Rampa, septembrie 1926 (Anul 11, nr. 2654-2679)

1926-09-01 / nr. 2654

AMOL XI No. 2654 medaația, AD Ml Mrs TR A tt a WfCUHCST«, CALEA VICTORIEI No. »I ItUFO« I.M ATELIERELE GRAFICE i 2-i STRADA SARIî®AR No. 7 • FuhHettalaa aoneaaionatft aaefaisiv Secietafli Anonima Rudolf Mom* Bulevardul Academiei, 4. Am­onirile sa pricine la toata atanfffle da publicitate ti la administraţia ziarului.­ ­ Centr.­a Asociaţimi SIBIU Director : M. FAUST MOHR Redactor: SCARLET FRODA MIERCURI 1 SEPTEMBRIE ABONAMENTELE ■ «I TARA 200 lai 400 „ TOO „ BOO lel Trai luni . • « • « • • Saaa luni wv » Un an , . • * « ...... . 1600 „ IN STRAINATATEt «waMWlala aa plătesc Ineint« fi tno«p ■ la 1 «eu le IS ele HeeSrel lünk TraMunT , , , . Saaa luni , , , i Un an «««••* • «« • I 1 m Revoluţia rusă a meiEfioat na-1Astfel eminentul dramaturg *d­­­ical vechile tradiţii ale teatrului I­vie­tic Erdmann a scris o parodie rus; ţi autorii dramatici ruţi aur strălucită asupra aşa z­selor „pre­­fost siliţi aă păşească pe căi no ui­se de agitaţii” şi scena aceasta a în domeniul dramaturgiei. jfoat introdusă în mai toate vede­mn conformitate cu spiritul tun vilurile pului, repertoriul teatrelor rus« Cu timpul pe măsură, ce s’a in­s’* modificat în totul, dar cu toa* tărit regimul sovietic, teatrul rus te aceste experiențe, interesul masselor pentru teatru n’a slăbit de loc. Au ieşit la iveală o mulţi­me de teatre noui şi o mulţime de autori noui. In ultimii opt ani a evoluat nu» numai regia, dar şi dramaturgia rusă. Cunoscutul pictor rus Mia­ja­towski a fost unul din primii care modem sa descătuşat de melo­drama revoluţionară, care a fost înlocuită aproape cu totul, cu co­media din care descrie nouile moravuri din Rusia. Satira a dispărut și în locul ei a apărut comedia serioasă de mo­ravuri. Tânărul dramaturg Erdmann, autorul piesei „Mandat” a dat via a îndrumat drama rusa pe © cale.tg unui nou gen de artă dramati­­bouS. M­oua dramaturgi proletari că. El ne arată viaţa plină de at­­asier îşi constituesc piesele lor, bazându-se pe ciocnirea din­tre două elemente cel revoluţio­nar şi cel contrarevoluţionar. In căutarea de noui piese, primul teatru de lucrători de la Moscova întrebuinţa o comedie de Ostro ve­chi, care corespunde cu totul spi­­ritului vremii. Textul a fost modificat aproa­pe în fiecare săptămână astfel că piesa 8VU în continuu un carac­ter difi actualitate. Ea a devenit cu timpul o revistă revoluţionară şi fi’* jucat sub o formă satirică fi de circ. Actorii erau în acelaş timp şi acrobaţi. Nici categoria aceasta de lucrări dramatice nu ea putut menţine.­­Revistele acestea au fost înlo­cuite apoi de drama romantică pe tema revariţionară din secolele trecute. Acestea au fost primele încer­cări ale dramaturgiei sovietice. Interesantă este şi experienţa Introducem de scene noi în pie­se vechi şi cari trebuiau să cores­pânda­­ evenimentelor actuale. Geffroy personagii fantastice şi figurile acestea trezesc în spectator când mâine, când groază, când un su­râs. Ceea ce este posibil în viaţă apare pe scenă ca ceva demonic şi deoarece piesele lui Erdmann sunt pline de nerv, spectatorul se simte imediat atras de ele. Dramaturgii ruşi au adu® în ultimul timp pe scenă foarte mul­te piese din viaţa ţăranilor ruşi. Foarte populare sunt în Rusia şi aşa Zisele piese istorice cum e de exemplu, „Conjuraţia ţarinei” de Alexe Tolstoi. Altă lucrare în genul acesta este drama „Kalia­­jev” în care este adusă pe scenă asasinarea la Moscova a marelui duce Sergiu. Cu toate acestea, revoluţia rusă nu şi-a găsit încă dramaturgul. Nouii autori dramtici ruşi sunt scriitori politici de o valoare me­diocră. Comunismul a aruncat dra­maturgia rusă într’un impas în care nu poate nici intra și din care nu poate nici ieși. î­n ?« restaurant. v dpescu­ înfometat, » comandai viorbă de potroace şi aşteaptă de un efert de oră să fie servit. Chelnerul soseşte in sfârşit, ţinând farfuria cu unul din degete introdus in ciorbă. rr Băiete ! Du-o înapoi că nu s­tfjmei lt Spune Popescu. . . De­­ unde puteţi să ştiţi, pe ne­gustate ? _ PcU facă pod să ţii %­ta dege­teî­­n ea, vezi bine că nu e caldă! tdaupâ Popescu, joviai. i fa Captă, lit timpul vacanţei, pe o 4$­ie căldură teribilă. Cafeneaua este, cum se zice, „In Completul el", la mese se fumează, se beau mâzagrane şi mai ales se dis,:­­otită. Se discută aprins, după atitu­dini, după absorbirea cu care se vor­beşte, după întretăierea ascuţită a re­plicelor, ai zice că se pun la cale des­tineta cel puţin ale unei ţări. 7 Eisi, de unde! E disecată şi distrusă Opera unui tânăr autor dramatic, ca şi a ieşit de două minute din cafenea ! Preocuparea cafenelei e întreruptă Insă da apariţia unui „maestru”, că­tre care se îndreaptă atenţia tuturor. ,,Maestrul* care tn literatură e un tradiţionalist, ia loc la întâmplare, la una din mese şi începe să se vaite .­­*«. Ti, domnule, ce căldură­, Sunt rupt de oboseală... Nu mai pot de pi­cioare? Un poet constructivist”, de alături, HU pierde prilejul şi lansează: • Se­ vede • treaba mai scris până asttm­. •••*•• • • i, ' ■ "Bot beteri tineri, unul "ăsta Teatrul Naţional şi altul de la o compartie particulară stăteau alătur­ri loja ar­tiştilor la reprezentaţia de deschidere a stagiunei ^Teatrului National. In, pauză, după primul act, aprin­­zindu-se luminile tn sală, actorul de la teatrul particular —■ pe scenă joa­că prim amorez, iar tn viaţă trece drept ’„coureurn — începu să arunce ochiade'­spre loji şi parter. La un moment dat, face semn dis­cret colegului său, indicându-i o loje de rangul al doilea, și cu aerul unuia care știe lucruri tainice,î ii spuse: — Dragă, vezei cocota aia? — Aia în roz. E o fată delicioasă Ascultă ce-i spun eu! — Păi aia e sord-mea. Amorezul nostru, văzând că a sercin­tit-o, căută ■ s’o dreagă: — Nu aia dragă. Ce, n'o cunosc eu pe soră-ta? Cealaltă, aia tot nu ro dar mai tn vârstă, din fundul lojii,. — Păi, aia e mama. Se știe că odinioară călătoriile erau extrem de nesigure din cauza tâlha­­rilor cari atacau pe călători la dru­mul nmre.„ încă tn a doua jumătate a secolu­lui al XVUl-lea, până şi In înspre­jurimile Londrei călătorii erau foarte des atacaţi. Contele Berkeley, care a murit la ISOS, spunea adese ori că desigur oricine poate fi atacat, dacă este surprins de mai mulţi indivizi, însă că el personal, nu s’ar preda nici odată unui singur tâlhar. Or, călătorind odată In jurul hon­drei, trăsura contelui a fost oprită de un civil, care-și băgă capul prin fe­reastră și întrebă: — D-ta ești lordul Berkeley ? — Da, eu sunt! răspunse acesta. — lumea spune că d-ta te-ai lăudat că nu le vei predă nici­odată unui singur tâlhar... — Exact! răspunse lordul. — Eu sunt singur , vă cer. Punga sau viața ! — Câine nerușinat se răsti lordul. Crezi că nu-ți văd tovarășul, care se ascunde la spatele tău ? Boțul care era mntr’adevăr Singur, se întoarse stupefiat, astfel că lordul avu timp să-i tragă un glonț tn cap. A “*niN» 3 mn E un destin nedrept, care imprimă tuturor convorbirilor redate tipografic, un caracter de act neterminat, de in­suficientă, de rezumat. O convorbire vie de-acum o oră, capătă, filtrată prin redactor, zețar, si corector, un vestmânt aproape străin, de nerecunoscut. Astfel, întrebarea și răspunsul pierd elementul esenţial, intonaţia, care poate fi caldă sau indiferentă, dulce sau agresivă, limpede sau confuză d­­in alte câteva zeci de nuanţe. Convorbirea in lectură suferă ca drama care fără glasuri, nu poate vi­bra pe pânza cinematografului. A­­ceste cuvinte preliminarii, scuză ori­când prezentarea unei convorbiri uşor alterate, prin ordinul unei fatalităţi redacţionale. D. Tudor Vianu, este autorul a trei volume de studii şi essai-url : „Dua­lismul Artei”, „Fragmente moderne”. ..Masca Timpului” şi a unui studiu în limba germană asupra lui Schiller. Cercurile literare diverse cu admira­ţia hermetic păstrată membrilor coti­­zanti, sunt insă aproape unanime, re­cunoscând in d. Tudor Vianu unul din capetele cele mai organizate, între cele cărora le revine conducerea spi­rituală a generaţiei care se ridică... Mă servesc în convorbirea cu d-sa de chestionarul obişnuit, interogator tip în tradiţia reportajului . Cum aţi debutat ? Primul cerc literar cu care am luat contact şi prima revistă la care am avut un rost mai activ, a fost cercul literar al d-lui Ovid Densuşianu şi revista sa, astăzi dispărută, „Viaţa Nouă", împrejurări ulterioare au vrut ca drumurile mele „să se despartă­­ de a­­celea pe care d. Ovid Densuşianu a mers până la urmă aproape neînso­­ţit, dar şi astăzi păstrez amintirea reconfortantă a caracterului integru, a învăţământului desăvârşit, a omu­lui cu o viaţă de înaltă spiritualitate care este profesorul de filologie roma­nică de la Universitatea din Bucureşti Am publicat la „Viaţa Nouă” versuri parnasiane, între 1915 şi 1918 , nu le-am mai recitit de atunci niciodată dar tinerescul meu zel poetic, abătut de atunci către studiu şi teorie, mi-a lăsat în conştiinţă un punct nevralgic care până la urmă, cred că mă va re­întoarce către producţiunea literară La „Viaţa Nouă” am învăţat însă mai mult decât am publicat. Am de­prins acolo interesul activ pentru ma­nifestările spiritului modern, pe care nu lam mai putut nici odată privi cu acel pedantism arhaizat care mă ui­meşte în alte cercuri. Am mai con­templat acolo exemplul unei discipli­ne intelectuale împerechiate cu o nor­mă selectă de viaţă, care trebue să fi intrat într’o măsură oarecare în re­pulsiunea pe care îmi permit s’o măr­turisesc, pentru toate exagerările fi­rei boeme, pentru toate exagerările fi­­antisocial şi foarte curios oscilantă între deprimarea uşoară şi­­iubirea vâlvei indiscrete în jurul propriului nume. Se ştie că de aceste defecte via­ţa noastră literara nu este cu totul străină. — „Care credeţi că sunt tendinţele actuale ale literaturii noastre ? întrebarea d-tale are nevoe sa fie precizată, în credinţă intră un pu­ternic element de voinţă. Credem nu numai ceea ce ne spune realitatea considerată cu un ochiu rece şi nepre­­venit, dar şi ceea ce ne impune direc­ţia aspiraţiunior noastre. De teamă aşa­dar de a nu atribui literaturii române contimporane nişte trăsături car nu există poate decât în prefe­rinţele mele, voi înăbuşi cu totul glasul voinţei. Este un sacrificiu cu care te obicinueşte munca într’un do­meniu oarecare de specialitate. Dar pentrucă­­specializările suntj la noi rudimentare și pentrucă firea noastră este în mare măsură impregnată /le caracter liric, de mult subiectivism știu că acest sacrificiu pare destul de curios. N’am însă ce face, deoarece — dacă nu mă înșel. ~ d-*a m'ai între­bat care Socotesc că sunt de fapt ten­­dinţele actuale ale literaturii noastre­ iar nu care anume doresc eu să fie tată. Avem mai întâi un tineret care ocupă cantitativ cel puţin trei pătrimi din întinderea scrisului românesc. A­cest tineret face poezie lirică, notează sonorităţi agreabile şi imagini inte­resante şi dovedeşte în genere talent. Este cunoscut însă că talentul nu este chiar o piatră preţioasă , de parce este destul de răspândit,­­ iar la po­poarele meridionale alcătueşte o tră­satură a caracterului naţional. Ceea ce nu constat în suficientă măsură la tinerii noştri scriitori este sentimentul adâncului tragic al existenţei fii felei de a înţelege viaţa ca o dificilă şi redutabilă problemă. Mă bucur de aceea îndoit acolo un­de II găsesc. — Pentru excesul liric de care ţi-are vorbit, mai disting un curent realist reprezentat prin câţiva prozatori pre­ocupaţi să­­ fixeze momentul social sau să intre — cum se întâmplă des­tul de rar în literatura noastră — în complicaţiile psihologiei individuale. Teatrul, cu puţine excepţii, — rămâne juvenil, liric şi feeric, chiar când pro­vine de la persoane mature după sta­rea civilă. Pentru representanţii lite­raturii de idei, nu ştiu dacă-ţi trebue, ca să­­ numeri, toate degetele unei mâini... -- „Credeţi atunci că literatura noastră străbate o criză ? — „A, nu ! Deloc ! Nicidecum ! Lim­ba noastră a intrat într'o fază de e­­chilibru şi armonie care face din ea­ un instrument­­ admirabil. Formele prozodice au fost în ultima vremile mult experimetate şi sunt­ acum în­trebuinţate cu preciziune şi eleganţă. Temperamentul artist a căpătat un fel de piamat in virtutea căruia lte­ratura •“ noastră a căpătat o valoare estetică incontestabilă. Nu este ni­meni vinovat dacă un Eminescu sau un Caragiale nu s’am născut destul de târziu pentru a fi contimporanii şi camarazii noştri de generaţie. Şi to­­tuş...' ", — „Există cineva astăzi care să le semene ? , — „Eu nu compar ceace prin firea sa este incomparabil : predispoziţia şi opera artistică. Dar există astăzi un scriitor care mă încântă necontenit deşi nu mă satisface totdeauna. Este poate singurul, printre cei de astăzi, la care surprind neprevăzutul unei creaţiunii autentice, capriciul unei na­turi de nabab, larga curbă a unui su­flet care poate să evolueze de la gra­­ţia diafană la vehemenţă, poetul po­pular şi filosof, frust, savant şi une­ori preţios... — „Vorbiţi de domnul Tudor Ar-­ ghezi ?­­ — „Desigur, desigur. — „Ce proiecte lierare aveţi ? — „O sumedenie. Dar pentru că toate excesele îmi repugnă, comit proiec­­tice mele pe măsură ce ele apar. Re­ţin numai puţine, pentru a mă aplica, cu stăruinţă, la realizarea lor. Proiec­tul m­eu principal est­e­­propria-mi clarificare în chestiunile care mă in­teresează. Tot ce scriu are acest în­ţeles. In tot ce public, transcriu de fapt cartele mele de studii. Urmăresc de altfel limpezimea cea mai mare şi persuasiunea prin sinceritate... Permi­­te-mi însă să nu-ţi fac mai multe precizări într’o chestiune pe care după cum vezi , o socotesc că ţine de viaţa intimă a personalităţii. ...Dimineaţa Bucureştilor se desfă­şură — fierbinte steag solar- Femei proaspete grăbesc prin vuetul străzii care creşte către amiază— Acu scara. Sus, redacţia. SERGIU DAN Convorbir» rădeţe De vorbă cu d. Tudor Vianu ■BW*«* SV*,* • ____... ________. Critic de artă, conferenţiar de estetici le Universitatea din Bucureşti D. Tudor Vianu l 1904 Poezia română contimporană Matei Ion Caragiale: Curţile vechi Desen de Marcel I*»cu De veacuri părăsite pe-ascurtsele coline Zac curţi pustiu.. Acolo tăcerea Stăpâneşte Şi’n verde mantă muşchiul cuprinde şi’nveleşte Surpata zidărie şi frântele tulpine. Şi ‘mpodobind cerdacul cu grelele­ ciorchine Sălbăticită vită pe stâlpi se ’ncolâceşte, Ca edera cea neagră ce’n straşini împleteşte O lucie cunună uitatelor nane. Adânc ca de vrajă par ele adormite.­­ Pe iaz visează­ ostrovul de sălcii despletite; Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă Şi ’n tăinuita cucă ţintind priviri viclene Zâmbesc către domnite boeri cu lungă barbă Purtând pe ’naltă cucă surgu­ciu cu mândre pene. (Pajere) Adevăruri din cuşca sufleorului Memoria e o calitate primor­dială pentru un actor şi un gro­zav defect pentru un sufleor. Un sufleur bun trebue să fie lipsit complect de memorie. Un sufleur care are memorie, e is­­t pitit să sufle pe dinafară. Me- I moria lui însă poate sări însele ? şi atunci — vai — el nu poate conta pe nici un safleur care să-l corijeze. * Un actor nu înțelege întot­deauna ce joacă. Un safleur trebue întotdeauna să deslușească textul. um o­­ftmn “ . Literatura profesionistă vlarile probleme­­de ordin vitali rău­ şi deci atât timp cât vor social, sau de pură invenţiune, exista rău­făcători şi bolnavi, au fost întotdeauna secondate în rigorile documentărilor, a a­­serţiunilor şi a soluţionărilor, de o nuanţă de humor din partea celor ce nu se extaziau în faţa noutaţii, diminuând astfel am­ploarea ideii care făcea obiectul acestor probleme. In vreme ce Gabriel Alfand prin organul „Co­m­ediei” angajează o palpitantă mehetă cu privire la chestiunea de a se şti, dacă omul de litere este in acelaş timp şi un munci­tor manual intelectual, deci un meseriaş, în sensul profesional, semnalând în acelaş timp dezi­deratul şi fostului prezident al republiei, Raymond Poincaré, romancierul Francisc de ‘Mio­­ulandre că, întrucât literatura demonstrând că, lăcâtuseria ca medicina sunt două profesiuni Otgfeipiipo la două aecftsd­lumea va recurge la ajutorul la­cătelor şi al doctoriilor. Deci lă­­cătuşeria ca şi medicina sunt ,două meşteşuguri de pe urma cărora, lăcătuşul şi medicul vor putea duce un trai îmbelşugat sau mai puţin îmbelşugat, după valoarea meseriei şi a necesită­ţilor omenirii. De aci concluziu­­nea pentru Francisc de Mio­­mandre că, întrucât literaturi nu ar di o necesitate vitală, im­plicit mânuitorul condeiului nu poate fi un meseriaş. Dar titula­tura de meserie nu se raportă numai la ideia de meşteşug ca strict producător al unui bun­­re­muneratoriu util existentei, ci si la aceia de ocupatiune, de în­deletnicire, sau de breasla in sensul de preocupare cotidiană, indiferent dacă ea asigură sau au euistetita celui preacuzat ca de activitatea pur literară pen­tru­ o vagă ameliorare a cerin­ţelor vietei, cei din urmă au co­mis de dragul... vocatiunei, con­tând însă pe avantagiile fireşti ale carierii lor initiale. Ambele categorii însă de literati, compu­nând, nu fac altceva decât exer­cită o meserie — cei dintâi aceia a creatiunei, cei din urmă aceia a productiunei, indiferent de ca­litate, de vocaţie sau de succes. Fernand de Miomandre afirmă că scriitorii compun pentru pro­priii lor confraţi în scopul unei admirațiuni reciproce, conven­ţională, falsă, stabilind prin a­­nalogie un fel de parazitism scriitoricesc rezultând din exem­plul lăcătuşului şi al medicului fără clientelă, care­­ ar încerca să trăiască pe spinarea celor­lalţi­ lăcătuşi­­ sau­­ medici, ■ cu clientelă ! Deriziunea acestui e­­xem­plu nu poate eluda principiul rati. Cei dintâi şi-au alăturat­­ meseriei scriitorului. Indelenii­­nopţilor lor, de­ insomnie şi alteicirea scriitorului cu literatura uw^inicnl saoxadice.­­in afară­ stearpă cu­iair, sub randiul băi­atare. Literatul compunând, con­comitent săvârşeşte două ac­ţiuni : creiazâ şi produce. Crea­­fiunea îi asigură... nemurirea; produsul, într’o mică măsură, existenta. In ambele cazuri lite­ratul, implicit, este un meseriaș. Visătorul care înaintea majora­tului a năzuit să-și, cânte pe­­hâr­tie fied-urile adolescentei, nici in­stinctiv nu a putut năzui că o astfel de escapadă i-ar putea fur­niza o eventuală carieră în vii­tor. Amar șantajat de muză, s’a trezit la bătrâneţe făcând litera­tură — profesând astfel inspi­raţia şi­­— în câteva fericite ca­zuri ,— trăind chiar din produ­sul ei pecuniar; deci, un mese­riaş al literilor. La o răspântie a vieţei aceşti tributari ai viselor cu ochi deschişi, frământaţi de naufragiul propriilor lor avân­­turi, s’au divizat în două : lite­raţi de carieră şi diletanţi ete­nesc ca şi sub cel moral, consti­tue oricum o profesiune, atât timp cât propovăduitorul ei nu o abandonează unei meserii pe pla­cul romancierului Fernand de Miomandre. înclinare, manifes­tare superioară a sufletului u­­man, dar divin, sau lux de mare preţ aşa cum o consideră exclu­­siviştii ideei de profesiune, lite­ratura persistă totuşi a fi consi­derată ca o meserie câtă vreme dăinuesc scriitori pe pământ, înăsprirea exigenţelor vremu­rilor prin care trecem, a contri­buit mai stăruitor la coborîrea harului sfânt al inspiraţiunei în rândul meseriilor, în sensul ob­ştesc al cuvântului, fără­ măgu­lirea cel puţin a recompensei pe­cuniare pentru superba şi înalta profesiune scriitoricească ! Sărmanul Klopstock Cronica dramatică de Scarlat Froda TEATRUL’ NATIONAL .­„Fântâna Blanduziei”, poem dra­matic In 3 acte , „Piatra din ca­să”, comedie într’un act, ambele de V. Alecsandri. cu această operă educatorâ ce prima noastră scenă e chemată s'o facă, ne exprimăm regretul că n'am­ găsit o riguroasă redare a costumelor şi în­călţămintei romane. Elevii de liceu cunosc deosebirile dintre îmbrăcămin­tea unui sclav, a unui libert şi­ a ţi­nut civis romanus. Unii din ei ştiu deosebirile de coafură. Dece Teatrul Naţional n’ar face sacrificiul de a-şi apropia aceste cunoştinţe­ ale tinere­tului studios ? Cu toate aceste rezer­­ve, pe care noi Io facețio,­­piesă a plă­­cut şi a fost mult­­aplaudata de nume­rosul public de la premiera. Au fos nenumărate ridicări de cortină. Vom felicita însă călduros şi fă­ri, nici un­­fel de rezervă pe d. Ion.Mi­nulescu directorul teatrului National, pentru reprezentarea, comediei Piatra din casă. A fost o ideie­­fericită pe care si noi, împreună cu tot publicul am aplaudat-o călduros. Distribuţia montarea şi întreaga atmosferă, evo­­cate cu o pioasă atenţ­ie au dat Tea­trului National un frumos succes tea­tral şi literar. Cine nu cunoaşte : Târgu de la Sa­­dagura, Cinel-Cinel, Piatra din casă şi toate acele scenete ale lui Alec­­sandri ca­ri au delectat copilăria noas­tră ? Am retrăit cu toţii clipe de demult, anii primei tinereţi, încercări şcolăreşti când la serbarea, de fine de an jucam pe scene improvizate când pe Lionel, când în travesti, ne Dudu­ca Marghiolita- Eram în sala de pre­mieră, mulţi cărora li se umezeau o­­chii când îşi aminteau de vremurile a­­celea, când pe fetele noastre fragede de copii ne puneam barbeţi de vată, ca să interpretăm pe Căminarul Gri­­gore sau pe doctorul Franz. Câte cli­pe de suavă copilărie n‘a­ desprins din cadrul amintirii Piatra din casă ? Si mi-a părut bine când am văzut, că entuziasmul tineresc si actual­­ al ga­leriei se împletea, cu emuotia aminti­rilor din parter.­Se regăseau trecutul si prezentul — vibrând cu o egala in­tensitate în fata emoţiei estetice. Si a mai fost o experienţă pe care Teatrul National trebuie s’o re­tie. Nu e nevoie de balet, de fast, si de tobă mare, ca să ai succes. Ne intoarcepi, după atâtea Ocoluri la calea, inimii, ,la, emoţia, cinstit exprimată. Piatra din casă e o comedie de o naivitate co­pilărească. Dar place evocarea acelui mediu simplu­, cu oameni" buni gene­roși și entuziaști. Fără adulter*, fărp tic* si personală. Mecena e gen«*os.j pat pe scena, fără detrac­ăaâ- ■£ .viata ,--i di— i—u .1 ktaimk« Vn­ii normală ei sănătoasă, car­e menţine unitatea, rasei- succesiunea genera­ţiilor şi­ puritatea familiei. Iată ceia ce a plăcut şi a sedus pe­ spontori. Actorii au fost bine si-i menţionăm pe toţi în frunte cu T. Brezea­ua.'I. Mm­­nu, G. Baldovin, N. vSăvutescu, Soni*. C Iu­ceru, Lolo Manu si Ob­ra» Tara­nu.­­ O sală de sărbătoare a um­pl­ut sala Naţionalului aplaudând cu entusiasm­ SCARLAT FRODA Deschiderea Naţionalului cu Fântâ­na Blanduziei şi Piatra din casă con­­stitue un pios şi cuvenit omagiu lui V. Alecsandri. Opera de inspiraţie latină a acestui mare poet e atât de clară şi de luminoasă încât poate servi şi azi de model, cu toate impurităţile şi neologismele lin­guistice tie care le conţine. Dar mai e ceva. Regăsiţi in o­­pera lui Alecsandri, acest t­oet luptă­tor, a cărui activitate e strâns legată de unirea Principatelor­ Române, acel suflu de entusiasm, romantism şi ge­nerozitate, care vă evocă întreaga, ge­neraţie bouturistă, conflictul dintre mentalitatea vechilor boeri şi­ a tine­­rilor franţuziţi, ideile paşoptiste, re­voluţionarismul monden al cuconaşilor români. Şi acest lucru are o savoare particulară, un parfum demodat, dar plin de discretă duioşie. Să nu credeți că e o simplă întâm­plare faptul că tot conflictul din Fân­tâna Blanduziei se rezolvă prin libe­rarea Getei şi a lui Gallus din sclavie, după cum nu e întâmplător faptul că toată intriga din comedia Pietra din casă, provine din cauza a două sălaşe de ţigani robi. Romantismul vremei vedea în scla­vie originea unică a oricărui conflict social şi sufletesc şi pentru combate­rea acestui rău, poetul imagina drame şi comedii ca să-şi susţină dorul lui de libertate. Este, dacă voiţi, pueril şi artificial, tot acest sistem de a construi şi de a vedea lumea, dar e în acelaş timp, plin de căldură şi de generozitate. Pentru ţinerile generaţiuni însă, a­­ceastă operă poate constitui o carte de educaţie civică şi sufletească, din cele mai rare şi mai preţioase.­­ Aşa fiind, veţi înţelege de ce nu vom urm­ări cu o minuţioasă, analiză Fântâ­­na Blanduziei. Nu rezistă. Ne vom lă­sa seduşi un schimb de întreaga am­bianţă, a operei fără să-i relevăm contradicţiile şi ne vom pasiona de sincurile sentimente adevărate din a­­ceastă piesă, de dragostea Cettei pen­tru Gallus, de suferinţa poetului Ho­­ratiu, şi vom­ aplauda cu utî copilăresc entusiasm gestul teatral, dar atât de generos al poetului, care sfârşeşte pie­sa cu versul: Fiţ! liberi după uzul po­porului roman ! Ce vă pasă, că eroii piesei, sunt in majoritate tipuri scoase dintr’o carte de istorie elementară, cărora poetul nu le-a adăugat nicî o notă caracterîs. libertul Seaur, Incult şi îngâmfat, Zoni,, rău, Hebra, supraveghetorul sclavilor, brutal, Neera, curtezană, etc. Toţi sânt aşa cum vi-i închipuiăţi, ca exem­plare tipice din istoria antică şi de la­­ începutul până la sfârşitul piesei, nici­­" unul nu se desminte şi nu mai aveţi " nici o surpriză în desfăşurarea carac­terului lor. Dar ce vă pasă de toate astea, câ­nd vedeţi cât de adevărată e dragostea Gettei pentru Gallus şi când gestul lui Horaţiu, care-şi libe­rează sclava vă emoţionează. N’o fi adevărat ca un roman să procedeze astfel, dar această generozitate vă cu­cereşte şi aplaudaţi alături de tine­reasca galerie. Spuneam că animată de­­acest su­flu optimist, Fântâna Blanduziei constitue un admirabil îndrumar pen­tru tineret şi Teatru­l Naţional poate fi felicitat pentru această­ fericită a­­legere. Piesa a fost servită­­în cea mai mare parte de societarii primei noastre sce­ne. In­­fruntea lor a strălucit prin maiestate, decanul scenei, d. C. Not. ţara, care în rolul lui Horatiu, a avut în finalul ultimului act o impresio­nantă atitudine. De o seducătoare fru­museţe d-na Maria Filotti In curteza­na Neera. Accente frumoase în al trei­lea, d-na Cleo­pan Cernăteanu. Com­plet distonant, de o bufonerie imposi­bilă şi stridentă, interpretul lui Pos­­tum­us. ST In privinţa montării avem de făcut unele rezerve categorice. In actul al doilea s’a introdus un di­­vertisment, sub forma unui balet. Nu-i înțelegem sensul. Fiindcă din două, una. Ori piesa lui Alecsandri e socotită ca perimată și incapabilă de a se mentine prin valoarea ei intrin­secă şi atunci nu trebuia deloc juca­tă — ceia ce nu e cazul — ori are o valoare în sine, actuală sau de isto­rie literară şi atunci ea trebuia repre­zentată cu respectul fidel al concep­ţiei autorului. Aceste întineriri prin balet sânt artificiale. V’aţi putea vre­odată închipui un balet în Corneille sau Racine, la Comedia Franceză ? Nu se poate face nici un fel de com­paraţie cu divertismentele din Mo­­liere._ Acelea­­au fost indicate de au­tor şi suprimate în urmă. Ori azi, se revine la reconstituirea operei, aşa cum a fost concepută, cela ce nu e ca­zul cu Alecsandri. Dacă baletul ar fi fost bun sau pa­sabil, poate că unii amatori de cor­ec­­tivifie ar fi acceptat inovaţia. D­ar fă­­cut fără mijloace şi improvizat cu o parte din ţinerile artiste ale Naţiona­lului, lipsite, cum e şi firesc, de­­ştiin­ţa dansului, s’a putut face o periculoa­să Comparaţie­ cu Cărăbuşul încă des­chis ! Ori, întâmplarea face ca tocmai acum grădina d-lui Tănase, să adă­postească pe Napierfcovska.. Nu­ era mai bine ca direcţia de scenă să evite această situaţie ? De tablourile pictorului Traian Cor­­nescu se pot spune lucruri frumoase. Am o nedumerire însă. Cum se poate ca atunci când scena reprezintă un atrium (actul doi) -şi faci un com­­pluvium -şi să uiţi să instalezi un Im­­pluvium­­. Sânt, dacă voiţi, chestiuni de deta­liu. Dar nu trebuie uitat că m­esele a­­cestea se adresează tineretului, că e­­levii de liceu, cari învaţă în clasa IlI-a, casa romană, vor rămâne sur­prinşi, când la Teatrul National , nu vor regăsi cunoştinţele pe care ei sânt obligati să le funete, sub pe­­dere­a «uriscate». Si tot ia legătură Sala »Rentrée” Banff, bina! Gongul regisorului bat­e odate pro­fund şi sonor, a doua oară, subţire , şi discret, şi cortina se ridică asupra pri­mei scene din noua stagiune a Tea ■ trului Naţional ! D. Ion Minulescu suspină uşurat: : „Am făcut-o şi pe asta! Credeam că nu mai­ ajung!”, şi aplecându-se pesta marginea lojii directoriale, începe să examineze sala in care ne-am­­ regăsit cu toţii, aceeaşi, cu foarte mici sefu­m­bări... D. losif Nădejde şi-a ras, de pildă, mustăţile. d-na Agepsina Macri-Efti­­miu s’a tuns ca la gărcom­ed. A de Herz şi-a făcut o casă, programul Teatrului şi-a micşorat lăţimea, dar şi-a mărit grosimea; d. int* Sebeş a ajuns cronicar dramatic; s’au întocmi­t pentru curăţenie,— vechile covoare de pe culoarele tacitului, cu un lino­leum, care se murdăreşte grozav, dar încolo,... nimic, dar absolut nimic nu s'a schimbat! Tot­­3. Tăcu stă la control, iar, lân­gă dânsul, tot d. Parizianu, îl ţine de vorbă. D. Maior Hotineanu e tot gras şi vesel; d. colonel Călătorescu e tot civil; d. Romulus Şeişanu tot are mo­noclu; d. V. Candiano tot­­furios şi încruntat ); d. Pamfil Şeicaru, tot in­dignat şi regalist; d. Camil Petrescu tot cu piese nejucate; Dedu, tot ama­bil şi surâzător; rj. Calianu, tot în rândul întâi­ de fotoliu; până şi bus­tul lui Caragiale din foager, tot aşa de puţin seamănă cu originalul, ca şi în anii trecuţi. In schimb, dezertorii abundă! nu văd nici pe d. Iaroslavici, nici pe d-na şi d-ra Romaşcu, nici pe d. Mavrodi, nici pe d-na şi d. Pleşoianu, nici pe d. Frankel, nici pe d. procuror Missir, nici pe dma şi­ d.. Mladenovici, nici pe d-fta şi d. Buzescu, nici pe d.­Isvo­­rahu cu d. Nicu Dumitriu. Ca­ musa­firi rari şi de preţ, doar reprezentan­ţii teatrelor particulare, care nu s’au deschis Incăt d. G. Storin, din partea Teatrului Regina Maria; d. Ion Ian S­covtescu din partea teatrului Fantasio; d-na Annie Capustin, din pacea tea­tralul Mic.... Probabil că lumea cealaltă e la’Că­răbuş; de altfel, pentru a ţine piept concurenţei, Teatrul National a aran­jat un spectacol cât mai estival po­sibil. împotriva căldurilor, a pus­ cea­ mai răcoritoare piesă posibilă: „Fântâna Blanduziei”, cupletele ahendä ín „Pia Timoazä în pagina II-a, prinț* xoloanLiái* • ■ -

Next