Rampa, iunie 1925 (Anul 8, nr. 2278-2300)

1925-06-25 / nr. 2296

UNUL VIII No. 22S6 MM — Sportsman!! Cetiţi în fiecare zi „RAJOPH SPORT care publică cele mai bune şi sigure prognosticuri Redacfia, Administrata şi Atelierele grafice Bucureşti, CALEA VICTORIEI 31, in curte Telefon 159 'fii Director : M. FAUST KOHR mi la jurul teatrului de VICTOR EFTS^1O De sute de ani englezii şi-au făcut o anumită conceptă despre castelul lui Machbet, esplanada pe care se iveşte spectrul regelui Danemarcei şi masca tuturor inamicilor şi Ricarzitei lui Shakespeare. Trăind în toate memoriile, aceste imagini nu mai interesază, dar a încerca să le dai o faţă nouă, ar însemna să comiţi un sacrilegiu. Şi atunci nu ne atingem de celelalte lucruri sfinte. Iar publicul le ocoleşte căci s’a săturat de ele... Străinii însă, nerespectând tradiţia şi culoarea locală, n’au de cine se teme. Fantezia contimporană a directorului de scenă, a pictulu, interpreţileCfr. poate broda în toată voia pe canavaua textului Shakesperian şi reînoi interesul nostru, pentru vechile sale plăsmuiri Când pictorul rus Pogedaieff mi-ia adus scheele decorurilor şi costumelor din „Machbeth”, i. am spus: — E foarte frumos, dar ru e „Machbeth”? — Mounet-Sully era admirabil în Hamlet, dar nu era Hamlet. _ ? — Hamlet al lui Mounet Soully era o armonie unică de gesturi și intonații, o statue reînviată, o nobleță princiară fără pereche. — dar era un senior francez.... N’am regăsit un moment pe îndoliatul prinț al Danemarcei!... „Machbeth” ,ar d-ta!e, e plin de fantezie, de culori, de minunate îmbinări între decor și costum, dar nu-mi evocă Scotia. . E un balet rus! Mi l-am făcut baletul rus si i’a sărit în ochii nimănui. Costumele și decorurile din Machbeth sunt tot ce a fost mai frumas ca plastică, pe scena Teatrului Naţional. Jucat aşa, la Londra, Machmeth ar fi stârnit o consternare generală, la Bucureşti însă, el a fost cu drept cuvânt admirat. Lipsindu-ne amuţirea seculară a altor realizări ale acestei drame, rupt n’am avut concepţii rănite. Nici n’am băgat de seamă că unul din tablouri nu făcea parte da unitatea reprezentării, fiind adus de pr in „Răsvan şi Vidra”, iar câteva costume şi accesorii, neexecutate, prin plecarea mea dela drecţie ,au fost scoase din Inamovibila zestre a bătrânului teatru, din magazia unuc Ştefan cel Mare, Alexandru Macedon şi Radames, îşi păstrează tronul unic, cu sfinţenie. Fără îndoială, multe capodopere se menţin numai graţie prestigiului autorului Şi nu ştiu care piesă începând cu „Oedipus” continuînd cu ,,Ham-let”’ şi sfârşind cu „Faust” ar fi admisă spre reprezentare ,dacă ar trimite-o un necunoscut. Verdictele oamenilor de specialitate, însă n’au nici o importantă: în materie de teatru, numai publicul e judecătorul suprem. Om de meserie, cu cât şti mai multe, cu atât esti mai încurcat să- ti dai părerei definitive. Cum a scris Camille Saint-Saens, Samson şi Dalila Dintr’un studiu al lui Camille Bellaigne din „La Revue Universelle” asupra lui Samson şi Dalila, extragem scrisoarea de mai jos a lu Saint Saens către Beligne, în care ilustrul compozitor descrie geneza şi peripeţiile operei şi dă preţioase amănunte asupra unui punct din istoria muzicei. Cum „Samson şi Dalila” s-a reprezentat şi la noi în trecutele staguri ale Operei, aceste amănunte vor interesa desigur pe cetitorii noştri. „Odinioară, un bătrân meloman care venea pe la mine, îmi atrăsese atenţia asupra subiectului lui Ramson, în vederea unui „oratoriu”, care formă era pe-atunci foarte apreciată. Dar graţie progresului, această formă nu mai e întrebuinţată azi. Se face doar excepţie pentru „Damnaţiunea lui Faust”, pentru ca e asigurată reţeta. Pe când în celelalte ţări în Anglia, America, Germania, se pot auzi marile opere orchestrale şi vocale, în Franţa nu se poate încă. Dar să trecem asupra acestui lucru. Cunoşteam pe-atunci un băiat de familie foarte bună pe care o înrudire îl apropiase de familia noastră şi care se ocupa cu poezia. Unele din versurile sale le pusesem pe muzeă. I-am vorbit de proectul unui „oratorio”. „Un oratorio ? mi-a zis el. Nu, să facem o operă”. A fost o indignare generală. O operă biblică ! Pe atunci era la modă i opera legendară; totuşi n’am descurajat. Poetul scrisese primele două acte, iar eu făcusem câteva schiţări ale primului act, cel de-al doilea în întregime. Dar ceea ce era aproape de necrezut, în afară de schiţa preludiului, opera nu exista decât în capul meu; şi vrând să dau o idee de ce va fi câtorva prieteni, am scris cele trei roluri fără însă vreo notă de orchestră. Am uitat numele celor trei cântăreţi, pe care-i acompaniam bineînţeles „pe dinafară” pentru că în afară de părţile vocale, nu era nimic scris. Auditoriul restrâns, dar ales luase parte şi Anton Rubinstein a stat ca de ghiaţă. Nici cel mai mic compliment, nici măcar o simplă politeţe n’a fost adresată autorului Ceva mai târziu acest al doilea act s’a cântat tot la mine de către Augusta Holmes, Henri Regnault (care avea o frumoasă voce de tenor") şi Romain Bussine. Impresia a fost ceva mai bună dar aşa de puţin încurajatoare încât nu m’am mai ocupat de această operă himeră. Şi anii trecură. Intr’o zi, pe când eram în Germania, unde asistasem la serbările muzicale prezidate de Liszt şi pe când îmi luam rămas bun de la maestru, îi vorbii de proectul meu. „Terminaţi opera” mi-a zis el, fără a fi auzit o singură notă, o voi reprezenta. El era atunci atotputernic la Weimar. D-na Viardot avea pe-atunci o voce extraordinară. Dăduse strălucite reprezentaţii la Weimar, şi pentru ea a fost scris rolul Dalilei. La Croissy pe-o scenă de grădină, într-o societate restrânsă ea a jucat jumătate din actul al doilea împreună cu Nicot şi Romain Bussine D. Halazier, pe atunci director al Operei şi încă câţiva parisieni au asistat la această reprezentaţie al cărei rezultat a fost negativ Nu era orchestră, nu eram decât eu la an piano mare. In sfârşît veni momentul reprezentării la Weimar; traducerea era făcută dar războiul dela 1870 întrerupse totul. Abia în Decernărie 1873 Samson putu să vadă lumina rampei dar fără d-na Viardot; era prea târziu. Succesul a fost enorm, dar n’a durat mai mult de-o seară. Și-apoi la Berlin se zicea că un success dela Weimar nu e mare lucru S’a mai cântat şi la Hamburg şi atât. Abia după zece ani opera s’a dat în limba franceză la Rouen. Dar Parisul nu voia s’o accepte. Trebui ca Dritt s’o audă la Eden pentru ca să se hotărască s’o monteze la Opera mare, în anul erupţiei Etnei. Şi am făcut în douăsprezece zile drumul Paris—Etna şi înapoi, pentru a putea să azbst la erupţie şi la prima repetiţie a lui Samson. Pentru furtuna din actul al doilea mi se promiseseră lucruri măreţe de înscenare. Dar se hotărî ca imediat după opera mea să se joace „Walkiria” şi atunci ca să nu se eclipseze montarea Walkyriei, mi s’a suprimat totul. Trebuie să protestez cu violenţă pentru ca să obţin o bandă roşiatecă pe cer la începutul celui de-al doilea act şi care trebuia să reprezinte un efect de amurg”. Scrisoarea lui Saint Saens, sfârşeşte zicând că ar mai avea multe de spus. PE MARGINEA ACTUALITĂŢII Elena Văcărescu Făcefem drumul între Venezia şi Florenţa. In compartiment o pereche de francezi ! Drumul fiind lung, cu toată discreţia caracteristică francezilor, cu toată oroarea lor de inoportunitate, fatalmente am intrat în vorbă, sub puterea copleşitoare de frumuseţe a peisagiului italian. Cum veneam cu toţii din Veneţia convorbirea fugitivă şi sumară, schimbul de impresii, se desfăşura pe tema somptuoasei şi morbidei cetăţi a apelor şi a luminoasei ei arte. Sunteţ italian ? mă întrebă, după o pauză, necunoscutul interlocutor. Nu... .Sunt român ! — Ah ! român ! isbucni cu spontaneetate francezul. Aveţi o compatrioată foarte cunoscută şi admirată în Franţa , d-ra Elena Văcărescu. In ajunul plecării din Bucureşti, primisem o fermecătoare scrisoare din partea d-rei Elena Văcărescu, pe care un apusean cinstea de a o cunoaşte personal, era o scrisoare de mulţumire prin care mi se răspundea la un admirat articol, consacrat in defunctul ziar „Minerva” talentului atât de select al rapsodiei „Sfântecior Aurorei’’ şi „Cântecilor Dâmboviţei”. Fireşte, dată fiind amabilitatea aleasă a acestei distinse scriitoare şi manierele sale de îndoită aristocraţie a rasei şi a intelectualităţei, modestul meu articolaş era încărcat cu excesive flori de complimente. Am arătat francezului scrisoarea : a sorbit-o de la un capăt la cel’ant. După citirea scrisorei, tot timpul drumului, Francezul m’a tratat cu o atenţie, cu un respect vecin cu admiraţia. Respectul acesta mi-a dat întru câtva măsura respectului admiraţiei cu care Franţa înconjoară, ca intr’o aureolă, pe marea româncă şi distinsa poetă care este Elena Văcărescu, de curând aleasă membră de onoare a Academiei Române. DIODOR Comemorări literare „Amicii lui Louis Veuillot** de D. KARNABATT Ziarele franceze ne înştiin-1 sentiment profund şi anei tează că actualmente se for- îndârjite îşi unitare confinsează la Paris societatea „Les amis de Louis Veuillot” cu menirea „de a sluji memoria şi opera marelui ziarist şi scriitor. Deasemeni ediţia complectă a operilor acestui polemist formidabil, care în lunga şi tumultoasa lui carieră de ziarist a risipit din belşug pagini ce au intrat definitiv în literatura franceză, e în curs de publicaţie. Louis Veuillot nu a fost în definitv decât un ziarist, scriind zi cu zi, din poruncile necesităţei profesionale. Dacă ar fi scris exclusiv din aceste necesităţi, desigur că zilele lui, păstrând impresiile efemere şi fugitive ale zilei, s’ar fi pierdut de mult în uitarea în care zac colecţiile ziarelor şi gloriola atâtor mercenari şi matadori ai presei, cari odinioară au tratat opinia publică în despoţi. Necesităţile profesionale au fost în fond la Louis Veuillot necesităţile strategice ale unei lupte de idei şi convingeri; sub aceste necsităţi pulsa cu o intensitate elocventă, cu o vehemenţă eroică sinceritatea unui gem ! Dar, sentimentele, oricât de sincere şi frumoase ar fi, ideile ori câtă supremaţie ar avea, la un moment dat, sunt trecătoare şi relative, împărtăşind soarta variabilităţei curentelor, intrând în jocul acţiunei şi reacţiunei care constitue mecanismul gândirei, cunoscând urcuşul şi declinul curbei evoluţiunilor. Nimeni nu rămâne în istoria literaturii fiindcă a vibrat de un anumit sentiment, sau fiindcă a fost părtaşul unei anumite idei. Sentimentul şi ideile sunt temele pe care se exercită temperamentul, talentul sau geniul unui scriitor — îşi aceasta nu constitue o simplă virtuozitate, ci o reală forţă creatoare. O, şi Louis Veuillot, simplul ziarist, scriind sub impresiile cotidiane, consacrat astăzi ca o figură robustă şi reliefată în literatura în care nu pătrund decât acei cari au prins ceva din viziunea humei „sub specie aeternitates” a avut un prodigios talent de prozator. Talentul lui era făcut din forţă — o forţă înăscută de atlet plebeian, căruia o vastă şi variată cultură şi exerciţiul zilnic, practicat cu un avânt şi convingere, îi dase ellasticităţi fine, tactici savante în luptă, strategii redutabile. Avea violenţele inerente forţei spirituale şi credinţelor. Bossuet, magnific de pompos în simetria perioadelor, nu exercita şi el violenţa ? Şi fiindcă avea forţa, ironia, pe careo întrebuinţa deseori, nu se rezuma la el în rânjetul poltroneriei care găseşte un derivativ în batjocorire, ci capătă proporţii de grandioasa ferocitate. Toate aceste însuşiri de vigoare excesivă, de mntere titanică, închisă într’un stil musculos, erau echilibrate de darul delicat de a se emoţiona afinate şi subtilizate de facultăţi poetice. Puneţi faţă în faţă cele două opep capitale ale lui : „Les Odeurs de Paris” şi „Parfum de Rome”. întâia este o satiră aprigă, necruţătoare, barbară — barbaria geniului indignat — scandată în ritmul biciului pedepsitor, scrisă cu litere de flăcări, reverberată în fosforescenţe de stilo satiră a vieţei Parisului sub toate multiplei ei forme : politica, teatrul,, literatura, nipsa, viaţa socială. Din paginile ei se exhală duhoarea Parisului. Iţi întorci capul cu desgust, îţi astupi nările cu batista. Genialul pamfletar şi-a ajuns ţinta, zugrăvind Parisul modern aşa cum s’a înfăţişat ea o fantomă de oroare, viziunei lui de catolic intransigent, sufletului lui de medievală sensibilitate şi credinţă. Dar, iată alături Sticluţa clară, cizelată cu înflorituri delicate de missel, din care se exhală parfumul suav de imaculat prin mistice „Le Parfum de Rome”. E o emoţionantă şi smerită îngenunchiare de pelerin medieval în faţa sacrelor rămăşiţe ale trecutului religios, o închinare simplă şi umilită în faţa altarelor atinse de ruine, în faţa bisericilor pline de splendoarea pietăţii, în faţa Vaticanului încărcat de copleşitoare , cântec de harfă, e mistica emoţie, e accent patetic de glorificare — e poezie în cea mai înaltă accepţiune a noţiunei. Huysmans — artist sensibil în faţa frumosului şi erudit temeinic — în paginele de penetrantă psihologie literară ce le consacră lui Veuillot în romanul „A Rebours”, ţine să specifice că marele pamfletar e admirabil în şarjă, în invectivă, în ironie şi satiră — dar rămâne inferior în laudă. Cu siguranţă, Huysmans ignorează paginile de pioasă emoţie, de suavă comemorare, de lirică glorificare, cuprinse în „Les darniers melanges” în care acest gigant de statura unei făpturi a lui Michel Angelo îngenunche smerit în faţa vreunei necunoscute călugăriţe, moartă anonim pentru credinţă sau în faţa umbrei unui modest misionar, rătăcind în barbariile Chinei ori în deşerturile Saharei. Şi acum două opinii despre Louis Veuilloit : Când a fost vorba să se înfiinţeze la Paris o şcoală pentru formarea şi educarea ziariştilor, cunoscutul literat Lucien Descaves a răspuns : — Nu e nevoe de crearea unei şcoli speciale pentru ziarişti. Exista pe „Les Odeurs de Paris”. Lucien Descaves e un scriitor care aparţine stângei intelectuale şi sociale. Jules Lemaître în „Les Contemporains” spune că Louis Veuillot face parte din acea jumătate de duzină de mari prozatori la care se reduce literatura franceză a secolului al XIX. Şi Louis Veuillot nu a fost decât un ziarist ! Astfel ziarismul duce oriunde, chiar la gloria literară şi la cinstea de a intra în augusta galerie a literaturei franceze. Cu o condiţie : aceia de a avea talent. Şi Louis Veuillot a avut un prodigios talent. Expoziţia de artă românească de la Paris Eesuri din presa franceză Intr’un recent număr al ziarului francez „L'Ere nouvelle” găsim, sub semnătura d-lui Lucien Miron următorul articol cu privire la expoziţia de artă românească la Paris : Această expoziţie a fost „handicapată” de la început? Arta românească nu este aproape de loc originală decât în arch lectură şi mai puţin pictura „alorescop* Or, cum nu se pot expune nici vechile Basilici Moldoveneşti,nici fresca însăşi a acestor basilici, rămân’ câteva lucruri de arătat publicului Ceva mai mult: revelaţunea artei româneşti, venind după revelaţiunea splendorilor artei olandeze şi artei flamande, acestea din urmă cu atâta vechime, România riscă să igureze ca o mamă săracă. In ciuda bunei voindi a organizatorilor, cam aceasta a reieşit din expoziţie. Ar fi nedrept de fiecare dată, de a nu semnala o frumoasă poartă în lemn sculptat, care cu toate rosăturile ei, afirmă în mod triumfal, motivele bine stabilite al unui stil specific românesc. O menţiune specială şi pentru două fresce, acoperind pietre mormântale pentru suveran, din care mai ales una se impune mai mult prin silueta puternică şi atât de caracteristică a personagiului. Nici icoanele, noi obiectele cultului în argint ciselat (din care am văzut câteva frumoase modele în România), colorările cărţilor sfinte nu prezintă prea mare interes. Este şi o sală consacrată desenurilor, două tablourilor de şevalet. Alegerea subiectelor este destul de fericită, acestea fiind destul de caracteristice artei româneşti, neamintind prea mult arta occdentară. Contrar dorinţei noastre, nu s’au ptut vedea capodoperile maeştrilor. Nici Grigorescu (gloria naţională) nici Aman nu au fost reprezentate, aşa cum ar fi trebuit. Deasemeni, de ce nu s’a dat mai multă importanţă manifestărilor artei ţărăneşti? Arta populară românească este foarte interesantă. Nu este totdeauna aspră, aşa cum s’ar putea crede. Ca şi artele slave vecne, arta românească are sensul asortimentului de culori. Pe deasupra aduce în artă, şi gustul latin. Vorbin de scoarţele româneşti (covoare) şi mai ales de broderiile ce le lucrează cu atâta delicateţe, femeile muntene. In rezumat dacă arta românească nu se armă ca o bogăţie între celelalte, aceasta nu însemnează că este săracă. A descoperi frumuseţile sale îngropate câteodată în vremuri depărtate a le valorifica, a evidenţia partea originalitaţei care o conţine, aceasta trebue să fie scopul organzatorilor Expoziţiei. Nu vrem să spunem că Expoziţia românească a eşuat. In tot cazul a reuşit destul de mediocru. „Les Annales” Cugetări Când am dreptatea de partea mea, nu mă sperie nici o ameninţai yfftotărttfea diedt neşovăelnică. (Soiocv’e) Prost e acela care îndrăzneşte să contrazică pe regele, pe stăpânul său, să confirme că a văzut ziua nămiaza mare stele şi că soarele lceşte la miezul nopţii. (Ariost) * Din coada unui porc nu pofi face o săgeată. (Proverb spaniol) In ochii barbarilor, numai acela e om, care ştie să mănânce şi să bea bine (Aristofan)* ...Căci urăsc, cum urăsc porfile iadului — pe acela care vorbeşte una şi ascunde alta în sufletul său. (Homer) * Fericit e împăratul care rămâne acasă și prinde muște. Kotzebue) « Cine e prietenul tuturora, nu este prietenul meu. (Moliere) iCOttXT Intr’unul din cele mai răspândite ziare din Bruxelles a apărut de curând următoul anunţ, care a povocat senzaţie: Ocazie rară_ Zece posturi vacante! Ofertă cât se poate de favorabilă pentru domni Nu este necesar n ci un certificat de capacitate. Condiţii: Reputaţie ireproşabilă şi prestanţă. Post independent. Salariu anual 80.000 franci plus cheltueli de reprezentare. A se adresa la expediţa ziarului Urgent! Au fost primite câteva sute de oferte din partea a diferite categorii sociale, avocati, mari industriaşi, trtşti, funcţionari şi ofiţeri. Toţi aceştia au aşteptat în zadar după răspuns. Totul s’a redus la o glumă, prin care se făcea aluze la faptul că de săptămâni de zile nu se poate constitui în Belgia un minister stabil. Citit? în pagina !!*a rubrica rîSnică „Scrisori de femei** a căror publicare începe în numărul de fată. Joi 25 Iunie 1925 4 P&Gtm 3 LEI Cea mai plăcută şi inteligentă distracţie la băi şi in vilegiatură evul mii d in care apare regulat in „RAMPA“ Prim Redactor: SCARLAT FRODA Publicitatea se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate 0B2A33 DESPRE METODA ZITIE Astăzi trbuie săproduci mult. Trebuie deci să mergi repede, — trebue să te grăbești îmsă încet, — trebue ca toate loviturilesă le dai înplin și nici o atingere să nu fie inutilă. Pentru a scrie repede, trebue să fi gândit mult, — să fi purtat cu tine un subiect, poate tot, la bac, la plimbare, la restaurant. Eug. Delacroix îmi spunea într’o zi : „Arta e ceva atât de ideal şi de fugitiv, încât nici un instrument nu-i serveşte şi nici un mijloc nu-i destul de expeditiv”. Aşa e şi cu literatura. Nusunt deci partizan al ştersăturilor. Ele tulbură oglinda gândirii. Unii, dintre cei mai distinşi şi dintre cei conştiincioşi, cum, de pildă, Edouard Ourliac — (romancier şi publicist 1813—1848) încep prin a umple cu literă scrisă, multă hârtie, multă de tot. Ei numesc asta : văpsirea pânzei. Această operaţie confuză are drept scop agonisirea a cât mai mult, pierderea a cât mai puţin. Apoi, de câteva ori ei îşi recopiază textul, taie şi înlătură. Rezultatul oricât de excelent ar fi„ se I reduce la un simplu abuz de timp I şi de talent. Să văpseşti o pânză ” I nu însemnează s’o încarci de cu In numărul nostru de mâine vom f loare, ci să schiţezi transparent, publica articolul d-lui Leon Pice dint îiSpUi grămezi şi tonuri uşoare şi străvezii. Pânza trebue acoperită — în domeniul spiritului — în momentul în care scriitorul îşi ia pana să scrie titlul. Se zice că Balzac îşi făcea copiile într’o manieră fantastică şi desordonată. Un roman trece printr’o serie de geneze în care se împrăştie nu numai unitatea frazei ci dinax a operei. Fără îndoială această proastă metodă care dă studiului un aspect difuz, deslânat şi neglijent, e singurul defect al acestui mare istoric. DESPRE LUCRUL ZILNIC ŞI INSPIRAŢIE Orgia nu mai e soră eu inspiraţia : noi am sfărâmat această legătură. Enervarea repede şi slăbiciunea câtorva frumoase temperamente mărturisesc împotriva acestei odioase prejudecăţi. O hrană substanţială, dar regulată, estesingurul lucru necesar scriitorilor francezi. Inspiraţia este desigur sora muncei zilnice. Aceste două contrarii nu se exclud aşa cum se exclud celelalte contrarii care constitue matura. Inspiraţia se supune, ca şi foamea, ca şi digestia, ca şi somnul. Este fără îndoială în spirit un fel de mecanism ceresc, decare nu trebue să ne fie ruşine, ci dimpoCOMPO Sfaturi pentru neconsacraţi de CHARLES BAUDELAIRE trivă, să ştim să-i extragem ceeace are mai glorios, ca medici. Dacă vreisă trăeşti ,într’o contemplare îndărătnică a operei tale de mâine, munca zilnică îţi va servi inspiraţia — întocmai cum un ,scris citeţ, luminează gândirea sau cum gândirea calmă şi puternică îţi face scrisul citeţ. Căci timpul scrisului prost a trecut. DESPRE SALARII Oricât de frumoasă ar fi o casă, ea este înainte de toate — înainte de ai fi demonstrat frumuseţea — de atâţia metri ide înaltă şi de largă. Aşa şi literatura, materia cea mai inapreciabilă, e înainte de toate o umplere de coloane de gazetă. De aceea arhitectul literar, pentru care numele lui nu e o şansă de câştig, trebue să vândă pe orice preţ. Sunt tineri cari spun : dacă aista valorează atât de puţin, de ce să-mi mai bat capul !... Ar putea să se consacre la ceva mai bun, şi în cazul acesta, ei n’ar fi fost furaţi decât de necesităţile lor actuale, de legea naturii. Rău plătiţi, ar fi putut să-şi facădinscrisul lor o cinste . Tău plătiţi s’au desonorat. Rezum tot ce aş putea scrie în această privinţă în această maximă supremă pe care osupun meditării tuturor filosofilor, tuturor istoricilor, tuturor oamenilor de afaceri : „Numai prin bune sentimente dobândeşti fericirea” ! Cei balii spun : „De ce să-mi mai tulbur splina pentru atât de puţin !” sunt cei cari, mai târziu, vor să-şi vândă cartea socotind 200 franci pentru foileton, şi cari refuzaţi, vin a doua zi să ţi-o ofere cu o sută de lei mai puţin. Om cuminte e cel care zice :„Cred că asta face atât, pentru că eu am geniu ; dar dacă trebue să fac oarecari concesii, le voiu face pentru a-mi însuşi cinstea de a mă putea socoti dintre ai voştri”... DESPRE POEZIE Pe acei cari s’au consacrat sau se consacră cu succes poeziei, îl sfătuesc să nu o părăsească. Poezia este unadintre antele cari rentează cel mai mult. Dar e un fel de plasament care nu serveşte decât foarte târziu interesele, — în schimb foarte mănos. Desfid pe invidioşi să-mi citeze o carte de versuri bune cari să fi ruinat un editor. Din punctul de vedere moral, poezia stabileşte o atât de precisă barieră între spiritele primului ordin, şi cele ale celui de al doilea, încât publicul burghez nu scapă de această influenţă despotică. Cunosc oameni cari nu citesc foiletoanele lui Theophile Gautier pentru că aacesta a scris Comedia Morţii. Fără îndoială că ei nu simt toate calităţile acestei opere, dar toţi ştiu că autorul e poet. Nimic n’ar fi de mirare când un om ar mânca în continuu două zile, — dar poezii, niciodată. Arta care satisface nevoia cea mai imperioasă, va fi totdeauna cea mai onorată. CHARLES BAUDELAIRE Moartea lui Théophile Homolle A murit la Paris, în vârstă de 77 ani, Théophille Homolle, membru al Academiei de Arte Frumoase şi comandor al Legiunii de onoare. Cu el dispare un mare erudit şi un cercetătoi vecinic neobosit. Chestor al Bibliotecii Naţionale, mai mulţi ani de zile, până la numirea lui Roland Marcel, el a scris mai multe opere asupra istoriei artelor şi arheologiei, cărţi savante hărăzite specialiştilor. Homolle a fost conservator al muzeului Luvru, în 1911, tocmai când s-a furat celebra „Gioconda”. Moartea sa coincide cu descoperirea de marchiza Ogley, la Montreux, a unei noul Gioconde armorite lui Leonardo da Vinci.