Rampa, august 1926 (Anul 11, nr. 2628-2653)
1926-08-05 / nr. 2631
ANUL XI Nr. 2631 hufon REDACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE : BUCUREŞTI, CALEA VICTORIEI No. 31 15» Publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Mossa Bulevardul Academiei, 4. Anunciurile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului. / Director Prim Redactor: SCARLAT JOI 5 AUGUST 1926 ABONAMENTELE IN TARA Trei luni...................................... • 200 lei Şase luni......................... . . AOO „ Un an..........................................................................730 « IN STRĂINĂTATE, Trei luni......................... 500 lei Șase luni................................. • • » Un a......................... .... ’6°° » ■.con«tinent«le se plătesc înainte ?i încep la 1 sau la 15 ale fiecărei luni. Însemnări de VICTOR EFTIMIU AL. MIHALESCU Al Mihalescu ţi-a renoitc angajameatrul de prim-actor şi director de scena al teatrului parizian „L’Oeuvre” şi va interpreta în stagiunea vitoare câteva opere masive din repertoriul întocmit cu atâta pricepere de Lugné-Poé. L’am văzut pe Mihalescu la debutul său, în „Strigoii" lui Ibsen. Mihalescu a pus piesa în scenă şi a jucat pe Engstrand în faţa unei săli arhipline, cu un succes desăvârşit In câteva luni, compatriotul nostru a reuşit să-şi desimpleze accentul românesc şi astfel, remarcabila compoziţie a bătrânului tâmplar n’a avut să sufere de pe urma originilor îndepărtate ale noului interpret. Mihalescu este din acei actori cari nu se mulţumesc cu însuşirile lor dramatice naturale ci caută să şi le cultive prin muncă, citiri, călătorii. Numai astfel se re-, nnoieşte un intelectual. Spre deosebire de alţi camarazi ai săi, cu sari a pornit la drum acum douăzeci de ani, Mihalescu n’a stat pe foc, ci într’o permanentă nelinişte, în pribegiri din teatru în teatru, din ţară în ţară şi-a perfecţionat necontenit talentul. .. Succesul său parizian este o binemeritată răsplată a atâtor sforţări. Acest succes însă nu trebue să-l ameţească şi să-l facă să rămână pe acolo; locul lui Al. Mr.4 aleseu este în ţară, fie la Teatrul Naţional, fie la Conservator, fie în fruntea unei companii particulare. Căci dacă avem excelenţi actori, din ce în ce mai mulţi, avem în schimb, din ce în ce mai puţini profesori... POETUL „Aş vrea să am atâta ca să pot trăi liber, fără i să cer nimănui nimic, dar nu mai am speranţa să pot căpăta vreo dată. „Am atâţia prieteni cari au avutputerea s’ o facă şi totuşi am rămas mereu în servitudine şi sărăcie!’’. Aceste câteva rânduri le-a scris acum patru sute de ani, din Garfagnana, unde era un fel de poliţai (comisar al ducelui Alfonso din Ferrare) — nemuritorul autor al lui „Orlando Furioso”. Arioste, după ce-şi scrisese capodopera-Satirile lui Ariosto sunt pline de mărturiile marilor greutăţi ale vieţii sale. Nu visa decât să poată locui undeva, în linişte, printre cărţi şi să scrie versuri; nevoile cotidiane însă îl sileau să se pună în serviciul vreunui puternic al zilei şi să călătorească mereu, din Italia plină de soare până în Ungaria „cea cu mâncări prea pipărate”. Acest calvar al poetului, revine ca un dureros leit-motiv şi în scrisorile recent apărute ale lui Dostoievsky. Pare să fie un blestem ce te transmite din ţară în ţară, din veac în veac, celor ursiţi gloriei eterne. Eminescu a dus-o greu la noi, tot aşa şi Alexandra Macedonsky. E şi firesc, încă multe zeci de ani scriitorii vor trebui să renunţe la liniştea creatoare, căci nu se citeşte îndeajuns; nimeni nu poate trăi din venitul operilor sale literare, în aceste părţi ale continentului. Tot aşa se poate spune că Dostoievsky a trăit şi el în împrejurări ingrate : analfabetismul imperialul moscovit, persecuţiile politice, noutatea şi originalitatea copleşitoare a geniului sau. Iată însă că în Italia mecenaţilor, în provinciile celebre prin dărnicia papilor, dacilor şi episcopilor creatoni iluştri îşi duceau cu greu jugul mizeriei şi al sclaviei. începând cu Dante, continuând cu plasticii din renaştere, toţi marii artişti au avut mai mult să sufere de pe urma principiilor. Solicitudinea acestora pare mai mult « Wendă. JJi» i©ac în xe&c. din ţară în ţară e scris se vede, ca razele genialităţii să se împletească spinilor, pe frunţile celor inspiraţi”. SATIRA... De la „Srisoarea pierdută” a lui Caragiale şi pânăla „Apostolii” d-lui Rebreanu, trecând prin „Dinu Păturică” al lui Filimon- Maniu-Pillat şi prin „Nodul Gordian” al lui Valjean, — în teatrul românesc domină nota satirică, mult prea multă satiră. Ne place mult să ne batjocorim. — Curios ! îmi spunea odată un francez care iubeşte mult pe rumâni. „Dv. aveţi o predilecţie unică să vă vorbiţi de rău, să vă etalaţi rănile... n’am cunoscut oameni care să aibă o mai proastă părere de ei înşişi, ca românii ! Intr’adevăr, nu există o literatură atât de negativă ca a noastră. Crei mai muli scriitori pun în opera lor desgustul de contemporani, un rânjet, un spirit de ostilitate descurajator. Colecţii de imbecili, canalii, asasini, ca’n teatral şi epica noastră nu mai are nimeni. Să fie oare atâta de generală corupţia, ignominia?! Şi chiar dac’ar fi, facem noi bine perpetuând-o şi în scris ? Şi mai este o întrebare: până la punct satira îndreaptă ? Până la ce punct rămâne satira o operă de artă ? Eu cred că arătarea unei pilde bune, înălţătoare, face mai mult bine educaţiei celor, greşiţi, decât escalarea pe scenă, a unor scârbe de oameni, cu care nu ţii să ai nici un fel de contact. Ingraţii, lichelele, ariviştii, canaliile, imbecilii, nu sunt interesanţi nici în viaţă, mai puţin în artă — mai ales când printre dânşii nu întâlneşti contrastul , omul bun şi drept, idealistul de care să te alipeşti din tot sufletul, pe care să-l dai exemplu. E prea mult pesimism în scrisul nostru, de aceea nu mi-o luaţi în nume de rău dacă alerg spre refugiul cărţilor candide, surâzătoare, spre literatura senina a celor ce nu vor să moralizeze pe nimeni, să nu biciuiască pe nimeni, să nu „îndrepte” pe nimeni... Jurnalul intim al lui Jules Renard Autorul „Roşcovanului” a lăsat vicuşii „o bucată pentru „Echo de Paris’ cit un jurnal intim, foarte interesant, care nu se va pune în vânzare decât peste câteva luni. (El conţine părerile lui Jules Reward asupra confraiilor săi, anecdote, notiţe scurte, pe cari scriitorul intenţiona să le utilizeze mai târziu în lucrările sale. Publicăm în cele ce urmează un fragment din acest jurnal. 5. IANUARIE. — L’am văzut azi dimineațtălpaâ Daudet. El a spus de Vignier. Ei poartă în spate moartea lui Robert Gazes”, de Zola că lucrează până se îngraste. I se pare lui Goncourt că a citit „Sombres pincés” și-mi va scrie... D-na Daudet e o femee mai artistă decât mine, femeea artistă prin excelență. Lui (A. Daudet) îi e frică să nu-i moştenească copiii boala, şi-a muncit foarte mult pentru a scrie piesa „Obstacolul”. El a spus : — Jişi vrea sămor demită, ca nu ştiu ce rege vechi căruia i se adusese prizonieri , atât de nenorociţi, încât imediat a căzut bolnav. 10 IANUARIE. — Oricât de drepţi am fi, pentru totdeauna să ne clasăm într’o categorie de hoţi. La lumina a două lumânări văd o figură rotundă, un cap deja pleșuv Căutam degeaba printre hârtii. Schwob vroia să mă ducă imediat la „Echo de Paris”, așa cum eram, cu picioarele goale, în cămașe de noelete. Am pierdut o bună ocazie, nu ? 3 FEBRUARIE. — Ieri seară, banchetul Simboliștilor. Multe toasturi, preparate, improvizate, citite, încurcate. Vorba, lui Barris : „Avem toți în fundul sufletului plesnitoarele antisimboliste”. Găsesc pe Bagree plicticos. Barbișonul lui Felix Fénétin. Era un domn rigid plastronat, cu ceva mare, alb la butonieră. Aşi fi putut spune „cavalerul de onoare al Simbolismului”. A fost întrebat: „Ce căutaţi aci ?” El a răspuns : „Am căzut la bacalaureat”. Eşind de la facultate, am văzut un banchet al literaţilor, am venit şi eu”. Un lucru îl surprindea : „Cum !. Sunt 11 ore şi aveţi încă timpul să daţi articole la gazetă Mirbeau, un tip de ofiţer de artilerie. Marie . Kruzinska, e piciorul în ea. Moréais. Părul lui îi cade în mustăţi. Jean Garrere. Un lamartinean meridional. Crede în ideal, în înfinit, în Job, într’o mulţime de lucruisoare, si pentru a face dovadă, isi recită versurile. . De altfel, ar vrea să fie luat drept un ierbar şi, crede că la apariţia volumului său de versuri, toată lumea o să-i cadă în genunchi. Louis Denise i’a prevenit. Léon Lacour, deja gri, deja pleşuv şi totdeauna foarte mic. Ah !, acei cari iau literatura drept doică fac foarte rău. Toţi oamenii aceştia îşi spun: „Sunt un revoltat!” cu un aer de bătrân care urinează fără mare suferinţă. 4 FEBRUARIE. — Da voiu vorbi stelelor într’un limbaj ales, poate în versuri. Şi cu braţele,încrucișate voiu aștepta răspunsul lor. Dar au fost câini în haită, câini slabi, ce mi-au răspuns cu un urlet monoton. 13 FEBRUARIE. — O nuvelă, aproape foarte bună, ceva, ca un subcatpo d’operă. Ah ! viața literară. Am fost aseară la Lemerre. Nu mă duc des, dintimiditate.• Nici un „Sourires pliieés" nu era în . - ‘galantar. Imediat, mi-a' venit această Raynaud nu, era mulțumit de dineu,de-ntibeeil că cele 1000 exemplari spunea: „Nam avut nici măcar tun- j re s’auepuizat poate. Când am intrat, 12 IANUARIE. — Eri seară, la ora ' pul să ne,cherchelim puțin. jinima-mi batea puțin. 11.30 am auzit soneria. Era Marcel J Vapor, omul ăsta da strângeri deJLemetse nici. nu m’a cunoscut. StfurtlfcYMPnMk sarea din enteis '«Mai tur talantL. E de prima forță* 16 FEBRUARIE. — Marcel Schwab sura. sa pui h. în saluturi din cap si surâsuri simpatice, n’are 24 ani.El are 30. A fost refuzat asupra micilor mizerii ale vieţii literala Şcoala normală dela Coulouche, pentre. Un articol rău voitor al lui pontru discursul francez, bine înţeles. A Inores în „Figaro” i’a jignit profund. eşti primul la licenţă, înaintea normaliştilor cari s’au prezentat la Şcoala Normală, în acelaşi timp cu el. N’a scris nici odată o linie care să nu fie plătită, şi a intrat la. ..L’Evenement” scriind din provincie lui Magnier pentru a se oferi de a-i face cronici. Are oroare de păr şi-şi rade aproape tot capul. Este un gazetar din genul savant şi de suracie rară, un muncitor ce simte lucrurile, crede în lucruri, urăşte lucruri, un nedescifrabil pentru mine. 18 FEBRUARIE. — Viitorul volum ,,Les Cleportes” şi „L’Ecomifleur” unite. Primul capitol: Les Lerin; al doilea capitol: Les Vemer. Stilul lui Huysmans e ca o perie tare, si aceasta zgârie. 21 FEBRUARIE. — Intre „Lerin” și „Vernet” voiu pune câteva fantezii intitulate „Entr’acte”. 23 FEBRUARIE. — George Sand, vaca bretonă a literaturei. Trecem peste stările corpurilor, străine, ca și cum moartea ne-ar face semne amicale din cap. 24 FEBRUARIE. — O semnătură tremurătoare care are fricăsă-şi spue numele.25 FEBRUARIE. — Astăzi, dimineaţă o plăcută conversia fie de o oră şijumătate cu Alphonse Daudet. Suferea mai puţin, mergea cu paşi aproape naturali era vesel. Goncourt i-a spus. ..Spune-i lui „Sourire? pincés”, că nu-l uit, că-i voiu scrie când voiu termina „La Füle Elisa”. Goncourt nu e dea-El a fost multă vreme nervos. Totuiși, aceasta trebuia să-l facă să sară,dă, căci a scris iîn acest articol că ceea ce el poate avea mai bun e Adalbert. — Cunoașteți pe Victor Hugo ? — Da, am mâncat de multe ori cu el. Mă lua drept un glumeţ. Beam aproape cât el, dar am refuzat totdeauna de a-i da cărţile mele. I-am spus : ,,Nu le veţi citi scumpe maestre, şi mă veţi face săscriu pentru una din femeile care vă face curte”. M’am încăpăţânat să păstrez acest rol și Victor Hugo a murit fără să mă cunoască. Doamna Daudet era o fetiţă mică la masa lui Hugo. Ea nu îndrăznea să vorbească, de teamă, de sigur să nu fie confundată cu înfumuraţii cari înconjurau pe maestru. In fond această timiditate provenea din orgoliu. Eu mă duc în fiecare Duminică la Goncourt. Aceasta mă costă, totuşi eu merg. El este atât de sigur, atât de puţin anturat. JULES RENARD AI. Mihalescu 44*^*” Elvira Popescu şi Louis Verneisii la music-hall După cum am mai anunţat, d-na Elvira Popescu şi d. Louis Vernein] ausemnat cu d. Leon Volteira, ca să joace în revista de toamnă la Casino de Paris împreună cu fantesistul Saint-Gvarnier și a comicului Dutard. Elvira Popescu nu va lvca numai un sketch, ci va dansa şi va cânta, apărând sub aspecte diferite. Se afirmă chiar că ar avea dispoziţii pentru charleston, compatrioata noastră. Bloch, Hohn, Levy şi Schiotvitz, joacă pocher. Deodaată, Kohn se face galben la fală, scapă cărţile din mână şi cade grămadă fă-nă simţire. Prietenii dau fuga, ii iau In braţe, ii pun pe o canapea, incearcă «i-î aducă In fire dar, nu. zadar. Fără nici o înfiorată, Kohn e mort; a murit subit Vai, ce-o să zică lumea !... — „Ei ce facem acum? întreabă Schulaviz. — „N'avem decăt să scoatem şeptarii şi gala!... demarcă Levu reaşezânduse. Stăpânul — Cum de nu ţi-e ruşine, eşti intrat abia de opt zile la mine şi m'ai şi furat .. Servitorul. — Nu’s eu de vină coane! aş mai fi aşteptat, dar vezi că am auzit că la maia nu stă un servitor mai mult de opt zile... La restaurant. Clientul -- Ce fel de mâncare este asta''... Chiamă te rog patronul. Chelnerul. —ftu-i aici. S’a dus să mănânce la restaurantul de vis-a-vis. In tren. Controlorul (cerând bilete). De ce are domnișoara numai jumătate de bilet? Trebuia să fi luat unul. întreg. Pasagerul (tatăl, domnișoarei ce pare de vre-o 0-15 ani). Cum, domnule? frică acum zece ani pleca cu jumătate de preţ şi dumneata vrei să mă înveţi pe mine? „Mitică îşi făcuse curaj la Slănic. Plecând acasă, el refuză să lase ceva chelnerilor şi oamenilor de serviciu, sub pretext că băile nu i-au folosit la nimic. — „Se cunoaşte! exclamă tatul — căci tot murdar ai rămas”. Auzind paşii lui bărbatu-său, pe scări, M-me Popescu îşi ascunde amântui într’un dulap. T. Popescu intră . 18 observă o mănuşă bărbătească pe un scaun. -- „Ai ascuns pe cineva” — incepu el să zbiere şi să caute pretutindeni. In sfârşit, deschide dulapul. — „Ce cauţi, aici, domnule?” ţipă Popescu, scos din fire. :- „Dacă ţi-aş spune c’aştept traminitul, par,‘că m’ai crede?.„ Invers proporţional. La bal. Se licitează sărutul drei X. Ea se prezintă bancherului Cohn. — „lamata vreau 500 lei pentru un sarut.. — şi mai jos, duduie? întreabă Cohn punând mâna pe portofel. „Mai jos? .5ooo lei"La poarta raiului. Un creştin bate la poarta raiului. — „Cine-i?” — „Eu, Popescu!" — „Ce-ai făcut pe lumea cealaltă?” — „Am suferit! Am fost însurat”. — „Intră!” Porţile raiului se deschid şi omul nostrui pătrunde înăuntru. Nu trece mult şi un altul bate la poartă. — „Cine-i?”. — „Ionescu”. — „Ai fost însurat?” — „Tiu, prea sfinte, şi încă de două ori”. — „Hai! pleacă de aici. In rai nu intră decât martirii, nu însă şi proştii” Mitică, plecat în voiaj, moare în- tr’un incendiu. Soţia lui trebuia anunţată şi prietenii se întrebau cum nu putea să-l dea de ştire fără să-i facă mult rău. Porniră deci s’o găsească pe madam Mitică. Domnia sa era un bucătărie. — Bună ziua, madam. — „Bună să vă fie inima, veniţi, probabil, să-l căutaţi pe Mitică. Nu-i acasă. Fără să ţie seamă ’de întreruperile musafirilor şi de dorinţa lor de a plasa câte o vorbă, ea continuă: — „Mitică e în voiaj. Munceşte săram, de aceea îi fac şi eu o supuşocrră bună.... ■ — „Mă scuzaţi, Doamnă — îndrăzni în sfârşit unul să spue — %Tar cine v’a spus că fwwt.eeffe aşa.... — „Păi a plecat cu marfă la... şi... — „Şi eu Vam, văzut tntr’un varieteu, bând şampanie şi cântând, şansonete...” — „Mitică al meu?” — „Cu femei streine tn braţe”. — „Arzit-l focu, să-l arză...” — „Va şi aci — exclamă uşurat, prietenul care ajunse la ţinta dorită. D-na Elvira Popescu Uf Cărţi cari trebuesc distruse Continuăm cu publicarea răspunsurilor , interesanta anchetă referitoare la carile „ce debuesc anse”. PAREREA LUI MICHEL CORDAY Apreciatul de viitor si autor al romanului „Sespme de la meternite consente” spune : — Una din chestiunile puse se leagă de celelalte două , întrebaţi dacă operile literare pot perverti, o fiinţă sau să o desguste de viaţă. Aşi adăuga că alte opere pot avea darul de a sugera cuiva gustul vieţii. După părerea mea cartea are această putere. A admite acest lucru. • înseamnă a admite Că anume opere pot accelera sau încetini fericirea umanităţii. A treia întrebare ,pe care mi-opuneţi, e care este cartea care aşi distruge-o dacă aşi putea să fac acest lucru. Mărturisesc că n’aşi îndrăsni aşa ceva pentru că toate ideile au dreptul de a vedea lumina zilei. Antagonismul opiniilor e necesar. E nulsatiumiea şi chiar ritmul vieţei. O idee binefăcătoare la început poate deveni nefastă mai târziu. N'avem dreptul de a suprima, nici ima. Avem însă dreptul de a le examina ne toate. RĂSPUNSUL D-LUI MAURICE DEROBRA Nici o operă literară n’ar trebui să pervertească pe cineva sau să-i inspire desgustul de viaţă. Bieţii oameni cari iau in serios O op®, literară sunt nişte dobitoci. Relativitatea timpului e un joc de copil alături de relativitatea materiei imprimate. Când Vedem că puritanii din Belgia sau pe Quakerii din Statele Unite, an ternând să distrugă exemplarele din „Rama Sutra”, această capod’operă a poesiei indice, ași dori să distrug toate exemplarele din Biblie, carte ca-. re nu e mai puţin condamnabilă. RĂSPUNSUL D-LUI S. H. ROSNY — Cred că nici o operă n’a fost dăunătoare omenirei. Trebue ca această omenire să se desvolte. $i nu culcând-o în vată vom ajunge la acest lucru. Bănuiesc că această omenire e destul de matură ca să nu se lase violată de primul venit. Nimeni n’a creat o religie dacă ea n’ar fi existat in prealabil. $i nimeni nu s’a sinucis dacă n’ar fi avut el insu$i ideia sinucidere sau vre-o boală mintală. RĂSPUNSUL RACHILDEI — Cred fără excepţie, spune d-na. Rachilde, ca toate literaturile aşa zise religioase au făcut rău omenirei. ..Romanul sufletului” a sugerat omenirei iluzia unei a doua vieţi mai bună, şi a făcut-o să uite viaţa reală şi in consecinţă să uite îmbunătăţirea soartei omeneşti. Scriitorii au alergat după aşa zise bunuri cari nu sunt din lumea asta. Orice fericire pe care mâna nu o atinge devine un vis ! Nu cred că o operă literară, fără pretenție de sociologie sau de filosofie poate face rău cuiva. A celi an roman e a respira o floare. RASPUNSUL LUI JULES BERTAUT — Nu cred în influenţa, lecturilor în ce priveşte formarea unei fiinţe sau a sensului hotărârilor sale. Cred că întregul nostru viitor e închis în prezent, şi că pretinsele schimbări evoluţii conversiuni, nu sun altceva decât o parte din noi înşine, care se desfăşoară brusc, e partea cea mai intimă, acea, pe care n’o cunoaştem pentru că era cea mai ascunsă, dar cea mai reală. Nu cred că. o operă literară poate perverti pe cineva, mai ales dacă opera, e într’adevăr literară, şi constitue o lucrare demnă de acest nume. In ce privește distrugerea unei sinsure opere, nu, timpul singur va distruge pe cele proaste si rele. Jules Bertaut RĂSPUNSUL LUI JULES VERAN Cartea, ce trebue arsă ? Nu căutaţi prea mult. In momentul de fată nu e decât una: cartea cea mare a datoriei publice. ■E ReA'Til e literatură. Jules Verón RĂSPUNSUL D-LOR MAX ŞI ALEX: „ FISCHER 1) Ne întrebaţi : Nu credeţică anumite opere au fost dăunătoare fericirei umanităţei, făcând să dispară un vechi ideal ? Fiecare epocă are idealul pe care-1 merită sau pe care crede că îl merită. In consecinţă nu mi se pare că s’ar putea in mod echitabil imputa crimă uiei opere făcând să dispară un ideal obosit. 2) Ne mai întrebaţi: Cunoaşteţi opere literare ce ar putea provoca desgustul de viaţă ? Nu. Nu cunoaştem. opere literare, cari ar putea provoca desgustul de viaţă. 3) Ne mai întrebaţi în al treilea rând, care,ar fi cartea pe care amcondamna-o, dacă am putea distruge toate exemplarele din lume ? Codul civil, fără îndoială. Da. Codul civil, dacă această carte n’ar fi ea însă,și proteguită de acea admirabilă lege a indulgentei care se numește codul civil. Punând aceste întrebări am fost tentaţi să răspundem la primele două chestiuni eu : Nu ştiu ! Dar ne-am amintit, că în şcoalăprofesorul care ne prepara pentru bacalaureat, ne-a spus : Nu răspundeţi niciodată, nu ştiu, la o întrebare ce vi se pune. Acest răspuns va da nota zero. Răspunzând — orice chiar o măgărie rişti să agaţi un doi sau un indulgent trei. — Maurice Dekobra AUTORI DRAMATICI D. T. Solacolo , cărui piesă „Coţofana” se va reprezenta la TeatrulNational Mattinata Fără îndoială, astascula de dimineaţă este un obiceiu de Prost gust. în afară de păcatul vulgarităţii, îl are şi pe acela de servilitate. In adevăr, a te scula de dimineaţă înseamnă a te supune tiraniei timpului. Nu e oare îndeajuns că, din cauza mişcării de revoluţie a pământului, suntem nevoiţi să ne variem mereu îmbrăcămintea, după înălţimea Soarelui la meridian ? A te scula odată cu zorii zilei nu înseamnă decât a te supune şi mişcării de rotaţie a globului nostru de lut ceea ce, firi independente, ca a mea, nu pot accepta. De aceea eu nu mă scol,niciodată de vreme. Linii • apun că obiceiul acesta al meu. s’ar trage din faptul că mă culc la .cinci,, eearse dimineaţa — ceeace. trebue să' admitem, e foarte de vreme — si totuşi.' — închipuiti-vă ! — tot târziu mă scol. Acum câteva zile însă, nişte plictiseli^ excepţionale m’au silit să apar pe calea Victoriei, la o oră cu totul neobicinuită, spre emoţia, plină de grijă, a comisionarului din colt, obicinuit să mă vadă mult mai târziu. Calea Victoriei nu era pustie. Asta nu o pot spune, fiindcă ar însemna să exagerez. Faptul că pe trotuare se putea merge oarecum în voie, îşi că pe asfaltul din mijlocul străzii, măturătorii Primăriei, împrăştiau nisip galben, în vederea nu ştiu cărui solemn convoi, nu implica de loc ideia Saiharei. Cu atât mai mult cu cât în dreptul portalului unui hotel, o tigănicuşe durdulie stropea cu o ulcică înflorită un morman, o adevărată movilă de flori albe şi roşii, şi galbene şi maure. Soarele nu pătrunsese încă în stradă. Se înţepenise în crestele acoperişurilor umede de rouă nopţii. Ici, colo, un oblon se ridica zornăind ca lanţurile lui Prometeu. În uşa unui birou un servitor scutura, cu frenezie un preş, din care ţâşneau la fiecare isbitură interminabili nori de praf, de toată nostimada.. Un altul mătura cu entuziasm trotuarul, în faţa unei prăvălii de pălării, azvârlind tot gunoiul, în ghetele şi pantalonii trecătorilor. Viaţa, se deştepta si eu. Spre birouri şi ateliere, un stol încântător de fete se perinda nesfârşit şi ameţitor, păşind găbite de asfalt. Răcoarea dimineţii îmbujora toate fetele. O fetiţă blondă, Işi înghemuia nervoasă zulufii năbădăioşi, într’o pălăriuţă de un roşu aprins, aproape, aproape să fie întrecut de obrăz ntorii si năsucul obraznic, albia esit de sub plapumă si rușinat, de biciuirea nemiloasă a aerului proaspăt... Piciorușele împantolate ale unei brane înalte, cu un bust superb, eu o coifură à la Cleo, sunt mai agere decât ,i!e filondinei. O ajung! o întrec, si sunt pe cale să ajung şi pe a treia, care, mai depărtată, nu ispiteşte decât prin curba ameţitoare a unor pulpe mătăsoase „sabie”. Iată şi un obrăjior umflat încă de somn... Ce bine ar mai fipriaş ochilor mei, voalaţi, îmbufnaţi, perna moale, cuvertura caldă iar salteaua de puf, dar... slujba-i slujbă ! Ba nu trebue însă să pară prea grea unui lanţ de trei fetişcane, care chicotesc, ţinându-se de braţ, şiîngrămădindu-şi şoldurile pline, una într’alta... Râsul lor cristalin turbură până şi pe ursuzul măturător de stradă, care mişcă ritmic uriaşul său târn, ca pe o vâslă de galeră... Ochii lor de drac scapă mereu spre trecătorii, care rămân pironiţi urmărind cu ochi poftitori... afrodisiacul trio ! A ! Iată şi o pereche. Ea e mică, brună şi cârlionţată. El e înalt, blond, firav şi visător. Se opresc k. un colţ. Işi dau mâna. Stau să se despartă. Dar nu, continuă vorba. Iar isi dau mâna. Insă nici de data asta nu se despart. Tn sfârșit, după a cincea strângere de mână, ea se îndură să treacă strada, intrând într’un magazin, de mode... El o ia agale pe calea Victoriei, în sus... Deodată, dintr’un gang izbucnește o siluetă, asa cum vezi cu sutele în orele de seară, dar care in lumina dimineții e cu totul stridentă. Fata îi e devastată, de brazde largi trase prin fardul, care o acoperea. Ochii îi sunt turbiți. Unul mai păstrează urmele unui cearcăn. Frizura ia dezordine, iar rouge-l închemuit în două grămăjoare bizare la colţurile buzelor. Un ciorap face cute, foarte multe cute, iar bareta unui pantof e desfăcută. Ea priveşte de ,mr. împrejur, cu teamă parcă... Un birjar a zărit-o şi a pus mâna" pe hăţuri... Silueta se urcă în trăsură, cade pe perne şi şopteşte o adresă, în timp ce birjarul dă bice cailor, zâmbind cu înțeles... Iar soarele începe să se coboare şi pe acoperiş, în stradă, NÁDOR Oameni şi fapte Sfântul Francisc al pasărilor cerului poi vândute pe pieţele italiene. Copii după această cerere au fost transmise legaţiei italiene din Praga şi consiliului central al fasciştilor italieni”. Sfântul Francisc d'Assisi a fost îmigraţiunea lor prin Italia Şi au pomenit cu sfinţenie in Italia. Efebut cu sufletul tânăr mereu şi iubitor ca insuş Christos a apărut cu duhul, din nou, printre oameni Nu ne miră faptul că această pomenire a fost dictată şi prilejuită de oficialitate, ci suntem nedumeriţi de răsunetul pe care l-a avut jubileul sfântului Francisc d' Assisi. Despre starea de suflet a Italiei, în zilele de sărbătorire a sfântului, ne face o idee precisă următoarea telegramă de la Praga, transmisă tuturor statelor europene. Pentru cei cari știu într'adevăr să crească printre rânduri și tot sensul celor spuse, această informațiune este edificatoare . „Societatea pentru protecţia animalelor, din Praga, a adresat o cerere lui Mussolini, rugându-l ca cu ocazia jubileului Sfântului Francisc d’Assisi, să publice un decret prin care să interzică omorârea păsărilor cântătoare, cari sunt prinse în massă în timpul 7 Sfântul Francisc d'Assisi încă odată şi postum, va face o faptă bună. Societatea pentru protecţia spasărilor cerului, din Praga, a găsit momentul nimerit în care scopul fiinţării ei să fie atins, folosinduse de o împrejurare binecuvântată. Păsările cântătoare nu vor mai cânta banal şi dureros de colivii,, deasupra oglinzii bărbierilor. M’ am gândit că măsura aceasta ar putea fi întinsă şi la noi, şi alta rea. Aţi luat vreodată în mână o psarică moartă ? Vai, numai când o simţi uşoară in mână, ca pe o frunză uscată, îţi dai seama câtă cosmică tragedie a încăput in colivia zăbrelită. Păsărică moartă este simbolul crimei inconştiente şi barbare. Poate că abia astăzi, memoria Sfântului Francisc d’Assisi să deschidă larg toate coliviile pentru ca păsările cântătoare să moară cel puţin în plin cer, de bătăile de inimă ale bucuriei, în Ioc sa tânjească în amărăciune deasupra diplomei bărbierilor. K. R. D. Congresul internaţional pentru drepturile autorilor La sfârşitul lunei August se va ţine la Varşovia congresul anual pentru drepturile autorilor, organizat, de ,,Asociation litteraire et artistique intprelationale”,a înfiinţata în 1878 dr. Victor Hugo, în scopul apărării drepturilor autorilor. In urma intervenţiei guvernului polon,ultimul congres al asociaţiei a hotărât ca congresul să aibă loc anul acesta in Polonia. Ministrul de externe şi ministrul de instrucţiune polonez s’au adresat societăţii şi fondului Miauoivski ca să preia organizarea congresului. S-a constituit imediat un comitet de organizare, compus din scriitori, artiști și juriști în frunte cu Zemon Przesmycki. zdezss»—-----