Rampa, iunie 1926 (Anul 11, nr. 2576-2600)
1926-06-11 / nr. 2584
ANUL XI Nr. 2584 REDACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE : BUCUREŞTI, CALEA VICTORIEI No. 31 TELEFON 159 Publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Mosse Bulevardul Academiei 4. Anunciurile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului. PAGINI Director : M. FAUST MOHR »kid Redactor : SCARLAT FRODA *TS3! Protecţiunea operelor literare şi artistice • NECESITATEA INTRĂRII ROMÂNIEI IN UNIUNEA INTERNATIONALA PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR DE AUTOR încă din 1886, mai multe State au constituit Uniunea pentru protecţia drepturilor de autor asupra operelor literare şi artistice şi au încheiat o convenţiune în acest sens. Această convenţiune, a fost modificată în 1896 şi 1908 şi’i complectată printr’un protocol adiţional în Martie 1914. România a fost solicitată în repetate rânduri de guvernul elveţian, ca mandatar al Uniunii Internaţionale şi acum în urmă, în Decembrie 1922 şi de Consiliul Societăţii Naţiunilor, să adere la această convenţie. Dacă sub imperiul legislaţiei noastre din 1862 ezitarea guvernului nostru se putea justifica din cauza numeroasele deosebiri ce existau între dispoziţiile convenţiei din 1886 şi acele ale legislaţiei noastre interne, astăzi ea nu mai are nici o raţiune de a fi. Legea noastră din 1923, reglementează aceste chestiuni, ocroteşte în chipul cel mai larg operele literare şi artistice ale autorilor străini pe teritoriul nostru. Aderând la convenţia de la Berna, nu contractăm nici o nouă îndatorire faţă de aceştia din urmă şi, în schimb asigurăm autorilor noştri protecţia eficace, acordată de acea convenţie în ţările cari au semnat-o şi a căror legislaţie internă ar fi mai puţin liberală decât a noastră cu autorii străini. In urma avizului departamentului competent şi in scopul de a se înlesni răspândirea cunoştinţelor şi ideilor publicate în presa străină în straturile adânci ale populaţiei noastre, guvernul român îşi rezervă însă dreptul să aplice dispoziţiile art. 7 al Convenţiei de la Berna din 1886, care face mai lesnicioasă reproducerea acestor idei, în locul art. 9 corespunzător al convenţiei din 1908, care din preocuparea de a ocroti drepturile autorilor străini, o îngrădeşte. Iată in extenso acest aticol : Articolele de ziar sau din colecţiunile periodice publicate într’unul diin Statele Uniunii pot fi reproduse in original sau în traducere în celelalte State ale Uniunii, dacă autorii sau editorii nu au interzis-o în mod expres, in ceea ce priveşte colecţiile, e suficient ca interdicţiunea să fie făcută în mod general în fruntea fiecărui număr al colecţiei. In nici un caz, această interdicţie nu se poate aplica la articolele de discuţiune politică sau la reproducerea ştirilor zilei sau a faptelor disorse. Iată dispoziţiile cele mai importante din această convenţiune : Expresiunea : „Opere literare si artistice” cuprinde orice producţiune din domeniul literar, ştiinţific sau artiste, oricare ar fi modul sau forma reproducerii, ca : cărţi, broşuri şi alte scrieri; opere dramatice sau dramatico-muzicale, operele coreografice şi pantomimele, a căror punere în scenă e fixată prin scris sau altfel, compoziţiile muzicale cu sau fără cuvinte, operele de desen, de pictură, de arhitectură, sculptură, gravură şi litografie, ilustraţiile, hărţile geografice, planurile, crochiurile şi operele plastice, relativ la geografie, la topografie, la, arhitectură şi la ştiinţă. Sunt protejate ca opere originale fără prejudiciul drepturilor de autor al operei originale, traducerile, adaptările, aranjamentele de muzică şi alte reproduceri transformate ale unei opere literare sau artistice, ca şi colecţiile diferitelor opere. Statele contractante sunt obligate să asigure protectiuneaoperelor menitionate mai sus. Operele de artă aplicate la industrie sunt protejate pe cât permite legislaţia interioară a fiecărui Stat. Durata protectiunii acordate de Prezenta Conventiune cuprinde viata autorului și 50 ani după moartea sa. Totuşi în caz că durata nu va fi adoptată în mod uniform de toate Statele Uniunii, durata va fi reglementată de legea Statului în care va fi reclamată protecţiunea şi ea nu va putea depăşi durata fixată în Statul de origină al operei. Statele contractante nu vor fi deci obligate să aplice dispoziţiunile aliniatului precedent decât în măsură în care se conciliază cu dreptul lor intern. Pentru operele fotografice şi operele obţinute printr’un procedeu analog fotografiei, pentru operele postume, pentru operele anonime sau pseudonime, durata protectiunii este reglementată de legea Statului în care se reclamă protectiunea, fără ca această durată să poată depăsi durata fixată in Statul de origină al operei. . . Autorii operelor nepublicate._ resortanti ai unuia din Statele Uniunii si autorii operelor publicate într’unul din aceste State, se bucură în celelalte State ale Uniunii, în timpul întregei durate a dreptului asupra operei originale,.'de1 dreptul exclusiv de a face sau de a autoriza traducerea operelor lor. • Romanele-foiletoane, nuvelele și toate celelalte opere, fie literare, fie ştiinţifice, fie artistice, oricare ar fi subiectul lor, publicate în jurnale sau colecţii periodice a unuia din Statele Uniunii, nu pot fi reproduse într’alt Stat fără consimţimântul autorilor. Cu excepţia romanelor-foiletoane şi a nuvelelor, orice articol de ziar poate fi reprodus de un alt ziar, dacă această reproducere nu este expresiv interzisă. Totuşi origina trebueşte indicată : sancţiunea acestei obligaţiuni este determinată prin legislaţia Statului a cărui protecţiune este recla mată. Stipulaţîunile prezentei Convenţiuni se aplică la reprezentarea publică a operelor dramatice sau dramaticot muzicale şi la executarea publică a operelor muzicale, fie că aceste opere sunt publicate sau nu. Autorii de opere dramatice sau dramatico-muzicale sunt — în timpul cât durează dreptul lor asupra operei originale , protejaţi în contra repezentării neautorizate în public, a operei lor traduse. Pentru a beneficia de prototiunea articolului de faţă, autorii publicând operele lor nu sunt obligati de a interzice reprezentarea sau executarea în public a acestor opere. Sunt mai ales cuprinse între reproducerile nepermise cărora se aplică această convențiune, apropierile indirecte neautorizate ale unei opere literare sau artistice ca adaptări, aranjamente de muzică, transformările vreunui roman, nuvelă sau poezie în piesă de teatru şi reciproc, etc., când nu sunt decât reproducerea acestei lucrări în aceeaş formă sausub o altă formă cu schimbări, adăugiri sau scurtări neesenţiale şi fără să prezinte caracterul unei opere originale noui. Autorii operelor muzicale au dreptul exclusiv de a autoriza : 1. Adaptarea acestor opere la instrumente servind la executarea lor mecanică. . 2. Executarea publică a aceloraşi opere, prin mijlocul acestor instrumente. Rezerve şi condiţiuni relative la aplicarea acestui articol vor putea fi determinate de legislaţia interioară a fiecărui Stat în ceea ce îl priveşte , dar toate rezervele şi condiţiunile de această natură nu vor avea decât un efect retroactiv şi deci nu este aplicabilă într’un Stat al Uniunii operelor care în acest Stat vor fi adaptate in mod licit la instrumente mecanice înainte de punerea în vigoare a prezentei Convenţiuni. Adaptările făcute în virtutea alineatelor2 şi 3 ale prezentului articol şi importate fără autorizarea părţilor interesate într’un Stat unde nu ar fi licite, vor putea fi sechestrate. Autorii operelor literare, ştiinţifice sau artistice se bucură de dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea si reprezentarea publică a operelor lor prin cinematograf. Sunt protejate ca opere literare si artistice productiunile cinematografice, atunci când prin dispozitivul punerei în scenă sau combinarea incidentelor reprezentate, autorul va fi dat operei un caracter personal şi original. Iară prejudiciul drepturilor autorului operei originale, reproducerea prin cinematograf a unei opere literare, ştiinţifice sau artistice este protejată ca o operă originală. Dispoziţiile precedente se aplică la reproducerea sau producțiunea obținută prin orice alt procedeu analog cinematografului. Itöoissi la Theater in der Josephstadt Celebrul tragedian Alexander Moissi a fost angajat de Reinhardt să dea o serie de reprezentații, în cursul viitoarei stagiuni, la „Theater in der Josefstadt” din Viena. C iMiXl î empi vassati. Seara, la lampă, intr’un . menaj, care are vre-o douăzeci de ani de plictis și afaniseald tn urma lui. Sofia se plânge că soțul nu e destul de afabil și drăgăstos . , — Și ți-aduci aminte, cred, ce frumoasă mă găseai când ne-am cunoscut prima dată ? — Da, da, replică soțul, îngândurat, — era la un ban mascat, nu-i aşa ? Deşi Sf. Gheorghe a trecut de aproape două luni, multă lume a rămas fără casă, şi multe, case au rămas pe teren, doi adversari, care-şi desfătă chiriaşi. La Bucureşti, cel puţin, carca pornirile pătimaşe sau dormîn centru şi la mahala, bileţelele „De , ţeţe (te reclamă, în două focuri de închiriat” lipite, pe ferestre, îţi dau, pistol) schimbate fără rezultat, după din când In când impresia, că troieştii care duelgiii se împacă sau nu vremurile fericite de înainte de războiu. De aceea chiar, agenţiile de închiriere continuă să lucreze. Una din ele primeşte, zilele trecute, vizita unei perechi, care ia mai multe adrese de case, să le viziteze. A doua zi, domnul trece pe la agenţie şi spune directorului : — Domnule, te rog, o să vie nevastă-mea să se informeze de casa din strada Italiană, pe care am vizitat-o cri... Te rog să-i spui că s'a închiriat. — Așa dar, nu vă convine ? — Ba da, grozav. Dar nevasta mea e foarte dificilă. Când o să audă Insă că apartamentul s’a închiriat, o să-i placă numai decăt... Un automobil trece In goana mare. Un domn de pa trotuar. vrea să-l oprească, face semne disperate, sbiară, urlă... In sfârșit, mașina stă. Domnul o ajunge, gâfâind. — Bine, domnule, nu ai auzit că le strigam■ ? — Ba da, — răspunde șoferul, — dar credeam că am călcat pe cineva. Discuție in familie. — Dragă băiete, eu te sfătuiesc să te însori. Domnișoara N. este încântătoare, și va fi o nevastă, care ți se va potrivi de minune... — Bine, papa. Dar ce zestre are ? — Dacă tat’său nu dă faliment, un milion bani ghială !... — Cum ? F. pe cale să dea faliment ? — Nu te speria, prostule. Dacă dă faliment, o să ai două milioane zestre ! — N’ai idee, don'mnule Jean, ce progrese a făcut fata mea la pian, se laudă: M-me Popescu. Ca să te convingi și d-ta, o s'o pun să-ți cânte „Larevedere, copilă dragă...." — In cazul ăsta, doamnă, vă sărut mâinile și vă spun la revedere, răspunse d. Jean Indreptăndu. sa sp'en să. Spre o legislaţie teatrală în Franţa înfiinţarea brevetului de artist într-unul din numerile noastre trecute, ne-am ocupat de proectul Uniunei Artiştilor Francezi de a crea un brevet de actor. Pentru lămurirea acestei chestiuni „Comoedia” publică o interesantă convorbire cu d. Henry Beaulieu, preşedintele Comitetului de acţiune al Uniunii şi unul din promotorii acestei idei. Pretind că brevetul de actor e singura noastră salvare. Vreau chiar să dovedesc camarazilor, că votarea unui asemenea proect, e legată de asigurarea, noastră pentru bătrâneţe. Ar fi paradoxal ca Uniunea să lucreze pentru amatori. Convingerea mea este că suntem abea la începutul organizării vieţii noastre corporative. Acestea sunt ideile pe care le apăr. E cert că ele vor supăra pe unii, pentru că e foarte greu să mulţumeşti pe toţi”, încheie d. Henry Beaulieu. BREVETUL DE ARTIST CONDITIUNILE DE OBŢINERE A BREVETULUI Iată cum văd eu această reglementare : 1) Nimeni nu va putea juca teatru, dacă nu posedă un brevet. 2) Uniunea Artiştilor e singura calificată pentru a libera brevetul. 3) Orice persoană, care vrea să înceapă studii teatrale şi să joace, va fi obligată să facă o declaraţie la Uniune care îi va libera un brevet provizoriu de stagiar, fără ca această declaraţiune să impliceadeziunea debutantului la Uniune. Această adeziune rămâne cu totul facultativă. 4) Brevetul definitiv va fi eliberat după un stagiu de trei ani, şi în urma examinărei titlurilor petiţionarului, urmând să justifice că trăeşte într’adevăr din această profesiune pentru a fi considerat ca actor profesionist. — Sistemul i pe care-l preconizăm nu comportă nici un examen. Nu cerem de fel ca Uniunea să se transforme într’un aeropag, judecând în ultima instanţă calităţile dramaticesau lirice ale unui debutant. Totuşi, dacă pe scenă^ suntem în principiu cu toţii artişti, în viaţa particulară suntem simpli oameni ^ şi e natural să ne organizăm o viaţă corporativă şi profesională, într’un cuvânt să ne organizăm meseria. Or, în momentul de faţă meseria noastră este invadată. Altă dată, după o greşală sau după o nenorocire, omul se ducea la mănăstire, azi se apucă de teatru. „ Nu am pretenţia că totul va deveni o mulţime de femei nostime, bogat: deodată perfect, dar disciplina corpore sau sărace, stânjenesc corporaţia, rativă va câştiga, trăind prost şi făcând o viaţă impost- Acesta e proectul pe care vreau bilă adevăraţilor actori. O să-l văd adoptat de Uniune. Vitrina Cărţii Romaneşti PR. N. V. HODOROABA , DIN RASBOIUL DE REÎNTREGIRE”. NOTE ŞI IMPRESII DIN CAMPANIA 1916—1918. (EDIŢIA „CARTEA ROMANEASCĂ”, 300 PAG. 65 LEI) să îngrijească. O filosofie mare se desprinde din acest fel de al privi N’am citit multe cărţi despre răsboiul nostru, dar am o fermă convingere că această carte, scrisă de un om modest, un nume obscur, va fi şi pentru ştiinţa istoriei şi pentru literatură, cea mai bogată în suggestii istorie a răsboiului nostru. Literatură de răsboiu ? Nu. Istorie ? Nici măcar atât. Un hrisov în care preotul N. V. Hodoroabă a scris, ca în vremurile străbunilor, cu predilecţie pentru adevăr, toate impresiile ce i le-a lăsat răsboiul şi mai ales, fapte multe din cari cun spirit obiectiv nu s’a grăbit să tragă el concluziile, pentru ca opera, lui în lumina altor timpuri să pară a, fi întemniţat un fals. Nu. Această carte a răsboiului este scrisă simplu , decot, simplu ca şi războiul în sine, spontan şi necugetat, adică nereflectat. Academia a premiat-o. Societatea Scriitorilor români deasemenea. Dar astă nu pentru că d. N. N., Hodoroabă ar fi unscriitor sau măcar un spirit epic prodigios. Nm Ceea ce te cuprinde în mreji neasemuite în această carte, este sinceritatea fără reproş a celui care a scris-o. Este măsura, mai ales măsura în toate. Potrivit obiectului pe care şi-l fixase autorul, cartea ar fi putut avea păcate de o prea mare subiectivism uneori, arfi putut fi lirică pe alocuri, în laudă sau în blestem, dar nu e. Preotul N. V. Hodoroabă îmi inspiră imaginea unui străin de spiritul demonic al oamenilor de care e pus lumea și viața din jurul nostru. * Ceea ce impresionează întoată descrierea lungă a războiului, este amănuntul ales din spirit de continuitate, spune autorul, dar trist, copleşitor de dureros evocator al războiului în sinea lui hidoasă şi plină de lacrimi neputincioase. Iată acest fragment: La soldaţi le vin bani de acasă ca să aibă de cheltuială. Spre marea mea mirare, văd şi un mandat de un leu şi parcă nu-mi vine a crede. II iau în mână si-l citesc. Are Nr. 228, cu adresa : d-lui Ciobanu Gh. soldat. Reg. 69 comp. 7-a, poşta militară şi-i expediat de Maranda Gh. Ciobanu din Mileanca Dorohoi. „Nu-mi pot stăpâni o lacrimă faţă de acest „leu”... de unde vine el?“. In acest franc străluceşte grija celor de-acasă, dar maiales sărăcia. Ce şi-o fi zis Maranda lui : — „Ia ’n să-i trimit şi acest, franc ce-l am — făcut poate pe ouă — lui Gheorghe la Jărdiuiu, că măcar de de tutun să aibă bietul şi de-o coaj pâine”. „N’a avut mai mult că i-ar îi trimis”. Sau : „10 Octombrie . A venit 57 ndi de la Târgul Ocna. Un soldat curăţindu-şi arma,, care era încărcată, împuşcă din greşeală pe un soldat de alături care cade mort.. Aici în sat e şi postul de comandă al diviziei a 15-a. Doi artilerişti aduc un soldat infanterist rănit , la mâna dreaptă , i-au desfăcut bandajul în faţa generalului Eremia Grigorescu, comandantul diviziei. Vine apoi în drum un locotenent-colonel medic, care examinând rana, spunecă s’a împuşcat singur (soldatul N. R.). Generalul îl ameninţă zicându-i : — „Am să te împuşc acuş, putoare, de ce te-ai calicit singur ?... — „Să trăiţi dom’le general, nu m’am împuşcat singur că doar îs creştin şi am o casă de copii! Cum aveam să descarc eu singur arma în mâna mea ? !... „Am văzut şi eu rana, că mai eram încă cu trei preoţi militări, şi nu părea să se fi împuşcat singur... Tot azi cică au fost daţi judecăţii de curtea marţială a diviziei, 151 soldaţi acuzaţi de automutilare şi au fost condamnaţi la moarte. Doi ofiţeri francezi pleacă pe front cu automobilul. * Pr. N. V. Hodoroabă a adoptat pentru transcrierea impresiilor sale de războiu procedeul simplu al istoricilor latini. Vă amintiţi de maniera în care e scrisă istoria „De bello gallico” a lui Cezar ? Se pare că această lucrare i-a slujit de model preotului Hodoroabă. Războiul pentru d-sa nu se prezintă masiv şi plin de orori nedescriptibile, nu ia forme de fantasme înspăimântătoare, ci se scurge lent, într’o succesiune de fapte cari urmează legile unui fatalism universal. Crâmpeiarea continuă a istoriei sale dă operii mai mult aspectul unei istoriianecdotice, firește, păstrând -Pentru acest cuvânt sensul etimologic elin. Dar în definitiv ce l’a îndemnat pe d. N. V. Hodoroabă să scrie această carte ? Războula prilejuit un tumult de impresii violente cari au acţionatîntr’un fel sau altul asupra sensibilităţii orcui. Autorul acestei cărţi e un preot, un om deprins cu viaţa liniştită, patriarhală: __ „Sunt un biet preot de cătună” mărturiseşte el la începutul părţii. Cartea sa este unprisos cares’a revărsat dintr’un pahar prea plin. Aşa a scris d-sa cartea despre războiu. Academia a referit: „Această lucare prezintă viu şi limpede armata noastră mobilizată şi face pe cititor să-şi dea seamă de starea şi mişcările ei mult mai lămurit decât comentariile scrise chiar de specialişti.” . Este marea calitate a cărţii, o calitate negativă. Cartea sa n’a cuprins întru nimic technica războiului, n’a pătruns în consideraturi generale şi n’a avut un punct de vedere,as putea zice, nici măcar cel national românesc. E o carte de mare dreptate. Războiul, desigur, nu e acela cântat în poeziilor lirice ale patriotarzilor dela partea sedentară. Războiul pentru Pr. N. V. Hodoroabă este un fenomen pe care l’a fotografiat în cele mai mici amănunte şi nu s’a îngrijit de faptul că unele dintre cele prinsele însele opuse imagine! de grozăvie şi măcel pe care o evocăm în general războiul, pot dăuna unei cărţi care, judecând după titlul ei, ar putea fi o carte de retorică, goală în jurul războiului. Când însă acelaş spirit, atent, şi cu grije de ecoul războiului” în „Drumul e plin de coloane, artilerie, infanterie, ambulanţe, chesoane, civilii cu cară şi căruţe, fug speriaţi. Bătrâni, femei şi copii plângând întind de funii vacile flămânde de la jug, care nu maipot trage şi cad în genunchi de oboseală. Din multe case se aruncă pe uşi şi ferestre, lucrurile mai bune, de parcă ar fi încinse de foc, alţii le cară grăbiţi în casă, unii îşi iau antalele cu vin sau ţuică, alţii fac gropi mari prin grădini şi îngroapă în ele din lucruri, unii pârlesc porci dinaintea caselor, ca de Ignat; femeile giumulesc gâşte şi raţe, copii goi şi desculţi iesplini ,de spaimă ladrum şi privesc holbaţi... Nu mai e loc pe şosea.’. Duel spiritual... In ultima vreme, au avut loc în Capitală, numeroase dueluri, care ne fac să retrăim aproape vremurile spadasinilor din „Rigoletto’’ sau ale muschetarilor lui Dumaspère. Este drept că astăzi însă, nu se mai încrucişează spadele pentru ,o batistă parfumată, sau pentru o serenadă dulce, îngânattă sub un balcon înflorit ; cel mult înjurăturile, care formează la noi fondul de rezistenţă al vieţii politice, mai isbutesc să scoată teren. Duelurile în lumea literară rănit, tinzând spre dispariţie. Unde sunt vremurile, când Puşkin sau Lasalle, cădeau pe teren, străpunşi de glonţul unui amant fericit, — primul, — unui rival dezamăgit, al doilea. — (cât priveşte al doilea, credem interesant să remarcăm că Ferdinand Lasalle a murit în duelul, pe care l-a avut cu un român, prinţul Racoviţă). Fireşte, nu regretăm acele vremuri, socotind justiţia duelului drept barbară şi absurdă. Regretăm, totuşi, cuvintele de spirit, pe care le ofereau uneori întâlnirile pe teren, între oameni inteligenţi. Aşa, de pildă, în 1861, Charles Maurice Descombes, autor dramatic, ziarist şi secretar al faimosului politician Guizot, avu o neînţelegere cu Perpignan, un tip fără vreo meserie precisă, dar foarte parizian, foarte spiritual, şi duelgiu teribil. Fireşte ieşirea de teren erainevitabilă. Martorii stabiliră condiţii asasine : două focuri cu pistolul, la cinci paşi distanţă. Perpignan trase primul, dar de emoție, nu-și nimeri adversarul. Atunci Descombes, — care, în fond, nu avea nimic serios, cu Perpignan, spuse, pregătindu-se, la rândul lui să tragă : — Ei, dragă Perpignan, ia spune-mi, te rog, ,acum înainte de a te trimite pe lumea cealaltă, la ce lucruri bune și frumoase te gândești ? — Mă gândesc, dragul meu Descombes,— răspuns calm, Perpignan,— că în locul tău, eu n’aș face ceea ce spuneai tu adineauri că vrei să faci !... Butada, lui Perpignan avu efect. Maurice Descombes izbucni în râs, și trase focul de pistol în aier. Eneste, adversarii s’au împăcat pe teren. nádor Gorila Mai tare ca Maciste şi ca Terenţe Au cetit, desigur, vestea senzaţională împrăştiată de un ziar de dimineaţă, că o gorilă a răpit o femeie. De atunci, doamnele sunt în plină fierbere, vorbesc într’una, cu toate că interesant ar fi să ştim ce gândesc, nu ce spun duduite. Dornic de lumină, am întreprins o anchetă imparţială, adresându-mă reprezentanţilor autorizaţi de ambe sexe. Consultând pe marele nostru savant, d-sa mi-a declarat, că nu e de mirare, în ţinuturile unde locuitorii nu se deosebesc de maimuţe, să se retproducă confuzie şi maimuţoii să , fure femeile locuitorilor. Dar se mai sau poate întâmpla iarăşi, ca femeea să fie maimuţă curată, răpită cândva de locuitori, ca o simplă Basarabie şi liberată acum de gorile. La Institutul Geografic al armatei, mi s’a declarat că răpită este o Englezoaică, plecată de bună voie în căutarea polilor și că s’ar fi rătăcit, profund impresionată de valuta forte. Cheia misterului ne-a dat-o insă celebra noastră conferențiară. — „Este domnule”, mi-a zis ea, „o Americană, pe care am întâlnit-o la Cleveland. Această impozantă femeie, cumpărase cu cincizeci de mii de dolari, — vreo treisprezece milioane de lei, — un maimuţoiu dresat, aşa de bine dresat, că începuse să slăbească, ca un bărbat însurat, și de teamă să nu piardă un prieten atât de scump, a fugit cu el în tara lui, sperând să-l învioreze. — „Cer atunci de ce țipa doamna ?”, am întrebat eu. „Căci dacă v’amintiţi, ziarul menţiona, că tipa îngrozitor... Tipa de bucurie, sau de groază, gândindu-se poate la... — „Ar fi greu de spus. Femeia, domnule, umple ea cupa de venin sau de plăcere, o deşartă ţipând la fel. Adevărul e altul...” — „Care am întrebat-o eu, palpitând de emoţie. — „Ţi-l spun confidenţial. Văzuse în pădure pedoctorul Voronof şi ţînia să dea alarma. Oricare din noi ar fi făcut la fel, căci deşi femeniste, ardem toate pe un cărbune...”, a terminat distinsa noastră conferenţiară, concediindu-mă cu un surâs amabil de şaizeci de ani." GH. BRAESCU Gânduri Unii copii se ţin curaţi numai teama de a nu mai fi spălaţi. Hainele unora stau mai bine pe sperietoarele de ciori, decât pe ei. * Moda a luat femeilor acul de pălărie cu care se puteau apăra, şi Ie-a lăsat numai un revolver automat. * Mai înţelegi ca omul să încerce a înşela pe altul, dar nu vezi de ce mulţi încearcă să se înşele pe ei înşişi. de ftU6cfm VINERI 11 IUNIE 1928 PENTRU CURSE, PENTRU TEATRU ÎNTREBUINŢAŢI BINOCLEri ftPARATE FOTOGRAFIC CELE MAI BUNE DIN LUME Coiful musical Interpretarea lui Schumann și Chopin Interpretarea muzicală este una din problemele cele mai interesante ale pedagogiei artistice moderne. Vom căuta deci, cu ajutorul unor comentatori de primul rang să amintim câteva interpretări celebre. Interpretarea este" contopirea propriei noastre personalităţi, a sensibilităţei noastre cu personalitatea şi sensibilitatea unui compozitor. Această contopire are însă limite pe cari nu trebue să le depăşim, în interpretarea pe care o dăm operilor.„ Doi compozitori, Chopin şi Schumann, sunt nai mult decât oricam alţii, victimele unei interpretări convenţionale, rezultatul unei întregi serii de date anecdotice, şi chiar fiziologice în care legenda se uneşte cu istoria. Robert Lortat a căutat să explice acest curios fenomen: neînţelegerea lui Chopin şi a lui Schumann. Este adevărat, spune Lortat, că Schumann a murit nebun şi Chopin ftizie, însă ar fi profund eronat să vedem în muzica lui Schumann urmele nebuniei şi în compoziţiile lui Chopin influenţa boalei care îl chinuia. Unde ar figeniul acestor doi compozitori dacă muzica lor ar fi numai reflexul acestor două boli ? Ele au influenţat fără îndoială asupra operei lor în general, imprimând • muzicei lui Schumann o pasiune violentă şi a lui Chopin o sensibilitate intetită de suferinţă. I In opera lui Chopin însă nu sepoate vedea acea „oboseală fizică” de care se vorbeşte adesea. Nimic mai solid şi mai ritmic decât această muzică vie a lui Chopin. Nu este însă mai puţin adevărat că Chopin nu avea puterea să-şi interpreteze compoziţiile sale cari conţineau efecte de sonoritate cari depăşeau mijloacele sale pianistice, şi una din plăcerile sale era să-şi asculte compoziţiile în interpretarea pianiştilor contimporani mai bine înzestrat decât dânsul din punct de vedere fizic. Dacă Schumann a murit însă nebun nu putem lua acest fapt ca punct de plecare pentru interpretarea operelor sale. Stilul lui Maupassant a fost mai puţin clar în descrierea admirabilă a nebuniei sale în „Horia” ? Niciodată el nu a fost mai stăpân pe sine, niciodată nu a avut mai mult control şi luciditate şi în paginile sale nu se poate găsi nici urma unei desordini în întrebuinţarea cuvintelor sau în construcţia frazelor. Schumann recunoaşte şi studiază dualitatea aceasta bizară a individualităţei sale în „Carnaval”. Sentimentalul Eusebius şi pasionatul Florestan sufleteşti care se recunoaşte, se analizează şi mărturiseşte. Poate fi aceasta opera unui nebun? Saint-Saens care ascultase pe Clara Schumann, soţia nefericitului compozitor, mărturiseşte că a rămas uimit şi încântat de simplicitatea interpretărei pe care Clara, o dădea compoziţiilor lui Robert Schumann. Nimic din convulsiunile epileptice p pe cari ni le-a transmis tradiţiunea. Un parfum de intimitate se degaja din interpretareaei şi desigur că numai Clara a putut avea sursele cele mai autentice pentru a-şi forma o concepţie adevărată despre muzica lui Schumann. O premieră senzaţională la Paris „Povestea extraordinară a exploratorului Bawa“ Cu puţin înainte de închiderea stagiunii teatrale, s’a mai dat la Paris o premieră senzaţională. Un tânăr autor despre care nu s’a auzit nimic vorbindu-se până acum, a obţinut un mare succes cu o piesă având un subiect din cele mai originale. * Partea cea mai interesantă aacestui succes este că“ autor”VJ. Zimmer, nu este un tehnician al teatrului, ci irh poet. Drama sa poate avea, cu drept cuvânt, veleităţi literare. Ea este intitulată „Domnul Batwa exploratorul african”. * se succed rând pe rând în admirabilele pagini ale „Carnavalului”. Totul e clar şi raţionat în această compoziţie, în care pluteşte un mister sublim deasupra acestei dualităţi Acţiunea se desfăşură într’un sat mic din sudul Franţei. Acolo trăeşte, departe de sgomotul oraşelor- marivestitul explorator african Bawa. E celebru — cel puţin în satul în care locueşte. Zilnic stă in cafeneaua cea mica ai cărei clienţi ascultă cu o atenţie încordată şi cu admiraţie aventurile uluitoare ale viteazului explorator. Din moment ce intră în cafenea, toate privirile sunt îndreptate asupra lui, la pălăria cu porduri largi, pe care a adus-o din Africa. Patroana cafenelei este amorezată de Mister Bawa. Edoar greu să mai întâlneşti un astfel de om care a împuşcat tigri în Africa şi a vânat lui Mister Bawa se loveşte însă de un rival, şeful staţiei. Acesta face tot posibilul spre a-l face pe Mister Bawa ridicul în ochii adoratei sale. El a fost pe vremuri angajat în legiunea streină. Intr’o bună zi apare in cafenea şi se începe un duel spiritual între fostul legionar, care a fost pe vremuri în Africa, şi exploratorii Mister Bawa, care n’a văzut nici odată. Africa. Căci, omul acesta, care cunoaşte fiecare grăunte de nisip al Saharei, şi se simte ca la el acasă în orice oază oricât de mică , care vorbeşte limba indigenilor din Dahomey — n’a văzut nici odată Africa. Faima. lui s’a dus. Devine ridicul şi se începe o adevărată campanie de defăimare în contracţii. Copiii se ţin după el pe stradă ca să-l ia în bătaie de joc şi singurul medic din sat se gândeşte serios să-l ducă la o casă de nebuni. Patroana cafenelei începe să ezite,este nesigură în sentimentele ei şi cochetează cu gândul de a da preferinţă şefului de staţie. Se pare căt în lupta dintre acesta din urmă şi Bawa, primul va triumfa. Intervine însă, o întorsătură, neaşteptată. D. Bawa a participat, la un concurs al societăţii geografice din Paris cu o lucrare despre Africa şi obţine premiul întâiu. Distincţia aceasta decide de izbânda finală. D. Bawa a fost totuş in Africa! Toţi satul crede acum minciuna de a cărei realitate domnul Bawa este convins de treizeci de ani. Intervine, însă, ceva nou. D. Bawa este solicitat de Societatea Geografică din Paris să viziteze pentru a doua oară Africa, adică întâia oară. Va pleca d. Bawa în Africa ? se în ^ ÎÂ?«" i treabă în prima scenă a actului din tul peste ogoare ducând cu ei iporci, umă spectatorul. De ce să plece doi, vite. E ora trei după amiază și noi abia am ișit din Poenari. Nu-i chip de înaintat. „Din urmă se aud țipete disperate și fluerături: — „înaintarea, toată lumea! Nu stau că ne prinde inamicul!... „Un ofiţer călare aleargă și strigă cât îl tine gura : — Tine stânga toată lumea !.. Incolonează-te, tărane !... “ Nafura si cristelniţa,înăiți... In lături că-ti strămut fălcile!...” Amănuntele de psiehoologia celor cari au făcut războiul abundă în tot locul, aproape nevoit, fără ca autorul să le dea o deosebită atenţie. Ochiul treaz le descifrează înfricoşat. Notele de războiu ale preotului N. V. Hodoroabă nu-ţi umplu urechile de vorbe mari şi goale de înţeles. Am citit cartea sa cu înfrigurarea pe dosul frontului î,s întoarce ochii săvestirilor fantastice în care n’ai crevadă dezastrul moral din urmă. în-a ■saajanä *u cea mai înduioşată slavă: i (Urmează în pagina II*aL Şeful staţiei este înfrânt şi nu mai îndrăzneşte să vie la cafenea, locuitorii satului se uită cu cel mai profund respect la celebrul explorator şi patroana cafenelei şi-a pierdut definitiv inima pentru el. Nu. D. Bawa nu pleacă în Africa, el continuă să rămână în sat și este onorat de locuitorii satului ca un renumit explorator al Africei .Piesa atinge o problemă filozofica Este necesar să ţi se întâmple ceva într’adevăr ca să ai simţimântul celor întâmplate . Nu este o fantezie a unui vis egală cu realitatea ? Zimmer răspunde la această’ întrebare. Ca şa Mister Bawa, îşi ia seama în ultimul moment şi face din tragedie, o comedie. In rolul principal, a fost mai aplaudat, la sfârşitul fiecărui act, excelentul Interpret d£ roluri de caracter, Jouvet Bawa în Africa î n Clara Schumann