Rampa, august 1926 (Anul 11, nr. 2628-2653)

1926-08-05 / nr. 2631

ANUL XI Nr. 2631 h­ufon REDACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE : BUCUREŞTI, CALEA VICTORIEI No. 31 15» Publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Mossa Bulevardul Academiei, 4. Anunciurile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului. / Director Prim Redactor: SCARLAT JOI 5 AUGUST 1926 ABONA­MENTELE IN TARA Trei luni...................................... • 200 lei Şase luni.........................­ . . AOO „ Un an..........................................................................7­30 « IN STRĂINĂTATE, Trei luni......................... 500 lei Șase luni................................. • • » Un a......................... .... ’6°° » ■.con«tinent«le se plătesc înainte ?i î­ncep la 1 sau la 15 ale fiecărei luni. Însemnări de VICTOR EFTIMIU AL. MIHALESCU Al Mihalescu ţi-a renoitc anga­­jameatrul de prim-actor şi director de scena al teatrului parizian „L’Oeuvre” şi va interpreta în sta­giunea vitoare câteva opere masi­­ve din repertoriul întocmit cu a­­tâta pricepere de Lugné-Poé. L’am văzut pe Mihalescu la de­butul său, în „Strigoii" lui Ibsen. Mihalescu a pus piesa în scenă şi a jucat pe Engstrand în faţa u­­nei săli arhipline, cu un succes desăvârşit­ In câteva luni, compa­triotul nostru a reuşit să-şi desi­­mpleze accentul românesc şi ast­fel, remarcabila compoziţie a bă­trânului tâmplar n’a avut să sufe­re de pe urma originilor îndepăr­tate ale noului interpret. Mihalescu este din acei actori cari nu se mulţumesc cu însuşiri­le lor dramatice naturale ci cau­tă­ să şi le cultive prin muncă, ci­tiri, călătorii. Numai astfel se re-, nnoieşte un intelectual. Spre deo­sebire de alţi camarazi ai săi, cu sari a pornit la drum acum două­zeci de ani, Mihalescu n’a stat pe foc, ci într’o permanentă neliniş­te, în pribegiri din teatru în tea­tru, din ţară în ţară şi-a perfec­ţionat­­ necontenit talentul. .. Succesul său parizian este o bi­nemeritată răsplată a atâtor sfor­ţări. Acest succes însă nu trebue să-l ameţească şi să-l facă­ să ră­mână pe acolo; locul lui Al. Mr­­.4 al­eseu este în ţară, fie la Tea­trul Naţional, fie la Conservator, fie în fruntea unei companii par­ticulare. Căci dacă avem exce­lenţi actori, din ce în ce mai mulţi, avem în schimb, din ce în ce mai puţini profesori... POETUL „Aş vrea să am atâta ca să pot trăi liber, fără i să cer nimănui ni­­mic, dar nu mai am speranţa să pot căpăta vre­o dată. „Am atâţia prieteni cari au a­­vut­­puterea s’ o facă şi totuşi am rămas mereu în servitudine şi să­răcie!’’­. Aceste câteva rânduri le-a scris acum patru sute de ani, din Gar­­fagnana, unde era un fel de poli­­­ţai (comisar al ducelui Alfonso din Ferrare) — nemuritorul au­tor al lui „Orlando Furioso”. A­­rioste, după ce-şi scrisese capodo­pera-Satirile lui Ariosto sunt pline de mărturiile marilor greutăţi a­­le vieţii sale. Nu visa decât să poa­tă locui undeva, în linişte, prin­tre cărţi şi să scrie versuri;­ ne­voile cotidiane însă îl sileau să se pună în serviciul vreunui pu­ternic al zilei şi să călătorească mereu, din Italia plină de soare până în Ungaria „cea cu mâncări prea pipărate”. Acest calvar al poetului, revi­ne ca un dureros leit-motiv şi în scrisorile recent apărute ale lui Dostoievsky. Pare să fie un bles­tem ce te transmite din ţară în ţară, din veac în veac, celor ur­siţi gloriei eterne. Eminescu a dus-o greu la noi, tot aşa şi Alexandra Macedonsky. E şi firesc, încă multe zeci de ani scriitorii vor trebui să renun­ţe la liniştea creatoare, căci nu se citeşte îndeajuns; nimeni nu poate trăi din venitul operilor sa­le literare, în aceste părţi ale con­tinentului. Tot aşa se poate spune că Dos­toievsky a trăit şi el în împreju­rări­ ingrate : analfabetismul im­perialul moscovit, persecuţiile po­litice, noutatea şi originalitatea copleşitoare a geniului sau. Iată însă că în Italia mecenaţilor, în provinciile celebre prin dărnicia papilor, dacilor şi episcopilor cre­atoni iluştri îşi duceau cu greu ju­gul mizeriei şi al sclaviei. înce­pând cu Dante, continuând cu plasticii din renaştere, toţi marii artişti au avut mai mult să su­fere de pe urma principiilor. So­licitudinea acestora pare mai mult « Wendă. JJi» i©ac în xe&c. din­ ţară în ţară e scris se vede, ca ra­zele genialităţii să se împletească spinilor, pe frunţile celor inspi­raţi”. SATIRA... De la „Srisoarea pierdută” a lui Caragiale şi până­­la „Aposto­lii” d-lui Rebreanu, trecând prin „Dinu Păturică” al lui Filimon- Maniu-Pillat şi prin „Nodul Gor­dian” al lui Valjean, — în tea­trul românesc domină nota sati­rică, mult prea multă satiră. Ne place mult să ne batjocorim. — Curios ! îmi spunea odată un francez care iubeşte mult pe r­umâni. „D­v. aveţi o predilecţie unică să vă vorbiţi de rău, să vă etalaţi rănile... n’am cunoscut oameni ca­­­re să aibă o mai proastă părere de ei înşişi, ca românii ! Intr’adevăr, nu există o litera­tură atât de negativă ca a noas­tră. Crei mai muli scriitori pun în opera lor desgustul de contempo­rani, un rânjet, un spirit de osti­litate descurajator. Colecţii de imbecili, canalii, asasini, ca’n tea­tral şi epica noastră nu mai are nimeni. Să fie oare atâta de ge­nerală corupţia, ignominia?! Şi chiar dac’ar fi, facem noi bine perpetuând-o şi în scris ? Şi mai este o întrebare: până la punct satira îndreaptă ? Până la ce punct rămâne satira o operă de artă ? Eu cred că arătarea unei pilde bu­ne, înălţătoare, face mai mult bi­ne educaţiei celor, greşiţi, decât e­­scalarea pe scenă, a unor scârbe de oameni, cu care nu ţii să­ ai nici un fel de contact. Ingraţii, liche­lele, ariviştii, canaliile, imbecilii, nu sunt interesanţi nici în viaţă, mai puţin în artă — mai ales când printre dânşii nu întâlneşti con­trastul , omul bun şi drept, idea­listul de care să te alipeşti din tot sufletul, pe care să-l dai exemplu. E prea mult pesimism în scri­sul nostru, de aceea nu mi-o luaţi în nume de rău dacă alerg spre refugiul cărţilor candide, surâză­toare, spre literatura senina a ce­lor ce nu vor să moralizeze pe ni­meni, să nu biciuiască pe nimeni, să nu „îndrepte” pe nimeni... Jurnalul intim al lui Jules Renard Autorul „Roşcovanului” a lăsat vic­­uşii „o bucată pentru „Echo de Paris’ cit un jurnal intim, foarte interesant, care nu se va pune în vânzare decât peste câteva luni. (El conţine părerile lui­­ Jules Re­ward asupra confraiilor săi, anecdote, notiţe scurte, pe cari scriitorul inten­ţiona să le utilizeze mai târziu în lu­crările sale. Publicăm în cele ce urmează un fragment din acest jurnal. 5. IANUARIE. — L’am văzut azi di­mineațtăl­­paâ Daudet. El a spus de Vignier. Ei poartă în spate moartea lui Robert Gazes”, de Zola că lu­crează până se în­graste. I se pare lui Goncourt că a citit „Som­bres pincés” și-mi va scrie... D-na Daudet e o femee mai artistă decât mine, femeea­ artistă prin exce­lență. Lui (A. Daudet) îi e frică să nu-i moştenească copiii boala, şi-a muncit foarte mult pentru a scrie piesa „Ob­stacolul”. El a spus : — Jişi vrea să­­mor de­­mită,­ ca nu ştiu ce rege vechi căruia i se­ adu­sese prizonieri , atât de nenorociţi, în­cât imediat a căzut bolnav. 10 IANUARIE. — Oricât de drepţi am fi, pentru totdeauna să ne­­ cla­săm într’o categorie de hoţi. La­ lumina a două lumânări văd o fi­gură rotundă, un cap deja pleșuv Cău­tam degeaba printre hârtii.­­ Schwob vroia să mă ducă imediat la „Echo de Paris”, așa cum eram, cu picioarele goale, în cămașe de noelete. Am pierdut o bună ocazie, nu ? 3 FEBRUARIE. — Ieri seară, ban­chetul Simboliștilor. Multe toasturi, preparate, improvizate, citite, încurca­te. Vorba, lui Barris :­­ „Avem toți în fundul sufletului plesnitoarele antisim­boliste”. Găsesc pe Bagree plicticos. Barbișonul lui Felix Fénétin. Era un domn rigid plastronat, cu ceva mare, alb la butonieră. Aşi fi putut spune „cavalerul de onoare al Simbolismu­lui”. A fost întrebat: „Ce căutaţi aci ?” El a răspuns : „Am căzut la ba­calaureat”. Eşind de la facultate, am văzut un banchet al literaţilor, am ve­­nit şi eu”. Un lucru îl surprindea : „Cum !. Sunt 11 ore şi aveţi încă timpul să daţi ar­ticole la gazetă Mirbeau, un tip de ofiţer de artile­rie. Marie . Kruzinska, e piciorul în ea. Moréais. Părul lui îi cade în mustăţi. Jean Garrere. Un lamartin­ean me­ridional. Crede în ideal, în înfinit, în Job, într’o mulţime de lucruisoare, si pentru a face dovadă, isi recită versu­rile. . De altfel, ar vrea să fie luat drept un ierbar şi, crede că la apariţia volumului său de versuri, toată lu­mea o să-i cadă în genunchi. Louis Denise i’a prevenit. Léon Lacour, deja gri, deja pleşuv şi totdeauna foarte mic. Ah !, acei cari iau literatura drept doică fac foarte rău. Toţi oamenii aceştia îşi spun: „Sunt un revoltat!” cu un aer de bătrân ca­re urinează fără mare suferinţă. 4 FEBRUARIE. — Da voiu vorbi stelelor într’un limbaj ales, poate în versuri. Şi cu braţele,încrucișate voiu aștepta răspunsul lor. Dar au fost câini în haită, câini slabi, ce mi-au răspuns cu un urlet monoton. 13 FEBRUARIE. — O nuvelă, aproa­pe foarte bună, ceva, ca un subcatpo d’operă. Ah ! viața literară. Am fost aseară la Lemerre. Nu mă duc des, din­­timi­ditate.­­• Nici un „Sourires pliieés" nu era în . - ‘galantar. Imediat, mi-a' venit această Raynaud nu, era mulțumit de dineu,de-ntibeeil că cele 1000 exempla­­ri spunea: „Nam avut nici măcar tun- j re s’au­­epuizat poate. Când am intrat, 12 IANUARIE. — Eri seară, la ora ' pul să ne,cherchelim puțin. jinima-mi batea puțin. 11.30 am auzit soneria. Era Marcel J Vapor, omul ăsta da strângeri deJLemetse nici. nu m’a cunoscut. StfurtlfcYMPnMk sarea din enteis '«Mai tur talantL. E de prima forță* 16 FEBRUARIE. — Marcel Schwab sura. sa pui h. în saluturi din cap si surâsuri simpa­tice, n’are 24 ani.El are 30. A fost refuzat asupra micilor mizerii ale vieţii litera­la Şcoala normală dela Coulouche, pen­tre. Un articol rău voitor al lui pon­­tru discursul francez, bine înţeles. A Inores în „Figaro” i’a jignit profund. eşti primul la licenţă, înaintea norma­­liştilor cari s’au prezentat la Şcoala Normală, în acelaşi timp cu el. N’a scris nici odată o linie care să nu fie plătită, şi a intrat­ la. ..L’Evenement” scriind din provincie lui Magnier pen­tru a se oferi de a-i face cronici. Are oroare de păr şi-şi rade aproa­pe tot capul. Este un gazetar din ge­nul savant şi de suracie rară, un mun­citor ce simte lucrurile, crede în lu­cruri, urăşte lucruri, un nedescifrabil pentru mine. 18 FEBRUARIE. — Viitorul volum ,,Les Cleporte­s” şi „L’Ecomifleur” unite. Primul capitol: Les Lerin; al doilea capitol: Les Vemer. Stilul lui Huysmans e ca o perie tare, si aceasta zgârie. 21 FEBRUARIE. — Intre „Lerin” și „Vernet” voiu pune câteva fante­zii intitulate „Entr’acte”. 23 FEBRUARIE. — George Sand, vaca bretonă a literaturei. Trecem peste stările corpurilor, s­trăi­ne, ca și cum moartea ne-ar face semne amicale din cap. 24 FEBRUARIE. — O semnătură tre­murătoare care are frică­­să-şi spue nu­­­mele.­25­ FEBRUARIE. — Astăzi, diminea­ţă o plăcută conversia fie de o oră şi­­jumătate cu Alphonse Daudet. Suferea mai puţin, mergea cu paşi aproape naturali era vesel. Goncourt i-a spus. ..Spune-i lui „Sourire? pincés”, că nu-l uit, că-i voiu scrie când voiu termina „La Füle Elisa”. Goncourt nu e dea-El a fost multă vreme nervos. Totuiși, aceasta trebuia să-l facă să sară,dă, căci a scris iîn acest articol că ceea ce el poate avea mai bun e Adalbert. — Cunoașteți pe Victor Hugo ? — Da, am mâncat de multe ori cu el. Mă lua drept un glumeţ. Beam a­­proape cât el, dar am refuzat tot­deauna de a-i da cărţile mele. I-am spus : ,,Nu le veţi citi scumpe maes­tre, şi mă veţi face să­­scriu pentru una din femeile care vă face curte”. M’am încăpăţânat să păstrez acest rol și Victor Hugo a murit fără să mă cunoască. Doamna Daudet era o fetiţă mică la masa lui Hugo. Ea nu îndrăz­nea să vorbească, de teamă, de sigur să nu fie confundată cu înfumuraţii cari înconjurau pe maestru. In fond această timiditate provenea din orgoliu. Eu mă duc în fiecare Du­minică la Goncourt. Aceasta mă cos­tă, totuşi eu merg. El este atât de sig­ur, atât de puţin antu­rat. JULES RENARD AI. Mihalescu 4­4*^*” Elvira Popescu şi Louis Verneisii la music-hall După cum am mai anunţat, d-na Elvira Popescu şi d. Louis Vernein] au­­semnat cu d. Leon Volteira, ca să joace în revista de toamnă la Casino de Paris împreună cu fantesistul Saint-Gvarnier și a comicului Dutard. Elvira­ Popescu nu va lvca numai un sketch, ci va dansa şi va cânta, apărând sub aspecte diferite. Se afirmă chiar că ar avea dispoziţii pentru charleston, compatrioata noas­tră. Bloch, Hohn, Levy şi Schiotvi­tz, joacă pocher. Deodaată, Kohn se face galben la fală, scapă cărţile din mână şi cade grămadă fă-n­ă simţire. Prie­tenii dau fuga, ii iau In braţe, ii pun pe o canapea, incearcă «i-î aducă In fire dar, nu. zadar. Fără nici o înfiorată, Kohn e mort; a murit subit Vai, ce-o să zică lu­mea !... — „Ei ce facem acum? întreabă Schulaviz. — „N'avem decăt să scoatem şepta­rii şi gala!... demarcă Levu­ reaşezân­­duse. Stăpânul — Cum de nu ţi-e ruşine, eşti intrat abia de opt zile la mine şi m­'ai şi furat .. Servitorul. — Nu’s eu de vină coa­ne! aş mai fi aşteptat, dar vezi că am auzit că la maia nu stă un servitor mai mult de opt zile... La restaurant. Clientul -- Ce fel de mâncare este asta''... Chiamă te rog patronul. Chelnerul. —­ftu-i aici. S’a dus să mănânce la restaurantul de vis-a-vis. In tren. Controlorul (cerând bilete). De ce are domnișoara numai jumătate de bilet? Trebuia să fi luat unul. întreg. Pasagerul (tatăl, domnișoarei ce pa­re de vre-o 0-15 ani). Cum, domnule? frică acum zece­ ani pleca cu jumă­tate de preţ şi dumneata vrei să mă înveţi pe mine? „Mitică îşi făcuse cura­j la Slănic. Plecând acasă, el refuză­ să lase ceva chelnerilor­ şi oamenilor de serviciu, sub pretext că băile nu i-au folosit la nimic. — „Se cunoaşte! exclamă tatul — căci tot murdar ai rămas”. Auzind paşii lui bărbatu-său, pe scări, M-me Popescu î­şi ascunde a­­mântui într’un dulap. T­. Popescu in­tră . 18 observă o mănuşă bărbătească pe u­n scaun. -- „Ai ascuns pe cineva” — incepu el să zbiere şi să caute pretutindeni. In sfârşit, deschide dulapul. — „Ce cauţi, aici, domnule?” ţipă Popescu, scos din fire. :- „Dacă ţi-aş spune c’aştept tram­initul, par,‘că m’ai crede?.„ Invers proporţional. La bal. Se licitează sărutul d­rei X. Ea se prezintă bancherului Cohn. — „lamata vreau 500 lei pentru un sarut.. — şi mai jos, duduie? întreabă Cohn punând mâna pe portofel. „Mai jos? .5ooo lei"­La poarta raiului. Un creştin bate la poarta raiului. — „Cine-i?” — „Eu, Popescu!" — „Ce-ai făcut pe lumea cealaltă?” — „Am suferit! Am fost însurat”. — „Intră!” Porţile raiului se deschid şi omul nostrui pătrunde înăuntru. Nu trece mult şi un altul bate la poartă. — „Cine-i?”. — „Ionescu”. — „Ai fost însurat?” — „Tiu, prea sfinte, şi încă de două ori”. — „Hai! pleacă de aici. In rai nu intră decât martirii, nu însă şi proştii” Mitică, plecat în voiaj, moare în- tr’un incendiu. Soţia lui trebuia a­­nunţată şi prietenii se întrebau cum nu putea să-l dea de ştire fără să-i facă mult rău. Porniră deci s’o găsească pe madam Mitică. Domnia sa era un bucătărie. — Bună ziua, madam. — „Bună să vă fie inima, veniţi, probabil, să-l căutaţi pe Mitică. Nu-i acasă. Fără să ţie seamă ’de întreruperile musafirilor şi de dorinţa lor de a plasa câte o vorbă, ea continuă: — „Mitică e în voiaj. Munceşte să­ram, de aceea îi fac şi eu o supu­­şocrră bună.... ■ — „Mă scuzaţi, Doamnă — îndrăz­ni în sfârşit unul să spue — %Tar cine v’a spus că fwwt.eeffe aşa.... — „Păi a plecat cu marfă la... şi... — „Şi eu Vam, văzut tntr’un varie­teu, bând şampanie şi cântând, şan­­­sonete...” — „Mitică al meu?” — „Cu femei streine tn braţe”. — „Arzit-l focu, să-l arză...” — „Va şi aci — exclamă uşurat, prietenul care ajunse la ţinta dorită. D-na Elvira Popescu Uf Cărţi cari trebuesc distruse Continuăm cu publicarea răspunsu­rilor , interesanta anchetă referitoa­re la carile „ce debuesc anse”. PAREREA LUI MICHEL CORDAY Apreciatul de viitor si autor al roma­nului „Sespme de la meternite con­sent­­e” spune : —­ Una din chestiunile puse se leagă de celelalte două , întreba­ţi dacă ope­rile literare pot perverti, o fiinţă sau să o desguste de viaţă. Aşi adăuga că alte opere pot avea darul de a sugera cuiva gustul vieţii. După părerea mea cartea are această putere. A admite acest lu­cru. • înseamnă a admite Că anume opere pot accelera sau încetini fericirea umanităţii. A treia întrebare ,pe care mi-o­­pu­neţi, e ca­re este cartea care aşi dis­truge-o dacă aşi putea să fac acest lucru. Mărturisesc că n’aşi îndrăsni aşa ce­va pentru că toate ideile au dreptul de a vedea lumina zilei. Antagonismul opiniilor e necesar. E nulsatiumiea şi chiar ritmul vieţei. O idee binefăcătoare la început poate deveni nefastă mai târziu. N'avem dreptul de a suprima, nici­ ima. Avem însă dreptul de a le examina ne toate. RĂSPUNSUL D-LUI MAURICE DEROBRA Nici o operă literară n’ar trebui să pervertească pe cineva sau să-i inspire desgustul de viaţă. Bieţii oameni cari iau in serios O op®,­­ literară sunt nişte dobitoci. Relativitatea timpului e un joc de copil alături de relativitatea materiei imprimate. Când Vedem că puritanii din Belgia sau pe Quakerii din Statele­ Unite, an ternând să distrugă exemplarele din „Rama Sutra”, această capo­d’operă a poesiei indice, ași dori să distrug toate exemplarele din Biblie, carte ca-. re nu e mai puţin condamnabilă. RĂSPUNSUL D-LUI S. H. ROSNY — Cred că nici o operă n’a fost dău­nătoare omenirei. Trebue ca aceas­tă omenire să se desvolte. $i nu cul­când-o în vată vom ajunge la acest lucru. Bănuiesc că această omenire e des­­tul de matură ca să nu se lase viola­tă de primul venit. Nimeni n’a creat o religie dacă ea n’ar fi existat in prealabil. $i nimeni nu s’a sinucis dacă n’ar fi avut el in­­su$i ideia sinucidere­ sau vre-o boală mintală. RĂSPUNSUL RACHILDEI — Cred fără­ excepţie, spune d-na. Rachilde, ca toate literaturile aşa zi­se religioase au fă­cut rău omenirei. ..Romanul sufletului” a sugerat o­­menirei iluzia unei a doua vieţi mai bună, şi a făcut-o să uite viaţa reală şi in consecinţă să uite îmbunătăţirea soartei omeneşti. Scriitorii au alergat după aşa zise bunuri cari nu sunt din lumea asta. Orice fericire pe care mâna nu o a­­tinge devine un vis ! Nu cred că o operă literară, fără pretenție de sociologie sau de filoso­­fie poate face rău cuiva. A celi an roman e a respira o floare.­ RASPUNSUL LUI JULES BERTAUT — Nu cred în influenţa, lecturilor în ce priveşte formarea unei fiinţe sau a sensului hotărârilor sale. Cred că în­tregul nostru viitor e închis în pre­zent, şi că pretinsele­ schimbări evo­luţii conversiuni, nu sun alt­ceva de­cât o parte din noi înşine, care se des­făşoară brusc, e partea cea mai inti­mă, acea, pe care n’o cunoaştem pentru că era­ cea mai ascunsă, dar cea mai reală. Nu cred că. o operă literară poate perverti pe cineva, mai ales dacă ope­ra, e într’a­devăr literară, şi constitue o lucrare demnă de acest nume. In ce privește distrugerea unei sinsure opere, nu, timpul singur va distruge pe cele proaste si rele. Jules Bertaut RĂSPUNSUL LUI JULES VERAN Cartea, ce trebue arsă ? Nu căutaţi prea­ mult. In momentul de fată nu e decât una: cartea cea mare a datoriei public­e. ■E ReA'Til e literatură. Jules Verón RĂSPUNSUL D-LOR MAX ŞI ALEX: „ FISCHER 1) Ne întrebaţi : Nu credeţi­­că anu­mite opere au fost dăunătoare feri­­cirei umanităţei, făcând să dispară un vechi ideal ? Fie­care­ epocă are idealul pe care-1 merită sau pe care crede că îl merită. In consecinţă nu mi se pare că s’ar putea in mod echitabil imputa crimă uiei opere făcând să dispară un i­­deal obosit. 2) Ne mai întrebaţi: Cunoaşteţi o­­pere literare ce ar putea provoca des­gustul de viaţă ? Nu. Nu cunoaştem.­ opere literare, cari ar putea provoca desgustul de viaţă. 3) Ne mai întrebaţi în al treilea rând, ca­re,ar fi cartea pe care a­m­­con­damna-o, dacă am putea distruge toa­te exemplarele din lume ? Codul civil, fără îndoială. Da. Codul civil, dacă această carte n’ar fi ea în­să,și proteguită de acea­ admirabilă le­ge a indulgentei care se numește co­dul civil. Punând aceste întrebări am fost ten­­taţi să răspundem la primele două chestiuni eu : Nu ştiu ! Dar ne-am amintit, că în şcoală­­pro­fesorul care ne prepara pentru baca­laureat, ne-a spus : Nu răspundeţi nici­odată, nu ştiu, la o întrebare ce vi se pune. Acest răspuns va da nota zero. Răs­punzând — orice chiar o măgărie rişti să agaţi un doi sau un indulgent trei. — Maurice Dekobra AUTORI DRAMATICI D. T. Solacolo­­ , cărui piesă „Coţofana” se va repre­zenta la Teatrul­­National Mattinata Fără îndoială, as­ta­­scula de dimi­neaţă este un obiceiu de Prost gust. în­ afară de păcatul vulgarităţii, îl are şi pe acela de servilitate. In adevăr, a te scula de dimineaţă înseamnă a te supune tiraniei timpului. Nu e oare îndeajuns că, din cauza mişcării de revoluţie a pământului, suntem nevoiţi să ne variem mereu îmbrăcămintea, după înălţimea Soare­lui la meridian ? A te scula odată cu zorii zilei nu înseamnă decât a te su­pune şi mişcării de rotaţie a globu­lui nostru de lut ceea ce, firi indepen­dente, ca a mea, nu pot­ accepta.­ De aceea eu nu mă scol,niciodată de vreme. Linii • apun că obiceiul acesta al meu. s’ar trage din faptul că mă culc la .cinci,, eearse dimineaţa — ceea­ce. trebue să' admitem­, e foarte de vre­me — si totuşi.' — închipuiti-vă ! — tot târziu mă scol. Acum câteva zile însă, nişte plic­tiseli^ excepţionale m­’au silit să apar pe calea Victoriei, la o oră cu totul neobicinuită, spre emoţia, plină de gri­jă, a comisionarului din colt, obicinuit să mă vadă mult mai târziu. Calea Victoriei nu era pustie. Asta nu o pot spune, fiindcă ar însemna să exagerez. Faptul că pe trotuare se putea merge oare­cum în voie, îşi că pe asfaltul din mijlocul străzii, mătu­rătorii Primăriei, împrăştiau nisip gal­ben, în vederea nu ştiu cărui solemn convoi, nu implica de loc ideia Saiha­­rei. Cu atât mai mult cu cât în drep­tul portalului unui hotel, o tigăni­­cuşe durdulie stropea cu o ulcică în­florită un morman, o adevărată movi­lă de flori albe şi roşii, şi galbene şi maure. Soarele nu pătrunsese încă în stra­dă. Se înţepenise în crestele acope­rişurilor umede de rouă nopţii. Ici, colo, un oblon se ridica zornă­ind ca lanţurile lui Prometeu. În uşa unui birou un servitor scu­tura, cu frenezie un preş, din care ţâş­neau la fiecare isbitură interminabili nori de praf, de toată nostimada.. Un altul mătura cu entuziasm trotuarul, în faţa unei prăvălii de pălării, azvâr­lind tot gunoiul, în ghetele şi panta­lonii trecătorilor. Viaţa, se deştepta si eu. Spre birouri şi ateliere, un stol în­cântător de fete se perinda nesfârşit şi ameţitor, păşind găbite de asfalt. Răcoarea dimineţii îmbujora toate fetele. O fetiţă blondă, Işi înghemuia nervoasă zulufii năbădăioşi, într’o pă­lăriuţă de un roşu aprins, aproape, a­­proape să fie întrecut de obrăz ntorii si năsucul obraznic, albia esit de sub pla­pumă si rușinat, de biciuirea nemiloasă a aerului proaspăt... Piciorușele împantolate ale unei bra­ne­ înalte, cu un bust superb, eu o coi­­fură à la Cleo, sunt mai agere decât ,i!e filondinei. O ajung! o întrec, si sunt pe cale să ajung şi pe a treia, care, mai depărtată, nu ispiteşte decât prin curba ameţitoare a unor pulpe mătăsoase „sabie”. Iată şi un obrăjior umflat încă de somn... Ce bine ar mai fi­­priaş ochi­lor mei, voalaţi, îmbufnaţi, perna moale, cuvertura caldă iar salteaua de puf, dar... slujba-i slujbă ! Ba nu trebue însă să pară prea grea unui lanţ de trei fetişcane, care chico­tesc, ţinându-se de braţ, şi­­îngrămă­dind­u-şi şoldurile pline, una într’alta... Râsul lor cristalin turbură până şi pe ursuzul măturător de stradă, care miş­că ritmic uriaşul său târn, ca pe o vâslă de galeră... Ochii lor de drac scapă mereu s­pre trecătorii, care ră­mân pironiţi urmărind cu ochi pofti­tori... afrodisiacul trio ! A ! Iată şi o pereche. Ea e mică, brună şi cârlionţată. El e înalt, blond, firav şi visător. Se opresc k. un colţ. Işi dau mâna. Stau să se despartă. Dar nu, continuă vorba. Iar isi dau mâna. Insă nici de data asta nu se despart. Tn sfâ­rșit, după a cincea strângere de mână, ea se îndură să treacă strada­, intrând într’un magazin, de mode... El o ia agale pe calea Victoriei, în sus... Deodată, dintr’un gang izbucnește o siluetă, a­sa cum vezi cu sutele în orele de seară, dar care in lumina di­mineții e cu totul stridentă. Fata îi e devastată, de brazde largi tra­se prin fardul, care o acoperea. O­­chii îi sunt turbiți. Unul mai păstrea­ză urmele unui cearcăn. Frizura ia dezordine, iar rouge-l închemuit în două grămăjoare bizare la colţurile buzelor. Un ciorap face cute, foa­rte multe cute, iar bareta unui pantof e desfăcută. Ea priveşte de ,mr. împrejur, cu teamă parcă... Un birjar a zărit-o şi a pus mâna" pe hăţuri... Silueta se urcă în trăsură, cade pe perne şi şopteşte o adresă, în timp ce birjarul dă bice cailor, zâmbind cu înțeles... Iar soarele începe să se coboare şi pe acoperiş, în stradă, NÁDOR Oameni şi fapte Sfântul Francisc al pasărilor cerului poi vândute pe pieţele italiene. Copii după această cerere au fost transmise legaţiei italiene din Praga şi consiliului central al fasciştilor italieni”. Sfântul Francisc d'Assisi a fost îmigraţiunea lor prin Italia Şi au pomenit cu sfinţenie in Italia. E­­febut cu sufletul tânăr mereu şi iubitor ca insuş Christos a apărut cu duhul, din nou, printre oameni Nu ne miră faptul că această pomenire a fost dictată şi prileju­ită de oficialitate, ci suntem nedu­meriţi de răsunetul pe care l-a a­­vut jubileul sfântului Francisc d' Assisi. Despre starea de suflet a Ita­liei, în zilele de sărbătorire a sfân­tului, ne face o idee precisă urmă­toarea telegramă de la Praga, transmisă tuturor statelor europe­ne. Pentru cei cari știu într'ade­­văr să crească printre rânduri și tot sensul celor spuse, această in­­formațiune este edificatoare . „Societatea pentru protecţia a­­nimalelor, din Praga, a adresat o cerere lui Mussolini, rugându-l ca cu ocazia jubileului Sfântului Francisc d’Assisi, să publice un decret prin care să interzică omo­rârea păsărilor cântătoare, cari sunt prinse în massă în timpul 7 Sfântul Francisc d'Assisi încă odată şi postum, va face o faptă bună. Societatea pentru protecţia spa­­sărilor cerului, din Praga, a găsit momentul nimerit în care scopul fiinţării ei să fie atins, folosindu­­se de o împrejurare binecuvânta­­tă. Păsările cântătoare nu vor mai cânta banal şi dureros de colivii,, deasupra oglinzii bărbierilor. M’ am gândit că măsura aceasta ar putea fi întinsă şi la noi, şi alta rea. Aţi luat vreodată în mână o p­­sarică moartă ? Vai, numai când o simţi uşoară in mână, ca pe o frunză uscată, îţi dai seama câtă cosmică tragedie a încăput in co­livia zăbrelită. Păsărică moartă este simbolul crimei inconştiente şi barbare. Poate că abia astăzi, memoria Sfântului Francisc d’Assisi să deschidă larg toate coliviile pen­tru ca păsările cântătoare să moa­ră cel puţin în plin cer, de bătăile de inimă ale bucuriei, în Ioc sa tânjească în amărăciune deasupra diplomei bărbierilor. K. R. D. Congresul internaţional pentru drepturile autorilor La sfârşitul lunei August se va ţ­ine la Varşovia congresul anual pentru drepturile autorilor, organizat, de ,,A­­sociation litteraire et artistique in­­tprelationale”,a înfiinţata în 1878 dr. Victor Hugo, în scopul apărării drep­turilor autorilor. In urma interven­ţiei guvernului polon,­­ultimul con­gres al asociaţiei a hotărât ca con­gresul să aibă loc anul acesta in Po­­lonia. Ministrul de externe şi minis­trul de instrucţiune polonez s’au a­­dresat societăţii şi fondului Miauoiv­­ski ca să preia organizarea congre­sului. S-a constituit imediat un co­­mitet de organizare, compus din scri­itori, artiști și juriști în frunte cu Zemon Przesmycki. zde­zss»—-----

Next