Rampa, iunie 1925 (Anul 8, nr. 2278-2300)
1925-06-04 / nr. 2278
&KSL VESS NO. 2273 4 mmm3 lii Sportsman!! Cetiţi în fiecare zi „RAMPA SPORT“ care publică cele mai bune şi sigure pronosticuri Redacţia, Administraţia şi Atelierele grafice Director : FAUST MOHR Prim Redactor : SCARLAT FRODA Bucureşti, CALEA VICTORIEI 31, in curte Telefon 159 Studenţii la sate Am îndemnat pe studienţi să meargă la sate, în vederea a două scopuri : unul,imediat,— strângerea de fonduri pentru înfiinţarea căminelor universitare, fără de care o viaţă sănătoasă studenţească nu putem avea; şi altul, ceva mai depărtat, dar tot as imperativ, — crearea unei atmosfere culturale în mijlocul sătenilor, din carenădăjduiesc să iasă o înviorare a întregii inteligenţi româneşti. Nu îndrenm pe tineri la nici un fel de romantism. Mergerea la sate nu este un romantism. Din potrivă este o datorie cam întârziată, pe care numai studenţii o mai pot astăzi îndeplini. Oligarhia, care ne-a guvernat până acum, a avut pentru ţărani toată solicitudinea. A fost pentru aceştia o adevărată mamă. Dan o mamă neprevăzătoare. Ea a împărţit ţăranilor pământ, credit şi drept de vot... A uitat însă să înveţe pe fţăranii cul să îşi folosească aceste bunuri. Pământuleste până acum pe numele ţăranilor, dar venitul lui întră în mâna canctumaritar. Creditul, in principiu, merge la băncile populare, dar dobânzile în pungile privilegiaţilor. Votul este al ţăranilor, dreptul de a guverna însă este al politicianilor... Cu toată solicitudinea oligarhiei sufletul tănaimulbui a rămas gol, mai gol decât trupul. Nici o grije de cele ce vor veni peste ziua de mâine. Niciodată nua trăit ţăranul, — aşa de astăzi pe mâine, —cum trăeştil acum. Studenţii să duc să trezească la sate cel puţin o grije : grija de viaţă pe care o vor duce în timpul studiilor universitare tinerii eşiii din rândurile ţăranilor ! Viaţa pe care o duc astăzi odraslele satelor în oraşele cu Universităţi, este din cele mai nenorocite. Gazdă dubioasă, de C. Rădisiescu-Motria De la Academia Română locuinţă neigienică, mâncare proastă. In epoca, în care trupul şi sufletul lor cer mai multă hrană, atunci tocmai ele sunt lăsate la voiaj întâmplată. Starea aceasta trebuie să înceteze. Oraşele cu Universităţi trebue să aibă cămine pentru studenţi, clădite într’un cuarter cu aer sănătos şi cu morală şi mai sănătoasă. Solidaritatea dintre aceia ere vor locui aceste cămine, spiritul de muncă desinteresată şi creatoare, care va domni aci, vor fi o anticipare la solidaritatea şi spiritul de muncă de care avem nevoie în viaţa noastră publică. Studenţii să duc la sate, ca să smulgă din mâna cândrumanului prisosul care să cuvine generaţiei de mâine. Şi se mai duc pentru a înălţa nivelul culturei satelor. Cultura satelor este grav ameninţată astăzi de trivialitatea politicianismului. Ţăranii au început să citească jurnalele. Şi jurnalele ţin în current pe cititorii lor cu discursurile politicienilor. Toată vorbăria otrăvitoare a acestora îşi are astfel asigurată o lume care ascultă. Eroii creaţiunilor culturale nu mai intereseaiză pe nimeni; toate privirile sunt îndreptate spre eroii din dealul Mitropoliei. Lumea satelor începe să se deprindă cu mentalitatea politicianHor- Aed este marele pericol, pe care studenţii vor avea să-l săture. Cu intrarea lor în sate se va da ocazie ţăranilor să asculte şi altceva decât politică. Interesul pentru artă şi gândire curată, cinstită, se va lăţi. Iniţiativele generoase vor fi întărite. Se va deprinde lumea satelor iarăşi, ca să venereze aceea ce se şade... după vechiul obicei al pământului. Profesorii, care iubesc pe studenţi vor trebui să fie alături de ei, dacă n’au putut să fie înaintea lor. -Ocea. Nebunia faimoaselor „mots croises" a sosit în fine şi la Bucureşti, dar după cum se poate vedea, nu va face epocă fiindcă altceva continuă să pasioneze frivolitatea mondenelor noastre. Într’un cerc de foarte tinere mondene, d-şoara aceia blondă... blondă, pe care aţi văzut-o tu primele rânduri la deschiderea Cărăbuşului, ceru partenerelor: — „Repede un cuvânt la întrebarea: Ce te face să slăbeşti? — Amorul, a răspuns prompt o vecină brună. Acum spune tu ce te face să slăbeşti? — Tot amorul, a răspuns blonda plecând ochii. Domnul S. R. e poate un cinic dar nu e atât de prost cum îşi închipuie lumea. Dăunăzi îl dojenea un prieten binevoitor la Capşa. — Bine dragă. Îi pierzi nopţile şi banii la Club, trăeşti cu Fiji cu care cheltueşti o avere, dar ştii că ea te înşeală cu Mişu pe care-l întreţine? Iţi dai seamă în ce cerc viţios primejdios te învârtești. — Imi dau perfect de bine seama. Dar cercul vicios nu-i atât de primejdios cum crezi. Eu însemn toate hărțile pe care le dau lui Fifi, și la club le iau regulat înapoi de la Mișu. — Paul, ce faci monşer adevărat că te-ai certat cu Georges. — Da adevărat. — Cum se poate? prieteni nșii de buni ca voi. Din ce v'a i luat. — O nimica toată, dragă... N’am vrut să mă culc cu nevastă-sa. La palatul de justiție. Doi camarazi de puşcărie se întâlnesc la una din esiri. — Ce faci pe-aici șefule ? — Sunt victima unei erori judiciare. ? — M’au achitat! Un manuscris şi un fascimil de picturăheraldică Pietonul Richier dim Nancy e în posesia unui manuscript depictură heraldică care a aparţinut dancilor Buliganiei, şi câine e opera unui franciscan anume Jean d’Aucy. Imtr’o recentaConferinţă făcută Academiei de Inscripţii Arte frumoase și Litere. Literatul și savantul Entert a stabilit originile buloneze ale acestui autor și a izbutit să dateze vitrourile reproduse pe acest interesant manuscript. Succesul Elmei Popescu la Bruxelles Spicuiri din aprecierile streine Compatrioata noastră d-na Elvira Popescu, terminând seria reprezentaţiilor la Paris cu piesa „Pile on face” de Louis Verneuil, a dat o serie de reprezentaţi la Bruxelles. Prima reprezentaţie a avut loc în seara de 25 Mai la teatrul „Royal des galeries St. Hubert” ultima reprezentaţie dată de ansamblul tea-Elvira Popescu trulul „Antoine” din Paris cu celebra piesă „Pile ou face” de Louis Vernéill. In rolul principal a apărut d-na Elvira Popescu, faimoasa ■ creatoare a acestui rol. O sală arhiplină a ovaţionat după fiecare act pe d-na Elvira Popescu acoperită în scena finală de o profuziune de flori ce nu conteneau să fie aruncate din lojii, staluri şi balcoane. Cortina s-a ridicat de zeci de ori, publicul aclamând alături de d-na Elvira Popescu pe d. Louis Verneuil, autorul piesei și totdoată principalul interpret masculin „Pile ou face” reprezentată aseară aci pentru a douăsprezecea oară, închee seria de 304 reprezentată pe care a avut-o în totul. De notat este faptul că în vreme ce interpreţii principali jucau la Bruxelles piesa continua să fie afişul la Paris cu alţi interpreţi. Ziarele locale afirmă că succesul de la Bruxelles al d-nei Elvira Popescu e fără precedent. Unul din aceste ziare scrie textual: „D-na Elvira Popescu este idolul bruxelejilor încă de anul trecut când a apărut pentru primaoară în celălalt succes al dlui Verneuil „Ma cousine de Varşovie” De astă dată, continuă a scrie ziarul, publicul nu s’a manifestat prin admiraţie ci printr’un adevărat delir”. întreaga presă belgă este plită de elogii la adresa compatrioatei noastre. CE SPUNE D-NA ELVIRA POPESCU După succesul primei reprezentaţii compatrioata noastră a acordat un interview unui ziar local din care spicuim următoarele: „Sunt fericită să pot contribui in limita forţelor mele la stabilirea unei bune reputaţii artistice a României în Occident. Dacă astăzi mi se adresează elogii ele se restrâng de bună seamă şi asupra ţării în al cărui mediu artistic m'am desvoltat pentru a putea ajunge la situaţia de faţă. De altminteri sper să pot curând vedea ţara şi prietenii ce-i am acolo căci dacă împrejurări diferite nu se vor împotrivi proectelor mele — un turneu îi, Spania este In respectvă — atunci cred să vin la București la începutul lunii viitoare. După atâta muncă, un repaos se mi-mmne, căci toamna mă va readucelin nou la Paris, de astă dată la „Gymnase” într’o noua lucrare a Iul Verneuil”, spune d-na Elvira Popescu. NP :v X mmma', ;«•< . —.r_ •... . .. . v ■ ' ' ■' v> -> Moartea lui Lucien Guitry din Petrograd unde se juca Idba,3 C.JB183 . limba franceză, Lucien Guitry rămăne 20 de ani in fosta capitală a Rusiei țariste. Revenit la Paris era unul din cei care a jucat la teatrele Reiane, Porte St. Martin, Sarah Bernhard Renaissance, Vaudeville etc. Rampa se asociază doliului Încercat de arta franceză prin această ireparabilă pierdere. Paris, moartea nefius artist Luciei Ciulică. Teatrul francez încearcă o grea pierdere prin moartea unuia din cei mai străluciţi aeprezentanţi ai artei actoriceşti Lucien Guty moare în plină maturitate a forțelor sale creatoare întrerupând seria strălucită a piesei On ne joue pas pour s'amuser... în care alături de fiul său, Sacha Guitry, considerat astăzi ca un Moliere contemporan, obținuse un strălucit succes. Arta lui Guitry a avut și la voi un reprezentant de o egală valoare, pe neîntrecutul Radovici, stins şi dânsul în tragice împrejurări. Lucien Gutry face perie din marea generaţie a Bojanei şi a Saret Bernhardt. A fost interpretul ideal al pieselor lui Henry Bernstein şi Bataille. A creat principalele roluri din „Ghiara”, „Samson” și „Asaltul” de Bernstein „Scandalul" de Henry Bataille. In ultimii ani a jucat în „Tartuffe" cu un remarcabil succes si numeroase roluri in piesele lui Sachs Guitry: „Jacqueline ”, „Pastew”, „Mon pere a vait raison". Lucien Guitry, născut la Paris, a jucat in primii ani ai carierei sale toate rolurile de Tineri din nuvele npertoriu. Angajat la teatrul „Mi -------------------------- „ODATA SI SA MOR” LA TANASE Tuchy Eremia în Mărcuţa Cărţi franceze L’homme â 6’Hfspsffi®, de Pierre Frosidaie Nos vmg! ans, de todrâ Madeline. Noul roman al lui Pierre Frondaie nu e o lucrare de mare proporţie. Căci titlul nu l-a fost ales pentru simplă lejeritate şi din capriciul de a-şi plimba ecoul într’un automobil de marcă. Dar este oricum o analogie şi un punct de asemănare Intre puternica şi luxoasa maşină pe care o conduce, şi acest Pierre Dewalter»elevait şi robust care după ce s’a oţetit în războiulpopoarelor dinsecolul nostru, absoarbe viaţi ra tocmai cum maşina îi absoarbe depărtările. In- sfârşit, în lipsa acestui l’Homme a l’Hispano, niciodată n’am fi cunoscut pe Stefane, nici beţia, ni peripeţiile unei iubiri fatale... N’am mai fi întâlnit pe acest Wiliam Merredith Osswill, pe acest baron missogin, straniu şi potvers, a cărui neliniştitoare şi măreaţă figură aminteşte prin câteva trăsături pe aceea a lordului Chelsea şi te face să te gândeşti la câţiva eroi ai lui Oscar Wilde. Pierre Dewalter îl întâlneşte la Biarritz, îl cunoaşte şi îi mărturiseşte toată taina vieţii lui, îi povesteşte întreaga lui viaţă în culorile cele mai vii Crezi că e bogat. Realitate este că a sfârşit cu toate şi e cu desăvârşire ruinat. O ultimă pierdere şi iată-l căutând să se îmbarce pe un vas, pentru Senegal, când întâlnind un prieten, fost tovarăş de tranşee e rugat să se dea drept proprietarul unui Hispano a cărui achiziţie recentă nu voia s’o mărturisească— Pierre Dewalter primeşte. Splendida limuzină pe care o ,pilotează, adaugă încăla prestigiul său, şi astfel Stefanie, când întâmplarea îi apropie, nu se îndoeşte de faptul că Dewalter trebue să aibă, ca şi ea, o avere considerabilă. El nu ştie despre ea decât că e descendentă dintr’o veche familie bască şî că are o avere de vreo douăzeci de milioane. E frumoasă, plăcută, în gneral o fiinţă superioară — Dewalter se îndrăgosteşte de ea, fără să ştie că i-a inspirat aceiaşi pasiune. Ceea ce insă nu ştie este că Stefanie este propria soţie a prietenului său confident, soţia acelui satanic sir William care nu-i e soţ de câţiva ani decât cu numele şi care simulează faţă de Dewalter că i-ar acorda toate libertăţile. Când eroul nostru află de toate acestea, e prea trziu : Stefanie i se dăduse lui şi el nu avusese tăria s’o respingă. N’a avut curajul de a-i expune adevărata situațiune materială a sa, ba , mai mult, departe de a-și desvălui sărăcia, a inventat un personagiu cu care a’a identificat, un Dewalter ideal, fastuos și risipitor, un Dewalter cum ar fi trebuit el să fie dacă nenumărate nenorociri de familie nu sar fi redus la o mizerie aurită şi tragică. Omul cu Hispano-ul e prins în angrenaj şi nu se mai poate desface. Stefane nu bănueşte nimic din toată neliniştea sa. Obicinuită din copilărie cu o viaţă somptuoasă, căsătorită de părinţi cu un om bogat, a ignorat totdeauna chestiunile de bani. Dar ,sir William ştie de toate astea. Și pentru a se dovediun rival, iî inspiră acestuia un fel de gelozie şi de rancună nelalocul ei. Duelul nu întârzie. Diabolic sir William, caută să convingă de impostură pe loyaitul Dewalter. Pierre Frondaie ne povesteşte peripeţiile dramatice ale acestei lupte care încă trece nebăgată în seamă de Stefane, care e orbită de dragostea sa. In sfârşit Dewialter, obsedat de suicid, simulează un accident şi se înneacă — dar zadarnic sir William se crede învingător. Lady Oswill nu va mai fi a nimănui. După cum, uşor se poate observa, romanul în afară de o ingenioasă intrigă nu mai are altceva. Intr’adevăr stilul e viu, plin de imagini, plin de trouvaill-uri fericite, dar îi lipseşte un sâmbure ideologic. Marele merit al romanului este însă în faptul că reuşeşte să captiveze. Nos virigie aus.... Sunt poate anii cei mai plini desbuciumul sevei gâlgâitoare în vine, anii cei mai trişti, anii cei mai veseli... Cartea lui Andre Madeline e emoţionantă prin sinceritatea nu rareori copilărească, şi prin naivitatea cu care a văzut lumea. Şi totuş atâta matură sobrietate cu emoţie... Nos vingtans, e un fel de jurnal intim. Povesteşte tot ce a văzut în baterie, — oameni şi decoruri, — cu o rară acurare a viziunei. Evită să se pună pe sine în scenă, vorbeşte puţin de sine însuşi, şi încearcă un fel de pudoare când trebue să-şi explice emoţia. Cu toate astea, iată, îl auzim spunând : „La douăzeci de ani, eşti vesel şi râzi. Râsul e singura plăcere care rămâne,singurasimilitudine a celor douăzeci de ani ai noştri, cu cei ai altor generaţii. Şi mai departe, vorbind despre nevroza războiului : „Războiul, această aventură spăimântătoare, nu mai există. Faci eforturi să fii vesel, îţi dai seama ■că trebuie să fii, şi tesimţi pierdut întocmai ca atunci când sosind după o lungă călătorie, în timpul nopţii, într-o gară necunoscută şi plină de lumini orbitoare, eşti întâmpinat de prieteni pe cari-i iubeşti şipe cari nuu-oi maipoţi părăsi niciodată”. E o carte plină de vraja tinereţii, scrisă frumosşi interesantă până în cea din urmă observaţie. PE MARGINEA ACTUALITĂŢII Dela expoziţia Cărţei La Florenţa s’a deschis o expoziţie universală a cartei, şi închipuiţi vă, — paradoxală minune! — România participă la această expoziţie. ♦ E drept nu din iniţiativa, grijă şi risipa Statului nostru economic până la aval, fia sordidă, ci datorită „Fundaţiei Principele Carol”. Rezultatul acestei neaştepate participări a ţărei noastre, la o manifestaţie şi expoziţie a culturei mondiale, distonând cu o practică transformată în tradiţie de Statul nostru comptabil şi în materie culturală s’a concretizat repede, aproape imediat. Ni l-a formulat clar şi lapidar d. Enrico Barfucci, secretarul general al expoziţiei cârţii de la Florenţa, întrebat de corespondentul ziarului „Cuvântul" care au fost rezultatele materiale şi morale ale primei expoziţii din 1922, d. Enrico Barfucci a răspuns: — Cât se poate de însemnate din punct de vedere comercial, dar mai ales din acela moral şi politic. Pentru a şti — de exemplu — ce a câştigat România, care a participat datorită străduinţelor dv., şi la cea dintâi Expoziţie — e drept, într’o formă mai redusă — trebue să fii în Italia şi să cunoştii părerile claselor cultei care, prin mijlocirea acelei modeste secţiuni, au cunoscut din sufletul vostru latin infinit mai mult decât ar fi putut face zece ani de propagandă altfel întreprinsă.” Mai departe, d. Enrico Barrucci a arătat consecinţele de natură politică ale participărei României la Expoziţia Cărţei de la Florenţa, spunând, între altele, corespondentului „Cuvântului”. „Trebue să-i lărgim bazele Ne vom mişca. Dar nobilul vostru popor nu va trebui să lipsească de aici. Dacă va lua parte ca o ţară mare la Expoziţie, nu e absurd să afirni^că va fi mare în opinia publică italianî'şî în ochii tuturor intelectualilor cari, din toate colţurile lumii, se îndreaptă spre noi. Nu trebue ascunsă valoarea politică a unor anumite acţiuni”. Aşa dar — după pilda rezultatelor obţinute la Expoziţia Cărfei dela Florenţa — participarea Româniiei la marile manifestaţii şi expoziţii mondiale, nu are ca urmare numai excelente consecinţe de natură morală, ci şi fericite rezultate în sfera politică. Şi totuşi economiile budgetare împiedică sistematic România a participa la congresele şi expoziţiile culturei internationale, la care Ungaria sărăcită găseşte intotdeauna posibilitatea financiară de a participa! Dar, a propos: România a participat — în sfărşit! — la Expoziţia Cartei din florenţa şi totuşi până acum Statul român nu a fost declarat în stare de faliment! DIODOR Emma Gramatica a sosit la Paris Emma Gramatica, care după moartea Eleonorei Duse, e considerată ca cea mai mare artistă a Italiei, a sosit la Paris. Marea interpretă a lui Bataille, Shaw, Ibsen, d’Annunzio şi a tinerilor autori Bernard, Amici etc., va da probabil câteva spectacole în capitala Franței. joi 4 Suris 1325 LA SUCURSALA AUX GALERIES LAFAYETTE DE PARIS BUCUREŞTI Vis-ă-tfis de Palatul Regal AU SOSIT MO NTOURI CASHINETTE REDIMGGTEil-7 fif'LLEUR RUQLms-immoism MATASE KEAGRA Mare reducere de preţuri la toate vagoanele Publicitatea se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate Revistele teatrale De la Alecsandri la A. de Herz Sesiunea de vară a Capitalei s’a deschis cu spirituala şi fastuoasa revistă „Odată şi să mor” de A. de Herz şi Dur Stoy, reprezentată cu cu strălucit succes de trupa condusă de hilari,aurul Tănase, în grădina ce se numea până acum „Cărăbuş”. Genul revistelor teatrale , graţiespiritului şi fanteziei humoristice a marilor autori, carii unesc talentul literar cu darul de a amuza, nu numai că s’a încetăţenit la noi, dar a ajuns o adevărată pasiune a publicului bucureştean. Vioiciunea cu clare sunt alcătuite, caracterul lor de spirituală actualitate şi jocul actorilor predilecţi publicului bucureştean şi mai cu seamă fastul în care sunt montate au contribuit cusucces, nu numai a împământenirei la noi acest gen teatral, care este de dată mai veche, ci a face din el genul cel mai gustat şi pasionat. De aci marile succese ale revistelor teatrale bine scrise, care au găsit un escelent instrument de expresiune în montane şi trupa pe care a alcătuit-o cu un inteligent dar alselecţiei Tănase, artistul inepuizabil în fantezie humoristică şi în joc comic. Astăzi, nuse poate concepe o stagiune teatrală de iarnă fără revistele trupei Tănase, iar o stagiune de vară, fără aceste reviste constitue o imposibilitate. După cum publicul bucureștean nu poate trăi fără ziarul zilnic,— care este pâinea cotidiană a sufletului lui — el nu ar putea trăi sezonul plictisitor, omorâtor al verii fără aceste fantezii uşoare, şi totuşi cuceritoare, ale spiriualilor noştri autori dramatici şi fără jocul slabru şi nebun al fericiţilor lor interpreţi.Pentru ca acest gen teatral, care este de dată veche în ţara noastră, să poată pătrunde atât de adânc şi intim în gustul şi’n sufletul publicului nostru i-a trebuit un drum lung şi aventuros, pe care vom căuta să-l schiţăm aci. Dela Vasile Alecsandri până la A. do Herz s’a săvârşit o întreagă evoluţie de adaptare a genului la gustul publicului, adaptare care face succesul de astăzi al revistelor. V. Alecsandri, care a fost un spirit multilateral, care iubea viaţa cu jocurile, expansiunile ei vitale şi nebuniile ei spirituale, şi-a amuzat seriozitatea inspiraţiei scriind reviste. Revistele lui aveau un caracter de uşoară -satiră -socială, biciuind în treacăt, cu un bici mai mult cu fire de mătase, decât cu fire de kinut moravurile timpului şi societăţei româneşti în caracterul lor general. Membrii „Junimei”, care era o şcoală nu numai de critică literară, ci şi de critică socială, au scris reviste, în care au pus nu numaiînsuşirile temperamentului lor personal, ci într’o formă uşoară, impresionabilă cevadin principiile călăuzitoare ale şcoalei. Venerabilul academician de astăzi, d-l Iacob Negruzzi, care a fost o viaţă întreagă secretarul „Convorbirilor Literare” monitorul .Junimei” a fost un gustat autor de reviste. Din acest punct de vedere au fost foarte caracteristice revistele teatrale ale d-lui D. R. Rosetti (Maxi în deosebi revista „Nazat” care sub forma glumei şi exagerările -spectacole asoCâzPuluruleiserile spirituale lascund era o întreagă concepţie politico-socială, critică pe care „Junimea” o făcea nu numai partidului liberal, ci întregei civilizaţii româneşti „civilizaţie de împrumut, civilizaţiede spoială” cum îi spunea Eminescu, care a fost nu numai marele poet, ci şi filosoful militant al acestei şcoli. Revista lui D. R. Rosetti biciuia cu vervă şi cuspirit comun manifestările politice, culturale şisociale ale acestei civilizaţii, întrupată politiceşte de partidul liberal, exprimând regretul fericirilor vremilor patriarchale ale vieţei româneşti Prin fondul ei revista lui D. R. Rosetti se ridică şi se învecineşte cu comediile lui Caragiale — care în acele momente împărtăşea concepţia socială a „Junimei”. In curând însă revista teatrală degenerează biciuirea satirică şi criticasocială sub forma fanteziei humoristicedispare, pentru a fi înlocuită cu patima şi violenţa luptelor de partid. Revistă în forma caricaturei politice, a invectivei, uneori a insultei personale, se preschimbă în pamflet politic. Revista nu mai este un gen de amuzament şi distracţie, de la care publicul să se reîntoarcă surâzând și bine dispus, ci un incitator depatimă politică. Din sursă de veselie se transformă, cum era fatal, în element de scandal. La „Teatrul Liric” se prezintă cu tămbălău revista „Alandala”de Conrad, pseudonimsub care se ascundea d. C. Rădulescu, actualmente profesor la Universitatea din Cernăuţi.Era o revistă teatrală-politică de inspiraţie literală constituind o şarjă violentă inpotriva partidului conservator.In aceiaş formulă, cu mult mai mult talentşi spirit, trei străluciţi ziarişti Anton, Ionşi Constantin Bacalbaşa, au scris revista „Pardon” care era o şarjă împotriva lui Dimitrie A. Brundzaşi a partidului liberal. Această revistă a stârnit o reuşită epigramă a lui Cincinat Pavelescu. Dintrecei trei distinşi ziarişti, repausatul Iancu Bacalbaşa avea reputaţia de a fi... mai puţinspiritual. Pe această temă Cincinat Pavelescu a brodat următoarea epigramă : Trei frafi lucrează la.. PARDON Costache, Tony şi Ion Şi scriseră la foi cu teamc. Dar toate par’că Ie-a scris Iancu ! Astăzi revista teatrală, care s’aadoptat atâtde armonios gustului publicului, areintrat în vadul firescal genului. Ea nu mai este o biciuire aprigă a moravurilor,ceea ceardepăşi limitele genului, intrând în satiră. Revista a părăsit cu totul caracterul de înveselire şi pamflet politic, ca incompatibil cu acest gen, care tinde prin caracterul comunicativ al veseliei la familiaritatea socială. E o spirituală trecere în revistă ■a principalelor evenimente şi chestii ale anului, cu unspirit care gâdilă, nu sângerează, care pâlpăe şi îmbată ca o spumă de şampanie. Revistele sunt scrise astăzi de poeţişi literaţi. Victor Eftimiu, A. de Herz, Mircea Rădulescu, Alfred Moşoiu, Ion Pribealgu, etc. etc. au contribuit cutalentul lor la reînvierea şi la valorificarea acestuigen. Evoluţiile ioreografice, când sprintene şi sugestice, când lirice când groteşti şi invenţiile fericite ale montărei, au reuşit să complecteze cu forme de artă plastică fanteziile spirituale ale genului, care şi-a găsit astăzi o expansivă expresie de vervă şi şarjă inofensivă în „Odată şi să mor”. CRITICUS