Rampa, august 1926 (Anul 11, nr. 2628-2653)

1926-08-01 / nr. 2628

ANUL. XI Nr. 2628 ■•^^OTWgl^^lillllHil^'^'''^'",,^iaMl^”l^'-'u,MT'nrTi^»T*^^^.j!ii­iiiiiiiiiiiin REDACȚIA, ADMINISTRAȚIA Şl ATELIERELE GRAFICE : BUCUREȘTI, CALEA VICTORIE! Ne. SI ’ EtEIO» 188 Publicitatea concesionați exclusiv Societății Anonime Rudolf Moss« Bulevardul Academiei. 4. Anuneiurile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziar­ul­ui. DUMINICA 1 AUGUST 1926 ABONAMENT­ELE MI ŢARA Trei luni . e ........ . 200 !«» Şase luni ...........................­ . . 400 „ Un an . . a . j ......................* . ?0Q „ IN STRĂINĂTATE, Trei tun» ............................ SOOle* Şase tuni 000 „ IJffl Äff* 1600 Direct©?.^- v 7*risn Redactor : SCARLAT FRODA Moonomnnieta a» plfttoao înainta «I m­oaa la t aau la 15 ale fiecărei luni. In fine o operă originală... »Nunta tragică“ de Alexis catargi. — Su­­piectul opărit« » Personalitatea autorului. Muzica Odată cu începerea activităţii de or­ganizare a viitoarei stagiuni îa „O­­pera Romai**''se reia din nou pro­blema at&t de dezbătută a reperto­riului original.­­* De astă dată împrejurările par a fi însă mai favorabile decât oricând si se pare că vom putea asista Iacă în această stagiune la premiera unei o­­pere originale. • Intr’adevăr direcţiunea Operii Ro­mâne se află de câtva timp in po­sesia unui interesant manuscris care conţine partitura complectă a unei PERSONALITATEA COMPOZITO­RULUI loc, cu un deosebit succes premiera operii ..Nunta cea tragică” operă în­­tr’tm act şi două tablouri, poemul de Louie Cernol, muzica de Alexise Ca­­targi. SUBIECTUL OPERII tolor între violenţa si delicateţa cerută de acţiunea dramatică. Liniă, sa melodică, în care reminis­cenţa de muzică populară românească se distinge ades, este suplă şi fină. Or, lîestraţia bogată ,şi armonioasă desă­­vârşe­şte calităţile partiturei. Aceste aprecieri sunt extra®« din criticile unor­­muzicografi valoroşi ca Jules Mery şi H. de Curzon, de a că­­ror sinceritate nu ne putem îndoi. Direcţiunea Operii române va cerce­ta la rândul ei lucrarea lui Alexis Ca­targi şi nu va întârzia desigur, în că­zu­ acceptăm, să o înscrie în reperto­riul actualei stagiuni. Subiectul poemului lui Cerne f­ace un caracter pronunţat românesc, deşi nu are nici o legătură cu istoria Româ­niei. In timp­­ ce Dragoş, bătrânul rege al Balcanilor, luptă contra Turcilor, o pasionată dragoste se naişte Intre soţia sa Florica si prinţul Vlaicu. La întoarcerea regelui victorios cei doi amanţi îşi jură credinţă veci­­nică şi hotărăsc moartea lui Dragoş. Florica ezita încă, însă între Vlaicu şi Dragoş ea îl alege pe cel mai tânăr : Dragois va muri. Plină de teamă, regina aşteaptă reîntoarcerea soţului şi în faţa lui, ea­ rămâne rece şi indiferentă. Presimţiri ciudate îl chirm­esc­ pe Draga,­ şi Florica, văzând planul ei pierdut, îl amăgeşte pe Dragos cu cel mai pasionat si mai perfid amor. Im clipa în care Vlaicu intră în oda­ie pentru a-1 ucide pe suveran cu un pum­al, Florica nu-şi poate stăpâni un strigăt de groază. Totul e pierdut; regele a înţeles tră­darea şi o groaznică pedeapsă îi aş­teaptă pe cei doi amanţi criminali. Pentru a ispăşi amorul lor crimi­nal ei vor fi căsătoriţi şi mormântul, un singur mormânt, va fi naitul lor nupţial. Tabloul următor ne transportă în sala tronului în care se celebrează, cu dansuri şi cântece misterioasa căsăto­rie, apoi intră cortegiul nupţial pre­cedat de rege. In fata, poporului, suveranul acuză Ine Florica si pe Vlaicu de îndoita ori Alexis Catargi, fiul lui Alexandru J mă de adulter­­şi de ucidere. El p­re- Sastargi care a fost 12 ani ministru­­pudiază pe Florica şi smulge eoxoa-­­ ienipoten­tiar, apoi ambasador al Ro­ m­a regală dupe frunte ei ii­­scoate m­e­­roniei la Londra, nu a fost numai un­­ul de la deget iar palosul trădătorului ,un diplomat ci si un artist de mare valoare, un muzician remarcabil. Elev a­l lui Gedalge pentru cura­­jozire muzicală, Alexis Catargi este Vlaicu este frânt, Patriarhul uneşte apoi pe cei doi a mamii Prin binecuvântarea nupţială.. .... în timp ce Florica şi Vlaicu slăvesc de un grup de axtaşti entuziaşti, cari în primul rând atras de muzica pură]în­tr’un admirabil dup moartea mân-[erau gata să se sacrifice pentru ta­ri astfel în 1917 el termină o mare i­luitoare care va fi triumful dragostei, deplinirea operei sale nemuritoare. ..Simfonie cu coruri” care ,în tară lui lor, servitorii ,aduc cupa cu otravă. Pe timpul repetiţiilor se mai lucra noi nu e cunoscută. Totuşi această Dragoş este însă gelos de această­­ în teatru la, desăvârşirea lucrărilor importantă lucrare a fost executată în moarte sublimă pe care amanţii o au- ;de zidărie ,şi la pictarea decorurilor. 1919 la concertele »»Colonie” fiind teantru cu resemnare. El ridică cupa ?i ! Repetiţiile se^ ţineau dimineaţa ^şi aplaudată cu entuziasm -si lăudată de [o golişte spunând: [după masă .si Wagner era prezent în întreaga critică, pariziană „pentru nu-1 deci voi rege si reginai Văl toate părţile r în. orhestră, pe scenă. -âOkxZamm­­wj.ilEl cântaif»XHflrca artiştilor gesturile __ ^ î mronâtTneT îM'ârlmfa. ipe' cef'^ac'S­’ bite Anonim de presa franceza. nu au’tru­diaf.” ” jcura.iati si anima toată activitatea cu avut nici un ecou în tară si atât. Ap­oi el moare în fata lui Vlaicu şi spiritul său superior. Simfonia cu coruri”, compusă pentru a Flefichei, îngroziţi de priveliştea, su- Wagner avea atunci 63 de ani. glorificarea­­victoriei „României Mari verariului mort. 1 % şi, întregite” cât şi opera. ,.Nunta ceai Partitura,, conţine o muzică pito-* tragică” nu au fost nici­­­odată exe-trească, cal­dă şi ingenios descriptivă, cutate în ţară.­­ Compozitorul posedă calităţi deose-Raoul Gonsburs, care după bite de colorist în combinarea, contras­t. « se ştie este de origine româneas­că şi conduce de mulţi ani Opera din Monte Carlo, a auzit la Pari® Simfonia şi a îndemnat pe Alexis Catargi să compunâ o lucrare dramatică pentru opera din Monte Carlo. încurajat de succesul simfoniei sale, compozitorul a început- să lucreze cu un viguros cian , o partitură pe poemul poe­­■ul'i­ francez Louis Cernol. Prințul de Monaco, un generos spri­jinitor a­l oricărui efort artistic s’a interesat de aproape de espectele emi­nentului muzician acordându-i toată ospitalitatea la Opera princiară din Monte-Carlo. Intr adevăr la 25 Martie 1922 a avut LI­VIU ARTEMIE Alexis Catarg! M­ere „Des noves tragnaves", lucrarea unui compozitor român, Alexis Ca­targi, decedat acum câţiva ani. uZaţie Concurs de frumuseţe Ziarele publică un concurs de fru­museţe pe care un consorţiu compus din trei mari case nordice de filme li deschid printre candidatele din Ro­mânia. • Intr’iin film care urmează a se tur­na, e nevoe de fapte femei frumoase. Consorţiul caselor de filme se adre­sează femeilor frumoase din România invitându-le să concureze fi asigu­rând aceleia care va reuşi să întru­nească unanimitatea sufragiilor, posi­bilitatea da a face carieră mad­e în cinematograf. . Această invitaţiune ar trebui să re- *E- • voluţioneze lumea noastră femenină şi e de dorit ca participarea frumuse­ţilor noastre să fie cât mai bogată. P­tn'adevăr, credem că nu exage­răm, socotind România ca una din ţările cari posedă splendide exempla­re de frumuseţe femenină. U­itaţi-vă, de pildă, la vedetele ecra­nului, la acele celebre stele cari ne sunt înfăţişate ca reprezentând maxi­­mum-ul de frumuseţe femenină şi comparaţi-le cu fetele şi femeile pe care d-ta cetitorule, le cunoşti căci le-ai întâlnit la teatru, pe stradă, în familie, la concerte, pe băncile uni­versităţii, la magazine, ş. a. m. d. Fără a voi să manifestăm un patrio­tism exagerat, credem că putem afir­ma că dacă la acest concurs vor voi sa participe toate fetele şi femeile frumoase din România, munca juriu­lui va fi foarte grea şi alegerea ex­trem de dificilă. E drept că pentru film se cer anu­mite însuşiri de fotogenie, talent de mimică o expresivitate a figurei, ştiinţa atitudinilor. Unele din aceste dot­iri, trebue să fie native, altele se pot dobândi prin studiu şi muncă. Concurentele să pornească cu curaj la luptă, va fi interesant şi frumos pentru sexul slab din România, ca rezultatul concursului să confirme, aceia ce susţinem în rândurile de fa­­lă, că România are cea mai bogată şi splendidă colecţie de femei­­frumoase. O nouă operetă la Viena La Theater an­ der Wien ce va reprezenta în curând o nouă ope­retă de Oscar Strauss. Bruno Granichstaedten este autorul li­bretului. 0 lună petrecută în acest­ oraş, — şi încă luna cea mai importantă a anului, — mi-a procurat câteva amin­ti ce-mi vor rămâne mult timp în­tipărite în minte. Intr’adevăr, spiritul religios si tra­ditional atinge, în Bahia, culmea ima­ginaţiei, ' \ ii;-, :J .. -4 Unul din primele oraşe fundate in Brazilia, de către, portughezii catolici ai secolului XVI, Bahia — al cărui n­u­me adevărat este Cidade do Salva, dar (Oraşul Mântuitorului), — este situat pe coasta Atlanticului, la intra­­rea enormului golf numit Bahia de Todos os Santos (Golful Tuturor sfin­ţilor), la jumătate distantă între Tro­picul Capricornului și Ecuator. De la 1549 și până la 1763, timp de peste două secole, Bahia a fost capi­tala Braziliei, care era colonie a por­tughezilor. Spiritul religios al aces­tora a pătruns adânc­­în caracterul nouei rase, al cărui centru de forma­ţiune devenise Bahia. Corăbiile ce duceau sclavii negrii din Africa, aci işi descurcau mizera­bila, marfă umană. Optzeci de tipuri diferite de negrii au fost amestecate şi încrucişate în promiscuitatea scla­vajului, în acest enorm laboratoriu de rase. Rezultatul se vede şi azi încă. Ba, hia e orseul brazilian cu cea ttiiai înaltă proporţie de negrii si mulatrii. Deşi ei formează una din caracteris­tie­a local«. r*- -vjt sa c readă. ‘ totai că dânşii, oferă aspectul negrilor a­­fricani. In Brazilia, ideile democratice, de libertate­, fratemnitate­­si egalitate, sunt o realitate, astfel că un nou­ so­sit se miră din primul moment, vă­zând ca multe persoane din societate, autorităţi si comerţ sunt de o culoare cafenie sau cam aşa ceva. Bucurân­­du-se de aceleaşi drepturi ca oricare alţi muritori, brazilienii1 I de culoare contribue în mod strălucit la progre­­­sul acestei­ ţări, în care nu există nici o umbră măcar de­ dispreţ, ură s­au o desconsideraţie faţă de dânşii. Aseară chiar,­­ cu ocazia sărbă­torii naţionale de 2 iulie, aniversa­rea consolidării independenţei naţio­nale, obţinută în 1823, în urma unui succes al trupelor braziliene din Ba­hia, compuse din albi, negri şi indi­eni, — am as­cultat cu multă plăcere în măreaţa sală : „Instituto Histo­ric­o e Geographico da Bahia”, fru­moasa conferinţă a unui ilustru ingi­ner, Dr. Theodoro de Samnaio, care numai alb nu e, ceea ce însă nu-l îm­piedică a fi­ o forţă intelectuală de prima ordine.­­ Dacă aşi încerca să citez­­pe toţi cei cari, nefiind albi, sunt totuşi ta­lente ce fac onoare Braziliei, n’aşi isprăvi a­ta curând.­ ­ Altă caracteristică locală o formea­ză bisericile. Catolicismul avea o bază solidă în Bahia. La spiritul religios­­al' npţm­ffhoţilor «V »,mastecat cel su­perstiţios al sufletului african. Nu e de mirare, deci, că, în pofida timpu­lui şi a civilizaţiei, cele 365 biserici ale oraşului (numărul nu e controlat de mine ;­ sunt atâtea, încât se spune că ar exista una pentru sfântul fiecărei zi a anului !), sunt pline în fierte Du­minecă sau sărbătoare. Aproape fără excepţiune, fiecare casă îşi are micul său altar, împodobit după starea stăpânului său, în care tronează sfântul preferat. S­i astfel se explică de ce mirosul particular al Bahiei este cel de tămâie. Spuneam la începutul acestei scri­sori că luna Iunie e, aci, cea mai im­portantă a, anului. Acest lucru înce­tează de a fi un mister când voiu spu­ne că cei trei sfinţi mai iubiţi de că­tre Babian­os sunt sfinţii Anton, Ion şi Petre, care cai d­in trei zile diferite ale lunei Iunie, în 13, 24 şi 29. Santo­­ Antonio, cel­­ din Lisabona, este sfântul soldat, erou, iubit de por­­tughezi si­ de fetele dornice de a­­se mărita ; Sao Joao este patronul Bra­ziliei, popular şi cel­ mai stimat ; Sao Pedro, în fine este încarnarea cea mai mare a spiritului catolic. Sfântul Anton, nu vi speriaţi, este... ofiţer în armata braziliană si are gra­dul de colonel! In viată, a fost ofiţer, căpitan al unui regiment portughez din Lisabona. După moarte, si fiind santificat, urma a fi considerat ca fă­când parte din acel regiment, dar ni­meni nu se gândise a-1 avansa. Unul din vice-regii portughezi ai Braziliei, la sfinţirea mănăstirii cu nu­mele acestui sfânt, în Rio de Janeiro, a decretat avansarea lui la gradul de colonel, iar solda respectivă , revine şi azi acelei mână­stiri, ceea ce consti­­tue azi una din tradiţiile cele mai ori­ginale ale Armatei braziliene. “■k’-'iii Anton- T»» si Petre, sunt sărbătoriţi cu mare alaiu în toată ţara, dar adevărata sărbătoare e în acest oraş, care face o singură petre­cere ce durează toată luna iunie. In fiece seară se dansează în toate casele, de acord cu anumite tradiţii, în care joarca un rol important şi un lichior extras din fructa Gemipapo, al cărui gust nu e tocmai rău... Pe stradă, copiii aprind mii, zeci şi sute de mii de pocnitori, artificii şi baloane, de toate formele, mărimile, sunetele şi culorile. Prima mea im­presie a fost că m’am crezut din nou în epoca infernală în care zeppelinu­­rile şi avioanele germane vizitau Bu­cureştii. In cele trei seri, în ajunul sărbă­torilor sfinţilor pomeniţi mai­­sue, sgo­­m­otul ei gălăgia au întrecut orice ideie îmi făcusem în serile anterioare, de experienţe. Au trecut patru zile de la ultima seară, cea a sfântului Pe­tre, şi scriu aceste rânduri având încă în ureche sgomotul asurzitor al pocni­torilor şi celorlalte instrumente in­fernale ce constitue, o lună pe an, bu­curia copiilor şi chiar a oamenilor se­­­fn­cişi din cel mai U tradit înfel­e oraş brazilian. Dar să nu uit. O tradiţie veche cere ca în cele trei seri să se aprindă în fiecare curte sau în faţa casei, pe stradă, câte un foc de lemne, spre a, încălzi­­ temperatura nopţii şi a goni spiritele ambulante. Ce e drept sun­tem acum în plină iarnă tropicală. In­­chipuitivă că termometrul a scăzut într’una din aceste nop,ti până la -I- 20° C’ Două zeci de grade deasu­pra lui zero ! O fi cald, dar calen­darul indică iarna şi tradiţia cere să se facă focuri şi nimeni nu uită acest lucru, ţaţă deci toate străzile lătural­nice şi multe curţi, iluminate de flă­cările roşă î nalte ale Fogueira* da Sao Joan, împrejurul cărora grupuri de bărbaţi şi femei beau tradiţionalul lichior de „genipapo” şi mănâncă tra­diţionala Cangiia (un fel de mălai verde, amestecat cu lapte de Cocos şi alte specialităţi tropicale), pe când copiii se distrează sărind peste focuri. Ceea ce nu-mi explic este faptul că cu toată această fantastică domnie de o lună a M. S. Focul, nici un incen­diu şi foarte puţine «ecident© s’au înregistrat în acest răstimp. Se vede că o fi adevărată zicătoa­­­rea braziliană care pretinde că Dum­nezeu e brazilian ! (In Bahia se a­­daugă că s’a născut chiar aci !).­ ­ In fine, luna petrecerilor a trecut ei anul acesta. A încetat muzica, sgo­motul, băutura si mâncărurile specia­le, și a reînceput activitatea, munca cea de toate zilele. Bahia iSi-a reluat aspectul său de port, al treilea, după Rio de Janeiro ei Santos, din Brazilia. Statul Bahia, a cărui capitală este, e m­are cât Franţa, iar produsele sa­le, toate tropicale, sunt cele mai va­riate. Cacao e principalul articol de ex­­port, Bahia fiind unul din cele mai mari centre de producţiune din lu­mea întreagă. "Totuşi mare importan­ţă au şi celebrele ţigări de foi şi tu­tunurile ce se fabrică aci. Apoi : uleiurile vegetale, lemnele grele ale tropicelor, fructele exotice pentru Europa, şi multe alte articole. Şi toată această întindere de pă­mânt bogat, mare cât Franţa, n’are decât 3 milioane şi jumătate de lo­cuitori, dintre care 400.000 ai Capita­lei ! E drept că,­­ deși clima e bună,­­urmează in pag. II, ' Scrisori din Brazilia In Bahia, orașul celor 365 biserici Coiful muzical Zilele de glorie de la Bayreuth — Cu prilejul jubileului de la Bayreuth — La 13 August 1876 a avut loc me­morabila inaugurare a Ciperei din Bayreuth cu „Rheingold”. Au urmat trei reprezentată ciclice cu „Ring des Nibelungen”, gigantica tetralogie, compusă de Wagner pen­tru scena din Bayreuth. In mijlocul pregătirilor înfrigurate pentru festivităţile viitoare, Wagner găsea totuşi vremea pentru a­ instru­menta „Die Gotter­daemerung” şi pentru a lua parte la discuţiunile care se­­ ducea, între artişti. Wagner nu se lăsa învins de greu­tăţile materiale îngrijorătoare si era într’adevăr nevoie de inteligenta și de puterea unui om de valoarea sa intelectuală pentru a putea suporta toate luptele si toate neplăcerile a­­cestei întreprinderi. Totuși la 1 Iulie 1876, adică două luni înainte de deschiderea Operii, tot personalul artistic era la Bayreuth şi repetiţiile puteau începe. Munca pe care o depunea Wagner era mai mult decât poate suporta un om. Era vorba de inaugurarea nu numai a unui teatru nou, dar şi a unui stil absolt nou, care trebuia să fie mai întâi explicat şi aplicat unui perso­nal alcătuit din mai multe sute de oameni : instrumentişti, corişti şi so­lişti. Tot acest popor numeros trebuia găzduit în acel oraiş mic şi amorţit care se numeşte Bayreuth. Că Wagner a reuşit să rezolve cu­­bine toate aceste probleme rămâne şi până azi o minune inexplicabilă. Este drept, că Wagner era ajutat repetiţiilor In fine veni şi vremea generale. Regele Ludovic al Bavariei. protec­­torul operei de la Bayreuth, se inte­resase luni înainte, prin scrisori şi te­legrame de activitatea de la Bay­reuth. Pentru repetiţia generală­ el venise totuşi, incognito la Bayreuth, fiind primit în gară numai de Wagner. Trenul sosise la 1 noaptea şi regele discută la castel, până la 4 diminea­ţa, cu Wagner. A doua zi, în 17 August avu loc re­petiţia generală a „Aurului Rinului” în faţa unui singur spectator : regele Ludovic. A doua zi se repetă „Walkiria”. De astă dată, regele îngădui îşi pre­zenta publicului şi pentru prima dată admirabila dramă muzicală impresio­na marele public. O zi înainte de premieră, era in 12 August, soseşte cu un tren special Wilhelm, bătrânul împărat al Germa­niei, şi Duminică în 13 August are loc prima reprezentaţie. Toate sce­nele Germaniei şi ale Austriei avea reprezentanţi iluştrii în­­ ansa­mblu. Vie­na era reprezentată prin Amalia Materna, Franz Reichenberg, Hans Richter, numeroşi instrumentişti şi corişti. Decorurile erau achitate de pietoni vienez Josef Hofm­ann. Cele patru reprezentaţii avură loc în mij­­locul entuziasmului unanim al unui auditoriu alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţiunilor civilizate. După ultimul acord al „Crepusculului zei­lor” toată sala se ridică în picioare dezlănţuind o furtună de aplauze. După ce publicul se mai linişti puţin, se ridică un domn din primele rân­duri ale parchetului — era George Davidson şeful-redactor al ziarului „Berliner Borserkurier” — care făcu apologia. Maestrului si a idealurilor sale artistice. In cele din urmă apăru si Wagner în faita cortinei pentru a pronunţa mişcat, următoarele cuvinte : „înfăptuirea acestui ideal îl datorez bună-voinţei voastre şi străduinţelor neobosite ale colaboratorilor mei. Ceea ce aş avea încă de spus este o axiomă. Aţi văzut ce putem ;­teste rândul vostru să vreţi. Şi dacă veţi voi, vom avea o artă”. Aceste cuvinte fură acoperite de o nouă salvă de aplauze. Cuvintele lui Wagner au fost însă greşit interpretate­­şi au dat loc la di­ferite atacuri în ,pre®a ostilă tendinţe­lor sale. Pentru a se apăra Wagner ţinu o nouă cuvântare cu ocazia banchetului organizat după reprezentarea „Cre­pusculul Zeilor”. El preciza că nu a înţeles să spună că până­ la el nu a existat artă în Germania, ci că a­rta nu era naţională ca aceia a Italienilor sau a france­zilor. El încheia cu următoarele cu­vinte : „Aci se află acela care mi-a lumi­nat pentru prima dată drumul credin­ţei mele artistice, într’o vreme când nimeni nu cunoştea numele meu şi fără, ajutorul căruia nu aţi fi auzit toate nici­odată o notă scrisă de mi­ne ; este scumpul meu prieten „ Franz Liszt”. Era o clipă impresionantă când Wagner se îndreptă, cu braţele des­chise spre socrul său, pentru a-l mbrăţisa. In profunda sa modestie, Liszt răspunse numai : „Stau în fata lui Wagner cu acelaiş respect, ca în marilor,genii ale voniloi.Este o mândrie ,pentru ,5mine ,« a ma su­bordona acestui geniu”. Intre 27 si 30 August avură loc ultimele reprezentaţii ale ciclului, în prezenta regelui Ludovic. Când­ cortina se lăsă pentru ultima dată, Wagner apăru pe aceea si spu­se : „Doresc ca artiștii mei să se pre­zinte alături de mine”. _­­Cortina se ridică din nou ei intr un cerc toti artiștii scenei si ai orhes­trei îl înconjurau pe Wagner, pentru a primi în public mulțumirile lui Wagner. Două zile mai târziu, Bayreuth era din nou un orăşel pustiu. Şase ani porţile operii au rămas în­chise din cauza datoriilor numeroase, neachitate. Regele Bavariei ajută din nou şi in anul 1882 opera se deschise din nou pentru a reprezenta ultima com­poziţie a maestrului­­• „Parsifal”. Nici nu se împlinise anul de la acest eveniment, când Wagner muri la Ve­­neţia. _ . Ideia şi cultul operii din Bayreuth dăinueşte mai departe în sufletele celor doi apărători ai unei sfinte da­torii : Corima, soţia Maestrului şi Siegfried, fiul demn de numele ilust­­tru al unui Wagner. S’a început reorganizarea ei.—Dar chestia localului n’a fost încă rezol­vită S’ar părea că chestiunea Operei române este rezolv­ată. O notică apărută în ziare arată că d. ministru a! Artelor a aprobat buge­tul, pe care i l’a înfăţişat d. Scarlat Cocorăscu, directorul general interi­mar al Operei române. Prin acest act de administraţiune, instituţiunea Operei române a căpătat un nou act de naştere. Ea a eşit din haosul şi nesiguranţa in care o arun­case renunţarea d-lor Georgescu si Buzeacu la contractul de concesiune şi a căpătat o bază legală de exis­tenţă. Fireşte că legea operei române tre­­bue complectamente schimbată, pen­tru a pune în armonie starea de­ fapt cu cea legală. Dar, în principiu şi până la complectarea acestei lacune, suntem mulţumiţi că glasul nostru a fost ascultat şi că au început pregă­tirile sănătoase pentru stagiunea vii­toare. S’ar părea că Ministerul Artelor a destinat şî sumele necesare pentru repararea localului, lucrare care era absolut necesară. Numai in ce priveşte achiziţiona­rea localului, aflăm că Statul n’a fă­cut nici un nas înainte ; localul, nu numai că n’a fost încă cumpărat, dar se pare că ministerul nici nu l’a în­chiriat încă ! Opera română­­conti­nuă să funcţioneze în localul teatru­lui Lyric în baza... hitelei câştigate, adică în baza faptului că Statul de­ţine astăzi, ca chiriaş, acest local şi că n’a fost încă evacuat de proprie­tari, deşi aceştia s’ar părea că au dreptul de evacuare... Dar principiul „tutelei câştigate” este un principiu din fizică care n’are putere in relatiunile comerciale ! Ministerul Artelor face o imensă greşeală că nu caută să termine o dată cu această interminabilă chestiu­ne a localului. Toată lumea care cunoaşte împre­jurările de la noi, obiceiurile pămân­tului, încetineala exasperantă cu care guvernele noastre iau hotărâri şi mai cu seamă repeziciunea cu care aceste hotărâri, greu luate, sunt aduse la în­deplinire, toţi, îşi dau seama că con­struirea unui local propriu, pentru O­­pera română este un vis care nu-și va vedea realizarea nici peste 10—15 ani. Dar până atunci, ce facem cu O­­pera? Trebue doar s’o adăpostim în­­tr’un local. Conditiunile sunt astăzi foarte pri­­elnice proprietarii teatrului Lyric sunt dispuşe să-l vândă. Statul are nevoe de el şi vrea să-l cumpere. Nu ştim cât cer proprietarii, nu ne inte­resează , nu ştim cât oferă Statul. De sigur că proprietarii, cari trăesc pe pământ nu cer un preţ mai mare de­cât pofneşte obiectul , de sigur că Statul, în speţă ministrul şi sfetnicii săi, cari si ei trăesc pe pământ, nu pot oferi un preţ mai mic de­cât va­lorează teatrul. Dacă este o deosebire intre pretentiuni si ofertă, de sigur că diferendul poate fi aplanat. „Mai lasă jupâne, mai dă române” este o vorbă luată din graiul românesc de toate zilele. Se poate găsi, atunci când există bună voinţă, de ambele părţi, un punct de înţelegere. Se poa­­te face apel la sentimentele patrio­tice, la dragostea de instituţiunea O­­nerei, de cari proprietarii au, dat pâ­nă astăzi destule dovezi. In sfârşit, treaba domnilor de la minister ca să termine odată cu chestiunea focalului Operei. Şi acest lucru trebue făcut repede, căci nu e exclus ca să se găsească vre-o bancă oare­care, vre-un bogă­taş, dornic de a da o lovitură, care să cumpere localul pentru a-l revinde apoi Statului, cu pretul îndoit. De luni de zile presa vorbeşte de chestiunea cumpărării teatrului Lyric, consiliul economic şi guvernul dau comunicate arătând că vor cumpăra teatrul şi n’ar fi de mirare ca aceste perspective să deştepte poftele ama­torilor de o bună lovitură financiară. Abia după ce Statul va fi achiziţio­nat localul, vom putea spune că ope­ra română a fost reînființată, de astă dată pe temelii sănătoase. Chestiunea sistemului de angajare a personalului, o vom discuta intr’un articol viitor. (G H file II Opera?! Costumul în teatru Părerile lui Alexandru Tairoff- Costumul adevărat de teatru nu este un vestmânt destinat împo­dobirii, nu este un model pentru stilul­ cutărei sau cutărei epoci, nu este un desen are modă într’o revistă veche. Actorul nu este o păpușe sau un manechin al cărui rost ar fi prezentarea cât mai favorabilă a costumului. Nil, costumul este a doua piele a artistului, ceva nedespărţit de el. Este masca vizibilă a tabloului scenic care trebue să fie atât de strâns legată cu actorul, încât aşa cum nu poţi scoate nici un cu­vânt dintr’o poezie, ,să nu poţi schimba nimic din costum fără să deformezi tot tabloul. Costumul este un mijloc nou pentru îmbogăţi­­ea puterei de ex­presie a gestului , teatral, care cu ajutorul unui costum potrivit, ob­ţine o deosebită pregnanţă, ascu­ţime sau moliciune, după cerinţa planului de creaţiune. Costumul­ împrumută actorului uşurinţă şi graţie, în loc de greu­tate şi răceală. Există astăzi astfel de costume.­­ Am văzut multe schiţe minuna­te, cu ajutorul cărora putem afla forma costumelor din toate tim­purile şi tuturor popoarelor. Costumul actorului trebue cre­­iat de către artistul pictor azi, a­­şa, cum au fost create pe vremuri nemuritoarele costume ale unor Arlechin şi Pierrot.­­ De ce sunt ele nemuritoare ? Pentru că sunt organic înlăn­ţuite cu figurile pe cari le îmbra­că şi nu poţi să-i răpeşti lui Ar­lechin haina, aşa cum nu poţi sâ-i răpeşti pielea. Intr’adevar, când îţi imaginezi figura lui Ar­lechin, te convingi că acest câr­cotaş şmecher şi aventurier, avea neapărată nevoe de un costum care să-i strângă trupul ca într’o mănuşe pentru ,a lăsa să ţâşneas­că focul scânteietor de artificii al mişcărilor sale, iuţi, brutale caleidoscopice. Nu propun o restaurare. Figurile teatrului de astăzi şi ale aceluia din viitor sunt mult mai complicate ca figurile lui Ar­lechin sau Pierrot şi costumele lor trebuesc să fie cu totul altfel, în orice caz, trebue să se respecte principiul armoniei cu felul de ac­ţiune a figurei scenice create de actor. Toate celelalte elemente, ale stilului, ale epocii, ale mediului* trebuesc să fie considerate roman ca apariţii secundare. Oricât de ciudat ar părea cinai epoca noastră a inventat costume înlănţuite cu figura purtătorului costumul aviatorului şi şoferului. De aceia socot nepreţuită colabo­rarea artistului­ plastic, şi cred că Gordon Craig n’are dreptate când cere ca regisorul să îndeplinească munca artistului plastic. Fiecare dintre dânşii are destu­le de înfăptuit pe propriul său te­ren. Când nu vor să fie diletanţi, ci maeştri adevăraţi ai artei lor, de-abia le-ar ajunge la fiecare o viaţă de om ca să-şi aducă la în­deplinire ideile. încercările de a uni artistul plastic şi regisorul într-una şi a­­ceiaş persoană au dat rezultate lamentabile. Cceuli ' — China, — explică profesorul ele-,­vilor, — este o ţară cu o populaţie imensă. Vă puteţi face o ideie de ma­rele număr al locuitorilor ei, dacă vă vom­­spune că ie câte­­ ori ciyuf­laţi moare un chinez. Peste câteva minute, profesorul ob­servă cum unul din elevii­ din banca întâia respiră adânc. — Ce faci tu acolo ? — întreabă pro­fesorul pe micul elev. — Omor un Chinez, domnule pro­fesor, — răspunde acesta. Bun de plată. — l-am împrumutat lui Ionescu 1 000 de lei, o să mi-i dea îndărăt, ce zici ? — Hm, da, însă să ai puţintică răbdare, sunteţi încă tânăr. Ionescu. fi Popescu întră in Wage*­­ Restaurant. Comandă el ce comanăt mănâncă, fi când să vie plata li­­ cere vre-o 500 lei. Ionescu plăierLs 1 %.e,VM v$8oţi exclamă — Popescule, ai văzut ăl das cuiul, ce prețuri a luat — Lasă, Ionescule, o să-i pedepsea­că Dumnezeu... —­ l-a fi pedepsit — întrerupse vr­mul si scoase din buzunarul haita doua lingurițe de argint^ Mitică se drac la bae. Xu fruet cam­ de multifor ft nu mai era­­ curent cu pneturite. — Cât domnișoară ? Cincizeci da­i, un bilet de clasa S-a ? — Da, domnule ! — Și mai eftin ? — Un abonament de mn băi a id 3 lei biletul ? — Bine, dar cine îmi gamnteaz mie că baia va funcţiona încă 1i ani Declaraţie. — Rozica, scumpa mea, te iubesc ! nebunie! Dacă aş avea milioane i le-aş da toate... numai cu io Im mit dobândă!. Deosebiri. Ea. — Care-i deosebirea între­­ motan şi un bărbat ? El. — Apoi, de... motanul meselieU ochit opt zile după naștere, bărbatul — deabia a doua si după nuntă * Controversă, Lilica,­­gata să plece tn orașjJ — Mamă, spune-mi te rog, să-mi pun mănușile, sau... să-mi spăl mâțe­nile ? O faptă bună. Ea. — Vireal al naibii1 Spune-mi fc tu o faptă bună pe care ai făcut-o odată. * ■■­„»*1 El. — Te-am împiedicat, să mon tată bătrână. Doi vechi prieteni­­din copilărie astăzi amândoi taţi de familie, discu­tă despre viitorul odroaslelor lor. —­ Băiatul meu, — spune unul din ei, — vrea să se facă cu orişice chip pictor. Mi se pare că are chiar oare­care aplicaţie, ’dar aş vrea, să-l mai, învăţ ceva... — Aşa ? Ei, învaţă-l atunci să pof­tească... O explicaţie. Ea. — Tot timpul tău liber îl con­sacri ziarelor şi pentru mine nici măcar o clipă... El. — ApoiJfcfe ! ziarul îmi oferă zil­nic ceva rtou­­... — Ce faci pe-aici ? întrebă un cu­noscut pe Mitică, care se plimba cu mâinile la spate, tn faţa Bursei. — Exploatez mine ! — Prin urma-ii, din cerşetor ce-ai fost, ai devenit om mare. — Nu mă ’nţelegi, de cerşit, tot cer­şesc. Insă când văd o mină tristă, fi las un pace. Din contra, când zăresc un tip cu o mină veseli, imediat , atac. Şi aşa exploatez minele tuturor... Intre prietene. — Nu înțeleg, de ce Marta umblă întotdeauna cu toalete țipătoare... — Nu știi de ce ? Fiindcă e sută! MARII COMPOZITORI m m - "" ■"-Iss ' VS % V A •*›› Rimsky-Korsakow

Next