Rampa, iulie 1925 (Anul 8, nr. 2301-2326)

1925-07-01 / nr. 2301

ANUL vm No. 2301Miercuri 13 CuJie 1925 Parcul Oteteleşianu Joi 2 Iulie 1825, ora 9 seara Reprezentaţie extraordinară 0 SĂRBĂTOARE II MIEI ITALO-ROHIAHfi Al 1000-iea spectacol dirijat de maestru! PinaScfo diovanelli iJJZciBca [abBijcjzi t&zi ftizie Ln notcacuja, se va cânta: RIGOLETTO Protagonişti: D-na Natalia Zăvoianu, tenorul Armands Gualtieri (De la teatrul Malibran din Veneţia) baritonul D. Basiliu. Biletele la Jean Feder Wredacţia, Administraţia şi Atelierele grafica Bucureşti, CALEA VICTORIEI 3Î, in curte Telefon 159 Director : M. FROST MOHR Prim Redactor: SCARLAT FRODA Prfaticitatea se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate arta Oltenească eS@ ADRIAN MANIU Din inniţiativa d-luli C. Neamţu, oraşul Craiova a avut luna aceasta o expoziţie de artă olteneasca, covoare şi ţesături, lucruri casnice, costume şi arme de altădată, icoane vechi şi chiar un altar sculptat. Iniţiativa a fost din cele fericite, şi dacă influenţa ei nu s’a întins decât asupra regionei, totuşi tot şi colo au pătruns până în Capitala ţării ştiri despre izbânda locală, iar „ideea artei oltene” pe care o afirmă manifestaţia din cetatea Craiovei meriită sâ fie cinstită cuviincios Dacă organele culturale superioare ar fi fost conştiente de importanţa evenimentului, atunci de bună seamă că expoziţia ar fi fost un „vad cultural” pentru întreaga ţară, aşa cum este târgul moşilor de pildă, pentru distracţii o ţară mai inferioare. Ar fii fost atunci invitaţi ca oaspeţi fruntaşii intelectuali din ţară, şi de aiurea, expoziţia fiind un prilej de cunoaştere şi im îndemn de creare. Ar fi fost date lămuriri industriilor care oricât îşi raţionalizează capitalul,, cât timp nu se vor fi cuminecat din arta poporului, nu vor produce o artă nouă decorativă ci o marfă de prost gust, şi ar fi fost poft de şcolile unde e multă râvnă de arta românească, deşi e o absolută necunoaştere a acestei arte deseori ,arta nerezumându-se la reproduceri, de stilizări. Ei, dar cu toată răutatea criticelor noastre, cari pretind concursul oficialităţei şi prezenţa celor mari în sărbătorile de artă pură — un lucru rămâne îmbucurător: arta oltean s’a afirmat la Craiuva, ca şi la Paris, arta veche românească a avut loc de întîietate. Urmele trecutului pot fi o pildă rodnică când sunt pătrunse de priceperea noastră. Din expoziţia dela Craiova trebue căutată o desbîrcare a problemei de artă regională, cum din expoziţia de la Papis ar fi să se desprindă liniile de hotar ale întreitei arte româneşti. Ca pretutindenea, arta regională are caracteristice şil epoce. Greşala archiecţilor crezând în trecut un stil românesc, când trecutul purta mai multe culuri româneşti, a dus spre acea lipsă de unitate ce a croit zer de feluri de ferestre în aceeaşi faţadă. Urmărind o personalizare, şi-a perdut tocmai acest caracter. Suntem conştient, că o superficială analizare a artei olteneşti nu poate fi decât dăunătoare, iată de ce credem murit, mai nimerit a atrage atenţia astra câmpu'ri de muncă, decât să înşirăm :âieva generalităţi înainte de a avea sub ochi toate elementele necesare unei asemenea munci. Suntem la o răspântie în care moda îşi aruncă lacomă prvr,e pe tot ce este vechitură,fie candelă înflorată, fie covor rupt, şi acelaşi timp tradiţionalismul reclamă trecutul artistic ca un pune de sprijin sănătos pentru realizările de azi. Ne interesează numai tradiţia prin seriozitatea ei, atunci ctând nu e luată ca firmă, ci ca o temelie. Arta oltenească trebue să fie cunoscută şi de străinii, dar mai cu seamă de noi. Aceeaşi dorinţă pentru fiecare provincie in care o afirmare caracteristică se mai păstrează din trecut. Expoziţia de la Craiova nu putea însă decât să atragă luarea aminte şi să fie socotita ca una din documentările necesare cunoaşterei, fără a avea petem;a sa dea tot materialul trebuincios în această privinţă. Arta oltenească o găsim ni în cintec, şi în vers şli, în descântec, tot atât de mult cât în chilimul plin de zboruri de păsărele, „gândirea artistică” stă la bara însăşi atesatur. şi simbolicul mentalităţi e singur în stare să explice decorativul Mai mult sau mai puţin frumoase — minunile ţesute î culori vegetale nu se pot deslega deca pe această cale. Dala sine înţeles că indde in iniraţie el se extind peste hotare în trecut, cu siguranţa vom săţi imuienţe reciproce, unele cunost.’te,— altele rupte de udare într o bisata de tară ce se învecinează c,ir sârbii şi. de acolo cu tot Orientul şi cu toată arta slavă — de_arta cu civulizati'la apuseană ce a întrecut Carpaţii Cum mergând pe maluile «unul rîu de munte, straturile de nisip şi lut îţi arată cursul de altadata cu înecurile si creşterile avute tot astfel si expansiunile arctice păstrează hrisoavele, ce nu sunt încă din păcate descifrate. Craiovenii au atras atenţia asupra acestui adevăr. Ei se arată conştienţi de preţul acelor podoabe cari până mai ieri se risipeau ca execute, şi de a căror sfinţenie începe să fie vorba. In ultimele manifestări ale provinciei apare tot mai pronunţată străduirea spre o înălţare intelectuală către care e îndreptăţit să aspire fiece ţinut, intru preamărirea întregei arte. Probleme necunoscute se arată cehilor ce nu ştiuseră încă săse deschidă — marea cunoaştere începând prin conştienţa greutăţilor ce va să fie învinse, dar cari nu trebuesc exagerate. Un început fericit a fost făclit. tCHIkl TOT DESPRE SOACRE La poarta Raiului : — Deschide, Sfinte Petre, am dreptul să intru în raiu. — Ce ai făcut pe pământ ? — Am avut o soacră ! — Intră, fiule, raiul e făcut pentru cei ce au suferit pe pământ. — Deschide, Sfinte Petre, am de două ori dreptul să intru în raiu. — Ce ai făcut pe pământ ! — Am avut două soacre. — Locul tău e în iad, nenorocitule ! — De ce, Sfinte Petre ? — Raiul aparţine martirilor, nu proştilor.« E mai uşor să mulţumeşti o sută, de neveste, de cât pe, o singură soacră. * In cazul cel mai bun, soacra e un diavol care ţi-a dat... un înger de nevastă. • Monogamie are avantajul imens că nu ai decâte o singură soacră. * Pe cerul fericirei casnice, soacre este un nor, veşnic amenințător. * — Ce sentinelă se află în anticamera iadului ? — O soacră ! Singura mângâiere a ginerilor este aceea că soacrele nu sunt nemuritoare. * Dacă mai exista soacrele, din o sută de căsnicii, nouăzeci şi nouă ar fi fericite. * Cunoaşteţi vre-o deosebire, între o flaşnetă şi o soacră ! — Nu. Dar d-ta f — Nici eu l «* Divorţul la vârsta de 104 ani O telegramă din New-York anunţă că d-na Murphy de Brooklyn în vârstă de o sută şi patru ani, a cerut pentru a treizeci şi treia oară divorţul de ultimul ei soţ, anume Patrick Murphy. D-na Murphy a fost în tinereţe o distinsă actriţă. Pentru ultima oară s-a căsătorit în 1900 şi prima cerere de despărţire a fostadresată tribunalului în 1905. Motivele de astăzi sunt aceleaşi ca şi atunci nu-l mai iubeşte. Critica şi autorii dramatici Ce spun criticii francezi despre autori, piese everugia teatrului contimporan lui G. de Pawlowsk! Părerea Continuăm în numărul de, faţă cu publicarea răspunsurilor la interesanta anchetă prin tre cede, mai de seamă personalităţi ale criticei franceze, asupra raporturilor între autori şi critici cu teatrul şi asupra evoluţiei teatrului contimporan. D-l G. de Pawlowsidi, fostul director al ziarului „Comoedia” e actualmente■ criticul teatral al lui „ LeJournal”. — Critica dramatică e o meserie pe care fără îndoială că nu o disipreţuesc, de vreme ce o exercit. — Ce credeţi de criticii autori ? — Se condamnă singuri — zilele trecute, un critic autor trai-a mărturisit că n-a fost primită ultima piesă de al treizeci şi cincilea director de teatru. E lesne de înţeles că are 34 de duşmani. Critica dramatică devine mai cinstită pentru că ziareledeiin mai puţin cinstite. Altă dată critica era necinstită, cu oarecare ingenuitate. Astăzi reclama şi critica fiind complect separate,criticul e independent nu prin virtute, dar pentru că faptul nu face nici un rău gazetei. Dacă critica e favorabilă presei, agentul -achizitor de reclame va spune directorului de teatru : Insistaţi !, accentuaţi ! această bună impresie printr’o reclamă ingenioasă. Dacă criticul înjură piesa agentul va spune : — Ar trebui risipită această urâtă impresie. Să facem un contract... Critica mai e independenta pentru că ziarele nu au opinii literare, şi le pasă prea puţin de teatru şi de aprecierile colaboratorilor lor. —Dar tonul criticei ? __ E adesea lipsit de pasiune pentru că trăim într’o epoca ştiinţifică.Se cere să fii drept şi imparţial. E o greşeală; o critică este părerea unei singure persoane care are drejtul pună pasiune. — Influenţa criticei ? — Autorii cred adesea că e o coinjuraţiie sau un cuvânt de ordine. Criticii, iîn antracte nu vorbesc de piesă, fac calambururi, şi când au o idee personală asupra piesei, se feresc s’o dea în vileag, căci altul s’ar putea folosi de ea. Nu răspund nici o dată au- torilor pentru că nu vreau să polemisez. Criticul e delegatul publicului şi face parte din public. Ce însemnnează raţionamentul autorilor cari vor să fie judecaţi de technicieni. Criticul nu e oare gazetar ? — Dar influenţa criticei asupra succesului material ? — Din acest punct de vedere cea mai bună piesă e cea deja, Folies Bergeres. Autorii nu văd decât chestiunea reţetelor. E vorba de a fi nu numai o călăuză a celor cari merg la teadar şi a celor cari nu merg. Critica trebuie să fie şi eparuaj şi informaţie, dar trebue să dea şi analiza piesei. •— Sunteţi împotriva foiletonului dogmatic ? Critica trbue să fie şi me-‘ tană — e un reflex. Criticul nu trebue să se gândească. Sunt şi împotriva lecturei piesei. Nu mai poţi să judeci o piesă după ce am citit-o. — Care e dreptul unui critic care n’a fost invitat la o premieră ? — N’are nici un drept. Unii autori lucrează mai mult. în vederea publicului şi a repetiţiei generale,alţi nu visează decât reţetele. In acest caz din urmă, e foarte natural să nu convoci critica după cum nici Putin mo învită, când deschide unnou raion de bacanja v Dar în afară de acestea ni se vorbeşte adesea de dreptul criticei. Critica, încă odată n’are nici un drept legal, e vorba de o simplă convenţiune ca aceea referitoare la dueluri. îmi vine să râd de drepturile imprescriptibile şi nemuritoare ale criticei, adaugă d-l G. de Pawlowski. și D. G. de Pawlowski Serbările dela Braşov de D. KARNABATT Mă întorc dela Braşov, unde s’a sărbătorit împlinirea a 75 de ani închinaţi culturei naţionale de liceul „Andrei Şiargrnia”. Frumosul şi patriarchalul oraş de munte tresaltă de o viaţă nouă cu veştmântul lui de sărbătoare, pe clădirile massive şi pe vechistecase săseşti, cudane înegrite de vreme, cu ferestrele care privesc ca nişte ochi atenţi şi cuminţi — fâlfâe drapelele româneşti alături de drapelul săsesc, cu făşii albastre şi cărămizii. „Junii” în vestmintele lor istorice, pline de accent şi pitoresc, cu lungi panglici tricolore şi flori la pălăriile mari,, călări pe cai, aprigi şi neastâmpăraţi, readuc imaginea viea Braşovului românesc de odinioară. Dar vremea e oribilă. Plouă! Plouă ! E ploaia toamnei de munte, măruntă, deasă, obsedantă, din care munţii se desprind ca nişte fantome de fum în care vechile coperişe hicesc umede şi negre ca nişte imense umbrele. Ploaia stă, din când în când, câteva clipe, apoi râpâie sgomotos pe olane, până ce -ostenită, ia d’a capo litania ei monotonă. Desigur, ploia aceasta necurmată a ştirbit mult din desfăşurarea materială a serbării, din fastul ei plastic — ea nu a putut însă atinge câtuai de puţin focul sobruşi căldura sufletelor ce se adunase acolo sub ocrotirea glorioasei umbre a lui Andrei Şaguna. Mii de oameni, din toate categoriile sociale,din toate colţurile Ardealului, ca şi din fostul vechin Regat, au venit acolo, aduşi de puterea şi farmecul amintiritor, mânaţi de un gând de evlavie şi cinstire adusă memoriei marelui fondator al Liceului şi generaţiilor de dascăli luminaţi şi harnici cari au dospit mintea şi sufletul atâtor generaţii de elevi. Sunt preoţi, învăţători, demnitari mici şi mari, reprezentanţii mari şi bătrâni ai ai celei robuste şi muncitoare intelectualităţiardelene, care a întreţinut şi întreţine viaţa spirituală a românismului şi a activat mecanismul naţional şi social al populaţiei româneşti. Am întâlnit foarte mulţi Români din fostul vechi Regat, şi nu numai intelectuali, ci şi oameni cu îndeletniciri străine de profesiunile culturale — moşieri, neguţători etc. — cari au venit cu sufletul voios şi entusiast să se mai închine odată la altarul de învăţătură unde s’au împărtăşit în copilărie şi adolescenţă. Revederea e duioasă, emoţionantă: mulţi din ei se pierduseră din vedere, nu mai ştiau mnul de altul, şi-acum se regăsesc laolaltă într’o clipă de mare sărbătoare. Reîncep depanarea amintirilor frumoasei vârste de studii şi de vise, reconstituirea linei vechi vieţi, care s’a aşezat ca o solidă temelie pe care în mod ilogic s’a construit viaţa de astăzi. S’au reîntors ca nişte albine la stupe şi stupul e şi azi curat şi îmbelşugat, plin cu mierea de aur a ştiinţei şi înţelepciunei, înfăşurat în parfumul idealului. Liceul „Andrei Şagunga” a fost un centru de cultură românească, o uzină spirituală din care au eşit ucenici vrednici şi artişti de rasă. Acest liceu, împreună cu şcolile dela Blaj, a crescut sufletul românesc, l’a întărit într’o credinţă şi l’a modelat într’un ideal-Clădirea aceia massivă, monumentală, răsărită din iniţiativa unui mare şi generos prelat şi cărturar, întreţinută cu economia şi jertfa colectivităţei româneşti, spiritualizată de gândirea şi munca intelectuală a atâtor profesori vrednici şi luminaţi, se măsoară demnă şi încrezătoare în forţele ei cu liceul săsesc de alături. Desigur, nu e o luptăde grăşmăşie şi exterminare, ci o luptă de stimulare, de întrecere, în care viguroasa instituţie românească a ştiut să menţină şi să afirme prestigiul şi puterea sufletului românesc, într’un ţinut şi dintr’o epocă în care cultura reprezintă arma supremă a dăinuirei şi victoriei. Cu câtă destoinicie a ştiut să mânuiască această armă Liceul „Andrei Şaguna”, se poate vedea din isbânzile realizate pe toate terenurile vieţei din Ardeal. Şi în această zi de sărbătoare în care fiii spirituali ai acestei clădiri de învăţătură şi naţionalism, s’au adunat laolaltă pentru a comemora odată în viaţa culturală a Ardealului şi a prăznui o memorie sfântă, icoana activităţei acestei instituţii, se înfăţişează într’osinteză, sensibilă şi plastică. Miile de oameni cari înviorează cu o viaţă nouă bătrânul şi patriarchalul oraş românesc, frumos până şi în zilele monotone şi sute de ploae, reprezentând viaţa intelectuală şi sufletească a Ardealului, sunt creaţiunea acestui liceu, o mare, vie şi mobilă de lumină care inundă Ardealul pentru a pregăti recolta viitoare, demne de recoltele trecutului. ...Umbra seninăşi înţeleaptă a bătrânului Andrei Şaguna, în lumea de fericire unde odihneşte de a pururi, după o lungă viaţă de muncă şi luptă, poate surâde mulţumită de munca instituţiei creată de el! — a cărei imaginearmonioasă au concretizat-o serbările de la Brașov. S’a furat căţeluşul lui Lucien Guitry Lucien Guitry a avut un mic căţeluş pe care-l iubea foarte mult. De l-a moartea stăpânului său, şi-a petrecut timpul cu credincioasa Elisa, fosta menajeră a lui Lucien. De vre-o câteva zile căţeluşul a dispărut Se crede c’a fost furat Sacha Guitry a promis mare recompensă celui care-l va găsi. actuaăJU á® 1 Paradisurile artificial© Pierre Louys, gloriosul artist care a săpat în marmoră pură, cu dalta unui stil impecabil, fascinatoarea imagine a „Aphroditei” a murit relativ tânăr de rine,izei, şi patru de ani. Trăia cu o igienă deplorabilă, scrie poetul Fernand Gregh. Şi Pierre Louys nu era, un vis cios — căci patima tutunului, chiar după cei mai meticuloşi moralişti, nu e un viciu. In aparenţă şi în principiu, nimic mai simplu şi ma uşor, decât a duce o mâţă igienică. Şi totuşi câţi din noi, chiar dintre cei cuminţi şi virtuoşi, sănătoşi ori bolnavi, duc o asemenea viaţă ? Omul implu, fiind mai aproape de natură, prin instinct, duce o viaţă, mult mai igienică ca, omul rafinat de cultură ori de civilizaţia socială. Cultura sau complicaţiile vieţei sociale crează un surplus de nevoi, necesităţi sufleteşti ori de ordin material, artificial, care cs din cadrul higienei. O afinare a nervilor, dornici de senzaţii subtile, rare, ori polemice, ascuţirea fanteziei, şi blazarea simţurilor, fac igena fadă, montană impracticabilă. Sufletul tulburat, chinuit şi excitat de sensaţiile vieţei moderne, nu poate rămâne liniştit şi închis în canoanele simetrice ale igenei ,deşi sancţiunile vin inevitabile, fatale, mai, necruţătoare decât sancţiunile penale. De aceea el, se asvârle din sfera igenei şi virtuţei în domeniul amăgitor al otravei şi viciului cu aparatele lor multicolore şi înşeflătoare de fericiri. Ţigarea, vinul, sensualitatea, opiul, morfina şi cocaina sunt creatoarele paradisurilor artificiale, de care omul modern uzează şi abuzează. De aceea vârsta de 59 de eni apare omului modern ca un ideal. Jean Moreas, pe patul de moarte, reflectă cu resemnată înţelepciune : — Cincizeci de ani! Nici prea mult, nici prea puţin ! Atât cât trebue... In alte vremuri cincizeci de ani era maturitatea vârstei. Pe atunci omul nu aspira la paradisul artificial, ci la acel al lumei viitoare. necare pentru credinţa lui era mai real, chiar decât realitatea lumei sensibile. DIODOR Cronica veselă Ţara lui „care Cto 3CEQP3 Profesorii?, literaţii, educatorii, institutorii, inspectării, cărturarii, academicii eniții, învăţăceii, etimologii chiticii, ciitoriştii, sintaxologii, ortografomanii, parveniţii, geniile, autorii, ziariştii, revuiştiii, teologii şi funcţionarii de la Ministerul de Culte îşi arată revolta de câte ori se iveşte prilejul, contra obiceiului foarte răspândit al românului, de a întrebuinţa cu şi fără rost în vorbă şi scris cuvântul „,care”. Faptul e exact: „care” se bucură de o popularitate aproape unanimă, „care” e substantivul care defineşte, predicatul care acţionează, adjectivul care caracterizează, adverbul care mijloceşte, care diferenţiază, care.... care... care... „Care” e atoputernic, e tiran, „care” e care Unde e definiţia în care „care” să nu intre biruitor şi inzistent, care e regulamentul în care „care” să nu fie omnipotentul „teit-motiv”, cine a ţinut un discurs în care „care” să nu ţie loc de principiu, de formulă şi de crez? Trebue oare să ne revoltăm, tre- bue oare să ne constituim în cruciadă ca papijstaşiii de odinioară contra Iu)* „care” şi să proclamăm moartea „carismului”, declarându-ne „anti-carîşti”? Nu, de o mie de ori nu! „Care” e parte integrantă din g.Bta j şi sufletul poporului românesc, „care” e seva care palpită în nucleul românismului. De pildă maii eloquemtă pentru prezenta decât biografia de mai jos exasperant de banală prin universalitatea ei românească? trăia cu maiorul Vâlcu. „care” era Prieten cu Topală „care” printr’un discurs în „care” lăudase pe Neveanu^ „care” se bizuia pe tatăl său ,care^ era ministru în cabinetul ,care” a guvernat dela 1900—1904, să roage pe Triandafil „care” cunoscând mijloacele de „care” dispune Carescu, „care” era ambiţios şi ca să nu se pună rău cu Neveanu cu „care era priieten de pe vremea în „care” ambii la Văcăreşti pentru nişte chestii „care” s’au uimit ” îi pune candidatura la Covurlui în locul „care” rămăsese vacant prin demisia lui Protopol „care” făcea obstrucţie ministrului „care” proorteta pe Carescu cu „care” se înrudea prin fratele său „care” era însurată cu o fată „care” fusese membră îm societatea feministă „care” o făcuse cunoscută. Carescu „care” era iniţiat de Predescu „care” i-a fost de mult ajutor, la prima remaniere ministerială, reuşeşte ca unul „care” cunoaşte chestiunile de „care” vroiau să se debaraseze acela cari n’aveau oare,,care” specializare, să pretindă situaţia ,La „care” tindea prin aceleaşi mijloace prin cari se ilustrase, şi portofoliul „care” era vacant şi de „care” alţii „care” n’aveau mijloacele lui, se temeau, revine lui Carescu, „care” devine ministru, în „care” funcţie e şi astăzi. • Toţi Românii „care” se respectau, adică 18 milioane, au o biografie mai mult sau mai puţin analoagă. U Cariera domnului ministru Mihail Carescu Născut în anul 1880 care a rămas in aminţii real tuturor Prin abundenţa sa, distinsul bărbat de Stat e fiul lui Ioan Carescu, care a jucat un rol important în 1877 şi al Bălaşei Carescu „care” e fiica lui Mingilopol „care” a fost prefect în epoca „care” a precedat revoluta de la 1848. Mihail Carescu „care” de copil avea în ultraaţuuni pentru studiul dreptului (?) a făcut studiile primare sub directa privighere a lui Nae Bercescu, „care” a fost inspector şcolar şi „care” -oride câteori era întrebat asupra lui Mihail Carescu, răspundea lăudând pe „Misti ’’care” c cel mai bun elev al meu”. In timpul studiilor liceale, Mihail Carescu „care” se distingea la limba latină, a hotărât să urmeze modernul „care” are mai mult viitor. La Facultate, „care” e mai bun se distinge şii de aceea Carescu „care” avea aplicaţiu ce trece numai cu albe, „care” e semnul perfecţiunei Işi începe cariera . Prin ajutorul lui Iancu Corbescu „care” fusese coleg în şcoala în „care” î’nvăţase bătrânul Carescu, „care” acum era mort, Mihail Carescu „care” era de o vârstă cu Predeanu cu „care” era bun prieten, reuşeşte cu oarecare greutate să intre la Creditul rural „care” era pus sub direcţia lui Bobeanu „care” vedea în Carescu nu pe oricare, ci pe cineva „care” e menit pentru o situaţie „care” se impune. Odată intrat, Mihail Carescu se pune bine cu Popeanu, „care” prin Năstăsescu „care” în anul „care” vine se întreba spre „care” activitate să-l îndrepte pe Carescu şi reuşeşte prin d-na Popază „care” SCIITORII NOȘTRI D. Cincinat Pavelescu Mormântul unui savant evreu, regăsit Populaţia israelită din Polonia e încă sub imperiul emoţiei pricinuite de neaşteptata descoperire a mormântului faimosului poet şi cabalist medieval, rabinul Eliezelben Eliahn Askenassi, mort în anul 1586. Mai multe secole de-a rândul, savanţii, şi ,arheologii s’au îndeletnicit cu căutarea mormântului acestui om extraordinar. Faptul că mormântul nu fusese descoperit dăduse naştere la o mulţimede miraculoase legende. Zilele acestea însă, la arheologul Freilich, l’a descoperit din întâmplare şi misterul s’a luminat. Inscripţia mormântului nu lasă nici o îndoială asupra autenticităţii cadavruluicăutait. Rabinul Askenassi s’anăscut prin 1513 şia fost multă vreme marele rabinal Egiptului. Mai târziu s’a stabilit la Cypru de unde a început să ia,ca în Europa călătorii,cu preferinţă la Veneţia şi la Cremona. A scris un mare număr de opere asupra ştiinţei cabalistice ebraice şi s-a distins în poezia liturgică. Opera complectă a lui Jules Renard Se prepară o ediţie complectă a operilor lui Renard. Această ediţie care va cuprinde cel puţin 13 volume, va reuni şi mai multe bucăţi inedite ale celebrului scriitor, precum şi un „jurnal de zi” foarte interesant.Acest volum va permite de a se cunoaşte mai bine lucrările din tinereţe ale lui Renard, pe care el le-a tipărit într-un număr restrâns de exxmplare.