Rampa, septembrie 1925 (Anul 8, nr. 2354-2378)

1925-09-02 / nr. 2354

&M­IL VIII NO. 2354 Kg Sportsmani! Cetiţi în fiecare zi „RAMPA SPORT4* care publică cele mei r bune şi sigure prog nosticeiri Redacţia, Administrat­ia Atelierele ereile »«evreţH, CALEA VICTORIEI SI, in curte Telefon 19 S9 Gânduri de VICTOR EFTIMIU N’iaim să discut arahiite etucna templului cu ţiganul care vine să-i murdărească treptele. • Nu întreba pe nimeni ce are, «­e gând să facă, iar daca te în­treabă cineva ce ai de gând să farci nu-i spune... Soarele turteşte. Tot ţi se pare că cel ce e dea­supra ta, o să cadă.­­ Cei ce nu fac artă pentru­­boli, sunt şi mai vinovaţi , o fac din vanitate... Un nou profet, vestind lumi­­nâitoare, ar găsi mulţi fanatici în gintea literară : ce scriitor al giosera nu lucrează, „pentru pop­­eritoate...” ?... ...Şi ne mai mirăm de credu­litatea milioanelor «de oameni simpli, cari îşi scontează para­disul !­ Unii suportă mai uşor remuş­­cările, decât sentimentul grati­tudinea. Elocvenţa este arta de-a pro­clama cu emfază locul comun : timiditatea îl demască.. De câte ori întâlnesc „un om de spirit”, mă întreb câtă înă­­creală de ratat ascund glumele sale.* Am un mare avantaj asupra ipocriţilor: ştiu să fac pe imbe­cilul.• Lasă totdeauna femeilor im­presia că ele te-au părăsit : e cea mai dielicată dintre ironii. • Cine stă de vorbă, cu vorba rămâne. Aşteptând, fă altceva­­* Nu există naşe. Există, cel mult, climate : Occidentul şi O­­rientul. Popoarele tinere şi cele bătrâne. Ruşii, noi şi alte nea­muri, proaspăt climate la viaţa umanităţii, facem tot, bine şi rău, frumos şi urât, din im­stinct. Nu beneficiem, încă, de conştiinţă şi disciplină, cari sunt cuceririle supreme ale civi­lizaţiei.* Exaltăm progresul maşinei, dar nu admitem evoluţia con­ştiinţei. Revizuim legile şi nu ne schimbăm sentiemintele. In­ventăm leacur­i noui, dar nu per rai­terii sufletului să evolueze şi prejudecăţilor să dispară. Urmărind o piesă de Ibsen, simt în mine prezenţa nelinişti­toare a unui detectiv care se străduieşte să-i lămurească mis­terul.• Marea artă este să înghiţi, fără să capeţi indigestie, succe­selor confraţilor. In fond, e un sfert de ceas de­­sagreabil care trece cum trec toate pe lumea astea. Amumite lucruri mă dezgus­tă, dar nu mă descurajează. * Nu există peisagii.rExistă, nu­mai ochiul care le vede * Cea mai plictisitoare, desi­gur, dar este o artă­­să ştii aș­tepta. Până când nu se coace bine, rodul nu cade din pom. Sunt însă unele fructe cari încep să putrezească şi nu mai­­au de ce să cadă.* Unii cred că dacă sunt puţini le ajunge să constituie o elită... * Sticletele e mai deştept ca boul, dar nu poţi ara cu dânsul. . Cu vremea, se va ajunge la toate solidarităţile. A femeilor, însă, va­ fi ceia dela urmă. De ce s’or fi detestând atât­­? Cea mai sigura dintre solida­rităţi, e a beţivilor. .Fabula cu ghe­rai şi furnica a fost făcută, probabil, de-o fur­nică.* In artă, nu e nimic m­ai plic­tisitor decât reclama... altuia ! * După ce apune soarele, rămâ­ne destulă glorie a fl Mcinarelor. * Din două rele înţelepţii aleg pe cel mai mic. Alţii, mai înţe­lepţi n'aleg nici unul. Scriitorii tatea­ falsifică umani-Dacă-ţi merge­­bine, eşti om mare.* Cred că parte din noi suntem rodul unui păcat al străbunei Eva cu acea făptură de foc nu­mită Diavolul. Ar fi dezolant să ne tragem cu toţii din­­Adam, care era­­pla­nă lit din noroi.* ■ Naş vrea să fi fost ,în pielea lui­­Od­mnic, cu o zi înainte, de-a se fi­­arătat pământul. * Scriitorule, să nu-ţi închipui că dacă nu dai nimica l­a iveală, eu am să, cred că stai acasă şi cizelezi” !* Adoptă în viaţă, atitudinea cam obosită a domnului distins pe care nimic nu-l epatează. * Se pare că recunoştinţa e un sentiment subaltern, iar ingra­titudinea una din formele liber­tăţii, ale progresului, numai pă­răsind pământul care te-a creat, te poţi ridica în slavă. * Din vier­me supuşilor săi, tira­nul intelgent fag­­ complicii vir­tuţilor sale. VICTOR EFTIMIU Român­ului, pare un dar... Nu cere, beţia ti se e nimeni cinstit de plă- MAESTRII CONCER­­TATORI D- Felix Weingartner ț (Jj f?*) 'm^wea 1 aciu&MăUi Scurt, dar cuprinzător... Fiecare profesiune, fiece ca­­,orice Intelectuală parte în mod firesc şi spontan stilul ei, astfel, că stilul nu este numai omul, — după consacrata defi­niţie a lui Buff­on­­— ci un în­treg grup intelectual şi social, o naţiune şi chiar o rasă. De aceia există, nu numai din stil individual ci şi un stil pro­fesional , de stilul naţional se vorbeşte atât de curent în mate­rie de­ architectură ! Zilele trecute mareşalul Pe­­tain, noul comandant general al trupelor franceze din Maroc, ive-a dat un frumos şi tipic mo­del de stil militar, întrebat de un redactor de la ,,L’Action Frangaise” asupra in­tenţiilor şi planurilor sale, ma­reşalul a răspuns : — Am însărcinarea să bat pe Abd-El-Krun. Il voi, bate. Când, cum şi unde, nu pot spune. E nu numai scurt şi coprin­­zator, cum trebue să fie verbul unui oştean comandant de oa­meni, om­ de acţiune nu de pa­lavre, ci de o antică frumuseţe. Face impresia unei lapidare fraze latine : aminteşte istori­cul, celebrul raport militar al lui Cezar .­ ,,vene vidi vied!’. Acest raport — unic în isto­rie prin concidi­unea lui com­plect comprehensivă — a rămas glorios, fiind un act port-bel­­lum- încheind o campanie, victo­rioasă Pornind la luptă Iuliu Cezar nu avea formule atât de decisi­ve. ..Alea jac­ta est­­e plin de scepticism, — cuprinde chiar o nuanţă, de stoicism.. Frumuseţea modelului de stil militar oferit de mareşalul Pe­­tain­e în funcţiune de eveni­mente. Va hate pe A­bd-El-K­rim­i, când, cum, nu importă din punct de vedere retoric , asta va­ interesa pe victorii strategi care i­or îmbogăţi ştiinţa mili­tară, cu înregistrarea actelor de ingeniozitate şi bravură ale ma­reşalului. Bătându-l aceste­ simple fra­ze, fără pompă, fără meşteşu­guri stilist,joc, vor rămâne în istorie, citate ca model de stil militar, căci viaţa, dăinuirea stilului militar, e în funcţiune ■Ie victorie. Nu ne îndoim că severa muză­­ ’ho va înscri, în curând sobrele declaraţii ale mareşalului Pe­­tatin, alături de celebrul raport al ha Cezar — rămas unic prin concisiunea lui, DIODOR D. KARNABATT D-l ministru al artelor a a-i creat marea artă, pentru a pu­­nunţat ,— prin mijlocirea care- tea fecunda nouji opere şi­­împru­­sponditului din Cluj al ziarul mări­moui, pentru a putea pla­id „Adevărul” — înUmţaiia st­riza năzuinţele psihologice şi unei şcoale de Belle-Arte, în metropola culturala a Ardea­lului. Astfel activitatea culturii ro­mâneşti în Ardeal, care în­­Cluj îşi desfăşură energia intelectua­lă, puterea creatoare şi misiunea de ideală armonie printre uni­versitate laborioasă împodobită cu strălucirea­­ştiinţei unor­­ade­văraţi savanţi, printrun teatru Naţional, care dă reprezentaţii de un fericit şi occidental an­samblu, printro Operă Română, se va întregi şi complecta prin înfiinţarea unei şcoale­­de Belle Arte. însemnătate acestei noui instituţii de superioară cultură in inima creerul Ardealului e evidentă în sfera artei româ­neşti, căreia îi dă ian nou labo­rator, unde prin alambicul u­­nor dascăli pe cari i-am dori cât mai destoinici şi buni pe­­dagoci ai artei, culoarea, lumi­na, linia şi armonia se vor re­văr­sa în sufletul tinerilor talente, potrivit disciplinelor care au estetice ale vremurilor în care trăim. Ştim, există în timupul de faţă — mai acsectuat în artele plastice, decât în toate tărâmurile frumosului — un curent duşmănos, negativ al ro­stului şi necesitatei­­şcoalei în cristalizarea unui talent şi în desvolarea vieţii artistice. Curentul e adoptat mai cu seamă de acei carii au o sfântă oroare da şcoală şi de mun­că, de cei cari sunt isbiţi de in­capacitatea de­ a­ asimila expe­rienţa şi lecţia creaţiunei rod­nice a marilor maeştri, de cei rebeli disciplinelor de concepţie şi tehnică, nu din­­nevoita unei excesive individualităţi, ci din­­tr’o nativă impotenţă de a prac­tica cele mai elementare cuce­riri ale acestor discipline. In nici un domeniu şcoala nu omoară talentul şi creaţiu­­nea. De­sigur, nu­­îl făureşte din origină şi în toate elemen­tele: asta este misterioasă, neex­plicabila, dacă vreţi injusta şi teribila misiune a Providenţei. Şcoala îmbogăţeşte şi fortific­că potenţialităţile native prin in­citările unei lungi şi glorioase moşteniri a trecutului, prin lec­ţia­ experienţei măriilor realiza­tori, prin pilda aportului nou, personal al marilor creaturii, ca­ri au dat contribuţia lor evolu­ţiei generale a simţului ei este­tic şi artei. * Tot marii creatori au trecut prin şcoală — dacă nu prin cea didactică, oficială, cum este or­ganizată astăzi, prin şcofala ge­niului şi tehnicei unui mare maestru creator, care­­a fost şcoala vie şi militantă a artei. Elevii cari nu au fost unşi cu d darul divin au rămas simpli imi­tatori — cum ar fi fost şi dacă nu ar f­i­ trecut printre anumită şcoală— hipostasă în care ar fi imitat, la întâmplare pe toţi, în loc să imite pe unul singur, ceea ce­­pentru artă constitue a­­cela­ş inutil bagaj. Deci, înfiinţarea, unei şcoale de Belle-Arte, e în sfera ei, tot atât de n­ecesară, după cum pe alte­­tărâmuri, e necesară o şcoa­lă de med­icina, ori de tâmplărie căci agramatismul e steril în ■toate domeniile, ignoranţa fa­tală chiar geniului, însemnătatea ş­coal­ei de Bel­le-Arte din Cluj va depăşi linsă strictul cad­ru al esteticei plas­tice,­ prin sediul ei ,sufletesc şi geografic, aşezată în toiul unor frământări de rase, intrate în­tre noua configuraţie­­politică, din­ care unele elemente sunt încă nedumerite, şovăitoare, în căutarea unor directive aceas­tă şcoala, prin ideala fascinaţie­i frumosului, atrăgând elemen­tele minoritare în sfera artei româneşti, le va atrage fatal­mente în sfera culturei şi sufle­tului românesc. Minoritarii cari se destinau artelor plastice, tinerii pictori, în lipsa unei şcoale de Belle-Ar­te în ţinutul lor, gravitau că­tre­­şcoala şi­­arta din Buda-Pes­­ta — şi arta, în ciuda unor for­mule exterioare de internaţiona­lism, chiar prin individualita­tea arestului şi prin şcoală cu­prinde, cu sau fără voe, elemen­tul naţional. O şcoală de Belle Arte, ca toate ţelurile de realizări ale frumosului, care pare a pluti peste hotare, nu rămâne streină, izolată de atmosfera generală a ţarei. Tânărul pr­itor care ar reveni din Buda-Pesta se va întoarce o­­ri înstreinat de ţara al cărei cetăţean este, nu numai pri­n concepţia şi idealul de artă, ci prin imbibarea întregei atmos­fere ce învâlte şcoala. O şcoală de Bele Arte l în Cluj va stabili, nu numai legături de camaraderie, de la coleg l­a coleg, ci anumite comunităţi de gândi­re şi sensibilitate,­­ armonii de ideal estetic, eoheziuni simpati­ce de activitate. Artele plastice, având un grai comun, sensibil, inteligibil tutu­ror raselor, vor contribui la o­­pera de armonizare a diverselor elemente naţionale din Ardeal inter-o măsură mult m­ai sporni­că şi rapidă de­cât teatrele care cutreeră acel ţinut, die cât Tea­trul Naţional şi Opera Română ,de la care, în general se abţin minoritarii — şi­­de cât uzinele culturale care sunt, şcolile ro­mâneşti — universitarii rămâ­nând în­deobşte cantonaţi în şco­lile confesionale. Iată de ce socotim că înfiinţa­rea unei şcoli de Belle-Arte la Cluj — peste contribuţia ce o poate aduce artei româneşti ■ va fii una din cele­­mai fericite creaţiuni ale culturei­­româneşti în Ardeal. * .VI*- -fri/j-r 4 PACIN! 3 LEI Director : W. FAUST MOHR Prim Redactor: SCARLAT FRODft Miercuri 2 Septembrie 1925 CEA HA! PLĂCUTĂ Şl IM­­TEOCIEHTA DISTRACŢIE LA BĂI Şl IN VILEGIATURĂ JOCUL CUVINTELOR ÎNCRUCIŞATE CARE APARE REGULAT IN,,RAMPA" Publicitatea se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate Wmmtmau Vizite Când trăia bunica, orice sărbătoa­re era prilej de vizită. A treia zi de Crăciun sau de Paşti, de Sf. Vasi­­le, de Sf. Gheorghe sau de S-ta .Haina curgeau trăsurile tocmite de boeri cu câteva zile înainte, de tea­mă să nu rămână pe jos, intrecân­­du-se fiecare s'o ia pe cea mai fru­moasă, ca să nu-i scadă nasul, când o trage la scară. Duduci, cu talia prinsă ca'n be­ton armat, in rochii lungi, de mata­­sa, cu gulere închise ermetic se ur­cau, cu pantofi mor dare, împodobi­te cu bijuterii de gală şi cu evan­tai­ uriaş de pene, ceremonios aju­tate de bărbaţii lor, cari ocoliau tră­sura, pentru a le lăsa dreapta in­­stalându-se la rândul lor, in clac, cu pardesiul pe umeri, trăgând mă­nuşa stângă, in timp ce trăsura eşia pe poartă urmărită de toţi copiii, cari se agăţau de arcuri : „Fugiţi daţi-vă jos... Io dă biciul, mă!... Să ţi­­i cuminţi şi să nu eşiţi la poar­tă”. Pe unde ajungeau, musafirii e­­rau anunţaţi de un chelălăit de câini şi de servitoarea, pusă la pândă care alerga cu sânii săltâreii să vestească şi să descue uşa : — „Acasă boerii ?*’ . — ..Acasă, soru'mâna, poftiţi”. in salonul ceruit să-şi spargă capul cucoanele, fine şi preţioase ca nişte marchize, vorbeau măsurat, schimbau, fumând testuri subţirele, reţete şi leacuri de copii, cu serio­zitatea femeilor cuminţite de grija gospodăriei. Azi nu se mai fac vizite, nu se mai trimet nici cărţi. Nu mai e ce­remonie. Doar superiorii, cât îi ţine vremea primesc telegrame de anul nou sau de ziua onomastică. De Crăciun sau de Paşti, oamenii pe­trec instalându-se pe la bodegi. Vi­zite mai fac, după recomandaţia su­periorilor, doar sublocotenenţii nou eşiti din şcoală, dornici de a-şi ară­ta uniforma. Civili se abat in trea­căt, in panamale,cu pantofi de tenis, intre două afaceri. — „Acasă-i cucoana ?” — „Acasă, da-i desbracată”. .— „Nu face nimic. Spune-i să nu se deranjeze, că mă desbrac și eu”. GH. BRAESOI V1LIG1ATURA LA SINAIA D-na Chouchon Mattolja Moartea lui Adolphe Brisson O telegramă din Paris ne vesteşte încetarea din viaţă a lui Adolphe Brisson, celebrul critic teatral al ziarului „Le Temps” succesorul lui Sarcey, al­ cărui ginere era. Adolphe Brisson a fost un critic teatral cu mare autorita­te, datorită, atât talentului, cul­turei, unui acut şi judicios simţ critic unit cu o vastă experien­ţă, cât şi bunei credinţe şi inal­terabilei probităţi morale, care l-a călăuzit în exerciţiul delica­tei misiuni de mentor al opiniei publice în materie teatrală. A debutat ca reporter literar la ,,Temps” făcând o anchetă printre apostolii şi himericii so­ciali, a publicat un roman de observaţii şi impresii „Florise Bonheur” care cuprinde pa­gini duioase şi emoţionante din viaţa midinetelor. După moartea lui Sarcey, cro­nica teatrală a ziarului Tempe a fost ţinută câteva luni de Dus­tave Laroumet, mort, puţi­n timp după exercitarea acestui oficiu critic, Noziere, a ocupat apoi temporar acest post de ar­tă, în care, în urmă s-a instalat definitiv Adolphe Brisson. Brisson, conducea împreună cu soţia sa Yvonne Sarcev popu­lara revistă ,,Les Annales”. tră­ti Curios, foarte curios­ . Băieţaşul uneia din artistele, noastre de frunte. S’are decât •şapte ani, dar mintea lui. Uicrea­să fără astâmpăr. — Mămico.­­ adevărat că eu m’am născut la Bucureşti ? — Da. Tiţişor.­— Dar matale unde te-ai nă­scut? — La Brăila. — Dar tata ? — La Craiova. Titişor, foarte nedum­irit, se scarpină la ceafă şi exclamă: —­ Curios! Cum dracii ne-am putut întâlni tus­trei, ’ aşa... foarte curios! O doamnă din lumea mare, egre-şi permise, din când în rând, sa­., flirteze cu tenorii şi hunii primi de dramă, a rupt, deunăzi, legătura care o ţinea înlănţuită de un splendid actor. Prietena ei cea maii bună, o întreabă: — Ei, dar dragostea cu B... cum mai merge? — Am rupt-o! — De ce?.. — Draga mea, bietul băiat e foarte drăguț, dunlce, are manie­re alese dar... nu avea nim­e de declarat, mici odată 1 -0X0- Arta punerii in scenă in Franţa şi străinătate Părerile compatriotului nostru, cu Alexandru Mihalescu C­ont­inuăm c­u pub­l­ic­ar­ea răs­punsurilor la mare­a anchetă în­treprinsă în străinătate asupra arta­ de punere în scenă. De data aceasta publicăm, în tradu­cere ră­spunsul com­­patriotului nostru d. Al. Mihalescu cunos­cutul artist şi regizor. Ceea ce ne surprinde este faptul că d-sa care a a­vut la Teatrul Mic o ac­tivitate de scurtă durată, vor­bind despre acest teatru uită să pomenească pe d. I. Iancovescu rare, a fost şi a rămas directorul companiei, de la înfiinţarea e. Şi ne mai mira mult faptul că tocmai d-sa care ţine mult la justeţe, informaţiilor, face acea­stă regretabilă omisiune. Redactorul ziarului Comedia era adresat şi d-lui Al. Miha­lescu. După cum se ştie compa­triotul nostru este actualmente director de scenă al teatrului rOeuvre, de sub conducerea d-lui Lugne-Poe-Redactorul francez îşi înce­pe astfel convorbirea. Da, un român, pe care l-am intervievat anul trecut asupra teatrului din România. Un ro­mân însă, care de doi ani şi-a marcat locul printre bunii noş­tri actori şi directori de scenă. O inteligenţă amuzantă, activă, glumeaţă, foarte îndrăzneaţă, curat latină, căci el nu a suferit nici o influenţă germană sau rusă, deşi acestea s’au exersat asupra artei punerii în scenă din Bucureşti. VEDETA SI REGISOR .,Boer Mieluş” începe prin a aminti micile mizerii pe care le are de îndurat un regisor în ca­riera sa- Amintește o frază a d-lui Harry­ Baur care spune că „munca directorului de scenă e cea a unui câine de gardă. Lovituri de ciomag din partea autorului, directorului și acto­rilor, iată răsplata noastră . ..Pentru vedette, noi suntem supraveghietori insuportabili, care-i împiedicăm să joace după fantezia lor, geniala lor fante­zie... Priviţi pe acest domn că­ruia îi rânjesc stelele de ambele sexe, cu servieta sa înţesată cu cărţi, cu punerea în scenă aran­jată la el acasă, în biroul său, unde el­ ne înlocueşte prin chi­brituri sau bucatele de hârtie... Şi pe scenă, ordine ! „Un pas înainte, nu, un pas şi jumăta­te , nu, unul singur”. Sau: „La această replică, ştergeţi-vă na­­sul”. Şi luminatul său, proiec­toare aici, proiectoare acolo, care te orbesc şi te fac să-ţi pierzi memoria... Sau oroarea de întuneric... — E din Baudelaire aceas­ta... „Lés chats puissante et doux... cherehént le silence et 1‘horreur des ténebres...” — Nu se aseamănă deci vedettelor care se indignează : „Scena în întuneric !... tapetele negre!... De ce nu jucăm în­tr im coșciug ?... Mai multă viață, mai multă spontaneita­te... Teatru e ăsta ? Aida, de ! E cinematograf...” etc. etc. — Ce răspunde directorul de scenă ?... — „Doamnă, domnişoară sau domnule vedettă, modul d­v. de a juca vă aşează, încontinuu în mijlocul scenii, astfel că stri­caţi replicele camarazilor d­v. cari nu simt vedette, tăindu-le efectele. Nu e vina mea dacă acţiunea se petrece în timpul nopţii...” Se supun ? “ Credeţi ? Doamna vedettă strigă: „Şi toaletele mele cari ''iu-cH­­­lé ? Clini se vor ve­dea?” Ah, scumpe domn, pen­tru vedettă nemulţumită nu e­­xista nici text, nici camarazi, nici punere în scenă, sau mai bine zis, regie, camarazi, text, într’un cuvânt, tot­ nu are de­cât un singur scop : succesul Maiestăţii Sale r­ ochii-clip cu place st D. Al Mihalescu E UN MARE SECRET SA STII SA FACI PE ARTIST SA LUCREZE Din experienţa d­v. parizia­nă sau română, aţi dedus aces­te moravuri teatrale ? N-aveţi aerul unui om rancuinos. — Cred că aţi observat că nu există pic de fiere în vorba mea- In ce­ mă priveşte, mă pot feli­cita de când sunt la teatrul de l'Oeuvre. Nu numai Lugné-Poe a arătat întotdeauna amabil cu mine, şi n-aş putea decât să-i arăt întotdeauna recunoştinţă. Ar trebui să mulţumesc la foar­te mulţi camarazi pentru bună­voinţa lor, pentru ajutorul lor, tot atât de grabnic pe cât de în­ţelept. Dar în sfârşit am deja o carieră, am amintiri şi ştiu o mulţime de lucruri despre­­con­fraţii români şi despre cei fran­cezi. Trebue să spun, e adevă­rat şi ţin să spun, că pretutin­deni sunt regişori tirani, aspri, necuviincioşi şi artişti cari pe nedrept protestează... când nu tremură sub varga veritabilu­lui terorist care le ridică biete­le lor mijloace la mare arta. Autoritatea care ne e indispen­sabilă are şi ea o limită tot atât de necesară : respectul tempe­ramentelor, respectul persona­­lităţii artistice. E un mare se­cret să ştii să faci treabă cu a­­ceste fiinţe impresionabile, cu aceste „pachete de nervi” care sunt actorii. Cu cât e mai vie sensibilitatea lor, cu atât sunt mai preţioşi de obiceiu. Dar cu cât se depărtează mai mult de tine cu atât mai mult fără voia lor paralizaţi, atunci când „nu ştiu cum să conceapă rolul”, reuşesc să le impun as­cultarea faţă de text, atunci când ei nu-i sesizează. Mă î nşel de altfel când spun că „le im­pun” rolul. Nu e vorba decât să-i fac pe actori să înţeleagă, să se convingă, şi pentru asta cel mai bun procedeu nu este să te risipeşti în explicaţii, ci actorul însuşi să-şi dea intona­ţia justă şi să-şi indice mișcarea «cernea în jargonul teatral. (Urmează în pag. II-a)

Next