Rampa, octombrie 1926 (Anul 11, nr. 2680-2705)

1926-10-01 / nr. 2680

tsz ANUL XI No. 268C ACTIA, ADMINISTRAŢIA ATELIERELE GRAFICE , STRADA SARINDAR No. 7 TELEFON 1/59 Rublicitate* concesionată exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Mosse Bulevardul Academiei, 4. Am­ehirile se primesc la toate agenţiile de publicitate ţi la administraţia ziarului. LipTICA„ASTRA"j s I B | u 4 PAGINI 3 lB Director : M. FAUST MOHR Prim Redactor: 5CARLAT FRODA Plastica în învăţământ Se pregăteşte o mare transfor­mare a programului liceal şi chiar, o schimbare în mentalita­tea pedagogică. Ceva de data a­­ceasta, radical şi definitiv, după cât se pare. Şi credem că d- mi­nistru al instrucţiei publice nu va putea omite necesara modifica­re a studiului dexterităţilor în li­ceu. Ne ocupăm, în special de pro­gramul plasticei. La liceu, ani de­­a rândul elevul stă ghebosit în faţa băncii şi imită o mână de gips, o floare pictată sau o oală de lut. Cu cât seamănă mai bine cu obiectul expus, desenul elevu­lui este, mai bine cotat. De aceea firota de la desen influenţează de multe ori în bine sau în rău me­dia generală a elevilor, după cum dispoziţia sau talentul pe care-l are fiecare sunt sau nu aprecia­bile. „ Pentru elevii talentaţi studiul­­desenului e inutil, dacă nu şi peri­culos. Căci încătuşarea distruge cuvântul de libertate, şi senilitatea imitaţiei fidele, este omorâtoarea «ovaţiilor. Cât despre elevul ne­­f­alentat, zadarnică este orce caz­­­ă. Inutil va’ncerca el să tragă o iubire şi umbrele ei, când mâna ne­îndemânatecă frânge dreapta la tot pasul şi umbra se aseamănă ca murdăria ce rămâne după ce ăscuţi creionul. * Plastica nu profită nimic din aceste ore pierdute, în care pro­fesorul cască şi elevii se ţiu de comedii. Când sună clopotul, bu­­­curia de liberare o simt cu toţii. Şi dascălul şi elevii de obiceiu. .Orele de desen mai servesc şi pentru pregătirea lecţiunilor orei următoare, când mai ales urmea­ză obiecte grele, ca latina, mate­matica, eter-Programul, cel scris pe hârtie cât şi aplicarea lui, sunt un non­sens artistic şi pedagogic. Şi tot­­tuşi ora desenului nu trebue să dispară. Ea poate servi imens la cultura generală a elevilor, poate ’desvolta inteligenţa şi gustul lor, poate forma talente şî deschide drumuri . Ne-am întrebat întotdeauna de ce fetele fac în şcoalele lor „Istoria Artelor*’ şi băeţii, nu. N’arp pu­tut găsi motivări logice. Probabil că reforma a fost parţială şi s‘a oprit în mijlocul drumului.­­ Intr'adevăr istoria artelor este cheia, cu care descuiem toată pro­blema plasticei în liceu. In spe­cial, când se imprimă elevilor cu­noştinţe filosofice şi o cât mai pu­ternică ocazie de cultivare ge­nerală ,de desvoltare largă şi nu toate direcţiile, găsim nimerit ca învăţământul plasticei să fie pus îşi el pe aceste baze.­­• Intriadevăr cât i-ar folosi ele­­r­ului istoria artelor orcine poate sa­shde seama. Bine­înţeles, pre­datif ne­înţelesul lor ,desigur. Dar opiniă de suggerări, de indi­caţii, şi chiar de probleme. ■ Şi nu o expunere searbădă a istoriei oamenilor de delimit, cu detalii inutile. Căci istoria artelor turn se face în liceele de fete, a­­cum, este mai mult arheologie, teologie, descriere arheologică , Mimai artistică, nu. Or, istoria artelor trebue să se aproape de sufletul elevului, să fie înconju­rată de simţ dar şi de critică, să fie comentată cu pricepere, să fie în­­vărăşită întotdeauna cu repro­duceri. Altfel totul e inutil, ca a­­cum. Cunoştinţele profesorilor să nu fie limitate. Şi dragostea lor de artă s’o infuze copilului. Astfel cunoştinţele lui se vor însuţi, gustul bun îi va diminua vulgaritatea, preocupările nobile îl vor distrage de la altele, urâte, învăţământul are nevoie de nouă baze. Şi viaţa omului de alte concepţii. Nenorocirea omului nu este nu­mai sărăcia materială, ci şi sără­cia de frumos în suflet. Daţi copilului calea frumosului. Astfel, în momentele cele grele, va avea unde să se refugieze. Va găsi în sine însuşi amintiri despre o altă lume care-i va pu­tea aduce alinare. învăţământul bazat pe filozofie e tot ce-i mai bun. Ii dă altfel de ochi, altfel de minte. Şi unghiul cu care va privi va­­ta grea şi de multe ori descuraja­toare, va fi mai larg. Astfel va cuprinde lumea idei­lor, lumea frumosului etern.­­ Plastica în liceu e­ o mare pro­blemă, a cărei rezolvare nu per­mite întârziere. Mediul familiar de acasă este astăzi insuficient din punct de vedere cultural. Cu totul altfel va fi, peste câ­­tăva vreme, când copilul va avea de auzit în casa lui altceva. Iar cele câte­va observation de mai sus, nu vor să fie decât o simplă alarmă asupra importan­tei acestei probleme . I Rânduri albe Hugo $i_Goethe La bătrâni neputinţa de a fi răi se numeşte bunătate. In fond e o eroare. Bătrânii su­nt aceiaşi pretutindeni ■ şi au fost aşa in toate vremurile. Generozitatea e un atribut al tine­reţii. Deasemenea ignoranţa nu acu­ză pe un tânăr aşa cum acuză pe un bătrân. Pentru că la primul caz igno­ranţa e firească iar la celălalt e voită şi înmuiată în ură. Se povesteşte că Hugo în culmea gloriei lui, se socotea omul cel mai luminat din câţi s’au născut vreodată. Sainte-Beuve îi vorbea odată de Goethe... Elogiul criticului pentru au­torul lui „Faust” supără peste măsu­ră un Hugo, care izbucni violent : — (”c-i Goethe ? Cine-i ăsta ? Ce-a făcut ăsta? 'Există acest Goethe ?... •— Pardon,­­ intervenea, St-Beuve. Goethe e un scriitor... un mare scrii­tor... /Scriitor ? Scriitor ?... Ce-a scris? „Hoţii”... ... operă proastă... P­ardon... .„Hoţii” sunt, de Schil-ter­.­r­i vezi... Nici „Hoţii” nu sunt de­­the... Atunci ce-a­­scris acest far­ V... Go­ethe ?... Sainte-Beuve nu mai răspuns un­­ic. A însemnat doar în eaetele sale această scenă menită să oglindească eterna bătrâneţe răutăcioasă. M­acranregns Faptele pe care le povestiţi, la vale s'au întâmplat acvea: «Aia,ce le dă,în definitiv, hazul lor. . » ...Aşa­­dar, intr'una ’din zilele ace­stui frumos început de toamnă, comi­te­tul şcolar al liceului de băeţi din Tir­chiteşti, hotărând să dea, in Arenele Romane, o serbare in scopul mărirei fondurilor acelui liceu, a cerut’direc­­ţiunei teatrului National să-l­ dea im actor car să spună versuri, ~ bine h­n­teles versuri patriotice cu plată. (Adi­că, versurile patriotice iar actoriil( cu onorariul Direcţiunea teatrului,­ neailănă se ved­e, — din cei 1400 artişti societari,­ gagişli şi probişti, — pe altcineva la­ îndemână, a delegat pe o tânără ar­tistă, o fată drăgălaşă dar plăpândă, puţintică, cum ar zice românul.. Să­ tot aibă 40—43 de kilograme ! ) O fată, foarte bună, cu­­un uncon-­ testabil talent pentru roiuri gălăşenie, dar cu to­tul nepotrivita^ cat să spună versuri —și încă patriotice-~ și încă la Arenele Romane- ; In sfârșit„ " ' ' ; ‘ c * '"'­.ri In ziua serbării, la 4 ore după d-a miază, artistul Nae Niculescu-Butău, însărcinat cu regia spectacoluluii se: tot uita in zare... Astepta pe delegatul teatrului Naţional. Uitându-se la pro­porţiile impozante ale Arenelor 'Ho-, mane şi amintindu-şi că, pe vremuri, Povestea neamului, de Alecu Davila triumfase, având ca parte-părete,­­pe uriaşul, pe atletul Vasile Leonescu­, omul nostru se aştepta să vadă j­im­­nind un alt uriaş... ' ' când’ ■bold,­subțirica și drăgălaşa Ecaterina..’. cleteanu, — ca să-i Zicem aşa'.-c.-își făcu apariția. — Ce cauți mata pe nici ? v — Am venit să spun versuri — ?!... ' — Versuri patriotice — ???!I!???!!f- * o, ■ — Sunt delegată dă'prietin t’diâfit­ lUt... ■ *' ' — / . i; ,y.,y‘ x Niculescu Buzău surise,­ în i­ harbă (vorba vine) și ddtf.tr 'din'-'uiri.&tr Programul festivalului începuse. D-ra Sticletaanu era a patra la rând. După numărul doui, ea se apropiă de Buzău. — Te-ași ruga ceva, zise dânsa, tre­murând, de abia putea sta în picioare. — Spune... — Să mă lași mai la urmă... Buzău, băiat bun, o lăsă a şasea la rând. Numărul patru era în scenă și Bu­zău trecând printre culise, ca să avi­zeze pe acei cari urmau, să se pre­gătească ,zări pe Sticleteanca... Biata copilă, tremurând­ din tot trupuşorul ei micuţ, îi zise, între sughiţuri : — Dragă... domnule... Buzău... da... că... eşti bun... aş... •vroi... un pa,„ har--, cu apă... Un uşier îi aduse paharul cu apă şi în cele din urmă d-ra Sticleţeanu apăru pe scenă Şi zise versurile... Cum le-a zis, e altă chestie, — dar, In sfârşit, le-a zis... Peste o jumătate de oră, Buzău îm­părţea onorariile fixate de comitetul festivalului. — D-ra Sticleţeanu ! Şi­ un glas tânăr, vioiu, dejgheţat, îi răspunse .­— Mă rog! Buzău întinse tinerei artiste un plic In plicul acela se aflau două „ţă­răncuţe­", — două hârtii ele câte 500 lei — Ce este acesta, domnule Buzău ? întreabă d-ra Sticleţeanu. Dar nu m­ai era întrebară şi întretăiată de sughi­ţurile emoţiei­ de adineaori; era o în­trebare făcuţiă într’un ton sigur, im­perativ, categoric. E onorariul d-tale, domnişoară! -­ Vai, domnule, mă confunzi! Eşti­ greşit ! Eu sunt d-ra Sticleţeanu dela teatrul Naţional, domnule! Nu voi primi nici o drag un asemenea onora­riul de batjocori !... Şi d-ra Sticleţeanu îl înnecă pe bie­­tul Buzău sub­­o ploaie de apostrofe, exclamaţiuni, protestări, strigăte de profundă indignare, — toate într’un ton şi cu o voce de un admirabil for­tissimo ! —l ’ lo­i­ te dom'le, și adineaori, pe ■scenă, abia i se­ auzea glasul!, r. * •V Dramaturgia contimporana „Prima piesă a lui Fanny“ f noua lucrare dramatică a lui Bemnard Schaw Actualmente joacă la Paris trupa en­glez, „English Players” care repre­­­zintat pe lângă repertoriul englez și piesele cele mai caracteristice ale re­pertoriului modern. In această din urah­ categorie inim­i, bine­înţeles, şi causticul irlandezi George Bernard Shaw, considerat în sfârşit până şi de­­englezi ca cel mai mare om de teatru. Zilele trecute „English Players” a reprezentat noua comedie a lui Ber­nard Shaw „Fanny’s Field Play”. („Prima piesă a lui Fanny"). Piesa lui Shaw care n’are nici in­trigă, nici acţiune, nici desfăşurare psihologică, nici situaţii burleşti, nici caractere originale, trăeşte totuşi prin sarcasmul şi prin acel humor speci­fic lui Shaw, pe care numai actorii englezi pot să-l evidenţieze în adevă­rata lui valoare. Nici nu se poate un comic mai savuros decât acela pe care-l oferă Fanny O'Dovala, eroina piesei. E fiica unui gentilom irlan­dez de viţă veche, şi-şi pune în cap să scrie o piesă. Vrea s-o şi repre­zinte, exprimându-se astfel judecăţii severe a criticilor englezi. Shaw ac­centuează acest comic, făcând din gentilomul irlandez un maniac idea­list, obsedat de idei învechite şi de iluzii romantice, care-şi îmbracă fata după moda de acum o sută de ani. Şi Fanny îşi reprezintă piesa . Cor­tina se ridică asupra unui interior respectabil de burghezi. D-na şi d. Gilbey, locatari, sunt dezolaţi de dis­pariţia fiului lor, Bobby, de la care nu mai au veşti de vre­o câteva zile. O tânără persoană, cu o alură foarte puţin respectabilă, introdusă de un valet cu o mutră ofensată, spune de­zolaţilor părinţi că fiul lor este în­chis pentru scandal nocturn şi că va trebui să sufere pentru această o u­­şoară condamnare. Sufocată, lamen­­tându-se, d-na Gilbey invoar­ă Evan­ghelia şi d. Gilbey principiile de o­­noare ale vechii burghezii engleze şi cortina cade... Ea se ridică din nou asupra cămi­nului d-lui şi d-nei Knor, disperaţi că fiica lor Margareta, a ru­­s zile. D­eodată intră Margareta, care vine de la închisoare, unde a fost închisă pentru scandal, la un bal, împreună cu un francez ,d. Duvallet. Margareta se declară de altfel foarte fericită de aventura sa. Sufocată, lamentându se, d-na Knor invoacă Evanghelia, d. Knor, principiile de onoare, etc., şi cortina cade-In actul al treilea, Margareta şi Bobby sunt în culmea fericirii. Dan­sează împreuna cu Darling Dora şi Duvallet, ambii tovarăşi de puşcărie-D-na Knor continuă cu invocarea Evangheliei şi d. Gilbey cu morala britanică în timp ce Juggne, fiul u­­nui duce, anunţă vanele principii ale aristocraţiei. In sfârşit, Darling Dora se căsăto­reşte cu Bobby şi Margareta cu aris­tocratul, fiu de conte. Duvalaet­a a că­sătorit şi are doi copii. Epilogul reuneşte în faţa cortinei pe contele O’Dowala şi pe criticii lon­donezi, cari recunosc în unanimitate calităţile piesei pe care o proclamă capo d’operă. Această piesă de o serafică inspi­raţie, a fost jucată cu multă inteli­genţă de trupa lui English Players. „Prima piesă a lui Fanny", noua piesă a teribilului irlandez e sortită să placă marelui public. B. Schaw ■y-TwcatB— A Cronica dramatică ____d9 Sortat Freda Teatrul Ragina Maria: Povestea lupului, trei acte de Franz Molnár Dacă vă plâns teatrul, trebuie să fi văzut o piesă de Molnár. Desigur că ati si aplaudat creaţia strălucită a citiî Tout Bulandra în Diavolul, Li­liom v’a surprins iar Carnavalul v’a interesat. Molnár ştie să scrie teatru şi lucră­rile lui a­u mare succes. Că arest au­tor nu e un fenomen dramatic, aşa cum îl cred, mulţi din compatrioţii lui, — e cert. Dar că-şi cunoaşte meseria e iar adevărat. Dacă Molnár a reuşit totuşi să dea unora iluzia că e şi un mare gânditor, aceasta se datorează faptului că de multe ori el îşi leagă acţiunea piese­lor de problemele subconştientului.­­ Pe acestea nu le cunoaşte însă decât superficial şi simplist, dar atât cât îi foloseşte să stabilească o relativă cau­zalitate şi o motivare a acţiunii e­­roilor săi. Noutatea atmosferei si a sufletescu­lui introdus de Molnár nu poate sur­pânde decât pe cei nefamiliarizati cu »cest© chestiuni. Pentru noi, autorul «TM-nr apare, în această privinţă, cel mult ca un popularizator al unor­ pro­bleme de psihologie. Departe însă de a fi un creator asa­ cum e Pirandello. \ Delimitând^ astfel valoarea concep-K * operii ei a. cândirii lui Molnár I nivel, care nu depășește pe cel leomun, ne vom ocupa de acest autor, 'ea simplu dramaturg, î In această, privință vom spune din fîou că_ e un bun autor. Piesele lui sunt bine construite, interesează si Plac. Daca-î pntem aduce vre-o învi­nuire e că îsi construeste Prea, bine ráesel©, rrea^minutios prea,, calculat. Constructiuni admirabile, beton ar­­l»*t, confortabile, cu tot luxul tehni­­seâi 'moderne, dar lipsite tocmai de a­­tM» derordonare admirabilă pe care ti-o dă adevărata fantezie creatoare. Se evidenţiază acest fapt, mai ales în ultima piesă : Povestea lum­irii. Şi iată cum : O femeie tânără e chinuită şi plic­tisită de un soţ gelos, fiindcă la res­taurant s’a uitat la un necunoscut. Femeia sfârşeşte prin a­ spune soţu­lui că necunoscutul e un fost adora­tor al ei din tinereţe, plecat în lume să-şi facă o situaţie spre a se putea anoi căsători cu dânsa. Fiindcă soţul n’o crede pe cuvânt- soţia îi arată scrisoarea de despărţire a tânărului în care acesta îi­­scria cam aişa: „mă voi duce în lume să-mi fac o situaţie ca să te pot apoi lua în căsătorie. Si orice as ajunge, general, diplomat, artist celebru sau chiar servitor, tot la tine mă voi întoarce. Soţul cum e extrem de pelos, se te­me că necunoscutul se va întoarce a­­cum să-i ia femeia, mai ales dacă si-a făcut o situaţie. Intre timp, femeia întinsă pe divan şi obosită de scenele de gelozie ale bărbatului atineste si... visează. Visul ei va constitui nucleul piesei. Si ce visează femeia ? Obsedată de ultimele evenimente si mai ales de scrisoarea citită, ea îl revede ,pe fos­tul îndrăgostit venind s’o ceară de so­ţie, asa cum citise ea câteva clipe mai înainte. Până aici procesul psihologic e bine exploatat si bine condus, de­oarece fie că suntem de acord cu Vachide, fie că suntem de acord cu Freud sau cu alti comentatori ai acestei importante probleme,­­visul se constituie într’o m«§* măsură de fapte trăite din com­­pet­iuni înăbuşite, din instincte oco­­lite, etc., etc. Visul femeii aşa cum ni-l­ prezintă Molnár e deci logic el bine explicat. Din dorinţa, autorului însă de a con­strui cât mai perfect cum credeţi că ne prezintă însă în detaliu acest vis ? Fostul îndrăgostit apare pe scenă exact sub toate transformările scrise în scrisoarea citită : întâi ca general, apoi ca diplomat, apoi ca artist cele­bru și la sfârșit ca, servitor. Nimic, nici un amănunt ,nu voește să scape Molnár. Așa că de unde, ideia, de a introduce visul în piesă era logică prezentarea­ celor pa­tru as­pecte ale Visului, corespunzătoare scrisorii, distruţie justificarea psiho­logică. Iată unde duce excesul de dramati­zare: dorinţa­ de a construi cât mai solid în tehnica dramatică. Se pierde contactul cu psihologia. Dar chiar din punct de vedere dramatic, se pierde neprevăzutul. Fiindcă după primele două transformări, le bănueşte pe ce­­lelalte două. In sfârşit, femeia se deşteaptă şi-şi dă seama că e vis. Acum credeţi că autorul e mulţumit ? Nu. Tânărul vine cu adevărat în casa a­­cestor doi soţi, în interes de afaceri. Nici în realitate nu a ajuns nimic. Nu e nici diplomat, nici general, nici ar­tist și nici servitor. E un fel de secre­tar de avocat, tot necăpătuit. Femeia, care-i buimăcită încă de vi­sul ei, ar voi să știe cu ce se ocupă fostul îndrăgostit în realitate. Și a­­tunci, iar din acelaș exces al autoru­lui — de a avea o lucrare perfect con­struită — femeia îl întreabă pe auto­rul scrisorii de astădată în carne și oase dacă n’a încercat cel patin să fie general- diplomat, etc., etc. X ^Aceste observații le facem daci e să studiem psih­ol­ocna, piesei privită într’un punct de vedere mai înalt­,Ca lucrare însă de teatru, totul e înlăn­ţuit prinde, interesează, pasionează chiar. Aşa se explică de ce publicul a­ ur­mărit cu atâta înfrigurare desfăşura­rea acţiunii, plină de neprevăzut pen­tru dânsul, nouă, pasionantă. Lucrarea iese din cadrul celor obiş­nuite şi merită să fie văzută . Adăugaţi la aceasta o montare şi o punere în scenă frumoasă, datorită dlui Soare, ca şi o interpretare de mare valoare. Vom, releva în primul rând creaţia d-lui Ion Manolescu în rolul soţului. De multă vreme acest artist de cali­tate nu ne-a mai dat o creaţie atât de­­savuroasă, conturată în detalii fi­ne, amănunte preţioase, nuanţe,­­joc concentrat, stilizare isi umor natural. Publicul i~a salutat jocul cu numeroa­se aplauze la­ scenă deschisă. D. Ton.­ Bulandra în dificilul rol al­­fostului îndrăgostit apărând în patru ’transformări a, adus de fiecare dată altă atmosferă, alt ritm, alt contur şi a avut şi aşa, cum era drept, aplauze la scenă deschisă. D-na Marietta Sadoveanu a avut în scenele cu d. Ion Manolescu accente de fină comediană, aerul exasperat al soţiei chinuite de o absurdă­ gelo­zie, resemnare, ai o discreţie plină de savoare. E un rol care contează în ca­riera d-sale. Bine d-na Maria Mano­lescu. Piesa a fost primită cu multă căl­dură de publicul premierei. Au fost numeroase ridicări de cortină. Artiş­tii ovaţionaţi. S­ALA „POVESTEA LUPULUI Sau „Dedesupturile fuziunii na­­țional-țărâniste” Actuala stagiune a teatrelor bucu­­reştene a căpătat de câtăva vreme în­coace, o marcată orientare zoologică: la teatrul Fantasio, se joacă „Maimu­ţa, care vorbeşte”; teatrul Regina Maria reprezintă „Povestea Lupului”, reportaj politic de mare actualitate asupra fuziunei naţional-țărăniste. De altfel, tot In actuala stagiune e­­xistă și o tendință foarte precisă spre transformarea teatrelor în music­­ballau mai vorbim de menajeriile cu „maimuţe", lupi” și ,,câini” (cro­nicarii teatrali din sală), dar la tea­trul Fantasio, s’a, făcut circ, A. lan­­covescu devenind dresor de animale, d-ra Lony Caler, o temută echilibristă pe sârmă, d. Titu Protopopescu, îm­blânzitor de fiare, iar la teatrul Re­gina Maria, d. Tony Bulandra a do­vedit nebănuite talente de transfor­mist, mai tare ca Fritzo Frigoli, spre marea disperare a d-lui Roland de Jassy, care, în vremea aceasta, e ne­voit să facă pe „managerul" la cir­cul d-lui lancovescu... Şi cum music-hall-ul are înscris în repertoriul lui şi revista, nu e de mi­rare că „Povestea Lupului" s'a repre­­zintat tocmai când, după multe tribu­laţii, deci după o întreagă poveste, d. dr. Tupu a votat în contra fuziunii cu partidul naţional. Evenimentele se petrec cam aşa : D. Ion Manolescu (respectiv Iuliu Maniu se duce să pertracteze la restaurant cu d-na Marietta Sadoveanu (respec­tiv Ion Mihalache; înţelegeţi, fiindcă are fustă!) Pertractările au loc sub privirile îngrijorate ale unor chipeşi locotenenţi de cavalerie (d-nii gene­ral Averescu şi general Coandă, când erau tineri!). Iată însă că vine el, Tony Bulandra- Lupu. Se aşează la o masă şi cere Chelne­rului să-i aducă fileuri de hering şi salată franţuzească. Chelnerul li adu­ce şuncă. D. Manolescu-Maniu şi ■d-na Sado­­veanu-Mihalache, cer lax rece şi pere; chelnerul le aduce şuncă. Of­iţerii de cavalerie cer o sticlă de şampanie; chelnerul le adu­ce şuncă. Se pare, de altfel, că în restaurantul cu pricina nu se serveşte decât şun­că... Dar d-lui Manolescu- Maniu li se pare­ că dragostea de acum şoapte ani dela guvernul Federaţiei, din 1919, dintre d-lm Sadoveanu-Mihalache şi d. Bulandra-Lupu nu s'a stins încă. Deaceea îl face d-nei Sadoveanu-Mi­­halache nixie teem teribila­­de aelo­­­sie. D-na Sadovea­nu-Mihalache a­­doarme şi visează că d. Bulandra- Lupu ajunge mare om­ de stat, mini­stru la Londra în locul d-lui Titule­­scu; că mai întreprinde un turneu în America, ba că isbuteşte chiar să se angajeze ca servitor al... Coroanei !.. La deşteptare însă, are o întrevede­re decizivă cu d Bulandra-Lupu, care se dovedeşte mai puţin... colţos, decât se credea. Atunci, d-na Sadoveanul Mihalache se hotărăşte să rămână cu d. Manolescu-Maniu, ca urmare d. Bulandra-Lupu votează contra fuziu­nii, şi se... retrage!... Un amănunt inedit şi interesant , d. Bulandra-Lupu, în „Povestea”­­-sa­­le, ne spune că a fost la Arad. Se ve­de că a pertractat şi cu ă. Coldiş!.,, Acest reportaj politic alegoric şi dramatizat, a fost foarte gustat de pu­blic şi aplaudat furtunos mai ales de d-nii doctori Lupu (doctorul în poli­tică şi cei doi doctori in medicină). Ionel Lupescul, ţărănistul; Costică Lupescu, averescanul; I. Lupan, pălă- Herul, plus mulţi alţi simpli muritori ca d-nii A. lupu, B. Lupu, C. Lupu, D. Lupu, E. Lupu, F. Lupu, Gh. Lupu, H. Lupu, Ten passe et des meilleurs­­,­ ­ DON BASILLIO Scriitorii de teatru ROMAIN COOLUS Stelele apusului im ' v '■ Frumoasele „Dolly­ Sisters* VINERI 1 OCTOMBRIE 1920 Duceti-vă astăzi la NANA celebrul film extras din opera lui Zola, care rulează la Eforie și Select Conflictul tenorului Grozăvescu cu direcţiunea operei de stat din Viena La­­Viena a izbucnit un grav conflict între compatriotul nos­tru Traian Grozăvescu şi direc­ţiunea operei de stat din Viena. ORIGINELE CONFLICTULUI Este cunoscut că tenorul Gro­zăvescu era de mult timp nemul­ţumit cu situaţia pe care o avea la Opera din Viena şi că încer­case a pune capăt acestei neplă­cute stări de lucruri, înaintân­­du-şi acum câtva timp demisiu­­nea ş­i acceptând un angaja­ment mai favorabil la Opera de stat din Berlin Totuş, graţie unor intervenţii împăciuitoare, conflictul a fost a­­planat și Grozăvescu a conti­nuat să cânte la Opera de stat din Viena, interpretând la deschi­derea actualei stagiuni cu mult succes câteva roluri importante. Iată însă că în mod subit s’a ivit acum un nou conflict cu direc­tiunea Operii ,conflict care face inevitabilă deschiderea unui pro­ces CUM A LUAT NAŞTERE CON­FLICTUL Acum câteva zile a avut loc la Opera de stat o reprezentaţie ex­traordinară cu „Tosca”, inter­pretată de celebra cântăreaţă Maria Jeritza şi tenorul polonez Ion Kiepura. Grozăvescu s’a sim­ţit jignit de această distribuţie a rolurilor principale, deoarece di­recţiunea îl încredinţase cu câ­teva zile mai înainte interpreta­rea rolului lui Cavaradosi, în limba italiană. Grozăvescu stu­diase zi şi noapte acest rol pen­tru a-l pregăti, în intervalul scurt care­­ se hotărîse până la repre­zentaţie şi­­ reuşise într’adevăr să stăpânească rolul până în ce­le mai mici detalii. In ultimul moment Grozăvescu văzu însă că direcţiunea anun­ţa pentru ziua hotărîtă, pe Ion Kiepura. SITUAŢIA LUI GROZĂVESCU LA OPERA Opera din Viena îi datorea­ză lui Grozăvescu recunoştinţa deoarece în stagiunea trecută marele tenor acceptase să cânte rolul titular din opera lui Gior­dano „André Chenier” în locul­ tenorului Tino Pattiera care se înbolnăvise subit. Grozăvescu salvase astfel premiera anunţată a Operii, deşi nu făcuse nici o re­petiţie de ansamblu. Ultimul conflict, ivit cu ocazia reprezentaţiei operei „Tosca,” l-a determinat pe Grozăvescu să de­misioneze definitiv din ansam­blul Operii şi să plece, la sfârşi­tul stagiunei actuale, pentru tot­deauna de la Viena Tenorul Grozăvescu UN PROCES CU OPERA DE STAT De altă parte, aflăm că teno­rul Grozăvescu s’a adresat avo­catului uniunea artiştilor care a adresat imediat o scrisoare direc­torului Operii de stat cerând re­pararea jignirei adusă clientului său­ Grozăvescu cere plata inte­grală a onorariului pentru repre­zentaţia pe care o pregătise de­asemenea şi un onorariu supli­mentar pentru studiul rolului Cavaradosi din „Tosca” în lim­ba italiană. Deoarece răspunsul direcţiu­­nei nu a fost favorabil, avocatul lui Grozăvescu a înaintat tribu­nalului plângerea contra operii de stat din Viena. Dezbaterile procesului vor fi extrem de interesante și promit a desvălui amănunte interesante din culisele Operii de stat din Viena mm Celebrarea aniversă­­rei lui Verdi Prima aniversare a unui sfert de veac de la moartea lui Verdi a fost celebrată la Busseto, unde el a luat primele lecţii de muzica de la dascăli simpli şi modeşti, fără pompă oficială, aşa cum i-ar fi pla­cut marelui compozitor. A fost un pelerinaj de artă şi de veneraţie în mediul rustic şi familiar în care s’a născut şi unda a trăit zilele cele mai frumoase.­S’a reprezentat „Falstaff” şi mica scenă a teatrului din Bus­seto căruia îi s’a dat numele di Teatro Verdi. Acest teatru minu­scul nu conţine decât 120 locuri pentru public, iar în orchestra mu­zicanţilor nu pot încăpea decât 50 de executanţi. Dar ce executanţi pentru seara aceia a aniversărei ? Cei mai renumiţi „profesori d’or­­chestra” ai primii scene lirice din Italia, iar artiştii cântului au fost de aceiaş calitate. Sufletul acestei reprezentaţii era de asemenea prii­mul „maestru” în viaţă al Italiei — incomparabilul Toscanini. Bus­seto devenise pentru o zi un „Bay­reuth italian” şi în momentul de a ridica­ bagheta, Toscanini a spus­­falangei sale de muzicieni: „Aci mai mult ca oriunde trebue să cân­tăm ideal” ! Şi aşa a şi fost.­­ După avizul unanim al critici­lor cei mai dificili, rareori s’a­­vă­zut o realizare atât de perfecta a unei opere muzicale ca in aceia Xv~­leari memorabili dela Bueseto."

Next