Rampa, septembrie 1925 (Anul 8, nr. 2354-2378)
1925-09-02 / nr. 2354
&MIL VIII NO. 2354 Kg Sportsmani! Cetiţi în fiecare zi „RAMPA SPORT4* care publică cele mei r bune şi sigure prog nosticeiri Redacţia, Administratia Atelierele ereile »«evreţH, CALEA VICTORIEI SI, in curte Telefon 19 S9 Gânduri de VICTOR EFTIMIU N’iaim să discut arahiite etucna templului cu ţiganul care vine să-i murdărească treptele. • Nu întreba pe nimeni ce are, «e gând să facă, iar daca te întreabă cineva ce ai de gând să farci nu-i spune... Soarele turteşte. Tot ţi se pare că cel ce e deasupra ta, o să cadă. Cei ce nu fac artă pentruboli, sunt şi mai vinovaţi , o fac din vanitate... Un nou profet, vestind luminâitoare, ar găsi mulţi fanatici în gintea literară : ce scriitor al giosera nu lucrează, „pentru poperitoate...” ?... ...Şi ne mai mirăm de credulitatea milioanelor «de oameni simpli, cari îşi scontează paradisul ! Unii suportă mai uşor remuşcările, decât sentimentul gratitudinea. Elocvenţa este arta de-a proclama cu emfază locul comun : timiditatea îl demască.. De câte ori întâlnesc „un om de spirit”, mă întreb câtă înăcreală de ratat ascund glumele sale.* Am un mare avantaj asupra ipocriţilor: ştiu să fac pe imbecilul.• Lasă totdeauna femeilor impresia că ele te-au părăsit : e cea mai dielicată dintre ironii. • Cine stă de vorbă, cu vorba rămâne. Aşteptând, fă altceva* Nu există naşe. Există, cel mult, climate : Occidentul şi Orientul. Popoarele tinere şi cele bătrâne. Ruşii, noi şi alte neamuri, proaspăt climate la viaţa umanităţii, facem tot, bine şi rău, frumos şi urât, din imstinct. Nu beneficiem, încă, de conştiinţă şi disciplină, cari sunt cuceririle supreme ale civilizaţiei.* Exaltăm progresul maşinei, dar nu admitem evoluţia conştiinţei. Revizuim legile şi nu ne schimbăm sentiemintele. Inventăm leacuri noui, dar nu per raiterii sufletului să evolueze şi prejudecăţilor să dispară. Urmărind o piesă de Ibsen, simt în mine prezenţa neliniştitoare a unui detectiv care se străduieşte să-i lămurească misterul.• Marea artă este să înghiţi, fără să capeţi indigestie, succeselor confraţilor. In fond, e un sfert de ceas desagreabil care trece cum trec toate pe lumea astea. Amumite lucruri mă dezgustă, dar nu mă descurajează. * Nu există peisagii.rExistă, numai ochiul care le vede * Cea mai plictisitoare, desigur, dar este o artăsă ştii aștepta. Până când nu se coace bine, rodul nu cade din pom. Sunt însă unele fructe cari încep să putrezească şi nu maiau de ce să cadă.* Unii cred că dacă sunt puţini le ajunge să constituie o elită... * Sticletele e mai deştept ca boul, dar nu poţi ara cu dânsul. . Cu vremea, se va ajunge la toate solidarităţile. A femeilor, însă, va fi ceia dela urmă. De ce s’or fi detestând atât? Cea mai sigura dintre solidarităţi, e a beţivilor. .Fabula cu gherai şi furnica a fost făcută, probabil, de-o furnică.* In artă, nu e nimic mai plictisitor decât reclama... altuia ! * După ce apune soarele, rămâne destulă glorie a fl Mcinarelor. * Din două rele înţelepţii aleg pe cel mai mic. Alţii, mai înţelepţi n'aleg nici unul. Scriitorii tatea falsifică umani-Dacă-ţi mergebine, eşti om mare.* Cred că parte din noi suntem rodul unui păcat al străbunei Eva cu acea făptură de foc numită Diavolul. Ar fi dezolant să ne tragem cu toţii dinAdam, care eraplană lit din noroi.* ■ Naş vrea să fi fost ,în pielea luiOdmnic, cu o zi înainte, de-a se fiarătat pământul. * Scriitorule, să nu-ţi închipui că dacă nu dai nimica la iveală, eu am să, cred că stai acasă şi cizelezi” !* Adoptă în viaţă, atitudinea cam obosită a domnului distins pe care nimic nu-l epatează. * Se pare că recunoştinţa e un sentiment subaltern, iar ingratitudinea una din formele libertăţii, ale progresului, numai părăsind pământul care te-a creat, te poţi ridica în slavă. * Din vierme supuşilor săi, tiranul intelgent fag complicii virtuţilor sale. VICTOR EFTIMIU Românului, pare un dar... Nu cere, beţia ti se e nimeni cinstit de plă- MAESTRII CONCERTATORI D- Felix Weingartner ț (Jj f?*) 'm^wea 1 aciu&MăUi Scurt, dar cuprinzător... Fiecare profesiune, fiece ca,orice Intelectuală parte în mod firesc şi spontan stilul ei, astfel, că stilul nu este numai omul, — după consacrata definiţie a lui Buffon— ci un întreg grup intelectual şi social, o naţiune şi chiar o rasă. De aceia există, nu numai din stil individual ci şi un stil profesional , de stilul naţional se vorbeşte atât de curent în materie de architectură ! Zilele trecute mareşalul Petain, noul comandant general al trupelor franceze din Maroc, ive-a dat un frumos şi tipic model de stil militar, întrebat de un redactor de la ,,L’Action Frangaise” asupra intenţiilor şi planurilor sale, mareşalul a răspuns : — Am însărcinarea să bat pe Abd-El-Krun. Il voi, bate. Când, cum şi unde, nu pot spune. E nu numai scurt şi coprinzator, cum trebue să fie verbul unui oştean comandant de oameni, om de acţiune nu de palavre, ci de o antică frumuseţe. Face impresia unei lapidare fraze latine : aminteşte istoricul, celebrul raport militar al lui Cezar . ,,vene vidi vied!’. Acest raport — unic în istorie prin concidiunea lui complect comprehensivă — a rămas glorios, fiind un act port-bellum- încheind o campanie, victorioasă Pornind la luptă Iuliu Cezar nu avea formule atât de decisive. ..Alea jacta este plin de scepticism, — cuprinde chiar o nuanţă, de stoicism.. Frumuseţea modelului de stil militar oferit de mareşalul Petaine în funcţiune de evenimente. Va hate pe Abd-El-Krimi, când, cum, nu importă din punct de vedere retoric , asta va interesa pe victorii strategi care ior îmbogăţi ştiinţa militară, cu înregistrarea actelor de ingeniozitate şi bravură ale mareşalului. Bătându-l aceste simple fraze, fără pompă, fără meşteşuguri stilist,joc, vor rămâne în istorie, citate ca model de stil militar, căci viaţa, dăinuirea stilului militar, e în funcţiune ■Ie victorie. Nu ne îndoim că severa muză ’ho va înscri, în curând sobrele declaraţii ale mareşalului Petatin, alături de celebrul raport al ha Cezar — rămas unic prin concisiunea lui, DIODOR D. KARNABATT D-l ministru al artelor a a-i creat marea artă, pentru a pununţat ,— prin mijlocirea care- tea fecunda nouji opere şiîmprusponditului din Cluj al ziarul mărimoui, pentru a putea plaid „Adevărul” — înUmţaiia striza năzuinţele psihologice şi unei şcoale de Belle-Arte, în metropola culturala a Ardealului. Astfel activitatea culturii româneşti în Ardeal, care înCluj îşi desfăşură energia intelectuală, puterea creatoare şi misiunea de ideală armonie printre universitate laborioasă împodobită cu strălucireaştiinţei unoradevăraţi savanţi, printrun teatru Naţional, care dă reprezentaţii de un fericit şi occidental ansamblu, printro Operă Română, se va întregi şi complecta prin înfiinţarea unei şcoalede Belle Arte. însemnătate acestei noui instituţii de superioară cultură in inima creerul Ardealului e evidentă în sfera artei româneşti, căreia îi dă ian nou laborator, unde prin alambicul unor dascăli pe cari i-am dori cât mai destoinici şi buni pedagoci ai artei, culoarea, lumina, linia şi armonia se vor revărsa în sufletul tinerilor talente, potrivit disciplinelor care au estetice ale vremurilor în care trăim. Ştim, există în timupul de faţă — mai acsectuat în artele plastice, decât în toate tărâmurile frumosului — un curent duşmănos, negativ al rostului şi necesitateişcoalei în cristalizarea unui talent şi în desvolarea vieţii artistice. Curentul e adoptat mai cu seamă de acei carii au o sfântă oroare da şcoală şi de muncă, de cei cari sunt isbiţi de incapacitatea de a asimila experienţa şi lecţia creaţiunei rodnice a marilor maeştri, de cei rebeli disciplinelor de concepţie şi tehnică, nu dinnevoita unei excesive individualităţi, ci dintr’o nativă impotenţă de a practica cele mai elementare cuceriri ale acestor discipline. In nici un domeniu şcoala nu omoară talentul şi creaţiunea. Desigur, nuîl făureşte din origină şi în toate elementele: asta este misterioasă, neexplicabila, dacă vreţi injusta şi teribila misiune a Providenţei. Şcoala îmbogăţeşte şi fortificcă potenţialităţile native prin incitările unei lungi şi glorioase moşteniri a trecutului, prin lecţia experienţei măriilor realizatori, prin pilda aportului nou, personal al marilor creaturii, cari au dat contribuţia lor evoluţiei generale a simţului ei estetic şi artei. * Tot marii creatori au trecut prin şcoală — dacă nu prin cea didactică, oficială, cum este organizată astăzi, prin şcofala geniului şi tehnicei unui mare maestru creator, carea fost şcoala vie şi militantă a artei. Elevii cari nu au fost unşi cu d darul divin au rămas simpli imitatori — cum ar fi fost şi dacă nu ar fi trecut printre anumită şcoală— hipostasă în care ar fi imitat, la întâmplare pe toţi, în loc să imite pe unul singur, ceea cepentru artă constitue acelaş inutil bagaj. Deci, înfiinţarea, unei şcoale de Belle-Arte, e în sfera ei, tot atât de necesară, după cum pe altetărâmuri, e necesară o şcoală de medicina, ori de tâmplărie căci agramatismul e steril în ■toate domeniile, ignoranţa fatală chiar geniului, însemnătatea şcoalei de Belle-Arte din Cluj va depăşi linsă strictul cadru al esteticei plastice, prin sediul ei ,sufletesc şi geografic, aşezată în toiul unor frământări de rase, intrate între noua configuraţiepolitică, din care unele elemente sunt încă nedumerite, şovăitoare, în căutarea unor directive această şcoala, prin ideala fascinaţiei frumosului, atrăgând elementele minoritare în sfera artei româneşti, le va atrage fatalmente în sfera culturei şi sufletului românesc. Minoritarii cari se destinau artelor plastice, tinerii pictori, în lipsa unei şcoale de Belle-Arte în ţinutul lor, gravitau cătreşcoala şiarta din Buda-Pesta — şi arta, în ciuda unor formule exterioare de internaţionalism, chiar prin individualitatea arestului şi prin şcoală cuprinde, cu sau fără voe, elementul naţional. O şcoală de Belle Arte, ca toate ţelurile de realizări ale frumosului, care pare a pluti peste hotare, nu rămâne streină, izolată de atmosfera generală a ţarei. Tânărul pritor care ar reveni din Buda-Pesta se va întoarce ori înstreinat de ţara al cărei cetăţean este, nu numai prin concepţia şi idealul de artă, ci prin imbibarea întregei atmosfere ce învâlte şcoala. O şcoală de Bele Arte l în Cluj va stabili, nu numai legături de camaraderie, de la coleg la coleg, ci anumite comunităţi de gândire şi sensibilitate, armonii de ideal estetic, eoheziuni simpatice de activitate. Artele plastice, având un grai comun, sensibil, inteligibil tuturor raselor, vor contribui la opera de armonizare a diverselor elemente naţionale din Ardeal inter-o măsură mult mai spornică şi rapidă decât teatrele care cutreeră acel ţinut, die cât Teatrul Naţional şi Opera Română ,de la care, în general se abţin minoritarii — şide cât uzinele culturale care sunt, şcolile româneşti — universitarii rămânând îndeobşte cantonaţi în şcolile confesionale. Iată de ce socotim că înfiinţarea unei şcoli de Belle-Arte la Cluj — peste contribuţia ce o poate aduce artei româneşti ■ va fii una din celemai fericite creaţiuni ale cultureiromâneşti în Ardeal. * .VI*- -fri/j-r 4 PACIN! 3 LEI Director : W. FAUST MOHR Prim Redactor: SCARLAT FRODft Miercuri 2 Septembrie 1925 CEA HA! PLĂCUTĂ Şl IMTEOCIEHTA DISTRACŢIE LA BĂI Şl IN VILEGIATURĂ JOCUL CUVINTELOR ÎNCRUCIŞATE CARE APARE REGULAT IN,,RAMPA" Publicitatea se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate Wmmtmau Vizite Când trăia bunica, orice sărbătoare era prilej de vizită. A treia zi de Crăciun sau de Paşti, de Sf. Vasile, de Sf. Gheorghe sau de S-ta .Haina curgeau trăsurile tocmite de boeri cu câteva zile înainte, de teamă să nu rămână pe jos, intrecându-se fiecare s'o ia pe cea mai frumoasă, ca să nu-i scadă nasul, când o trage la scară. Duduci, cu talia prinsă ca'n beton armat, in rochii lungi, de matasa, cu gulere închise ermetic se urcau, cu pantofi mor dare, împodobite cu bijuterii de gală şi cu evantai uriaş de pene, ceremonios ajutate de bărbaţii lor, cari ocoliau trăsura, pentru a le lăsa dreapta instalându-se la rândul lor, in clac, cu pardesiul pe umeri, trăgând mănuşa stângă, in timp ce trăsura eşia pe poartă urmărită de toţi copiii, cari se agăţau de arcuri : „Fugiţi daţi-vă jos... Io dă biciul, mă!... Să ţii cuminţi şi să nu eşiţi la poartă”. Pe unde ajungeau, musafirii erau anunţaţi de un chelălăit de câini şi de servitoarea, pusă la pândă care alerga cu sânii săltâreii să vestească şi să descue uşa : — „Acasă boerii ?*’ . — ..Acasă, soru'mâna, poftiţi”. in salonul ceruit să-şi spargă capul cucoanele, fine şi preţioase ca nişte marchize, vorbeau măsurat, schimbau, fumând testuri subţirele, reţete şi leacuri de copii, cu seriozitatea femeilor cuminţite de grija gospodăriei. Azi nu se mai fac vizite, nu se mai trimet nici cărţi. Nu mai e ceremonie. Doar superiorii, cât îi ţine vremea primesc telegrame de anul nou sau de ziua onomastică. De Crăciun sau de Paşti, oamenii petrec instalându-se pe la bodegi. Vizite mai fac, după recomandaţia superiorilor, doar sublocotenenţii nou eşiti din şcoală, dornici de a-şi arăta uniforma. Civili se abat in treacăt, in panamale,cu pantofi de tenis, intre două afaceri. — „Acasă-i cucoana ?” — „Acasă, da-i desbracată”. .— „Nu face nimic. Spune-i să nu se deranjeze, că mă desbrac și eu”. GH. BRAESOI V1LIG1ATURA LA SINAIA D-na Chouchon Mattolja Moartea lui Adolphe Brisson O telegramă din Paris ne vesteşte încetarea din viaţă a lui Adolphe Brisson, celebrul critic teatral al ziarului „Le Temps” succesorul lui Sarcey, al cărui ginere era. Adolphe Brisson a fost un critic teatral cu mare autoritate, datorită, atât talentului, culturei, unui acut şi judicios simţ critic unit cu o vastă experienţă, cât şi bunei credinţe şi inalterabilei probităţi morale, care l-a călăuzit în exerciţiul delicatei misiuni de mentor al opiniei publice în materie teatrală. A debutat ca reporter literar la ,,Temps” făcând o anchetă printre apostolii şi himericii sociali, a publicat un roman de observaţii şi impresii „Florise Bonheur” care cuprinde pagini duioase şi emoţionante din viaţa midinetelor. După moartea lui Sarcey, cronica teatrală a ziarului Tempe a fost ţinută câteva luni de Dustave Laroumet, mort, puţin timp după exercitarea acestui oficiu critic, Noziere, a ocupat apoi temporar acest post de artă, în care, în urmă s-a instalat definitiv Adolphe Brisson. Brisson, conducea împreună cu soţia sa Yvonne Sarcev populara revistă ,,Les Annales”. trăti Curios, foarte curios . Băieţaşul uneia din artistele, noastre de frunte. S’are decât •şapte ani, dar mintea lui. Uicreasă fără astâmpăr. — Mămico. adevărat că eu m’am născut la Bucureşti ? — Da. Tiţişor.— Dar matale unde te-ai născut? — La Brăila. — Dar tata ? — La Craiova. Titişor, foarte nedumirit, se scarpină la ceafă şi exclamă: — Curios! Cum dracii ne-am putut întâlni tustrei, ’ aşa... foarte curios! O doamnă din lumea mare, egre-şi permise, din când în rând, sa., flirteze cu tenorii şi hunii primi de dramă, a rupt, deunăzi, legătura care o ţinea înlănţuită de un splendid actor. Prietena ei cea maii bună, o întreabă: — Ei, dar dragostea cu B... cum mai merge? — Am rupt-o! — De ce?.. — Draga mea, bietul băiat e foarte drăguț, dunlce, are maniere alese dar... nu avea nime de declarat, mici odată 1 -0X0- Arta punerii in scenă in Franţa şi străinătate Părerile compatriotului nostru, cu Alexandru Mihalescu Continuăm cu publicarea răspunsurilor la marea anchetă întreprinsă în străinătate asupra arta de punere în scenă. De data aceasta publicăm, în traducere răspunsul compatriotului nostru d. Al. Mihalescu cunoscutul artist şi regizor. Ceea ce ne surprinde este faptul că d-sa care a avut la Teatrul Mic o activitate de scurtă durată, vorbind despre acest teatru uită să pomenească pe d. I. Iancovescu rare, a fost şi a rămas directorul companiei, de la înfiinţarea e. Şi ne mai mira mult faptul că tocmai d-sa care ţine mult la justeţe, informaţiilor, face această regretabilă omisiune. Redactorul ziarului Comedia era adresat şi d-lui Al. Mihalescu. După cum se ştie compatriotul nostru este actualmente director de scenă al teatrului rOeuvre, de sub conducerea d-lui Lugne-Poe-Redactorul francez îşi începe astfel convorbirea. Da, un român, pe care l-am intervievat anul trecut asupra teatrului din România. Un român însă, care de doi ani şi-a marcat locul printre bunii noştri actori şi directori de scenă. O inteligenţă amuzantă, activă, glumeaţă, foarte îndrăzneaţă, curat latină, căci el nu a suferit nici o influenţă germană sau rusă, deşi acestea s’au exersat asupra artei punerii în scenă din Bucureşti. VEDETA SI REGISOR .,Boer Mieluş” începe prin a aminti micile mizerii pe care le are de îndurat un regisor în cariera sa- Amintește o frază a d-lui Harry Baur care spune că „munca directorului de scenă e cea a unui câine de gardă. Lovituri de ciomag din partea autorului, directorului și actorilor, iată răsplata noastră . ..Pentru vedette, noi suntem supraveghietori insuportabili, care-i împiedicăm să joace după fantezia lor, geniala lor fantezie... Priviţi pe acest domn căruia îi rânjesc stelele de ambele sexe, cu servieta sa înţesată cu cărţi, cu punerea în scenă aranjată la el acasă, în biroul său, unde el ne înlocueşte prin chibrituri sau bucatele de hârtie... Şi pe scenă, ordine ! „Un pas înainte, nu, un pas şi jumătate , nu, unul singur”. Sau: „La această replică, ştergeţi-vă nasul”. Şi luminatul său, proiectoare aici, proiectoare acolo, care te orbesc şi te fac să-ţi pierzi memoria... Sau oroarea de întuneric... — E din Baudelaire aceasta... „Lés chats puissante et doux... cherehént le silence et 1‘horreur des ténebres...” — Nu se aseamănă deci vedettelor care se indignează : „Scena în întuneric !... tapetele negre!... De ce nu jucăm într im coșciug ?... Mai multă viață, mai multă spontaneitate... Teatru e ăsta ? Aida, de ! E cinematograf...” etc. etc. — Ce răspunde directorul de scenă ?... — „Doamnă, domnişoară sau domnule vedettă, modul dv. de a juca vă aşează, încontinuu în mijlocul scenii, astfel că stricaţi replicele camarazilor dv. cari nu simt vedette, tăindu-le efectele. Nu e vina mea dacă acţiunea se petrece în timpul nopţii...” Se supun ? “ Credeţi ? Doamna vedettă strigă: „Şi toaletele mele cari ''iu-cHlé ? Clini se vor vedea?” Ah, scumpe domn, pentru vedettă nemulţumită nu exista nici text, nici camarazi, nici punere în scenă, sau mai bine zis, regie, camarazi, text, într’un cuvânt, tot nu are decât un singur scop : succesul Maiestăţii Sale r ochii-clip cu place st D. Al Mihalescu E UN MARE SECRET SA STII SA FACI PE ARTIST SA LUCREZE Din experienţa dv. pariziană sau română, aţi dedus aceste moravuri teatrale ? N-aveţi aerul unui om rancuinos. — Cred că aţi observat că nu există pic de fiere în vorba mea- In ce mă priveşte, mă pot felicita de când sunt la teatrul de l'Oeuvre. Nu numai Lugné-Poe a arătat întotdeauna amabil cu mine, şi n-aş putea decât să-i arăt întotdeauna recunoştinţă. Ar trebui să mulţumesc la foarte mulţi camarazi pentru bunăvoinţa lor, pentru ajutorul lor, tot atât de grabnic pe cât de înţelept. Dar în sfârşit am deja o carieră, am amintiri şi ştiu o mulţime de lucruri despreconfraţii români şi despre cei francezi. Trebue să spun, e adevărat şi ţin să spun, că pretutindeni sunt regişori tirani, aspri, necuviincioşi şi artişti cari pe nedrept protestează... când nu tremură sub varga veritabilului terorist care le ridică bietele lor mijloace la mare arta. Autoritatea care ne e indispensabilă are şi ea o limită tot atât de necesară : respectul temperamentelor, respectul personalităţii artistice. E un mare secret să ştii să faci treabă cu aceste fiinţe impresionabile, cu aceste „pachete de nervi” care sunt actorii. Cu cât e mai vie sensibilitatea lor, cu atât sunt mai preţioşi de obiceiu. Dar cu cât se depărtează mai mult de tine cu atât mai mult fără voia lor paralizaţi, atunci când „nu ştiu cum să conceapă rolul”, reuşesc să le impun ascultarea faţă de text, atunci când ei nu-i sesizează. Mă î nşel de altfel când spun că „le impun” rolul. Nu e vorba decât să-i fac pe actori să înţeleagă, să se convingă, şi pentru asta cel mai bun procedeu nu este să te risipeşti în explicaţii, ci actorul însuşi să-şi dea intonaţia justă şi să-şi indice mișcarea «cernea în jargonul teatral. (Urmează în pag. II-a)