Rampa, septembrie 1926 (Anul 11, nr. 2654-2679)
1926-09-01 / nr. 2654
AMOL XI No. 2654 medaația, AD Ml Mrs TR A tt a WfCUHCST«, CALEA VICTORIEI No. »I ItUFO« I.M ATELIERELE GRAFICE i 2-i STRADA SARIî®AR No. 7 • FuhHettalaa aoneaaionatft aaefaisiv Secietafli Anonima Rudolf Mom* Bulevardul Academiei, 4. Amonirile sa pricine la toata atanfffle da publicitate ti la administraţia ziarului. Centr.a Asociaţimi SIBIU Director : M. FAUST MOHR Redactor: SCARLET FRODA MIERCURI 1 SEPTEMBRIE ABONAMENTELE ■ «I TARA 200 lai 400 „ TOO „ BOO lel Trai luni . • « • « • • Saaa luni wv » Un an , . • * « ...... . 1600 „ IN STRAINATATEt «waMWlala aa plătesc Ineint« fi tno«p ■ la 1 «eu le IS ele HeeSrel lünk TraMunT , , , . Saaa luni , , , i Un an «««••* • «« • I 1 m Revoluţia rusă a meiEfioat na-1Astfel eminentul dramaturg *dical vechile tradiţii ale teatrului Ivietic Erdmann a scris o parodie rus; ţi autorii dramatici ruţi aur strălucită asupra aşa zselor „prefost siliţi aă păşească pe căi no uise de agitaţii” şi scena aceasta a în domeniul dramaturgiei. jfoat introdusă în mai toate vedemn conformitate cu spiritul tun vilurile pului, repertoriul teatrelor rus« Cu timpul pe măsură, ce s’a ins’* modificat în totul, dar cu toa* tărit regimul sovietic, teatrul rus te aceste experiențe, interesul masselor pentru teatru n’a slăbit de loc. Au ieşit la iveală o mulţime de teatre noui şi o mulţime de autori noui. In ultimii opt ani a evoluat nu» numai regia, dar şi dramaturgia rusă. Cunoscutul pictor rus Miajatowski a fost unul din primii care modem sa descătuşat de melodrama revoluţionară, care a fost înlocuită aproape cu totul, cu comedia din care descrie nouile moravuri din Rusia. Satira a dispărut și în locul ei a apărut comedia serioasă de moravuri. Tânărul dramaturg Erdmann, autorul piesei „Mandat” a dat via a îndrumat drama rusa pe © cale.tg unui nou gen de artă dramatibouS. Moua dramaturgi proletari că. El ne arată viaţa plină de atasier îşi constituesc piesele lor, bazându-se pe ciocnirea dintre două elemente cel revoluţionar şi cel contrarevoluţionar. In căutarea de noui piese, primul teatru de lucrători de la Moscova întrebuinţa o comedie de Ostro vechi, care corespunde cu totul spiritului vremii. Textul a fost modificat aproape în fiecare săptămână astfel că piesa 8VU în continuu un caracter difi actualitate. Ea a devenit cu timpul o revistă revoluţionară şi fi’* jucat sub o formă satirică fi de circ. Actorii erau în acelaş timp şi acrobaţi. Nici categoria aceasta de lucrări dramatice nu ea putut menţine.Revistele acestea au fost înlocuite apoi de drama romantică pe tema revariţionară din secolele trecute. Acestea au fost primele încercări ale dramaturgiei sovietice. Interesantă este şi experienţa Introducem de scene noi în piese vechi şi cari trebuiau să corespânda evenimentelor actuale. Geffroy personagii fantastice şi figurile acestea trezesc în spectator când mâine, când groază, când un surâs. Ceea ce este posibil în viaţă apare pe scenă ca ceva demonic şi deoarece piesele lui Erdmann sunt pline de nerv, spectatorul se simte imediat atras de ele. Dramaturgii ruşi au adu® în ultimul timp pe scenă foarte multe piese din viaţa ţăranilor ruşi. Foarte populare sunt în Rusia şi aşa Zisele piese istorice cum e de exemplu, „Conjuraţia ţarinei” de Alexe Tolstoi. Altă lucrare în genul acesta este drama „Kaliajev” în care este adusă pe scenă asasinarea la Moscova a marelui duce Sergiu. Cu toate acestea, revoluţia rusă nu şi-a găsit încă dramaturgul. Nouii autori dramtici ruşi sunt scriitori politici de o valoare mediocră. Comunismul a aruncat dramaturgia rusă într’un impas în care nu poate nici intra și din care nu poate nici ieși. în ?« restaurant. v dpescu înfometat, » comandai viorbă de potroace şi aşteaptă de un efert de oră să fie servit. Chelnerul soseşte in sfârşit, ţinând farfuria cu unul din degete introdus in ciorbă. rr Băiete ! Du-o înapoi că nu stfjmei lt Spune Popescu. . . De unde puteţi să ştiţi, pe negustate ? _ PcU facă pod să ţii %ta degeteîn ea, vezi bine că nu e caldă! tdaupâ Popescu, joviai. i fa Captă, lit timpul vacanţei, pe o 4$ie căldură teribilă. Cafeneaua este, cum se zice, „In Completul el", la mese se fumează, se beau mâzagrane şi mai ales se dis,:otită. Se discută aprins, după atitudini, după absorbirea cu care se vorbeşte, după întretăierea ascuţită a replicelor, ai zice că se pun la cale destineta cel puţin ale unei ţări. 7 Eisi, de unde! E disecată şi distrusă Opera unui tânăr autor dramatic, ca şi a ieşit de două minute din cafenea ! Preocuparea cafenelei e întreruptă Insă da apariţia unui „maestru”, către care se îndreaptă atenţia tuturor. ,,Maestrul* care tn literatură e un tradiţionalist, ia loc la întâmplare, la una din mese şi începe să se vaite .*«. Ti, domnule, ce căldură, Sunt rupt de oboseală... Nu mai pot de picioare? Un poet constructivist”, de alături, HU pierde prilejul şi lansează: • Se vede • treaba mai scris până asttm. •••*•• • • i, ' ■ "Bot beteri tineri, unul "ăsta Teatrul Naţional şi altul de la o compartie particulară stăteau alăturri loja artiştilor la reprezentaţia de deschidere a stagiunei ^Teatrului National. In, pauză, după primul act, aprinzindu-se luminile tn sală, actorul de la teatrul particular —■ pe scenă joacă prim amorez, iar tn viaţă trece drept ’„coureurn — începu să arunce ochiade'spre loji şi parter. La un moment dat, face semn discret colegului său, indicându-i o loje de rangul al doilea, și cu aerul unuia care știe lucruri tainice,î ii spuse: — Dragă, vezei cocota aia? — Aia în roz. E o fată delicioasă Ascultă ce-i spun eu! — Păi aia e sord-mea. Amorezul nostru, văzând că a sercintit-o, căută ■ s’o dreagă: — Nu aia dragă. Ce, n'o cunosc eu pe soră-ta? Cealaltă, aia tot nu ro dar mai tn vârstă, din fundul lojii,. — Păi, aia e mama. Se știe că odinioară călătoriile erau extrem de nesigure din cauza tâlharilor cari atacau pe călători la drumul nmre.„ încă tn a doua jumătate a secolului al XVUl-lea, până şi In însprejurimile Londrei călătorii erau foarte des atacaţi. Contele Berkeley, care a murit la ISOS, spunea adese ori că desigur oricine poate fi atacat, dacă este surprins de mai mulţi indivizi, însă că el personal, nu s’ar preda nici odată unui singur tâlhar. Or, călătorind odată In jurul hondrei, trăsura contelui a fost oprită de un civil, care-și băgă capul prin fereastră și întrebă: — D-ta ești lordul Berkeley ? — Da, eu sunt! răspunse acesta. — lumea spune că d-ta te-ai lăudat că nu le vei predă niciodată unui singur tâlhar... — Exact! răspunse lordul. — Eu sunt singur , vă cer. Punga sau viața ! — Câine nerușinat se răsti lordul. Crezi că nu-ți văd tovarășul, care se ascunde la spatele tău ? Boțul care era mntr’adevăr Singur, se întoarse stupefiat, astfel că lordul avu timp să-i tragă un glonț tn cap. A “*niN» 3 mn E un destin nedrept, care imprimă tuturor convorbirilor redate tipografic, un caracter de act neterminat, de insuficientă, de rezumat. O convorbire vie de-acum o oră, capătă, filtrată prin redactor, zețar, si corector, un vestmânt aproape străin, de nerecunoscut. Astfel, întrebarea și răspunsul pierd elementul esenţial, intonaţia, care poate fi caldă sau indiferentă, dulce sau agresivă, limpede sau confuză din alte câteva zeci de nuanţe. Convorbirea in lectură suferă ca drama care fără glasuri, nu poate vibra pe pânza cinematografului. Aceste cuvinte preliminarii, scuză oricând prezentarea unei convorbiri uşor alterate, prin ordinul unei fatalităţi redacţionale. D. Tudor Vianu, este autorul a trei volume de studii şi essai-url : „Dualismul Artei”, „Fragmente moderne”. ..Masca Timpului” şi a unui studiu în limba germană asupra lui Schiller. Cercurile literare diverse cu admiraţia hermetic păstrată membrilor cotizanti, sunt insă aproape unanime, recunoscând in d. Tudor Vianu unul din capetele cele mai organizate, între cele cărora le revine conducerea spirituală a generaţiei care se ridică... Mă servesc în convorbirea cu d-sa de chestionarul obişnuit, interogator tip în tradiţia reportajului . Cum aţi debutat ? Primul cerc literar cu care am luat contact şi prima revistă la care am avut un rost mai activ, a fost cercul literar al d-lui Ovid Densuşianu şi revista sa, astăzi dispărută, „Viaţa Nouă", împrejurări ulterioare au vrut ca drumurile mele „să se despartă de acelea pe care d. Ovid Densuşianu a mers până la urmă aproape neînsoţit, dar şi astăzi păstrez amintirea reconfortantă a caracterului integru, a învăţământului desăvârşit, a omului cu o viaţă de înaltă spiritualitate care este profesorul de filologie romanică de la Universitatea din Bucureşti Am publicat la „Viaţa Nouă” versuri parnasiane, între 1915 şi 1918 , nu le-am mai recitit de atunci niciodată dar tinerescul meu zel poetic, abătut de atunci către studiu şi teorie, mi-a lăsat în conştiinţă un punct nevralgic care până la urmă, cred că mă va reîntoarce către producţiunea literară La „Viaţa Nouă” am învăţat însă mai mult decât am publicat. Am deprins acolo interesul activ pentru manifestările spiritului modern, pe care nu lam mai putut nici odată privi cu acel pedantism arhaizat care mă uimeşte în alte cercuri. Am mai contemplat acolo exemplul unei discipline intelectuale împerechiate cu o normă selectă de viaţă, care trebue să fi intrat într’o măsură oarecare în repulsiunea pe care îmi permit s’o mărturisesc, pentru toate exagerările firei boeme, pentru toate exagerările fiantisocial şi foarte curios oscilantă între deprimarea uşoară şiiubirea vâlvei indiscrete în jurul propriului nume. Se ştie că de aceste defecte viaţa noastră literara nu este cu totul străină. — „Care credeţi că sunt tendinţele actuale ale literaturii noastre ? întrebarea d-tale are nevoe sa fie precizată, în credinţă intră un puternic element de voinţă. Credem nu numai ceea ce ne spune realitatea considerată cu un ochiu rece şi neprevenit, dar şi ceea ce ne impune direcţia aspiraţiunior noastre. De teamă aşadar de a nu atribui literaturii române contimporane nişte trăsături car nu există poate decât în preferinţele mele, voi înăbuşi cu totul glasul voinţei. Este un sacrificiu cu care te obicinueşte munca într’un domeniu oarecare de specialitate. Dar pentrucăspecializările suntj la noi rudimentare și pentrucă firea noastră este în mare măsură impregnată /le caracter liric, de mult subiectivism știu că acest sacrificiu pare destul de curios. N’am însă ce face, deoarece — dacă nu mă înșel. ~ d-*a m'ai întrebat care Socotesc că sunt de fapt tendinţele actuale ale literaturii noastre iar nu care anume doresc eu să fie tată. Avem mai întâi un tineret care ocupă cantitativ cel puţin trei pătrimi din întinderea scrisului românesc. Acest tineret face poezie lirică, notează sonorităţi agreabile şi imagini interesante şi dovedeşte în genere talent. Este cunoscut însă că talentul nu este chiar o piatră preţioasă , de parce este destul de răspândit, iar la popoarele meridionale alcătueşte o trăsatură a caracterului naţional. Ceea ce nu constat în suficientă măsură la tinerii noştri scriitori este sentimentul adâncului tragic al existenţei fii felei de a înţelege viaţa ca o dificilă şi redutabilă problemă. Mă bucur de aceea îndoit acolo unde II găsesc. — Pentru excesul liric de care ţi-are vorbit, mai disting un curent realist reprezentat prin câţiva prozatori preocupaţi să fixeze momentul social sau să intre — cum se întâmplă destul de rar în literatura noastră — în complicaţiile psihologiei individuale. Teatrul, cu puţine excepţii, — rămâne juvenil, liric şi feeric, chiar când provine de la persoane mature după starea civilă. Pentru representanţii literaturii de idei, nu ştiu dacă-ţi trebue, ca să numeri, toate degetele unei mâini... -- „Credeţi atunci că literatura noastră străbate o criză ? — „A, nu ! Deloc ! Nicidecum ! Limba noastră a intrat într'o fază de echilibru şi armonie care face din ea un instrument admirabil. Formele prozodice au fost în ultima vremile mult experimetate şi sunt acum întrebuinţate cu preciziune şi eleganţă. Temperamentul artist a căpătat un fel de piamat in virtutea căruia lteratura •“ noastră a căpătat o valoare estetică incontestabilă. Nu este nimeni vinovat dacă un Eminescu sau un Caragiale nu s’am născut destul de târziu pentru a fi contimporanii şi camarazii noştri de generaţie. Şi totuş...' ", — „Există cineva astăzi care să le semene ? , — „Eu nu compar ceace prin firea sa este incomparabil : predispoziţia şi opera artistică. Dar există astăzi un scriitor care mă încântă necontenit deşi nu mă satisface totdeauna. Este poate singurul, printre cei de astăzi, la care surprind neprevăzutul unei creaţiunii autentice, capriciul unei naturi de nabab, larga curbă a unui suflet care poate să evolueze de la graţia diafană la vehemenţă, poetul popular şi filosof, frust, savant şi uneori preţios... — „Vorbiţi de domnul Tudor Ar- ghezi ? — „Desigur, desigur. — „Ce proiecte lierare aveţi ? — „O sumedenie. Dar pentru că toate excesele îmi repugnă, comit proiectice mele pe măsură ce ele apar. Reţin numai puţine, pentru a mă aplica, cu stăruinţă, la realizarea lor. Proiectul meu principal estepropria-mi clarificare în chestiunile care mă interesează. Tot ce scriu are acest înţeles. In tot ce public, transcriu de fapt cartele mele de studii. Urmăresc de altfel limpezimea cea mai mare şi persuasiunea prin sinceritate... Permite-mi însă să nu-ţi fac mai multe precizări într’o chestiune pe care după cum vezi , o socotesc că ţine de viaţa intimă a personalităţii. ...Dimineaţa Bucureştilor se desfăşură — fierbinte steag solar- Femei proaspete grăbesc prin vuetul străzii care creşte către amiază— Acu scara. Sus, redacţia. SERGIU DAN Convorbir» rădeţe De vorbă cu d. Tudor Vianu ■BW*«* SV*,* • ____... ________. Critic de artă, conferenţiar de estetici le Universitatea din Bucureşti D. Tudor Vianu l 1904 Poezia română contimporană Matei Ion Caragiale: Curţile vechi Desen de Marcel I*»cu De veacuri părăsite pe-ascurtsele coline Zac curţi pustiu.. Acolo tăcerea Stăpâneşte Şi’n verde mantă muşchiul cuprinde şi’nveleşte Surpata zidărie şi frântele tulpine. Şi ‘mpodobind cerdacul cu grelele ciorchine Sălbăticită vită pe stâlpi se ’ncolâceşte, Ca edera cea neagră ce’n straşini împleteşte O lucie cunună uitatelor nane. Adânc ca de vrajă par ele adormite. Pe iaz visează ostrovul de sălcii despletite; Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă Şi ’n tăinuita cucă ţintind priviri viclene Zâmbesc către domnite boeri cu lungă barbă Purtând pe ’naltă cucă surguciu cu mândre pene. (Pajere) Adevăruri din cuşca sufleorului Memoria e o calitate primordială pentru un actor şi un grozav defect pentru un sufleor. Un sufleur bun trebue să fie lipsit complect de memorie. Un sufleur care are memorie, e ist pitit să sufle pe dinafară. Me- I moria lui însă poate sări însele ? şi atunci — vai — el nu poate conta pe nici un safleur care să-l corijeze. * Un actor nu înțelege întotdeauna ce joacă. Un safleur trebue întotdeauna să deslușească textul. um oftmn “ . Literatura profesionistă vlarile problemede ordin vitali rău şi deci atât timp cât vor social, sau de pură invenţiune, exista răufăcători şi bolnavi, au fost întotdeauna secondate în rigorile documentărilor, a aserţiunilor şi a soluţionărilor, de o nuanţă de humor din partea celor ce nu se extaziau în faţa noutaţii, diminuând astfel amploarea ideii care făcea obiectul acestor probleme. In vreme ce Gabriel Alfand prin organul „Comediei” angajează o palpitantă mehetă cu privire la chestiunea de a se şti, dacă omul de litere este in acelaş timp şi un muncitor manual intelectual, deci un meseriaş, în sensul profesional, semnalând în acelaş timp dezideratul şi fostului prezident al republiei, Raymond Poincaré, romancierul Francisc de ‘Mioulandre că, întrucât literatura demonstrând că, lăcâtuseria ca medicina sunt două profesiuni Otgfeipiipo la două aecftsdlumea va recurge la ajutorul lacătelor şi al doctoriilor. Deci lăcătuşeria ca şi medicina sunt ,două meşteşuguri de pe urma cărora, lăcătuşul şi medicul vor putea duce un trai îmbelşugat sau mai puţin îmbelşugat, după valoarea meseriei şi a necesităţilor omenirii. De aci concluziunea pentru Francisc de Miomandre că, întrucât literaturi nu ar di o necesitate vitală, implicit mânuitorul condeiului nu poate fi un meseriaş. Dar titulatura de meserie nu se raportă numai la ideia de meşteşug ca strict producător al unui bunremuneratoriu util existentei, ci si la aceia de ocupatiune, de îndeletnicire, sau de breasla in sensul de preocupare cotidiană, indiferent dacă ea asigură sau au euistetita celui preacuzat ca de activitatea pur literară pentru o vagă ameliorare a cerinţelor vietei, cei din urmă au comis de dragul... vocatiunei, contând însă pe avantagiile fireşti ale carierii lor initiale. Ambele categorii însă de literati, compunând, nu fac altceva decât exercită o meserie — cei dintâi aceia a creatiunei, cei din urmă aceia a productiunei, indiferent de calitate, de vocaţie sau de succes. Fernand de Miomandre afirmă că scriitorii compun pentru propriii lor confraţi în scopul unei admirațiuni reciproce, convenţională, falsă, stabilind prin analogie un fel de parazitism scriitoricesc rezultând din exemplul lăcătuşului şi al medicului fără clientelă, care ar încerca să trăiască pe spinarea celorlalţi lăcătuşi sau medici, ■ cu clientelă ! Deriziunea acestui exemplu nu poate eluda principiul rati. Cei dintâi şi-au alăturat meseriei scriitorului. Indeleniinopţilor lor, de insomnie şi alteicirea scriitorului cu literatura uw^inicnl saoxadice.in afară stearpă cuiair, sub randiul băiatare. Literatul compunând, concomitent săvârşeşte două acţiuni : creiazâ şi produce. Creafiunea îi asigură... nemurirea; produsul, într’o mică măsură, existenta. In ambele cazuri literatul, implicit, este un meseriaș. Visătorul care înaintea majoratului a năzuit să-și, cânte pehârtie fied-urile adolescentei, nici instinctiv nu a putut năzui că o astfel de escapadă i-ar putea furniza o eventuală carieră în viitor. Amar șantajat de muză, s’a trezit la bătrâneţe făcând literatură — profesând astfel inspiraţia şi— în câteva fericite cazuri ,— trăind chiar din produsul ei pecuniar; deci, un meseriaş al literilor. La o răspântie a vieţei aceşti tributari ai viselor cu ochi deschişi, frământaţi de naufragiul propriilor lor avânturi, s’au divizat în două : literaţi de carieră şi diletanţi etenesc ca şi sub cel moral, constitue oricum o profesiune, atât timp cât propovăduitorul ei nu o abandonează unei meserii pe placul romancierului Fernand de Miomandre. înclinare, manifestare superioară a sufletului uman, dar divin, sau lux de mare preţ aşa cum o consideră exclusiviştii ideei de profesiune, literatura persistă totuşi a fi considerată ca o meserie câtă vreme dăinuesc scriitori pe pământ, înăsprirea exigenţelor vremurilor prin care trecem, a contribuit mai stăruitor la coborîrea harului sfânt al inspiraţiunei în rândul meseriilor, în sensul obştesc al cuvântului, fără măgulirea cel puţin a recompensei pecuniare pentru superba şi înalta profesiune scriitoricească ! Sărmanul Klopstock Cronica dramatică de Scarlat Froda TEATRUL’ NATIONAL .„Fântâna Blanduziei”, poem dramatic In 3 acte , „Piatra din casă”, comedie într’un act, ambele de V. Alecsandri. cu această operă educatorâ ce prima noastră scenă e chemată s'o facă, ne exprimăm regretul că n'am găsit o riguroasă redare a costumelor şi încălţămintei romane. Elevii de liceu cunosc deosebirile dintre îmbrăcămintea unui sclav, a unui libert şi a ţinut civis romanus. Unii din ei ştiu deosebirile de coafură. Dece Teatrul Naţional n’ar face sacrificiul de a-şi apropia aceste cunoştinţe ale tineretului studios ? Cu toate aceste rezerve, pe care noi Io facețio,piesă a plăcut şi a fost multaplaudata de numerosul public de la premiera. Au fos nenumărate ridicări de cortină. Vom felicita însă călduros şi fări, nici unfel de rezervă pe d. Ion.Minulescu directorul teatrului National, pentru reprezentarea, comediei Piatra din casă. A fost o ideiefericită pe care si noi, împreună cu tot publicul am aplaudat-o călduros. Distribuţia montarea şi întreaga atmosferă, evocate cu o pioasă atenţie au dat Teatrului National un frumos succes teatral şi literar. Cine nu cunoaşte : Târgu de la Sadagura, Cinel-Cinel, Piatra din casă şi toate acele scenete ale lui Alecsandri cari au delectat copilăria noastră ? Am retrăit cu toţii clipe de demult, anii primei tinereţi, încercări şcolăreşti când la serbarea, de fine de an jucam pe scene improvizate când pe Lionel, când în travesti, ne Duduca Marghiolita- Eram în sala de premieră, mulţi cărora li se umezeau ochii când îşi aminteau de vremurile acelea, când pe fetele noastre fragede de copii ne puneam barbeţi de vată, ca să interpretăm pe Căminarul Grigore sau pe doctorul Franz. Câte clipe de suavă copilărie n‘a desprins din cadrul amintirii Piatra din casă ? Si mi-a părut bine când am văzut, că entuziasmul tineresc si actual al galeriei se împletea, cu emuotia amintirilor din parter.Se regăseau trecutul si prezentul — vibrând cu o egala intensitate în fata emoţiei estetice. Si a mai fost o experienţă pe care Teatrul National trebuie s’o retie. Nu e nevoie de balet, de fast, si de tobă mare, ca să ai succes. Ne intoarcepi, după atâtea Ocoluri la calea, inimii, ,la, emoţia, cinstit exprimată. Piatra din casă e o comedie de o naivitate copilărească. Dar place evocarea acelui mediu simplu, cu oameni" buni generoși și entuziaști. Fără adulter*, fărp tic* si personală. Mecena e gen«*os.j pat pe scena, fără detracăaâ- ■£ .viata ,--i di— i—u .1 ktaimk« Vnii normală ei sănătoasă, care menţine unitatea, rasei- succesiunea generaţiilor şi puritatea familiei. Iată ceia ce a plăcut şi a sedus pe spontori. Actorii au fost bine si-i menţionăm pe toţi în frunte cu T. Brezeaua.'I. Mmnu, G. Baldovin, N. vSăvutescu, Soni*. C Iuceru, Lolo Manu si Obra» Taranu. O sală de sărbătoare a umplut sala Naţionalului aplaudând cu entusiasm SCARLAT FRODA Deschiderea Naţionalului cu Fântâna Blanduziei şi Piatra din casă constitue un pios şi cuvenit omagiu lui V. Alecsandri. Opera de inspiraţie latină a acestui mare poet e atât de clară şi de luminoasă încât poate servi şi azi de model, cu toate impurităţile şi neologismele linguistice tie care le conţine. Dar mai e ceva. Regăsiţi in opera lui Alecsandri, acest toet luptător, a cărui activitate e strâns legată de unirea Principatelor Române, acel suflu de entusiasm, romantism şi generozitate, care vă evocă întreaga, generaţie bouturistă, conflictul dintre mentalitatea vechilor boeri şi a tinerilor franţuziţi, ideile paşoptiste, revoluţionarismul monden al cuconaşilor români. Şi acest lucru are o savoare particulară, un parfum demodat, dar plin de discretă duioşie. Să nu credeți că e o simplă întâmplare faptul că tot conflictul din Fântâna Blanduziei se rezolvă prin liberarea Getei şi a lui Gallus din sclavie, după cum nu e întâmplător faptul că toată intriga din comedia Pietra din casă, provine din cauza a două sălaşe de ţigani robi. Romantismul vremei vedea în sclavie originea unică a oricărui conflict social şi sufletesc şi pentru combaterea acestui rău, poetul imagina drame şi comedii ca să-şi susţină dorul lui de libertate. Este, dacă voiţi, pueril şi artificial, tot acest sistem de a construi şi de a vedea lumea, dar e în acelaş timp, plin de căldură şi de generozitate. Pentru ţinerile generaţiuni însă, această operă poate constitui o carte de educaţie civică şi sufletească, din cele mai rare şi mai preţioase. Aşa fiind, veţi înţelege de ce nu vom urmări cu o minuţioasă, analiză Fântâna Blanduziei. Nu rezistă. Ne vom lăsa seduşi un schimb de întreaga ambianţă, a operei fără să-i relevăm contradicţiile şi ne vom pasiona de sincurile sentimente adevărate din această piesă, de dragostea Cettei pentru Gallus, de suferinţa poetului Horatiu, şi vom aplauda cu utî copilăresc entusiasm gestul teatral, dar atât de generos al poetului, care sfârşeşte piesa cu versul: Fiţ! liberi după uzul poporului roman ! Ce vă pasă, că eroii piesei, sunt in majoritate tipuri scoase dintr’o carte de istorie elementară, cărora poetul nu le-a adăugat nicî o notă caracterîs. libertul Seaur, Incult şi îngâmfat, Zoni,, rău, Hebra, supraveghetorul sclavilor, brutal, Neera, curtezană, etc. Toţi sânt aşa cum vi-i închipuiăţi, ca exemplare tipice din istoria antică şi de la începutul până la sfârşitul piesei, nici" unul nu se desminte şi nu mai aveţi " nici o surpriză în desfăşurarea caracterului lor. Dar ce vă pasă de toate astea, când vedeţi cât de adevărată e dragostea Gettei pentru Gallus şi când gestul lui Horaţiu, care-şi liberează sclava vă emoţionează. N’o fi adevărat ca un roman să procedeze astfel, dar această generozitate vă cucereşte şi aplaudaţi alături de tinereasca galerie. Spuneam că animată deacest suflu optimist, Fântâna Blanduziei constitue un admirabil îndrumar pentru tineret şi Teatrul Naţional poate fi felicitat pentru această fericită alegere. Piesa a fost servităîn cea mai mare parte de societarii primei noastre scene. Infruntea lor a strălucit prin maiestate, decanul scenei, d. C. Not. ţara, care în rolul lui Horatiu, a avut în finalul ultimului act o impresionantă atitudine. De o seducătoare frumuseţe d-na Maria Filotti In curtezana Neera. Accente frumoase în al treilea, d-na Cleopan Cernăteanu. Complet distonant, de o bufonerie imposibilă şi stridentă, interpretul lui Postumus. ST In privinţa montării avem de făcut unele rezerve categorice. In actul al doilea s’a introdus un divertisment, sub forma unui balet. Nu-i înțelegem sensul. Fiindcă din două, una. Ori piesa lui Alecsandri e socotită ca perimată și incapabilă de a se mentine prin valoarea ei intrinsecă şi atunci nu trebuia deloc jucată — ceia ce nu e cazul — ori are o valoare în sine, actuală sau de istorie literară şi atunci ea trebuia reprezentată cu respectul fidel al concepţiei autorului. Aceste întineriri prin balet sânt artificiale. V’aţi putea vreodată închipui un balet în Corneille sau Racine, la Comedia Franceză ? Nu se poate face nici un fel de comparaţie cu divertismentele din Moliere._ Aceleaau fost indicate de autor şi suprimate în urmă. Ori azi, se revine la reconstituirea operei, aşa cum a fost concepută, cela ce nu e cazul cu Alecsandri. Dacă baletul ar fi fost bun sau pasabil, poate că unii amatori de corectivifie ar fi acceptat inovaţia. Dar făcut fără mijloace şi improvizat cu o parte din ţinerile artiste ale Naţionalului, lipsite, cum e şi firesc, deştiinţa dansului, s’a putut face o periculoasă Comparaţie cu Cărăbuşul încă deschis ! Ori, întâmplarea face ca tocmai acum grădina d-lui Tănase, să adăpostească pe Napierfcovska.. Nu era mai bine ca direcţia de scenă să evite această situaţie ? De tablourile pictorului Traian Cornescu se pot spune lucruri frumoase. Am o nedumerire însă. Cum se poate ca atunci când scena reprezintă un atrium (actul doi) -şi faci un compluvium -şi să uiţi să instalezi un Impluvium. Sânt, dacă voiţi, chestiuni de detaliu. Dar nu trebuie uitat că mesele acestea se adresează tineretului, că elevii de liceu, cari învaţă în clasa IlI-a, casa romană, vor rămâne surprinşi, când la Teatrul National , nu vor regăsi cunoştinţele pe care ei sânt obligati să le funete, sub pederea «uriscate». Si tot ia legătură Sala »Rentrée” Banff, bina! Gongul regisorului bate odate profund şi sonor, a doua oară, subţire , şi discret, şi cortina se ridică asupra primei scene din noua stagiune a Tea ■ trului Naţional ! D. Ion Minulescu suspină uşurat: : „Am făcut-o şi pe asta! Credeam că nu mai ajung!”, şi aplecându-se pesta marginea lojii directoriale, începe să examineze sala in care ne-am regăsit cu toţii, aceeaşi, cu foarte mici sefumbări... D. losif Nădejde şi-a ras, de pildă, mustăţile. d-na Agepsina Macri-Eftimiu s’a tuns ca la gărcomed. A de Herz şi-a făcut o casă, programul Teatrului şi-a micşorat lăţimea, dar şi-a mărit grosimea; d. int* Sebeş a ajuns cronicar dramatic; s’au întocmit pentru curăţenie,— vechile covoare de pe culoarele tacitului, cu un linoleum, care se murdăreşte grozav, dar încolo,... nimic, dar absolut nimic nu s'a schimbat! Tot3. Tăcu stă la control, iar, lângă dânsul, tot d. Parizianu, îl ţine de vorbă. D. Maior Hotineanu e tot gras şi vesel; d. colonel Călătorescu e tot civil; d. Romulus Şeişanu tot are monoclu; d. V. Candiano totfurios şi încruntat ); d. Pamfil Şeicaru, tot indignat şi regalist; d. Camil Petrescu tot cu piese nejucate; Dedu, tot amabil şi surâzător; rj. Calianu, tot în rândul întâi de fotoliu; până şi bustul lui Caragiale din foager, tot aşa de puţin seamănă cu originalul, ca şi în anii trecuţi. In schimb, dezertorii abundă! nu văd nici pe d. Iaroslavici, nici pe d-na şi d-ra Romaşcu, nici pe d. Mavrodi, nici pe d-na şi d. Pleşoianu, nici pe d. Frankel, nici pe d. procuror Missir, nici pe dma şi d.. Mladenovici, nici pe d-fta şi d. Buzescu, nici pe d.Isvorahu cu d. Nicu Dumitriu. Ca musafiri rari şi de preţ, doar reprezentanţii teatrelor particulare, care nu s’au deschis Incăt d. G. Storin, din partea Teatrului Regina Maria; d. Ion Ian Scovtescu din partea teatrului Fantasio; d-na Annie Capustin, din pacea teatralul Mic.... Probabil că lumea cealaltă e la’Cărăbuş; de altfel, pentru a ţine piept concurenţei, Teatrul National a aranjat un spectacol cât mai estival posibil. împotriva căldurilor, a pus cea mai răcoritoare piesă posibilă: „Fântâna Blanduziei”, cupletele ahendä ín „Pia Timoazä în pagina II-a, prinț* xoloanLiái* • ■ -