dewalter primeşte. Splendida limuzină pe care o ,pi­lotează, adaugă încă­­la prestigiul său, şi astfel Stefanie, când în­tâmplarea îi apropie, nu se îndo­­eşte de faptul că Dewalter trebue să aibă, ca şi ea, o avere conside­rabilă. El nu ştie despre ea decât că e descendentă dintr’o veche fa­milie bască şî că are o avere de vre­o douăzeci de milioane. E frumoasă, plăcută, în gneral o fiin­ţă superioară — Dewalter se în­drăgosteşte de ea, fără să ştie că i-a inspirat aceiaşi pasiune. Ceea ce insă nu ştie este că Stefanie este propria soţie a prie­tenului său confident, soţia acelui satanic sir William care nu-i e soţ de câţiva ani decât cu numele şi care simulează faţă de Dewalter că i-ar acorda toate libertăţile. Când eroul nostru află de toate acestea, e prea trziu : Stefanie i se dăduse lui şi el nu avusese tă­ria s’o respingă. N’a avut curajul de a-i expune adevărata situ­ațiune materială a sa, ba , mai mult, departe de a-și desvălui sărăcia, a inventat un personagiu cu care a’a identificat, un Dewalter ideal, fastuos și risi­pitor, un Dewalter cum ar fi tre­buit el să fie dacă nenumărate ne­norociri de familie nu sar fi redus la o mizerie aurită şi tragică. O­­mul cu Hispano-ul e prins în an­grenaj şi nu se mai poate desface. Stefane nu bănueşte nimic din toată neliniştea sa. Obicinuită din copilărie cu o viaţă somptuoasă, căsătorită de părinţi cu un om bogat, a ignorat totdeauna chesti­unile de bani. Dar ,sir William ştie de toate astea. Și pentru a se dovedi­­un ri­val, iî inspiră acestuia un fel de gelozie şi de rancună nelalocul ei. Duelul nu întârzie. Diabolic sir William, caută să convingă de im­postură pe loyaitul Dewalter. Pierre Frond­ai­e ne povesteşte pe­ripeţiile dramatice ale acestei lup­te care încă trece nebăgată în seamă de Stefane, care e orbită de dragostea sa. In sfârşit Dewial­­ter, obsedat de suicid, simulează un accident şi se înneacă — dar zadarnic sir William se crede în­vingător. Lady Oswill nu va mai fi a nimănui. După cum, uşor se poate obser­va, romanul în afară de o inge­nioasă intrigă nu mai are altceva. Intr’adevăr stilul e viu, plin de imagini, plin de trouvaill-uri feri­cite, dar îi lipseşte un sâmbure ideologic. Marele merit al romanului este însă în faptul că reuşeşte să cap­tiveze. Nos virigie aus.... Sunt poate anii cei mai plini de­­sbuciumul sevei gâlgâitoare în vine, anii cei mai trişti, anii cei mai veseli... Cartea lui Andre Madeline e e­­moţionantă prin sinceritatea nu rareori copilărească, şi prin nai­vitatea cu care a văzut lumea. Şi totuş atâta matură sobrietate cu e­­moţie... Nos vingtans, e un fel de jurnal intim. Povesteşte tot ce a văzut în baterie, — oameni şi de­coruri, — cu o rară acurare a vi­ziunei. Evită să se pună pe sine în scenă, vorbeşte puţin de sine însuşi, şi încearcă un fel de pu­doare când trebue să-şi explice e­­moţia. Cu toate astea, iată, îl au­zim spunând : „La douăzeci de ani, eşti vesel şi râzi. Râsul e singura plăcere care rămâne,­­singura­­similitudine a celor douăzeci de ani ai noştri, cu cei ai altor generaţii. Şi mai departe, vorbind despre nevroza războiului : „Războiul, această aventură s­păi­mântătoare, nu mai există. Faci eforturi să fii vesel, îţi dai seama ■că trebuie să fii, şi te­­simţi pier­dut întocmai ca atunci când so­sind după o lungă călătorie, în timpul nopţii, într-o gară necunos­cută şi plină de lumini orbitoare, eşti întâmpinat de prieteni pe cari-i iubeşti şi­­pe cari nuu-oi mai­­poţi părăsi niciodată”. E o carte plină de vraja tinere­ţii, scrisă frumos­­şi interesantă până în cea din urmă observaţie. PE MARGINEA ACTUALITĂŢII Dela expoziţia Cărţei La Florenţa s’a deschis o expozi­ţie universală a cartei, şi închipui­ţi vă, — paradoxală minune! — România participă la această ex­poziţie. ♦ E drept nu din iniţiativa, grijă şi risipa Statului nostru economic până la aval, fia sordidă, ci dato­rită „Fundaţiei Principele Carol”. Rezultatul acestei neaştepate participări a ţărei noastre, la o ma­nifestaţie şi expoziţie a culturei mondiale, distonând cu o practică transformată în tradiţie de Statul nostru comptabil şi în materie cul­turală s’a concretizat repede, a­­proape imediat. Ni l-a formulat clar şi lapidar d. Enrico Barfucci, secretarul general al expoziţiei cârţii de la Florenţa, întrebat de corespondentul zia­rului „Cuvântul" care au fost re­zultatele materiale şi morale ale primei expoziţii din 1922, d. Enrico Barfucci a răspuns: — Cât se poate­ de însemnate din punct de vedere comercial, dar mai ales din acela moral şi poli­tic. Pentru a şti — de exemplu — ce a câştigat România, care a par­ticipat datorită străduinţelor d­v., şi la cea dintâi Expoziţie — e drept, într’o formă mai redusă — trebue să fii în Italia şi să cunoştii păre­rile claselor cultei care, prin mijlo­cirea acelei modeste secţiuni, au cunoscut din sufletul vostru latin infinit mai mult decât ar fi putut face zece ani de propagandă altfel întreprinsă.” Mai departe, d. Enrico Barrucci a arătat consecinţele de natură po­litică ale participărei României la Expoziţia Cărţei de la Florenţa, spu­nând, între altele, corespondentu­lui „Cuvântului”. „Trebue să-i lărgim bazele Ne vom mişca. Dar nobilul vostru po­por nu va trebui să lipsească de aici. Dacă va lua parte ca o ţară mare la Expoziţie, nu e absurd să afirni^că va fi mare în opinia publi­­că italianî'şî în ochii tuturor intelec­tualilor cari, din toate colţurile lu­mii, se îndreaptă spre noi. Nu tre­bue ascunsă valoarea politică a u­­nor anumite acţiuni”. Aşa dar — după pilda rezulta­telor obţinute la Expoziţia Cărfei dela Florenţa — participarea Ro­mâniiei la marile manifestaţii şi ex­poziţii mondiale, nu are ca urmare numai excelente consecinţe de na­tură morală, ci şi fericite rezul­tate în sfera politică. Şi totuşi economiile budgetare împiedică sistematic România a participa la congresele şi expozi­ţiile culturei internationale, la care Ungaria sărăcită găseşte in­tot­deauna posibilitatea financiară de a participa! Dar, a propos: România a parti­cipat — în sfărşit! — la Expoziţia Cartei din florenţa şi totuşi până acum Statul român nu a fost decla­rat în stare de faliment! DIODOR Emma Gramatica a sosit la Paris Emma Gramatica, care după moartea Eleonorei Duse, e consi­derată ca cea mai mare artistă a Italiei, a sosit la Paris. Marea in­t­­erpretă a lui Bataille, Shaw, Ibsen, d’Annunzio şi a tinerilor autori Ber­nard, Amici etc., va da probabil câteva spectacole în capitala Fran­ței. joi 4 Suris 1325 LA SUCURSALA AUX GALERIES LAFAYETTE DE PARIS BUCUREŞTI Vis-ă-tfis de Palatul Regal AU SOSIT MO NTOURI CASHINETTE REDIMGGTEil-7 fif'LLEUR RUQLms-immoism MAT­ASE KEAGR­A Mare reducere de preţuri la toate vagoanele Publicitatea se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate Revistele teatrale De la Alecsandri la A. de Herz Sesiunea de vară a Capitalei s’a deschis cu spirituala şi fastuoasa revistă „Odată şi să mor” de A. de Herz şi Dur Stoy, reprezentată cu cu strălucit succes de trupa condusă de hilari,aurul Tănase, în grădina ce se numea până acum „Cărăbuş”. Genul revistelor teatrale , gra­­ţie­­spiritului şi fanteziei humori­s­­tice a marilor autori, carii unesc talentul literar cu darul de a amu­za, nu numai că s’a încetăţenit la noi, dar a ajuns o adevărată pa­siune a publicului bucureştean. Vioiciunea cu clare sunt alcă­tuite, caracterul lor de spirituală actualitate şi jocul actorilor pre­dilecţi publicului bucureştean şi mai cu seamă fastul în care sunt montate au contribuit cu­­succes,­ nu numai a împământenirei la noi acest gen teatral, care este de dată mai veche, ci a face din el genul cel mai gustat şi pasionat. De aci marile succese ale revis­telor teatrale bine scrise, care au găsit un escelent instrument de expresiune în montane şi trupa pe care a alcătuit-o cu un inteligent dar al­­selecţiei Tănase, artistul inepuizabil în fantezie humoristi­­că şi în joc comic. Astă­zi, nu­­se poate concepe o stagiune teatrală de iarnă fără re­vistele trupei Tănase, iar o sta­giune de vară, fără aceste reviste constitue o imposibilitate. După cum publicul bucureștean nu poate trăi fără ziarul zilnic,— care este pâinea cotidiană a su­fletului lui — el nu ar putea trăi sezonul plictisitor, omorâtor al ve­rii fără aceste fantezii uşoare, şi totuşi cuceritoare, ale spiriuali­­lor noştri autori dramatici şi fără jocul s­labru şi nebun al fericiţilor lor interpreţi.Pentru ca acest gen teatral, care este de dată veche în ţara noastră, să poată pătrunde atât de adânc şi intim în gustul şi’n sufle­tul publicului nostru i-a trebuit u­n drum lung şi aventuros, pe care vom căuta să-l schiţăm aci. Dela Vasile Alecs­andri până la A. do Herz s’a săvârşit o întreagă evoluţie de adaptare a genului la gustul publicului, adaptare care face succesul de astăzi al reviste­lor. V. Alecsandri, care a fost un spirit multilateral, care iubea via­ţa cu jocurile, expansiunile ei vi­tale şi nebuniile ei spirituale, şi-a amuzat seriozitatea inspiraţiei scriind reviste. Revistele lui aveau un caracter de uşoară -satiră -socială, biciuind în treacăt, cu un bici mai mult cu fire de mătase, decât cu fire de kinut moravurile timpului şi so­­cietăţei româneşti în caracterul lor general. Membrii „Junimei”, c­are era o şcoală nu numai de critică lite­rară, ci şi de critică soci­ală, au scris reviste, în care­ au pus nu numai­­însuşirile temperamentului lor personal, ci într’o formă uşoa­ră, impresionabilă ceva­­din princi­piile călăuzitoare ale şcoa­lei. Venerabilul academician de as­tăzi, d-l Iacob Negruzzi, care a fost o viaţă în­treagă secretarul „Convorbirilor Literare” monitorul .Junimei” a fost un gustat autor de reviste. Din acest punct de vedere au fost foarte caracteristice revistele teatrale ale d-lui D. R. Rosetti (Maxi în deosebi revista „Nazat” care sub forma glumei şi exageră­rile -spectacole asoCâzPuluruleise­rile spirituale lascund­ era o întreagă concepţie poli­tico-socială, critică pe care „Junimea” o făcea nu nu­mai partidului liberal, ci întregei civilizaţii româneşti „civilizaţie de împrumut, civilizaţie­­de spoială” cum îi spunea Emine­scu, care a fost nu numai marele poet, ci şi filosoful militant al acestei şcoli. Revista lui D. R. Rosetti biciuia cu vervă şi cu­­spirit comun ma­nifestările politice, culturale şi­­so­ciale ale acestei civilizaţii, întru­pată politiceşte de partidul liberal, exprimând regretul fericirilor vre­­milor patriarchale ale vieţei româ­neşti Prin fondul ei revista lui D. R. Rosetti se ridică şi se învecineşte cu comediile lui Caragiale — care în acele momente împărtăşea con­cepţia socială a „Junimei”. In curând însă revista teatrală degenerează­ biciuirea satirică şi critica­­socială sub forma fanteziei humoristice­­dispare, pentru a fi înlocuită cu patima şi violenţa lup­telor de partid. Revistă în forma caricaturei po­litice, a invectivei, une­ori a in­sultei personale,­­ se preschimbă în pamflet politic. Revista nu mai este un gen de amuzament şi distracţie, de la care publicul să se reîntoarcă su­râzând și bine dispus, ci un inci­tator de­­patimă politică. Din sur­să de veselie se transformă, cum era fatal, în element de scandal. La „Teatrul Liric” se prezintă cu tăm­bălău revista „Alandala”­­de Conrad, pseudonim­­sub care se a­­scundea d. C. Rădule­scu, actual­mente profesor la Universitatea din Cernău­ţi.­­Era o revistă teatrală-politică de inspiraţie li­terală constituind o şarjă violentă inpotriva partidu­lui conservator.­­In aceiaş formulă, cu mult mai mult talent­­şi spirit, trei strălu­ciţi ziarişti Anton, Ion­­şi Constan­tin Bacalbaşa, au scris revista „Pardon” care era o şarjă împotri­va lui Dimitrie A. Brundza­­şi a partidului liberal. Această revistă a stârnit o reu­şită epigramă a lui Cin­cinat Pave­­lescu. Dintre­­cei trei distinşi ziarişti, repausatul Iancu Bacalbaşa avea reputaţia de a fi... mai puţin­­spi­ritual. Pe această temă Cincinat P­ave­­le­scu a brodat următoarea­ epi­gramă : Trei frafi lucrează la.. PARDON Costache, Tony şi Ion Şi scriseră la foi cu team­c. Dar toate par’că Ie-a scris Iancu ! Astăzi revista teatrală, care s’a­­adoptat atât­­de armonios gu­stului publicului, a­­reintrat în vadul fi­resc­­al genului. Ea nu mai este o biciuire aprigă a moravurilor,­­ceea ce­­ar­­depăşi limitele genului, intrând în satiră. Revista a părăsit cu totul ca­racterul de înveselire şi pamflet politic, ca incompatibil cu acest gen, care tinde prin caracterul comunicativ al veseliei la familia­ritatea socială. E o spirituală trecere în revistă ■a principalelor evenimente şi ches­tii ale anului, cu un­­spirit care gâ­dilă, nu sângerează, care pâlpăe şi îmbată ca o spumă­ de şampa­nie. Revistele sunt scrise astăzi de poeţi­­şi literaţi. Victor Eftimiu, A. de Herz, Mir­­cea Rădulescu, Alfred Moşoiu, Ion Pri­be­algu, etc. etc. au contri­buit cu­­talentul lor la reînvierea şi la valorificarea acestui­­gen. Evoluţiile i­oreografice, când sprintene şi sugestice, când l­irice când groteşti şi invenţiile fericite ale montărei, au reuşit să complec­­teze cu forme de artă plastică fanteziile spirituale ale genului, care şi-a găsit astă­zi o expansivă expresie de vervă şi şarjă inofen­sivă în „Odată şi să mor”. CRITICUS

Next