Rampa, iunie 1926 (Anul 11, nr. 2576-2600)

1926-06-02 / nr. 2576

AnJL XI Nr. 2S76 PH51,ACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE : BUCUREŞTI CALEA VICTORIEI No. 31 TELEFON 1/68 Publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Masse Bulevardul Academiei 4. b­ânciurile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului. 4 PAGINI 3 LEI Arim fi$@«£actor: SCARLAT FR­OUA Tit.Biblioteca Centrală a "Asociaţiunii» SIBIU Director : M. FAUST MURR " MIERCURI 2 Iunie 1566 ABONAMENTELE IN TAHA­n 1 1 « • • • • 1 « •. 200 lei Şase luni ....... 1 . .. 400 „ . 700 , IN STR&N&TftTEi , 500 la Şase luni . 900 „ Un an. . . 1600 „ Abonamentele se plâtesc înainte și încep la 1 sau la 15 aie fiecărei luni# Trei luni Trei luni Eliminările Ce se face cu Opera Română? Trec zilele, trec lunile... şi Ministerul nu ia nici o deriziune Opera Rostana şi-a închis aseară stagiunea. Se ştie că, în urna retragerii d-lui George Georgescu din fruntea aces­tei instituţii, ministerul Artelor n’a luat încă nici o hotărîre, în ce pri­veşte viitoarea conducere. Sistemul actual de conducere al Operei Române a fost în ultimii ani acela al concesiunii. E prima expe­rienţă de acest gen care s’a făcut până acum la noi şi nu vom exami­na acum dacă ea oferă avantagii sau inconveniente. Dacă Ministerul Artelor va conti­nua cu acelaş sistem , probabil că nu va găsi atât de uşor o persoană care să prezinte garanţii morale şi ma­teriale suficiente pentru a i se pu­tea încredinţa conducerea acestei instiuţii. Rămâne cealaltă soluţie, acea­­ a numirii unui director şi a revenirii la forma Operei de Stat cu o nor­mă de conducere la fel cu acea a Teatrului National. Viitorului director i se va pune din primul moment problema, dacă va putea înjgheba o stagiune cu sub­venţia actuală, care pe cât ştim este inferioară aceleia pe care o pri­meşte Teatrul National. De altfel, în momentul de faţă conducerea Operei e foarte anevoioasă, de­oarece lip­sesc elementele­ româneşti necesare complectărei unui ansamblu. NU SE REPETA NIMIC Mei artiştii erau ocupaţi cu repeti­ţiile pentru stagiunea următoare cel puţin trei luni de studii pentru pu­nerea la punct a maximum două o­­pere. Or, o lună din timpul care urma să fie utilizat pentru repetiţii în tre­cut şi dacă nu se vor lua măsuri ur­gente, viitoarea stagiune nu se va mai putea deschide la 1 Octombrie. CHESTIUNEA LOCALULUI O altă chestiune care urmează să mai fie rezolvată de ministerul Ar­telor este­­aceea a localului. Se ştie ca Opera Română, întrucât procesul s’a pierdut, urmează să fie evacuată din localul Teatrului Lyric-Ministerul urmează deci să aran­jeze închirierea pentru încă câţi­va ani sau eventual să cumpere localul. Una din aceste soluţiuni trebuie neapărat adoptată orice întârziere va fi dăunătoare acestei instituţii, crea­te cu atât de mari sacrificii şi cu tot atâtea greutăţi. AL. P. D. V. GOLDIŞ, Ministrul Artelor de VICTOR EFTIMIU Pare-se că zilele acestea, com­i- gjoritate­a premianţi ai Conserva­­tetele reunite ale Teatrului Naţio-­­torului. nai (după noua lege, numărul membrilor acestor comitete e a­­proape egal cu al Societarilor Tea­trului...) vor trebuii să pună in aplicare legea, eliminând aproape inci zeci de angajaşi. Prima noastră scenă adăposte­şte peste 146 artişti şi artiste în vreme ce „Comedia Franceză’', cel mai important teatru de dra­mă din lume, n'are decât 72. Sunt mai ales prea multe ac­triţe angajate in ultimii ani, la Teatrul Naţional. Departe de noi gândul de-a a­­duce vre-o invinuire directorilor Cari au făcut aceste angajamen­­­te, aduşi la teatru prin politică, ei nu pot refuza partizanilor po­litici influenţi, înscrierea, în bu­getul teatrului, a protejaţilor lor. ’Astă« insă, operaţia trebuie fă­cuta. Cei ce vor executa-o nn sim* de invidiat. Toţi cei eliminaţi îşi au prieteni In politică şi presă, nemulţumi­­­rae, protestările w**- t»ţoua cu, du- Imnul. E foarte greu să scoţi la pensie 4— s*. cel puţin zece scoateri la pensie se impun — e foarte greu vă dai afară 50-60 de stagia­ri, ma-Nu te rabdă inima, in faţa la­crimilor­­pe cari ştii că le vei pro­­voca, a blestemelor cu care şapte, zeci de fiinţe omeneşti te vor ur­mări. Viaţa e din ce în ce mai grea — şi a lăsa pe drumuri atâ­tea suf­lete e un eroism pe care ţi-1 cere toată lumea dar pe care ni­meni nu s’ar obliga, personal, să-l îndeplinească. Şi lucrurile vor merge din ce în ce mai greu, căci Conservato­ri­ul de declamaţie fabrică mereu absolvenţi şi premianţi, cărora le tr­ebuesc deschise uşile primei no­a­­stre scene. Conservatoriul de declamaţie!.. De acolo trebue să înceapă refor­ma vieţii noastre teatrale. Cât mai puţini elevi şi cât mai buni! Să se admită cu greu intrarea in Con­­servatoriu. Tinerii refuzaţi vor şti să-şi aleagă altă carieră; e mai uşor s-o facă atunci, decât după câţi­va ani pierduţi în şcoală şi pe scenă. Şi până’n ziua când se vor clădii teatre noi, Conservatoriul e dator să micşoreze surplusul ace­sta îngrijorător de comedian!; nu nă vom mai afla, ca azi, în peni­bila situaţie de-a avea de două ori mai mulţi actori decât trebuie, la Teatrul Naţional. Interview cu Erika Menni impresii din America ale renumitei violoniste Erika Merini era încă un copil mi­nune când s' a dus In America ; n’avea de cât cincisprezece sau șaisprezece ani. Va pleca in card.rid in Australia și este angajată pentru o serie de tur­nee In Anglia și O­lan­da. Actualmente se află la Viena, „ora­şul visurilor sale”. Am întâlnit pe tânjită violonistă — are acum­ 22 ani — în salonul bătrâ­nei domnişoare Elite Lafite, o mare prietenă a artelor, cum­ nu mai sunt de­cât foarte puţine la Viena şi le poţi număra pe degete. Cu pălăria pe pietrul ei negru, şi cu aerul’ ei degajat, iți face impresia, u­­nei adevărate „a­merican girl”. Nu-i pare, însă de loc bine când i se spune lucrul acesta, mea să aibă aerul tot vienez. Nici seriioasă nu vrea să pară, vrea să pară încă un copil, cu toate că n’a avut ocazia. In copilăria ei, să se joace, ca alți copii prin aleele pre­sărate cu nis­ile ale­ grădinilor publice. Din cea mai fragedă copilărie s’ a perindat prin sălile de concert, dela Viena în Olanda, de aci In Anglia şi apoi în Am­erica.m — ,,Ce viaţă liniştită este aci la Vie­na, îmi spune ea, acei­aş impresie am avut-o şi la Londra. Acolo stăteam în­­tr'o pensiune, de unde trebuia să fac un drum de o oră şi jumătate, ca să mă duc la concertele pe cari le dă­deau la Alberthall. ,,Sala Alberthall, unde am cântat de curând în faţa unui auditoriu compus din 5000 persoane — câteva sute din­tre aceştia n’aud nimic, dar vin totuş la­ concerte — mi-a făcut cea mai a­­dâncă impresie din viaţa mea" — Dar New-Yor-ul 7 — .^Oraşul acesta este atât de co­vârşitor în­cât nici n'ai ocazia să-ţi daii seama dacă-ţi place. America este în genere pentru artişti o ţară în care nu poţi să-ţi dai seama unde este frumos şi unde este mai puţin frumos. „Nu-ţi mai rămâne în amintire de­cât sgomotul roatelor vechiculelor cu cari ai parcurs străzile şi numele o­­raşelor pe care le-ai trecut în jurnalul de călătorie. „Când răsfoesc acest jurnal mi se pare caraghios în câte locuri am fost. Aceasta prin faptul că nu poţi să faci vre-o deosibiree între toate aceste ba­nalităţi, de­oarece pretutindeni te duci dela gară la hotel, dela hotel în sala de concerte, de aci iar la­ hotel şi dela hotel la gară. Şi toate gările, ho­telurile şi sălile de concert sunt în cîti a doua zi cu cel mai mare in­teres, dacă n’ai fi personagiul prin­cipal în jurul căruia se brodează ac­ţiunea. „Impresarii ajută, de asemenea, foar­te mult pe­­artiste în această privin­ţă. Le atrag atenţi că trebuie să po­vestească neapărat ziariştilor vre-o întâmlare senzaţională, care n’are ne­voie să fie adevărată, ci numai senza­ţională şi, dacă se poate, puţin în­­duioşetoare şi să aibă ca obiect prin­cipal dragostea. „Strânsă cu uşa, am­ povestit unuia fapt de ziarişti că un baron mi-a lă­Iutru cât opera nu are actualmen­te un conducător, nimeni nu s-a preo­cupat de soarta viitoarei stagiuni. Nu s’a reînoit nici un angajament şi, ceea ce este mai grav, nu se repetă ni­mic. Se ştie că pregătirea spectaco­lelor de operă cu coruri şi ansam­bluri numeroase implică un număr i­­­­mens de repetitii, mult mai mare cât la Varşovia sau altundeva o pro-­j decât ale unei drame sau ale unei puncte de căsătorie. A trebuit să-i dese comedii.. Anii trecuţi,­­ toată luna crin până şi culoarea sprâncenelor baronului. „După ce am terminat povestea, im­presarul arată bastonul său ziaristu­lui, spunându-i cu un ton solemn : „Bastonul acesta l-a primit domnişoa­ra Morini ca­­amintire de la baron. Nu este un baston obişnuit, uitaţi-vă la el, a fost lucrat de călugării unei mănăstiri din Tibet, este învelit cu pielea uni sfânt şi a fost destinat, ma­relui Dalai Lama. A doua zi, fotogra­fia bastonului apărea in toate ziarele cu menţiunea : „Un dar al unui ba­ron polonez care a încercat să se si­nucidă din cauza violonistei Erika Morini". „Pentru Europeni asemenea lucruri par de domeniul fanteziei, dar în A­­merica sunt reclamă obişnuită. Te înveţi cu timpul cu toate acestea, câ­tă vreme stai acolo, dar îndată ce pleci din America, totul ţi se pare grotesc. Dacă aş fi sinceră, ar trebui să spun că m’am bucurat întotdeauna când m’a­m suit în­ tren sau m'am îm­barcat în vapor ca s­ă plec spre Eu-­ ropa. „Totuşi dacă ţi se întâmplă şi ase­menea lucruri, ţi se întâmplă şi altele cari te fac să te bucuri, că în toată lumea există entuziasm pentru artă SCHLU­ scaun — Ascultă, domnule, mi-ai vândut acum, o săptămână umbrela asta, spu­­nându-mi că e un lucru fin, şi acuma constat că e o porcărie ! — Ei cum asta 7 — Păi am uitat-o aseară la cub, şi azi dimineaţă am găsit-o tot acolo Filmul de acum două zile, ai mult. Aşa dar fii bună şi trimite-mi pa­­apreciatului nostru colaborator Gh, \ nicii tăi. Br'ăescu ne aminteşte una nostimă. ] P’aci Plouă teţileţU , , care 'se cam apropie de păţania lui ! Te pup s moşulică ! George ...Prietenul nostru Leibu Sulimson ț —­——” văduv, în etate de peste 60 de ani,] intr'un magazin de pe strada Lip­se însoară cu o fată nostimă şi dur­dulie. Fata are optsprezece anişori. Trec două ani şi dom­nul Sulimzon se pomeneşte într’o bună dimineaţă, tatăl unui flăcău zdravăn. Foarte încântat, dar In acelaş timp cam... nedumerit, Şutim,zon se duce să consulte pe rabinul din Suliţa, re­putat ca un rabin sfânt şi înţelept. — Cum îi explici, sfinte rabine, chestia cu nevastă-mea ? Nu-i aşa că-i o minune 7 — S’ar putea zice şi aşa... răspunse rabinul. Să-fi dau o pildă. Iritr’o zi un om, umbla în pustietate; el avea o umbrelă In mână De o dată se a­­propie de dânsul un leu Omul des­chise umbrela şi leul căzu mort la pământ. — Şi cam cum înţelegi d-ta pilda asta, sfinte rabine . — Păi, la, spatele ăluia, cu umbrela era unul cu o puşcă adevărată ! Lumea a şi încăput, să plece la băi. Ionescu, de la Casa de Depuneri, s’a instalat, de la 20 Mai, la Călimă­­neşti. Dar omul şi-a uitat papucii. Şi-i scrie nevesti-si : Mito. Fii bună şi trimite-mi papucii tăi. La drept vorbind, aş vroi să am papucii mei, dar când ai ceti tu „pa-­­ pucii mei”, eşti în stare să crezi că i - am cerut „papucii tăi” şi-mi trimiţi * papucii tăi. Dar dacă îi scriu tri­­­­mite-mi papucii tăi, tu vei citi „pa­­­pucii tăi” și crezând că eu cer pa Desen de Dialexi pucii mei îmi vei trimite papucii D-na L. Beteg ' mei. DESENATORII „RAMPEI” LA VIENA Desen de Drăgulescu D. Markowsky, directorul lui Deutsche Volksoper Vitrina Cărţii Romaneşti America la fel. , . , , , „Acelaş lucru pretutindeni, şi totuşi ------------­n'am reuşit încă să fiu blazată. Este: Mihail Sadoveanu , „DURERI INABU­SITE" (Ed. Cartea Romaneasca, 254 întotdeauna ceva care mă face să mă pag. 50 Iei) ?=?^t^rAndem­bteui eaXtfoM drăguţ Drept exemplu de orgoliu al Roma-1 are, fireşte, apologiştii si dectractorii £4 cred să alunee vre-o dată mnior antici, popor viteaz dar prea I săi. Fără discuţie insa, prozatorul de. să pot considera aplauzele şi ovaţiile,­­puţin înzestrat, cu însuşiri artistice, la Iaşi este acela care a insamântat sau chiar o critică bună ca ceva dela­­ se citează că ei cumpărau dela Greci sine înţeles. (statui albe de marmoră, pe cari. cu ..Mai e ceva care te incomodează în lipsă de gust le aureau ei le încur- Americar: ‘­­ cau cu haine decorative, cu coroane In afară de gândul la critica ce­­i cari stricau linia suplă a marmorei şi se face, sunt interviewurile, în spe­­ra diferite medalii, pe cari le agăţau clar modul cu totul excentric cum se emit puteau şi ei. Lucrul se confirmă iau unui artist aceste interviewuri,­­ şi astăzi la noi, unde, din biserici, L „încă în gară­, sau /e]_ m­ai târziu COanele cele mai frumoase sunt aco­­în salonul hotelului eşti întâmpinată cu ofrande cari acoperă frumu­de un gru­p de gentlemeni cu carnetul, seţga­ lăsând să se vadă numai bo­de notiţe şi cu tocul d® buzunar în­­­g^ţia, întrucâtva, dar amorfă şi fără mână, cari te întreabă fel de fel de -­­ aşezatâ, lucruri, cari de cari mai curioase,­­ amintit de acest exemplu, ■'D10­­iUf«flrfIUroneden o6 ştiau ziariştii! recitind nuvelele din volumul „Dv. trebuie să începi să le povesteşti o ,nu- 4 . întâmplare intersantă, captivantă din­­ Influenţa atât de comod instalata viaţă. Câte propuneri de căsătorie aţi, în personalitatea Latinilor ne-a bân­­avut până acum? Cine era pretenden­tuit şi pe noi o vreme, din Apus, ca tul şi cum era el ? V’a plăcut ?­­ şi din Răsărit. Fenomenul s’a repetat „De fapt ziariştii îţi uşurează foar-­e sub aceleaşi forme. Am amplificat de mult interviewul. Din două trei, mereu, am stricat linia şi am doja­­cuvinte pe cari li le spui, combină­­­turat culoarea, uneori până într’atâta un roman senzaţional, pe care l-ai încât scheletul a devenit invizibil de sub încărcătura de detaliu şi bogăţie. Mai mult în acest gust ornamental ne-am afirmat personalitatea artisti­că. Literatura poporanistă abundă în exemple. Aceste rânduri vor să concludă că esenţa dramatică a nuvelelor lui San­doveanu, nervul scrisului, maniera compoziţiei nuvelei, sunt pure vic­torii ale influenţei ruseşti. Sadovea­nu este un strălucit - exemplu de transplantare a dramaticului rusesc în nuvela românească. Astăzi Sadoveanu e un clasic. Igi­tală. Descripţii unite în incizivitate, din mediile cele mai diferite. Sado­.Se apleacă, îşi sărută pe rând co­piii, îşi mai mână odată privirea rătă­cită spre casă cu ochii tulburi, — şi se întoarce. „Câinii iar se dau la el ca, la­ un străin, oamenii se uită ciudat la stra­­ele lui nemţeşti, el iese din sat în neş­tire şi urcă cu greutate dealul. „Acolo se opreşte iar, se mai uită odată pe întinderea de ape subt care zac dorurile şi pământurile lui. A­­murgul înroşeşte jumătate de cer, vântul bate trist prin spinăriile usca­te. Omul amărât îşi ridică mâna dreap­tă la frunte, apoi se lasă cu paşi os­teniţi la vale, pe drumul lung şi vâ­năt”. Asupra personagiilor lui Sadove­anu apasă un fatalism specific Slavilor. Nu sunt eroii lui Sadoveanu mistici ca e­­roii nuvelelor ruseşti, dar acţionează întocmai ca ei, mânaţi de instincte, de pofte, de vicii, de mizeriile vieţii. Ştiţi că aceşti oameni sunt de o blân­­deţă de bou. Insă pentru nota de pa­triarhal al descrierilor sale,, pentru incizivitatea cu care prinde amănun­tul de viaţă românească, Sadoveanu trebue oricând citit. Volumul „Dureri înnăbuşite” fără să fie cel mai bun al lui Sadoveanu, rămâne mai ales pentru aceste două nuvele Ion Ursu şi Petrea Străina o carte serioasă. A doua ediţie a lui Sa­nele se umplu de lumea înpestriţată; copiii se urcă deasupra pe acoperişu­rile vagoanelor, pe pliscul maşinei si intr’o gălăgie veselă, maşina purce­de fluerând o frântură de cântec. „In celelalte zile, lumea porneşte în pâlcuri pe jos. Cărările cari înto­vărăşesc linia şi drumul mare se pă­tează de bluze albastre şi de fuste u­­şoare. Trec prin răcoarea şi umbra sălciilor; bărbaţii fumează liniştiţi din lulele, femeile râd subţire, copiii se sbenguesc trântindu-se prin iarbă”. Am citat acest pasagiu mai mare, din nuvela Ion Ursu ca pe un clasic exemplu de sobrietate în descripţie. In această medie sobră e clasic Sado­veanu, aici unde nu e rien qui pose, ou qui pose, cum spune Verlaine lui Charles Morice. Dar eroii de nuvele nu şi-i alege Sadoveanu tot ca un clasic ? Oameni de mijloc, nu răi, nici buni. Ion Ursu, era un gospodar cuminte, pe care începuse să-l obsedeze neno­rocul. Bucata de pământ nu-i mai­­ rodea, vădana cu care era însurat , şi leu care avea trei copii, nu-l mai slă­­jbea. Atunci omul, prin protecţia po- I pil, pleacă ’n târg la­ Paşcani unde se trec liniştite întovărăşind drumul. O face lucrător in fabrică. Se apucă de cârduri albe de gâşte întovărăşesc o beţie. Lipseşte mai bine de un an de pârâul. Un cucoş trâmbiţează pircii-­­acasă, neuitând să trimită copiilor şi nevestei bani de trai. Şi la un Paşte,­­doveanu ne mângâie şi la gândul că venind acasă, găseşte casa îndestulată încă mai avem cititori. Şi am fi bucu­­,,,v. „„,şi pe Domnica, nevasta lui, în aştepţ i roşi dacă ac­est foileton asum­a unei bărbat pe uliţele strâmte. Femeile s tarea unui copil, al ei şi al popii. Se­­upere de Sadoveanu, ne-ar fi tradus mari, pe ici, pe colo, păşesc rar, de a-1 întoarce la târg în aceeaș mizerie din j ca un îndemn la citit, bia dueându-și trupurile grele: se «.Im.TM Diet,'-“3- după un chinuitor acces ROMULUS DIANU : veanu ştie să vadă, românește, dar I prese câte două,, vorbesc încet, cu ffantezia i-a fost oarecum viciată de­­glasuri ostenite; mâinile mari nu se mai întind, ci atârnă leneşe. Căsuţe­le murdare dorm una în, alta; feres­novela rusească „Pe urmă vine vara. Târguşorul doarme: copiii se joacă în pulberea drum­ului; sălciile dorm ne unde ; câinii păşesc cu limbile roşii scoase afară. In căldura greoaie apele vinete în nuvela românească acel ceva ca­­re-ţi place şi te supără în acelaş timp ; acţiunea interioară a persona­giilor lui, — cam­ de cele mai multe ori sunt pure ficţiuni de ţărani ima­ginari, — tipul monstruos şi adânc u­­man.* Afirmaţia noastră câ Sadoveanu e un clasic, nu trebue luată în tot con­ţinutul noţiunii, înţelegem prin a­­ceasta numai consacrarea definitivă pe care o face timpul asupra unui gen în care nu se mai scrie. Genul a tre­cut în muzeul istoric al literaturii noastre. Reeditarea cărţii „Dureri în­­năbuşite” este, nu un omagiu, ci o­­ necesitate a­osolută, aşa cum de pildă e necesar mereu în librărie . J. Rouşeau, sau Pascal, sau Hypolite Taine, sau Descartes... Pe Sadoveaue trebue să-l cunoască generaţiile. Dar ce anume să cunoască şi să iu­bească generaţiile în Sadoveanu ? Oare furia beţiei care ucide cu mu­chea toporului, sau răcnetul dorului în crâşma la beţie, sau depravările Anei Galanta ? Fireşte că nu. Nuvela lui Sadoveanu, milionară în amănunte de observaţii ale vieţii de ţară, este numai un ornament. Des­­brăcaţi această nuvelă de fiorul povestirilor lui Dostoievski, Tolstoi, Andreev,’ şi veţi vedea ce rămâne. Oiseala în mijlocul tăcerii, de departe, proză lirică, descriptivă, poate cea I dela fabrică vin ţipetele nicovalei şi h­.ai bună proză lirică a literaturii noa,­­ gemetele, maşinelor obosite. Nici un stre. Material de idilă şi de pasto­arele cu perdelele lăsate Par nişte ochi închişi de somn. „Spre seară, întreg târguşorul por­­neşte la Siret, acolo e scăparea şi ră- i .... coarea. Când e tren de bae, vagoa­­rul despre Domnică lui şi popa, de furie, acasă. In târg se încârdueşte cu prietenii de beţie şi cu o femee de­tracată, una, Ana... Galanta. Viaţa a­­ceasta fără rost îl îmbolnăveşte. Când, după însănătoşire se întoarce acasă, vede de pe culmea dealului pârâul din nou revărsat peste ogorul lui sărac şi află deja­ un copil al lui tot adevă. Din trecutul teatrului mostru Cum se numeau directorii Teatrului National la 18471 Directorul Teatrului Naţional! Desigur că este unul din postu­rile cel mai invidiate. Câte lupte nu se dau, câte intervenţii nu se fac, pentru obţinerea acestei sluj­be, care, dragă doamne, e mai pu­ţin rentabilă decât aceea de ins­pector diurnist. Oameni fără nici o legătură cu teatrul — doctorii în economia politică, ingineri in-­­­dustriaşi — oameni de altfel foar­te onorabili, imediat ce le­r­vine partidul la putere sunt cuprinşi de o subiilă dragoste pentru arta dramatică românească, şi amin­tind serviciile aduse, solicită a­ După cum s© vede, motivul cest post. Dreptul de a putea ,­ pentru care Domnitorul a făcut ieri bilete de favoare — şi cine această numire, este plăcerea ce nu cunoaşte psihologia specială a­­ ştia că are vornicul Mihalache biletului de favoare — precum şi ‘ la­ înaintarea frumoaselor arte”, acela de a sta în loja benoar din stânga, cea a ,,direcţiei” dim car© în treacăt fire zis, se vede foarte prost — fac pe mulţi să renunţe la alte demnităţi mai importante. Răposatul Rege Carol cunoştea această slăbiciune, aproape naţio­nală. Se povesteşte că odată, cu ocazia unui banchet dat la inau­gurarea unui vas de războiu, Re­gele Carol ar fi întrebat pe con­­meseni — ofiţeri de marină, foşti miniştrii, reprezentanţi ai finan­­ţei : „Ei, cine ia comanda noului vas ?” Nici un răspuns. După câtva timp însă, Regele previine : „Ştiţi că postul de direc­tor, al Teatrului e vacant; cine vrea să-l primească ?” Bine­înţe­les că oferte au fost foarte nu­meroase. Regele Carol a râs mult de a­­ceastă întâmplare. έltima desemnare a directo­­ruli Naţionalului a luat însă ca­racterul unui adevărat războiu civil. Au fost vre­o câteva sute de candidaţi „serioşi”. Au trecut multe zile de la instalarea guver­nului, toate numirile in funcţiu­nile importante erau făcute şi Naţionalul nu-şi avea încă un di­rector.­ ­ Se pare însă că această epide - mi© teatralistă nu este aşa veche. Cercetând arhiva Teatrului Ra­ţional, am găsit o adresă, datată 19 Aprilie 1847, prin care Voevo­­dul Giorge Dimitrie Bibescu, nu­meşte director al „Teatrului Ca­pitalei”, pe cinstitul şi credincio­sul boer marele vornic Mihală­­che Ganescu. Iată adresa scrisă în caractere cirilice: Noi George Dimitri© Bibescu Vo­­evod. Cu mila lui Dumnezeu Domn şi stăpânilor in toată ţara Românească. Cinstite şi credinciosule boer al Domniei Noastre, Dumneata ma­­­re vornic Mihalache Canescu. Direcţia, Teatrului Capitalei noastre, având trebuinţă de o mai de aproape îngrijire, noi indem­­­naţi de râvna, ce aţi arătat şi mai Deci situaţia era cu totul alta, înainte întru aceasta, iar mai cu osebire pentru plăcerea ce ştiu că aveţi la înaintarea frumoase­lor arte, vă însărcinăm cu îngri­jirea acelei Direcţii, spre a-i pu­tea aduce îmbunătăţirile ce mij­loacele ar ierta, şi a îi păzi cuvi­incioasa bună rândui­­ală. Formule noi in muzică Fără îndoială, că muzica contimpo­rană ne este prea puţin cunoscută şi, ceace este cel mai regretabil, poate cel mai puţin muzica franceză mo­dernă. Modernismul muzical francez, sin­tetizat în „grupul celor şase", obiec­tul atâtor critice ironice şi revoltate, a găsit în Jean Cocteau un elocvent apărător şi propagator. Cu­ verbul său viu, paradoxal, poetul scria cândva : „Moda moare curând ! Arta îi dă o uşurinţă atât de gravă. Sgomotul suc­cesului de azi şi melancolia de a nu-l mai avea mâine, dau o strălu­cire acestui danţ". Moda şi succesul ! Grupul celor şase le-au cunoscut şi le-au gustat din belşug. Evoluţia „celor şase” este din cele mai bizare. Louis Durey a fost primul care captivat de liniştea vieţei­ de la ţară, a renunţat aproape complect la muzică. Apoi a fost Arthur Honegger acela care s’a retras din mijlocul prietenilor săi pentru a păşi pe căile proprii pe cari le năzuise. Azi con­trastul între Darius Milhaud, Auric şi Germaine Taillerene sunt atât de mari încât ei­ nu mai pot fi cuprinşi sub aceiaş formulă. Şi astfel ,grupul celor şase” nu mai numără azi decât trei : Auric, Mil­haud, Poulenc iar „ideea” celor şase poate fi considerată ca dispărută. Forma nouă cere deci şi ideea nouă’ şi iată-i pe cei „trei” creatorii unei noui formule de artă : Simplificarea armonizării prin renunţarea la com­plexele încărcate armonice şi la a-­­cordurile complicate ale şcoalei pre­­cedente, reluarea tonalităţei sub re­zerva câtorva disonanţe bizare. Ritmul ! ? Desigur, adesea reminis­cenţe de Foxtrott, Shimmy, Ragtime, cari nu apar însă cu insistenţa din „ , Ax .­­ , , . Melodia se rezumă la cântece pa­na la iNew-York. Academia de eputare, dansuri, romanţe sentimen muzică a fost definitiv închisă. In­­ locul ei vor fi instalate birourile unei companii d© gaz. Sic. transit. După cum se ştie, aci a cântat pe vremuri Adelina Patti, care obţinuse un imens succes în „Nor­ma Transformarea sălilor de spec­tacol© în alte întreprinderi, cântă-­­ Voevod Dimitri Bibescu Secretarul Statului Nedesei-frabii Nr. 277 Anul 3847 Luna April 19, Bucureşti Ioan Massoff Dispariţia Academiei de muzică din New-York Osoar Strauss la Paris Două lucrări de Oscar Strauss vor fi reprezentate în curând la Paris : „Orloff’ ’reţinut de fraţii Isola pentru teatrele pe­­cari le conduc şi „Ultimul vals” care se va reprezintă la teatrul Trianon. Grupul celor trei în Franţa tale din epoca lui Louis Philippe şi din timpul celui de al doilea impe­riu, Poulenc, recurge adesea la Scar­­lati, Pergolese, Mozart , Auric la me­lodii vechi franceze şi la... Offenbach. Milhaud se ..mărgineşte" la teme braziliene şi evreeşti. In orhestra „ce­lor trei" instrumentele de suflat în lemn şi aramă predomină. Stravinsky are cea mai puternică­ influenţă asupra moderniştilor fran­cezi. Alături de el, Satie Chabrier, Fauré, Offenbach şi „clavecinişti francezi" au partea lor de contribuţie în influenţa celor trei. Măestria tech­nică a compozitorilor moderni le dă vestmântul și forma nouă. Dar compozitorul nu dă nimic per­­sonal operei sale ? In muzica nouă sentimentele "sunt obiective, nepersonale și anonime. Colţul muzical Muzica engleză contimporană Istoria, muzicei nu ne vorbeşte mult de trecutul muzical al Angliei. Cronica vorbeşte de o înflorire a muzicei sub domnia Tudorilor şi în­şiră câteva nume azi necunoscute : Tallys, Byrd, Weelkes, Gibbons... O sută de ani mai târziu această epocă de înflorire culminează lin stfemniul­ lui Purcell. Apoi urmează o epocă de relativă neproductivitate ilustra­tă de Arne, Pepusch și Lindley. Secolul al 19-lea înseamnă un slab progres fată de secolul al 18-lea. In­ 1895 apare pentru prima dată numele lui Eduard .Elgar pe progra­mul concertelor de la Crystal Palace. Azi Elgar este cel mai cunoscut com­pozitor englez. Opera sa cuprinde toate genurile muzicale cu excepţia muzicei de pian. El este un maestru neîntrecut al formelor mari, al masselor orhestrele şi corale. Totuşi, nici Sonata pentru vioară şi nici Quartetul pentru coarde nu sunt lipsite de frumuseţe. Frederic Del­is, o personalitate tot atât de reprezentativă a muzicei mo­derne engleze ca şi Elgar, se mărgi­neşte deasemenea la compoziţii mari orhestrale. Intre lucrările sale, opera „Romeo şi Julietta ca ţară” şi gran­dioasa compoziţie corală „Appalachia” i-au cucerit succese însemnate. Ală­turi de aceşti doi maeştri ai muzicei engleze se disting doui compozitori mai tineri: Joseph Holbooke şi Gran­ville Bantock. Primul cultivă, se pare, nu cu prea mare succes, genul fantastic în tradi­­ţiunea lui Berlioz. Al doilea caută un refugiu rela, influenţa wagneriană la izvoarele de inspiraţie ale muzicei celtice şi exotice. D-na dr. Ethel Smyth este fericita compozitoare a unor interesante lu­crări de muzică de cameră şi de operă. Ralpt Vaughan Williams şi Gustav Holst sunt conducătorii curentului nou în muzica moderna engleză şi formea­ză cu Arnold Bax, John Inland, Frank Bridge şi Cyril Scott grupul indepen­denţilor. Cântecul popular şi muzica naţională engleză formează punctul de plecare al noului curent. Williams merge chiar atât de departe încât re­dă în­ simfoniile sale viaţa engleză, fie la ţară în singurătatea câmpiilor fie în zgomotul infernal al Londrei („Lon­don Symphony” şi „Pastoral Sym­phony”. Holst este influenţat de misticismul religios, budist şi creştin. Inland, Bax şi Scott nu şi-au în­­dreptat încă atenţia asup­ra lucrărilor ochestrale. Muzica de cameră însă nu­mără numeroase lucrări ale acestor compozitori. Scott a scris pe lângă admirabilele pagini de muzică instrumentală o in­teresantă carte asupra muzicei mo­derne. Dacă trecem la cei mai tineri, tre­bue să cităm pe Eugen Goossenser, Gerrad Williams, Lord Berners şi Arthur Bliss toţi influenţaţi de nota lui Stravinsky şi adepţi ai „politona­­lităţii”. Viaţa muzicală engleză este deci mult mai bogată decât am bănui. Com­pozitorii englezi păşesc pe căile lor proprii fără a se ţine departe de cu­rentele noui şi păstrând întotdeauna nealterat caracterul național.

Next